Augustin IOAN
ÎNVĂŢĂTURILE LUI A(uctor).
CĂTRE FEMEIA SA
Am amânat să încep un Txt nou, neîntors din pribegie – încă şi încă; acolo-s cu mintea, cu imaginaţii, cu totul; acolo de scris poesie nu-i chip, câtă vreme mai nimeni nu se plânge (deodată cu tastatura) poetului, treburi având.
Prin urmare nu-ţi vine să scrii când nici mediul prielnic
nu îţi
e.
* * *
Aştepţi cuvintelnicul ecranat de-l trimit zilnic, poşta fierbinte ne ţine aproape. Acolo, sub pod, între munţi şi autoroute, între râu şi carrefour, aştepţi cu toată carnea acordată pe frecvenţa de undă care ne leagă şi care te mângâie noaptea în somn, înlocuindu-mă. Lipsesc mai adesea decât vreau, te recompun între lobii encefalului mai rar şi mai rar decât aş putea, abia respiri în memoria mea, cât să nu te risipeşti de tot. Şi de ce întreţin acest memorial în memorie, de ce te ţin minte când amintirea e tot mai greu de fixat în cuvintele care şi ele, de atât ţinut loc de tine, se netezesc precum piatra de râu atât de târziu după ultima glaciaţiune?
* * *
Ce să guşti din obiecte care ţi se prezintă dinainte de simţuri ca şi când ar fi fiind, dară nu-s decât o părere,
vânare de –
scrum şi dej
ecţi
i?
Când şi corpul iubitei, abia pâlpâind, se iveşte din baie ca din vintrele mamei gheeea,
cu care de-aproape e neam
* * *
(carne de humă şi ţâţe de corpi cavernoşi, muşchi striat lângă muşchi striat pe dinăuntru, ca bronhii de peşti în
palpitul acela ultim, afară din apă; tunele de mucus&sfincteri: loc întredeschis, lunecare,
teritorii de pierdere. Cum mai palpita la briza numelui tău de alint:
logos spermatikos…
Ca floarea filmată pe repede înainte i se deschideau toate pleoapele, i se netezeau pliurile, îşi desfăcea elitrele umede-n somn: maşină de dezirat, corp cu organe atente la ce va urma).
* * *
Şi pe care degeaba îl râmi, cu o clipă-naintea tristeţei de după.
Nici angajarea corporală, cuplat cum şedzum şi plânsem la corpul care inutil se deschide spre tine nici mica detaşare din clipa exploziei sinaptice – nimic nu-ţi mai este de vreun
ajutor.
Corpul iubitei se face humă chiar
în vreme ce îl frămânţi ca pe humă.
Unghiile tale mor deodată cu carnea
din care-s desfipte, deodată cu pletele
care-o ascund de ce va urma. Le poţi privi
prin extaz descompunându-se, ca prin ciobul
d-eclipsă.
* * *
Unghiile tale vor mai creşte o vreme, părul ei va mai creşte;
deşi nici unul nu veţi mai fi,
amintirea unghiilor care
prefiră amintirea pletelor ei
va mai rămâne o vreme aici.
Iar voi doi veţi pleca împreună în vortex: unde se duc toate-ale cărnii atunci când se duc.
* * *
Am trăit dublu – original pe rând şi duplicat.
Simulacrele toate le ştiu după numele mic, le predau la studenţi deodată cu tainele tăieturii de aur,
să nu se lase nici ei amăgiţi.
Cu toate acestea nu ştiu să dez-scriu
-
prins în montură
-
secvenţă&secvenţă
-
nud coborând scara
ce sunt, într-o lume de copii – originalul!
* * *
Ce credeai, muiere?
Că de idei principale pentru o carte viitoare necitită de nimeni
-
şi mai cu seamă de ea, mai sus din ascundere scoasa femelă
-
în stand by mode
lipsă duce poporul?
Că semnificaţia se prăbuşeşte peste gestica diurnă prin chiar simplul fapt al actării?
Crezi că le pasă de vibraţia clipelor care te petrec dintr-una într-alta, spre final?
De ce-ar fi surprinderea o calitate
şi rămânerea – ceva de dorit?
De ce este întârzierea descompunerii de tot în zgomotul de fond (din care, figură, te-ai decupat – o părere o clipă)
ceva odios?
Cine spune că trebuie să mai adăstăm?
În vederea a ce?
În vederile
Cui?
* * *
Încărcarea cu viaţă uzată deja nu ajută la scris.
Nu ajută la scris să dezscrii ce demult ai mai scris – cum? cu corpul prin aer; în corpul celeilalte;
prin spaţiul dintre lucruri şi tine.
Traiectorii, siaje, linii de condensaţie par a fi txt, dar nu sunt
decât iscălitură
acolo unde nu eşti;
de unde ai plecat;
în locul tău.
***
Crista BILCIU
Capitolul 21: Labirintul
21.1 LA INTRARE
La poarta clădirii, ieşi în faţă Portarul:
– Numele, domniţă! Buletinul
şi destinul.
– Sunt Laura. Iar aceştia sunt armăsarul meu,
Fusta12, Jumătate-de-câine
şi-n geamantan mai am şosete şi-o jumătate de pâine…
…Ptiu, de fapt am doar prăjituri cu răvaş,
mă scuzaţi, şi am şi o…un Rimă cam nărăvaş.
– Îmi pare rău, don’şoară, în teatru
nu intră dobitoace!
– Ya yedinorog! se revoltă bidiviul
– Nu am ce-ţi face!
Poţi fii tu şi Ducipal, I’m sorry, nu se intră şi pace!
– Dar ce teatru e acesta, vă rog, insistă Laura.
– Teatrul Reveria!
Intraţi, dacă doriţi, pe la casa de bilete
Avem nişte spectacole… jos pălăria!
– A, ştiu, zise Laura, biletul de intrare e un vis?
Eu sunt miliardară în vise…
– Nu e nevoie, Portarul îi zise,
poftim o invitaţie pe numele dvs.
– De la cine?
Laura deschise plicul şi-n el stătea scris:
„Invitaţie de la Lilith,
Femeia din vis…”
– Lăsaţi geamantanul,
iar Fusta şi Calul în cuier,
la garderobier.
Luaţi numărul acesta. Potaia afară, vă rog.
– Sunt jumătate de potaie,
mârâi Câine,
iar Cal-ciorap repetă bosumflat: „Ya yedinorog”
– Vă las aici o vreme, trebuie să intru
să văd ce-i cu Lilit.
Mă întorc negreşit,
vă iau la plecare…
Şi Laura intră în Teatrul Reveria,
iar Cal şi Câine şi Fustă rămaseră plouaţi la intrare…
Au fost alte câteva apartamente prin care n-am stat mult:
în Dristor, îngrijind o pisică mare pătrată leneşă, deşirându-şi coada prin toată casa în timp ce pe balcon un soare portocaliu cu raze gumate sărea alene coarda amiezii
acolo am mâncat pentru prima dată parmezan
mult parmezan,
şi capere cuminți îmborcănate în ulei;
Apartamentul Dorei de pe Dorobanţi, iz danez, nopţi cu Discovery Chanel, Grotowski, unt de arahide şi zece feluri de sosuri exotice;
Apoi două camere lângă parcul IOR, sos Pesto,saltea cu wireless gratis şi aparat foto digital, care ne-a salvat de la îngheţ într-un ianuarie în care rămăseserăm pe drumuri;
Măgura Vulturului, ciocolată cu rom, garsonieră confort 2 cu duş, sute de bibelouri care ne priveau cu mii de ochi
bibelouri perfect aliniate spre nord;
Iancului, bucătăria cât o cameră, unde am citit „Jurnalul” lui Marquez, ca şi cum aş fi desfăcut una câte una fructele unui nuc imens, umbros, supranatural, doar ca să nu găsesc nimic în căuşele lemnoase, romanele lui supseseră toată biografia – cât de ciudată, totuşi, fiecare găoace, aşa, jefuită de miez,
Grigore Alexandrescu la parter, mic cub incandescent complet alb,
cuib de femei independente şi nebune, în care aerul şi timpul se scurgeau obraznic pe orizontală
Case în care proprietari plecaţi din ţară ne lăsau săptămâni sau luni,
căutam fiecare locuinţă ca pe o nouă poveste de dragoste
vrăjite de parfumul pe care îl dădea personalitatea străină a culcușului,
abia aşteptam mirosul nou, culorile, gusturile, micile detalii personalizate
visam altfel în fiecare casă
până când ne-am încâlcit în zeci de tapete, zugrăveli, covoare, cuverturi, paturi, sofale
până când dungile, carourile, punctele de pe tapet, tapiserii, covoare ni s-au imprimat pe piele şi pe suflet, ameţindu-ne
până când simţul proprietăţii ni s-a tocit de tot
până când „acasă” a devenit doar “eu”
pur şi simplu eu:
melcul
omnia mea melcum porto
Şi atunci am fost cu adevărat pregătită să plec în lume.
După ce trecu de uşile de sticlă,
Laura văzu cum se rostogoleşte în faţa ei un culoar lung, cu covor roşu
ba se auzi şi o mică fanfară de undeva dintr-o sală de repetiţii,
scuipă răguşit câteva acorduri de arie prăfuită şi se stinse.
Culoarul curgea ca o limbă insinuantă de şarpe, alintându-se de un colţ al zidului în depărtare
cotind-o hotărât spre dreapta.
Părea că înconjoară de mai multe ori axul central al teatrului
şi al întregii lumi a Laurei, ca o fundă în jurul unui cadou mare şi viu. Sub picioare, covorul roşu se supunea molcuţ şi elastic, vălurind uşor.
Laura simţea că-i respiră sub picioare
sau poate i se părea,
în orice caz, nu-şi putea surghiuni gândul că intră într-un stomac uriaş direct pe limba acestuia.
O moleşeală plăcută o lingea pe Laura din toate părţile
în timp ce mici ghemotoace de senzaţii i se rostogoleau prin tot corpul.
Se auzeau voci din altă lume
instrumente şi vocalize,
zgomote înfundate se prelingeau uşor pe pereţii sângerii printre afişe de teatru
care tremurau când trecea Laura pe lângă ele.
Nume de demult se agăţau de ochii Laurei, dar discret,
cerându-şi parcă scuze: „Nu vrem să te speriem”, păreau a spune literele
care decupau din foaia de hârtie eroi ai Scândurii
demult culcaţi între alte scânduri, civile: „Joacă-te cu noi…”
„Nu există loc mai frumos decât teatrul”, gândi Laura,
„E castelul cu care mă momeau să cresc basmele copilăriei,
un castel postmodern,
castelul meu de prinţesă
pe care niciodată n-am îndrăznit să cred că îl voi avea altfel decât în somn.”
N-am avut timp să vă explic în capitolul anterior,
dar Teatrul era un cub uriaş care se rotea încet în jurul axei sale
un cub supraetajat atât de roşu
încât universul întreg se decolorase uşor în jurul lui,
păsări albe şi negre se roteau deasupra
iar câteva sute de metri în jur pădurea intimidată virase în sepia
până şi Laura părea să pălească pe măsură ce înainta spre inima clădirii.
Înăuntru,
culoarele dispuse în patru straturi decupau o curte interioară perfect pătrată,
tăietura era impecabilă nu numai materia se oprea la graniţă
ci şi realitatea
căci, în cubul interior mic, luminos şi plin de verdeaţă, totul părea să ignore gravitaţia.
Acolo se găsea un pitoresc maidan cu obiecte de decor casate
unele pluteau pur şi simplu în aer
altele erau pe jumătate îngropate în pământ.
Un clavecin eşuat într-un peş în mijlocul unor tufe de trandafir sălbatic abia îmbobocit,
printre corzi şi-a făcut culcuş pisica teatrului,
care a scos pui (şi toată lumea din teatru ştie cu cine,
că în teatru se ştie tot)
acum ghemotoacele de păr alergau călcând fragil şi jucăuş pe clape aşa cum numai nişte pisoi maidanezi ştiu să o facă
ei sunt responsabili cu ilustraţia muzicală a acestui capitol.
Un cap de manechin privea cu subînţeles spre Laura
tronând pe o piramidă hidoasă de tigve animaliere făcute din papier mache.
Pereţi falşi, din placaj, în mărime naturală, îmbrăcaţi naturalist cu tapet, plintă şi tablouri de epocă se roteau încet ca nişte corpuri cereşti cu colţuri, dezvelind uneori semnele făcute pe spate de maşinişti cu vopsea,
viori, violine, viole sparte legănându-şi pântecele în jurul unor pomi verzi ciufuliţi,
în jur foşneau vesel partituri îngălbenite, scuturându-şi notele muzicale,
peşti lăcuiţi cu gura țuguiată a mirare şi ochi încondeiați cu acrili,
o păpuşă cu cap de urs din pluş decolorat şi trup de băieţel din plastic cu puţulică idem.
Dar cel mai spectaculos obiect al colecţiei era un vapor uriaş înghiţit de pământ şi smocuri de iarbă,
i se mai zăreau două coşuri şi scheletul pupei înălţate în aer, care urca până la ultimul etaj al teatrului
printre coaste și stringheri, însuși Timpul Pierdut zăcea ca pe-o canapea uriașă de mucava croită de Helmut Sturmer
epava aproape că ocupa întreaga curte.
Era o operă de artă groapa aia de gunoi
expusă în vintrele teatrului,
în vitrinele ferestrelor,
printre mieunături de pisic şi clavecin.
***
Alexandru POTCOAVĂ
eminescu
deci bădie treaba stă cam aşa
am venit la casa ta din ipoteşti am
urcat în cerdac deasupra pragului e atârnată
o boxă din care ţi se aud poeziile am
intrat în casă totul în ordine
într-o cameră dau peste un telefon un
radiator şi un roman de agata christie
în rest nişte mobile şi fotografii de familie
afară e o toamnă frumoasă ies la ea
în curte şase pui de câine prin
iarba înaltă lângă sculptura care arată
ca o nu ştiu ce măi bădie trebuie s-o vezi
parcă-i un dulap ţărănesc şi pus peste ceva
ca un radio vechi din anii ’20 cu
un buton imens în mijloc – seamănă cu un ochi
care în loc de pupilă are un sfârc
chestiunea se numeşte semn – eminescu
data de fabricaţie 2000 trebuie s-o vezi
să-ţi spun acum de bisericuţa familiei
eminovici ştii e construită înainte de anul 1800
uşa e încuiată cu un lacăt auriu chinezesc
în jur mormintele satului aduse la zi
rămân fără tutun în faţa casei tale
în staţia de autobuz e caşcaraveta satului
găsesc pall mall şi ies de la
asociaţia familială petean
lângă cutia de tablă au pus o cruce
antonesei i gheorghe n 1933 d 22 ian 2001
cerviceşti
lângă cruce un stâlp de iluminat
îmi aprind o ţigară mă uit în jur
la doi paşi văd încă o coşmelie
cu anunţul vând căsuţă-chioşc stil românesc
telefon 532 855 dimineaţa 7-8 seara 19-21
în geamuri mişună o colonie de muşte
care fac puncte puncte pe anunţ
la trei paşi găsesc o foaie de tablă
pe care scrie cu vopsea scorojită
codrul eminescian
dedesubt ca nişte subcapitole sunt trecute
marcajele turistice spre lac spre izvor spre
iazul meicii şi pârâul murelor spre stânca
stearpă – asta unde apare
în poeziile tale? am înţeles nu apare
dar ai fost tu pe-acolo
pornesc spre lac pe lângă oficiul poştal ipoteşti
într-o curte un moş strânge merele
are o gaură în gât nu poate vorbi dar
i s-au făcut nişte ionatane superbe
anul ăsta
nu merg o sută-două de metri spre lacul
nuferilor şi intru la sc jupiter srl
birtul satului unde oamenii merg la ramona
asta-i chelneriţa la ea vin localnicii
treişpe mii sticla de bere suceava clasic
televizorul din colţ e pus pe taraf tv
nu vreau să-ţi rămân dator
sunt un simplu muritor
zice un tip la costum şi altul aprobă din saxofon
intră o babă cu batic şi o plasă galbenă
de supermarket sucevean pe care scrie cu roşu
vă mulţumim
bea un rom şi pleacă
acum văd timbrul ucrainean pe pachetul meu
de ţigări vezi tu bădie nici contrabanda
nu mai e la fel
şi intră gelu veterinarul comunei
îşi ia o vodcă dublă îi iau şi eu una aşa că
se aşează la masa mea şi-mi spune
– comuna mihai eminescu are opt sate
ipoteşti baisa manoleşti vale stânceşti
cătămărăşti vale cerviceşti cucoreni şi
cătămărăşti deal
sediul comunei e în ipoteşti dar luceafărul
poeziei româneşti ştiu eu că s-a născut
în botoşani pe strada maxim gorki
îi zic că mă duc spre lacul cu nuferi
– te duci degeaba că-i departe şi
domnişorul nu cutreiera el atâta
pădurile pe când iazul meicii e mai
aproape – eu gândesc că ăsta-i lacul
din poezia lui
şi oricum cel mai tare-i coroi haiducul
ce s-a apucat să-i prade pe boieri în
al doilea război mondial s-a dus
la unul i-a legat un cartof după gât
i-a strigat asta-i o grenadă dacă te mişti mori
a înţepenit moşierul n-a respirat o noapte
când au venit comuniştii l-au luat
pe coroi la securitate şi l-au făcut
mare că ştia cum să-i ia pe bogătani
l-a chemat şi gheorghe gheorghiu dej pe la el
să-l vadă la faţă la sfârşit
coroi a vrut să dea un telefon acasă
dej i-a zis a doua pe dreapta coroi
a intrat la a treia pe dreapta acolo
era buda s-a uitat s-a pişat a tras apa
l-a întrebat dej – ai vorbit acasă?
– nu zice coroi n-am putut
la ipoteşti plouă
lui gelu îi sună celularul îl caută prin geacă
răspunde – ce să fac sunt la ramona
cum aşa de hotărâtă-i a ta? bine vin acum
gelu se ridică de la masă
– eh eminescu a fost asta e trebuie să plec
fată vaca lui amariei
omul îşi pune casca pe cap iese urcă
pe scuter şi-o şterge în praf
o şcolăriţă trece prin faţa birtului în
trening roz cu un trandafir roz în mână
am pornit mai departe spre lac ajung spre
seară trestii nuferi peturi de bere trec
podul pe insuliţă în mijloc un bloc
de beton armat ca un altar numai bun
să o întinzi şi să-i ridici fusta
veronicăi sub clar de lună
bădie treaba stă cam aşa deci
petre stoica
simt cum îmi crapă lemnăria capului
ca unei case bătrâne podul sub greutatea
porumbeilor morţi
găinaţul adunat ani de-a rândul se
prăbuşeşte în camere scheletele cu
oase aeriene mai plutesc un timp
care nu interesează pe nimeni
simt cum în mine plămânii
se desfac ca două aripi violete de înger
când prind sub ele fumul ţigării
şi zboară fără să ştie una de alta
de înger când eu mă aşez în fotoliu
şi-mi văd de moarte şi simt
chichere
a ajuns acasă spre dimineaţă s-a privit în
oglindă şi-a dat cu apă rece pe faţă s-a bărbierit
şi a căzut mort sub chiuvetă
l-au îngropat pe deal deasupra reşiţei
la aceeaşi înălţime cu apartamentul
de la etajul zece în care
rezemat pe masa din bucătărie
printre arsurile rotunde ale oalelor
a scris
orice femeie în negru este mama mea
iar eu sunt mortul ei drag
şi bătrâna l-a dus la groapă ca
orice mamă care ştie că oasele ei ar fi trebuit
să fie deja acolo să pregătească pământul
pentru ca fiul plecat pe ultimul drum
să nu ajungă la casa pustie
peste o săptămână bătrâna sprijinea crucea
în timp ce ion era scos din pământ şi tăiat
ca să se scrie undeva că nu l-au rupt
în bătaie doi jandarmi pe stradă noaptea
la patru că a sărit un gard şi şi-a spart
totul în el când s-a prăbuşit dincolo
noaptea la cinci
şi toată lumea să fie liniştită
groapa a respirat oarbă câteva zile
înainte să închidă ochii asemenea unei
ferestre în care îţi uiţi
muşcatele pe pervaz
mai ţii minte ioane cum alergau femeile
după tine
mai ţii minte ioane cum îţi scriai poeziile
pe unde te apucau
mai ţii minte ioane cum erau carpaţii fără filtru
mai ţii minte ioane cum nu-ţi mergea liftul
mai ţii minte ioane cum spuneai de cartea
tibetană a morţilor că ăia-s ca oltenii
le scutură morţilor capul să fie siguri că
tot sufletul a ieşit din ei
mai ţii minte ioane cum îţi ţâşnea sângele
când te-ai apucat să spargi lemne
şi ţi-a sărit o aşchie în gât
mai ţii minte ioane cum nu mai ai cum
să ţii minte?
doar mormântul tău ca o cameră strâmtă
pe care maică-ta o va lumina cândva
pentru ultima oară înainte să închidă
toate florile pe dinafară
şi gata
komartin
ia uite-l acum a ridicat o vâslă
şi ne face semne
stăm pe mal şi-l aşteptăm
doar-doar apucăm şi noi o tură cu barca
iar el s-a înţepenit de o oră
în mijlocul lacului
ciudată şi balta aceasta născută
în cărămidăria de la ghioroc
din loc în loc din apă ies insuliţe
cât un stat în picioare de om
şi komartin care ne face semne cu vâsla
prin aer
pe malul nisipos ţupa se întinde lângă o tipă
perdivară sare cap de pe trambulină leac trage în piept
o ţigară fata cu care am venit mă irită
c lazurca se scarpină şi râde ionuţ chiva
n-are nicio treabă
numai komartin cu vâsla
în zare se profilează munţii zarandului
fumul căldurii îi îndepărtează îi aduce aproape
doar barca şi vâsla ca un catarg
de care nu s-a legat nimeni
s-au înţepenit între ape
***
Diana IEPURE
arta de a mânca sănătos
mama răsuceşte ouăle din clocitoarea electrică
le întoarce de pe o parte pe alta
toarnă apă în rezervor
„aşa mai mâncăm şi noi mâncare normală”
în ultimele două săptămâni mama a fost
mai mult decât o cloşcă
n-a dormit noaptea păzind ouăle când vor pocni
iar eu am visat-o
cum prindea raţele care încercau să-şi ia zborul
din dealul nostru
peste Nistru
ea încerca să le reţină
iar păsările s-au smucit spre cer
şi mama începu să plutească în aer
atât de frumoasă şi diafană
ca femeia
din picturile lui chagall
printre aburi
am trăit zile nenumărate
în care uitasem cu desăvârşire
ce înseamnă liniştea
aşteptam, aşteptam
în timp ce
în pieptul meu tot fierbeau
cartofi în coajă
colţunaşi cu cartofi
ciorbă cu cartofi
un piure de cartofi, la urma urmei,
şi de sărbători
cartofi cu carne
viitorul se întrezărea incert
printre aburii calzi
de bucătărie
valiza
elegant şi un pic rotofei
când ai intrat prima oară pe uşă
nu semănai deloc a vameş
iar eu îmi făcusem atâtea speranţe
în schimb purtai ochelari
şi o valiză din piele galbenă
pe care o ţineai solemn în mână
valiza mi s-a părut cam demodată
am înţeles pe urmă
că nu era aşa
ba chiar aş spune
dimpotrivă
a fost sau n-a fost
de când suntem împreună
o singură dată te-am surprins
uitându-te după o altă femeie
într-o zi însorită de vară sau poate de toamnă
ce mai contează
erai la volan
dar
bineînţeles
n-ai recunoscut niciodată
modă
o joacă de-a veşnicia
în ultimul timp mare modă
ruşii au o vorbă: prinde clipa
şi unde sari tu cu aparatul, faci manevre
ţac! ţac!
şi uneori chiar ţi se pare
că ai prins-o
fierărie
tu ţii minte lăptăreasa
care umbla printre blocuri:
laptili, laptili
eu ţin minte canistra verde
în care duceam gaz lampant
de la şerărie
magazinul cu mărfuri de uz casnic
trebuie că
suntem cam bătrâni
***
Friedrich MICHAEL
Revenire
Slavă ţie, prea nobile prinţ, purtător de albastră coroană
de ceară gălbuie şi tomnatică pâclă,
cu aripi în ceruri răsfrânte molatic
sub soarele roşu, sfielnic prelins peste zare,
ce argintiu ca o dâră neclară iute coborâtoare
te-ai prăbuşit în genunea de culoarea
căruntelor ape ale mării!
Cânt tânguit de sirenă rănită
răsunând prelung sub stânci ascuţite ce învolbură valul;
căderea în ape, prăbuşirea în sine, în ceruri,
a celui ce zboară semeţ printre astre
e doar obsedantul recurs
la aducere aminte a tainei obscure
ce glăsuie încet, cu vocea-i molcomă,
despre locul cel sacru, anevoie de-atins –
acvatică, maternală lacră albastră,
în care răsar printre oase albite maci roşii,
străveziu plutind ireală –
în vuietul surd al înserării fecunde
ce adie sub genunea de tulbure ape.
Cetatea pustie
Căţelul pământului schelălăie în noapte pe străzile
cetăţii pustii. Oraş prefăcut în scrum, gri murdar.
Nu moartea este cea pe care o vestesc strigoii tăcerii,
ci lipsa oricărei naşteri. Balaurul alb, castrat şi bolnav,
chinuit de o veşnică foame, îşi înghite fără încetare coada solzoasă.
Pe ziduri putrede limacşi lipicioşi se preling alene,
unduindu-şi trupurile pline de puroi în mâzga verde –
desuetă draperie de budoar, menită să acopere cu stângăcie
îndoielnicele secrete ale unei cocote bătrâne.
„Aici nu s-a mai născut nimeni, nici măcar un ciulin,
de la facerea lumii încoace!”, spune urletul trist al Hecubei,
bătrâna căţea împovărată de ani mii şi mii. Deasupra pustiului
o nălucă se învârte în cerc; viaţa ei tristă trăieşte
moartea oaselor albe, împrăştiate pe un câmp
presărat cu praf argintiu de stele.
Pe aproape e Troia, mormântul eroilor falnici,
cetate ridicată odată de zeii cei albi. Oh, negrul sânge închegat
musteşte în nisipul rece; cei căzuţi,
glorioşii din faţa Porţii Şcheiene, îşi plâng încă
prelunga nefericire. Doar dedesubt, în adâncurile calde
ale gliei, aproape de miezul pământului,
un fir de iarbă încolţeşte verde din propria sa sămânţă.
Transcendenţa plină
Ghemuit ca un vierme înlăuntru-mi mă întreb tot întruna
dacă stingher ca steaua singurătăţii
să şadă sufletul meu, neclintit ca o stană
de piatră bazaltică neagră,
sau să-şi accepte cu seninătate destinul
de a fi doar o treaptă din marea scară
ce urcă în cer – spirală compusă din numere-trepte ce se
apropie etern de punctul fix: absolutul –;
mi s-a dat de-nţeles, de la bun început,
că tot eu am fost, încă din fragedă pruncie,
o aceeaşi persoană, aflată
pe o primă treaptă zimţuită din pulberea stelelor,
apoi pe o alta, tot mereu pe o altă treaptă-suflet-arheu
pentru ca, dublura de paloarea strigoilor
ce-mi este de drept spiritul meu,
să fie în lume, în loc să nu fie deloc,
cvadruplă apariţie mundană a ceea ce stă dedesubt,
veşnic, de neclintit şi negru.
Dat mi-a fost să cunosc că doar
persoana se mişcă, din treaptă în treaptă,
din suflet în suflet, mereu mai sus, tot mai sus,
în tării de culoarea oţelului, printre astre lucind
într-un cer veşnic negru.
Şi mântuirea, veţi întreba,
când este ea de zei sorocită să vină?
Unde e capătul drumului ce urcă
tot mereu şi mereu prin stelele logos-stele?
O, absolutul, inefabil loc în care
mişcarea moare mereu spre a se naşte din nou,
continuu travaliu al Tatălui,
căci în el puse laolaltă sunt toate,
plin de sine însuşi fiind,
de simplificarea armonică
aflată dincolo de timp, dar şi de veşnicie,
atât de aproape şi totuşi atât de departe,
neavând nimic în afara sa.
Apă, rouă, o singură iubire
Tu plângi, aşa cum şi eu plâng.
Două picături ce cad în ceruri,
ploaia ne este altarul;
am fost, rând pe rând,
apă în oceanul de culoarea smaraldului,
râu agale curgător prin câmpie
şi rouă trandafirie, dimineaţa în zori.
Eu am fost toate acestea, rând pe rând,
căci nimeni altul nu ar fi putut
să-mi ia locul ce mi s-a fost cuvenit
de drept, dintru bun început.
Şi tu eşti un altul!
Mereu tu, niciodată altul:
o aceeaşi cale pe care, fantomatic destin,
urc pe un drum în volute spre centru,
unificându-mă tot mereu şi mereu
doar cu mine însumi.
Eu, tu, un acelaşi în miriade de sâmburi
simpli, atomi punctiformi ce îşi găsesc
prin chemarea iubirii
forţa unificării într-unul singur.
Tatăl şi fiul
Nimănui nu i-a fost dat să vadă
vreodată nu în întuneric, ci întunericul însuşi:
ascunsul, pe cel temut, fără nume şi tainic.
Dar strălucirea orbitoare a beznei sale,
de necuprins cu privirea,
se reflectă de-a pururi în fiul albastru ca
bolta cerească, atunci când ochi rugători
de pe pământ cu stăruinţă cutează
a privi îndelung în tăriile cerului
pe cel ce domneşte în glorie multă.
Căci fiul este marele preot,
mijlocitorul, cel care se află la mijloc,
între pământul brăzdat de harnici plugari
şi acea de neimaginat beznă
iluminând ca o candelă
veşnic aprinsă într-o noapte
lipsită de lună şi stele.
Fiul este iubirea ce leagă pe toate laolaltă,
cunoaşterea celestă a cutremurătoarei urgii –
refuz al oricărei cunoaşteri.
Depărtare eternă
Frumoasa mea, tu ai ochii ca stelele noaptea
şi genele tale negre curbate sunt
ca unduirile vântului, primăvara.
Privirea ta scrutează fără răgaz
întunericul sacru al tărâmului umbrelor;
surâsul tău, desprins de pe buze,
pluteşte fantomatic odată cu norii
în cerul sidefiu şi rece.
Căci tu nu eşti departe,
nu te afli la mii de leghe de mine,
desprinsă parcă pe un alt tărâm,
ci chiar depărtarea este numele tău.
Niciodată atinsă, o, pururea fecioară,
de neatins eşti, neîntinato.
Şi totuşi, cum aş putea
să fiu unul cu tine,
carne din carnea ta
şi sânge din sângele tău,
răsuflarea noastră să fie
una şi aceeaşi,
să fim fără tu, fără eu,
doar un singur surâs
aflat într-o perpetuă mişcare
de confuziune a sentimentelor.
[Vatra, nr. 1-2/2016]