Anchetă: Noile științe sociale clujene

Răspund: Alin TAT și Claudiu GAIU

  1. Există ceva specific noilor ştiinţe sociale (în cel mai larg sens, de la sociologie şi jurnalism la filosofie) clujene şi reprezentanţilor săi? Şi dacă da, care ar fi cauzele şi explicaţia caracteristicilor particulare ale acestui mediu: influenţa unor profesori de excepţie, specificul cultural al oraşului, istoria sa unică de după 1989 (Caritas, Funar, Boc etc.), economia politică a zonei, simpla contingenţă generaţională etc.?

  2. Cum vă explicaţi apetenţa şi deschiderea pentru politic şi social a acestei generaţii intelectuale? O diferenţiază cumva în istoria generaţiilor intelectuale româneşti post-decembriste? O apropie cumva de alte generaţii – generaţia interbelică?, generaţia 1848? – din istoria noastră culturală?

  3. Care ar fi principalele puncte de convergenţă şi linii de fractură ale curentelor, grupurilor şi instituţiilor câmpului ştiinţelor sociale clujene?

  4. Ţinând cont de contextul social, politic şi cultural, local şi global, al momentului nostru, ce amprentă şi urmă ar putea lăsa această generaţie intelectuală, la ce impact epocal poate spera: pur educaţional? De simplu transmiţător de ştafetă? De scânteie revoluţionară? Sau măcar de „democratizator” al spaţiului public?

Răspunsuri

Alin TAT

  alin tat

  1. Mă voi limita în răspunsul meu la filosofia clujeană. Şi chiar asupra acesteia, într-o viziune parţială, îmi dau seama. Cred că a vorbi despre un specific al ei, în sens tare, e cam prea mult spus. Dar poate că gestul va fi mai puţin riscant dacă pornim de la câteva note ale sale. Deşi nu ştiu – încă o dată – cât îi sunt acestea de caracteristice. Voi vorbi despre ce am întâlnit eu în filosofia clujeană în ultimii douăzeci şi cinci de ani, adică după revoluţie.

Fenomenologie, hermeneutică, postmodernism, pragmatism, gândire postmetafizică: acestea ar fi ingredientele. Sau – dacă vrem nume ale inspiratorilor – Heidegger – mai mult decât Husserl – dar şi Lévinas şi Marion, Ricoeur – mai mult decât Gadamer –, Lyotard, Rorty, Derrida, Foucault, precum şi emulii mai tineri ai acestora. Influenţele le-am perceput în Universitate, dar şi în programele de traduceri filosofice ale editurilor clujene (mai ales Dacia, Idea, Tact).

  1. Apetenţa şi deschiderea pentru politic şi social a noii generaţii intelectuale mi le explic, în primul rând, prin schimbarea de paradigmă, prin cezura anului 1989. Dacă înainte de 89 era cu neputinţă să discuţi despre politică sau era un pur act de imaginaţie, modelul societăţii democratice chiar impune, periodic, acest exerciţiu intelectual. Mai mult, unii se simt chemaţi să i se consacre în mod exclusiv, specializându-se în gândire politică.

Găsesc, într-adevăr, similitudini structurale, aşa-zicând, între generaţia postdecembristă şi generaţiile amintite, dat fiind faptul că toate acestea au fost puse să regândească, în cheie social-politică, vieţuirea în comun, idealurile şi valorile revendicate.

Ceea ce nu ne împiedică, însă, să vedem şi deosebiri importante între aceste generaţii intelectuale. Problematicile generaţiei paşoptiste au fost parţial preluate în perioda interbelică, prin demersurile de amenajare a unui stat naţional funcţional, în timp ce anii în care trăim sunt marcaţi de dezbateri legate de drepturile omului, de apartenenţa noastră europeană şi de raportul dintre naţional şi supranaţional.

  1. Întrucât mă limitez la zona filosofiei clujene, cred că nu sunt prea multe astfel de curente, grupuri şi instituţii. Totuşi, observ un interes comun – şi cât de legitim! – de racordare la cercetarea internaţională în domeniu, pentru a nu mai rămâne cantonaţi în bibliografia autohtonă, evident insuficientă şi uneori distorsionantă. Ceea ce duce, de cele mai multe ori, la o privire îndreptată spre Vest şi nu spre Bucureşti, spre lumile anglofonă – în primul rând – dar şi francofonă şi germanofonă. De unde şi o anumită identitate, construită oarecum diferit, de cea a centrului culturii române, inclusiv în materie filosofică. (Am asumat aici presupoziţia – pentru unii discutabilă, ştiu asta! – potrivit căreia capitala politică reprezintă şi centrul cultural.)

Menţionez, cu riscul de a fi taxat de subiectivism, că acest decalaj între centru şi „provinciile” culturii române a fost atenuat în ultimii ani de existenţa Colegiului Noua Europă, din Bucureşti, care a prilejuit, prin programele sale, o apropiere şi un schimb benefic, inclusiv între tinerii filosofi.

Cât despre fracturi, aici se vede limpede cum acestea sunt preluate din peisajul global – dar cum ar putea fi altfel? – şi suplimentate de micile şi localele orgolii de grup, de şcoală, de centru de cercetare.

  1. Aş începe cu ultima sugestie, cu rolul „democratizator” al practicilor intelectuale. Cel puţin aşa îmi place să cred că trebuie să funcţioneze mintea profesionalizată a filosofului. Îmi pare rău aici pentru cei ce deplâng profesionalizarea filosofiei, văzând în aceasta o cădere din starea iniţial paradisiacă a unei filosofii neangajate. Nu văd nicio opoziţie de principiu între libertatea gândirii şi un angajament de tip public al purtătorului acesteia, între reflecţia politică şi nevoia de a „coborî” în politicul propriu-zis. În afară de o tensiune care poate fi benefică, atunci când e bine gestionată. Şi chiar dacă de cele mai multe ori observăm contrariul. Dar din această stare de fapt nu rezultă, pentru mine, decât necesitatea de a căuta excelenţa şi în acest raport, de a nu lăuda doar frumuseţea gândirii pentru a deplânge mizeria politicii concrete.

Acestea fiind spuse, încă aştept o filosofie politică adecvată, precum şi o întrupare clujeană a acesteia.

Claudiu GAIU

 claudiu gaiu

  1. Nu. Ele nu au nimic special. De altminteri, întreaga anchetă e o probă de prezumţiozitate. Bine, să răspunzi la anchetă e o înfumurare încă şi mai mare. Care ar fi lucrările care ne-ar autoriza să vorbim despre o renaştere a ştiinţelor sociale la Cluj? Şi apoi de unde până unde vorbim de „noutate clujeană”…? De o fi să fie şi dacă niscaiva seminţe locale vor da rod aici sau în altă parte să lăsăm să treacă măcar 3 decenii înainte de a vorbi. Întrebarea aproape că ar vrea să rostească numele unei şcoli de gândire, dar se opreşte prudent la termenul de „generaţie”… E vreun fenomen marcant şi original în genul şcolii logice poloneze de la Liov şi Varşovia, născută în cenuşa Primului Război Mondial? O ţesătură de lucrări ca cele ce au creat reputaţia şi originalitatea meditaţiei asupra modernităţii a filosofilor sloveni Mladen Dolar, Rasto Močnik, Rado Riha şi starul mediatic Slavoj Žižek? Există la Cluj studii serioase, la filosofie născute din filiera francofonă a anilor 90, la sociologie pe linia creată de cei şcoliţi la CEU-Budapesta sau în Statele Unite. Există o critică literară dinamică, atât cât să-i enerveze pe filosofi, sociologi şi istorici care mereu au fost geloşi pe statul literaţilor şi a revistelor literare a căror destin cultural s-a cam sfârşit. Invidia însă a rămas! Istoria Clujului nu mi se pare atât de unică. Dezindustrializarea bruscă a puit un naţionalism provincial agresiv. Credeţi că Simirad al Ieşilor era mai puţin provincial când fonda Partidul Moldovenilor? Sau actualul primar al Craiovei, Olguţa Vasilescu, e mai puţin naţionalistă pentru că a părăsit partidul România Mare şi a intrat în PSD ? Nu cred într-o particularitate atât de mare a Clujului. Aţi uitat poate mărirea şi prăbuşirea băncii Dacia Felix, contemporană cu jocul piramidal Caritas. Dar acestea nu mi se par circumstanţe care să ducă la o reînnoire a ştiinţelor sociale. A fost un dinamism al anilor 90, provocat de schimbarea de macaz, de eliminarea din Universitate a unor cadre considerate prea apropiate de ceauşism şi pătrunderea unor figuri noi, de posibilităţile mai mari de circulaţie a informaţiei şi a universitarilor, însă posibilităţile acestei deschideri mi se par azi epuizate. Ce e special azi e rapida radicalizare a opţiunilor politice, dar cred că e o cerinţă a vremurilor şi nu se manifestă doar la Cluj. Şi nu ştiu dacă va afea efect în producţia savantă.

  1. Cinci întrebări deodată! Şi cheia e bineînţeles la sfârşit! Generaţia 27 s-a impus în mare parte prin autoreferenţialitate. Au scris mult despre ei înşişi şi s-au comparat nu atât cu paşoptiştii, prea cosmopoliţi pentru ei, cât cu junimismul şi rolul său întemeietor. Apoi anii 1970-1980 au redescoperit pe Eliade şi pe interbelici, descoperire amplificată după 1989 de planul editorial Humanitas şi succesul său iniţial. Materialismul se prăbuşise, zorii noi ai unor vremuri mai spirituale se deschideau. Semnele deziluziei aveau să apară în curând. Dar obsesia generaţiei intelectuale (în anii 1990 şi ceva întrebarea avea o formă şi mai spiritualizată: „ce maeştrii am mai avea azi?”) de aici vine: de la succesul de piaţă a interbelicilor. Generaţiile prezente – nu-i una singură şi e foarte stratificată, iar raporturile dintre leaturile universitare sunt destul de amestecate – sunt cele ale acestei deziluzii. „Idealism”, „liberalism”, „meritocraţie”, „valori europene” erau vălurile menite să ascundă prăbuşirea într-o nouă epocă a acumulării capitalului. Cred că o primă trezire au fost bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei. Brusc, ceva nu mai ţinea. Anii 90 luau sfârşit, iar „valorile occidentale” îşi arătau faţa adevărată: violenţă militară, distrugeri civile, neocolonialism economic. Cei mai politizaţi dintre noi (Convenţia Democrată, Constantinescu, „Jos Iliescu”, „Fără comunişti”) încă mai fumam drogurile uşoare generos oferite de Revista 22, dar deja lucrurile se mişcau într-o altă direcţie. Profesorii făceau digresiuni despre asta în cursurile lor şi luau un ton destul de radical. Am prins şi două cursuri festive în 99, unde Aurel Codoban şi Claude Karnoouh au vorbit despre chestiunea iugoslavă. Nu erau singurii.

  1. Nu vreau să vorbesc doar despre o generaţie. Cred că e profund greşit şi aduce cu Războiul porcului a lui Bioy Casares: aduce un fals conflict între generaţii, ca şi când n-ar exista deja destule. Vârsta nu e un criteriu al lucidităţii politice. Cei care am urmat Universitatea clujeană în anii 90 suntem foştii colegi ai noilor staruri ale partidelor pro-austeritate, pro-privavatizarea sistemului sanitar, pro-exploatarea sălbatică a resurselor în folosul companiilor străine şi mai nou pro-militarizarea politicii externe. Punctele de convergenţă se regăsesc în încercarea mai multor generaţii de a da seama prin modestia mijloacelor intelectuale de ravagiile prezentului stadiu al dezvoltării capitaliste într-una din provinciile îndepărtate de centrele de putere economică şi militară din UE şi NATO. Problema liniilor de fractură, care nu e o chestiune specific clujeană e mai grăitoare. O ruptură puternică şi tot mai greu de acoperit este între apolitici şi politici. Primii sunt mai legaţi de mişcări gen UniţiSalvăm, un civism anti-partide politice, în fond traducerea românească a antipoliticianismului politician care l-a adus în parlamentul Italiei pe Beppe Grillo şi a sa „Mişcare de 5 stele”. Ceea ce ascund cele cinci stele e că ele sunt adevăratele fice ale lui Berlusconi, ales de fiecare dată pentru discursul „din afara politicii”, de „om ridicat cu forţe proprii, nu om al unui partid”, imagine publică ce ascundea un conservatorism societal, neoliberalism economic, renunţarea la suveranitate în favoarea militarismului american. Apolitismul european sau clujean de azi e un berlusconism soft, fără năzbâtiile lui Il Cavaliere, „rebrănduit” cu un ecologism ce refuză radicalitatea chestionării cauzelor ultime ale dezastrelor naturale. Bineînţeles, el are nuanţe şi poate produce secte diferite. Deunăzi o voce a „social-democraţiei” din Capitală ne îndemna să vedem diferenţa între Partidul Popular European care aderă entuziast la Tratatul Transatlantic şi partidele stângiste care, deşi manifestă scepticism şi prudenţă, declară numitul acord comercial necesar! Halal alegere! Şi iată că avem două grupări ale oportunismului contemporan: apoliticii care vor boicota alegerile şi stângiştii care vor vota… (ce? PSD?) pentru a adera cu rezerve şi prudenţă la un tratat comercial care aruncă în aer toate exigenţele europene privind sănătatea şi siguranţa alimentară. Social-democraţia aceasta e tot un apolitism, care, nemaiîtrăznind să formuleze niciun proiect de societate, se aruncă în false dezbateri: susţinere pentru Conchita Wurst, dar nu şi pentru Chelsea Manning, condamnare a regimului Baas din Siria, dar nu şi al monarhiei absolutiste saudite. Problema mare este a politicilor care nu se recunosc în îndemnul la vot pentru a participa cu scepticism şi prudenţă la sărăcire, la răvăşirea naturii, la aventurile militare a unei puteri în declin (SUA înregistrează eşec după eşec în Afganistan, Siria, Ucraina), urmate de leaderii europeni fără personalitate şi simţ istoric. Nu există azi reprezentare politică partinică a unei mişcări socialiste. Deci, o primă fractură însemnată între activiştii sau intelectualii zişi progresişti este între şi-au aflat o reprezentare politică şi cei ce caută una. O alta este între cei ce se complac să nu o caute, simţindu-se astfel neatinşi de mizeriile cotidiene şi promovând o nouă rezistenţă prin cultură, de data asta nu hegelianismul lui Noica, ci mult mai jos, o rezistenţă în lumea consumerismului carnavalesc şi a tiparelor previzibile ale culturii de masă, pe de o parte, şi, de cealată parte, cei ce nu aderă la această nouă fantasmă care face jocurile celui mai crud neoliberalism economic. Bineînţeles, mai sunt şi intelectualii care-şi văd de treabă cu profesionalism, în domenii restrânse şi cred că îşi află corespondentul politic în bunul gospodar, în politicianul profesionist, adică cel ce vorbeşte corect gramatical, are un trecut academic bogat, ştie limbi străine şi-şi foloseşte aceste arme pentru a exprima un dispreţ elitist pentru restul populaţiei.

  1. Nu ştiu. Vor rămâne cu siguranţă în urmă mulţi şomeri şi angajaţi precari ai domeniului „cultural” (publicitate, jurnalism, fundaţii). Sunt oarecari asemănări cu anii 1980 când rezultatele primelor valuri de masificare a învăţământului universitar a împins mulţii intelectuali de calitate spre zone mai puţin vizibile ale societăţii. Dar atunci, în ciuda tristeţii sociale, timpul avea mai multă răbdare. Acum vremurile sunt mai colorate, dar nu mai există plase temporale de aşteptare.

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]