Filozofia continentală astăzi (II)

(continuarea anchetei)

Claudiu Gaiu

1. În septembrie 2008, Marie-Claude Lorne, o specialistă în filosofie analitică, se arunca în Sena, în dreptul celor patru turnuri pariziene ale Bibliotecii Naționale a Franței. Tocmai aflase că universitatea din Brest îi respinsese titularizarea. Trei ani mai târziu, o anchetă ministerială îl declara nevinovat pe Pascal David, un fin cunoscător al idealismului german și a hermeneuticii heideggeriene, președintele comisiei care examinase dosarul colegei sale. Reflecțiile asupra lumii universitare provocate de faptul divers au scos la lumină duritatea „gestiunii resurselor umane” din marile instituții publice. Dar, citind comentariile din subsolul articolelor de presă și aflându-mă întâmplător în preajma câtorva apropiați ai victimei, am ascultat relatarea faptului divers în cheia unui litigiu filosofic: heideggerienii, apărători ai Sensului, își protejau citadela contra asaltului iubitorilor Științei! Poate că ambele explicații sunt valabile, la care se mai adăugau animozități personale și corupția specifică mediului academic. Nu, Emilia Șercan nu a descoperit apa caldă, iar susținătorii ei din marile noastre universități sunt ipocriți „de calitate superioară”, cum scrie pe eticheta oricărui produs alimentar ieftin.

De ce relatarea de mai sus în locul unui răspuns inspirat de dicționare? Pentru a vedea că în spatele suprastructurii filosofice, infrastructura e clădită pe împletirea intereselor economice de grup și ale planurilor individuale de carieră.

Continental/analitic – e o distincție anglo-saxonă devenită loc comun în istoriile filosofiei, intrată în manuale, enciclopedii și dicționare.  Cu timpul – adică prin ceea ce am putea numi, cu o expresie folosită de Max Weber la sfârșitul Primului Război Mondial, „procesul de americanizare” – ea s-a impus și pe continent. Dacă luăm oricare din logicienii români de dinainte de ruptura din ʼ89, Anton Dumitriu, Petre Botezatu sau Athanase Joja, ei ar fi fost surprinși să afle că făceau „filosofie analitică” sau că au încă metehne continentale, care trebuie evident stârpite.

Ca orice separație de dicționar, ajută la orientare, dar încurcă la înțelegere. Pentru a pricepe reflecția filosofică anglo-saxonă din secolul XIX încoace, legătura ei cu sferele de decizie politică și economică, raporturile cu literatura, e esențială și studierea părții întunecate a forței sale: imensa tradiție a idealismului englez, transcendentalismul american, pervertirea psihanalizei sau preluarea și amplificarea poststructuralismului „continental”.

Pe scurt, cred că e o distincție ce ține de geopolitica filosofiei, care se va sfârși în irelevanță, odată cu prăbușirea universității, proces deja în curs.

2. Ar fi multe de spus despre presupozițiile întrebării. Filosofia continentală, să repetăm, e numele unei exorcizări geografice, ivită dintr-o criză majoră a filosofiei anglo-saxone: reacția violentă la dominația idealismului. Deposedarea filosofiei de domeniile sale specifice începe poate de la Socrate, care, pentru a relua terminologia lui Meillassoux, e primul corelaționist: întoarcerea spre problemele omului și ale conștiinței sale.

Am găsi poate calea spre un  răspuns răsturnând întrebarea și analizând raporturile pe care știința le întreține cu filosofia. Istoria modernă a științei implică regimuri de dominație a unei discipline-regină. Ceea ce numim Marea Revoluție Științifică, a cărei istorie se întinde de-a lungul secolelor al XVII și al XVIII-lea, începe cu dictatura fizicii matematice și se încheie cu o restaurație a biologiei.  În ciuda dezvoltării fără precedent a raționalității științifice, marile paradigme ale științei par să se pregătească tot în zona astrofizicii și geneticii. Iar marii savanți nu au ezitat să intre în dezbatere cu istoriile filosofiilor occidentale sau orientale în încercarea de a-și defini teoriile. Un teoretician devenit pop-star datorită lucrărilor de popularizare, cum e Carlo Rovelli, explică teoriile savante printr-un dialog cu ideile unor Anaximandru, Kant, Heidegger sau Nagarajuna.

Ceea ce mai poate face filosofia – o capacitate generală de reflecție e regândirea parcursului tehno-științei. Mai bine spus, a capitalismului-tehno-științific, exact ceea ce ocolesc mai mult sau mai puțin abil autori atât de diferiți ca Bruno Latour sau Yuval Harari.  Anticipând oarecum răspunsul la următoarele întrebări, cred că o anumită filosofie a suspiciunii poate scoate la iveală presupozițiile nedeclarate ale științelor. Poate ar trebui reluate reflecțiile heideggeriene „asupra gândirii” din anii 1952-1965 (De la Was heisst Denken? spre Zur Sache des Denkens). Să nu uităm că, în aceste texte, filosoful german anunță sfârșitul filosofiei, care s-a consumat prin diversificarea științelor și reunificarea lor în progresul tehnic. Abia crepusculul filosofiei eliberează gândirea de povara vechii metafizicii și de împlinirea ei în științe. Însă ruina universității, anunțată de abandonul studiilor clasice, blochează tot mai mult o gândire asupra transformărilor antropologice care începe cu revoluția cibernetică și managerială. O  analiză a nespusului din științe, așadar. Însă, stilistic, fie că subiectul este tehnica sau inteligența artificială, abordarea inspirată de predicația protestantă, la Jacques Ellul, sau influențată de tehnicile de stand-uppoetry, la Éric Sadin, par a-și găsi mai ușor un public neacademic.

3. Una din lecțiile de care Facultatea, cu rare excepții, te ferește, e că filosofarea nu se găsește neapărat pe rafturile de „filosofie” și nu neapărat în biblioteci. E o veche prejudecată aproape platoniciană împotriva dezbaterii publice, prezentă uneori sub forma unei implicări profesorale, didactice și inutile.  Din fericire pentru filosofi, vârful condescendenței față de demos, normă profesională printre economiști, le e azi, inaccesibil. Filosofia anglo-saxonă a amplificat această prejudecată, de unde impresia că e ferită de angajamente publice. Ea refuză să admită degradarea Universității – Tout va très bien Madame la Marquise – de aceea, reprezentanții săi sunt mai puțin atrași de activitatea mediatică. Dar nu înseamnă că orice filosof analitic rămâne aici. În lumea americană vedem, totuși, sociologi (Daniel Bell), istorici (Christopher Lasch), lingviști (Noam Chomsky), psihologi (Jordan Peterson) implicați și sonori în dezbaterile cetății media. Nu înseamnă că orice filosof analitic e obligat să respecte canonul tăcerii. Bertrand Russel avea păreri foarte decise cam în orice privință, de la „căsătoria deschisă” la bombardarea atomică a Moscovei. De asemenea, precizăm, nu orice filosof analitic bate câmpii pentru a fi răsplătit cu un premiu Nobel. Lumea nu știa nimic de Michaël Esfeld, un epistemolog germano-elvețian cu un CV lung cât Nilul. La fel ca Barbara Stiegler, și ea un istoric al filosofiei americane, între multe altele, el a luat poziție publică împotriva măsurilor de segregare și de distrugere a sistemului sanitar, luate de autorități în cele mai crunte deliruri de putere provocate de criza politico-sanitară a ultimilor ani.

Georges Bernanos spunea undeva că singurele adevăruri care merită rostite sunt cele pentru care pătimești. Aici trebuie trasă linia morală a intervenției mediatice. Filosoful continental sau analitic e capabil să înfrunte oprobriul media? E în stare să prezinte opinii în contra editocraților ce poartă cuvintele puterilor politice și financiare?  Și ca să răspund la coada întrebării, exemplele recente ne învață că Giorgio Agamben și Noam Chomsky sunt pilde de consecvență intelectuală și etică, iar Slavoj Žižek e un bufon de curte. Nu înseamnă că intervențiile lui Agamben și Chomsky, în privința crizei COVID sau a războiului din Ucraina, nu suferă amendamente sau dezbatere. Însă valul de condamnări, dezafilieri, ostracizări sunt dovada că ei știu pune întrebările stânjenitoare Puterii și reprezentanților ei. Cât despre Žižek, fără legătură cu geniul său speculativ, cu formidabila sa capacitate pedagogică de a expune mizele complexe ale gândirii unui Schelling sau Lacan, el se înscrie cu brio în toate categoriile de intelectual public descrise în patologia filosofică a lui Constanzo Preve: capelan militar, măscărici de curte al aristocrației imperiale și eunuc al circului media. Sau poate mai bine, cea de rebel de serviciu al intervențiilor militaro-mediatice ale puterilor occidentale: mereu justificând intervențiile NATO, fie că era  vorba ieri de bombardarea  și distrugerea Iugoslaviei, fie că e vorba azi de înarmarea și distrugerea Ucrainei.

4. O direcție de prim rang ar fi critica tehnicii, în care s-a remarcat Éric Sadin (n. 1973). Unul dintre  eseurile sale, Inteligența artificială sau miza secolului. Anatomia unui antiumanism radical (2018), evocă prin titlu o descendență din reflecția începută de Jacques Ellul în anii ʼ50 asupra autonomiei tehnicii în evoluția umană și a caracterul său exclusiv. Sadin reia istoria tehnicii de la revoluția digitală și o aprofundează cu o perseverență ce durează deja de peste două decenii. În raportul cu maestrul său, revine asupra independenței complete a fenomenului tehnic, caracterizând inteligența artificială ca manifestare a tripletei tehnică-știință-capitalism. Chiar și termenul de filosof pare că se potrivește parțial lui Éric Sadin: a transformat preocupările sale de estetică în reflecții asupra fenomenului numeric. Există la el chiar o reflecție și o creație a personajului-autor: alegerea editorilor, apariții publice rare, ținute vestimentare sportiv-futuriste, dublarea activității conceptuale de o investigare poetică, etc.

Un gânditor special este și franco-tunisianul Mehdi Belhaj Kacem (n.1973), un romancier autodidact care a intrat în filosofie prin pasiunea pentru opera lui Alain Badiou, de a cărui prietenie și magisterat s-a bucurat vreme de aproape un deceniu, iar ruptura i-a provocat o internare în secțiile psihiatrice și o trezire din somnul său dogmatic, consemnată în eseul „Après Badiou” (2011). MBK, acronim deja consacrat printre fervenții săi aficionados, dar și printre nu mai puțin îndârjiții săi detractori, redescoperă forța speculației ironice în tradiția unui Georges Bataille. Noțiunile dezvoltate în dicționarul său filosofic, Transgression and Inexistent (2014, apărut prima dată în limba engleză) dezvoltă o antropologie orientată de ideea caracterului ultra-acaparator al alter-animalului uman plecat în cucerirea nelimitată a spațiului și a timpului.

*

Laura T. Ilea

Metafore ale întregului

1. Cred că distincția dintre filozofie continentală și filozofie analitică privește în special natura demersului de interpretare: și anume, în ce măsură presupunem în mod explicit că lumea e interpretare. În ce măsură ne imaginăm că primordial, înainte de orice înțelegere, lumea nu se poate spune fără atenția explicită la fiecare detaliu al ei. Cred de asemenea că forța acestui tip de demers, cel al filozofiei continentale, constituie în egală măsură și slăbiciunea ei și că este vorba, în principiu, de un nedemonstrabil. Și anume, pretenția de exhaustivitate, de obiectivitate pe care o impune orice analitică, orice algoritm pare a eluda forța intrinsecă a textului, a vulnerabilității lui, a ireductibilului său. Atâta vreme cât ne lovim de acest nedemonstrabil, de această presupoziție implicită a caracterului de unicitate a experienței trăite, a situației istorice și a conjuncturii existențiale, suntem vulnerabili în fața fascinației filozofiei continentale.

Desigur că se poate face filozofie eludând unicitatea experienței individuale, eludând materia, corporalitatea și specificitatea condiției noastre istorice. Desigur că se poate pune între paranteze întreg angrenajul acestor particularități și rămâne la corpul nud al unor meta data, al unor conjecturi care să proiecteze peisajul complex al lumii în secvențe recognoscibile și controlabile. Bănuiesc însă că seducția a ceea ce se numește filozofie continentală vine din aceste noduri gordiene, din aceste irezolvabile – dileme ale unicității. Și anume, desigur, atunci când privim peisajul devastat al istoriei e imposibil ca, din punct de vedere filozofic, să nu ne punem problema absurdului sau, mai mult, a imposibilității existenței unei cauze necesare care să regleze avansarea ei. De aceea s-a imaginat, din Antichitate încă, ideea unui deus ex machina, a unui simulacru de agentivitate, întrucât noi, ca ființe umane, suntem în permanență actori pe această scenă, niciodată agenți definitivi ai istoriei. A imagina modele algoritmice în care imprevizibilitatea istorică să poată fi înlocuită prin cauze necesare presupune un artificiu de proporții.

A îmbrățișa așadar filosofia continentală înseamnă a rezista acestui artificiu al eludării individualului, al situației noastre în lume și al unicității persoanei.

Nu am înțeles această distincție dintre filozofia continentală și filozofia analitică decât atunci când am ajuns în spațiul nord-american, în Canada, în 2007, lucru care mi-a bulversat percepția asupra ideilor. Deodată, ceea ce consideram a fi unicul fel de filozofie, și anume acel intens, rebel și intempestiv mod de a se adresa lumii, acel mod de a pune la bătaie, în același timp cu gândirea, o anume formă de a privi existența din perspectivă etică, a devenit o insulă continentală într-o mare de filozofie analitică. Am găsit un mod de a o integra, întrucât am lucrat la McGill cu profesorul Philip Buckley pe filozofia lui Heidegger. Iar apoi, am predat un curs de existențialism, în care am făcut o panoramă asupra filozofiei lui Kierkegaard, Nietzsche, Sartre, dar și asupra Neajunsului de a te fi născut al lui Cioran. E adevărat că atunci când am vorbit despre experiența mansardei lui Cioran la Paris, precum și despre acea manieră extravagantă de a-și duce viața, în răspăr cu vremea sa sau ca nihilistul de rezervă al acesteia, un aer de stranietate a început să plutească în rândul studenților, ca și cum experiența respectivă vorbea despre o lume pe care ei n-o puteau descifra. Ulterior am predat Hannah Arendt, Condiția umană, Jan Patocka, în special ideile sale legate de apocalipsa nopții, Charles Taylor și maladiile  individualismului epocii moderne.

Am trecut prin mai multe școli continentale de filozofie, prin maniera cioraniană a lui Gabriel Liiceanu la București, prin austeritatea sacerdotală a lui Von Herrmann la Freiburg, dar și prin focul de artificii hermeneutic al lui Günter Figal, tot acolo, prin hermeneuticile vulnerabilității la Paris, iar apoi, la Montreal, prin variantele remodelate ale acestora. Scara de incendiu am găsit-o prin intermediul filozofiei politice a Hannei Arendt iar, ulterior, lucrând în spațiul experimental Sense Lab, prin filozofiile procesuale propuse în primă instanță de Alfred Whitehead, iar ulterior, pe viu, de Brian Massumi și Erin Manning. Nu voi vorbi aici despre parțiala mea despărțire de filozofie, prin intermediul literaturii, care și ea face parte din multiplele avataruri ale filozofiei continentale. Nici despre explorările mediane ale modului în care fenomenologia se poate aplica la textele literare.

Am invocat toate aceste experiențe tocmai pentru a pune în evidență faptul că există o presupoziție de bază, și anume aceea a unor metode, concepte și problematici specifice acestei așa-numite filozofii continentale. Nu știu dacă există un moment istoric bine determinat în care bifurcarea dintre aceasta și filozofia analitică a avut loc. În ceea ce privește istoria conceptelor filozofice, și mai ales a dezbaterilor filozofice, există de multe ori lucruri subînțelese care se petrec cu mult înainte ca polarizările să devină extreme. Așadar, înaintând pe firul acestor meandre înspre care m-a împins interesul meu inițial pentru plasarea existențială, pentru condiționarea istorică, pentru posibilitatea găsirii unor cartografii ale sensului în interiorul creației umaniste, pentru conjuncția dintre, pe scurt, viață și gândire (prima mea carte de filozofie se numește Viața și umbra ei. Întemeierea existențială a cunoașterii, Idea, Cluj-Napoca, 2007), meditația mea a întâlnit modalități diverse de problematizare. Le-am aplicat pe acestea în măsura în care se pliau pe demersul meu creativ, pe modul meu accelerat de a înțelege lumea, pe un fel de nomadism în care bricolajul infinit pe orizontală atenuează imposibilitatea transcenderii.

Dacă există un mod în care filozofia continentală se articulează în lume, acela e unul în care ea ia în considerare, pe lângă formele de cunoaștere ale acesteia, structurile ei de existență, procesualitatea, dinamica, mișcarea, nomadismul, tragicul, drama, situațiile istorice ireconciliabile, inadecvarea la timp și la epocă, speranța ieșirii din acestea. Toate aceste linii de forță o fac pe aceasta ireductibilă la un demers algoritmic. Și, sper, ireductibilă la un demers ideologic, care e de multe ori mult mai acut decât cel algoritmic.

Pentru a răspunde tranșant la întrebarea: „Unde începe, istoric vorbind, această bifurcare în tradiția filozofiei, când și cum se va sfârși (presupunând că o reconciliere este într-adevăr posibilă)?” Nu cred că o reconciliere, în sens clasic, e posibilă. Cred în schimb că un dialog transversal e mai mult decât binevenit. Un astfel de dialog am încercat să constitui în cadrul dezbaterilor Inflexiuni, atunci când s-au discutat presupozițiile de bază ale constructului fizic versus cele ale constructului filozofic, cu privire la noțiunile de spațiu și timp (în dialogul cu Zoltán Néda și Alexander Baumgarten, Spațiu/Timp. De la Augustin la Einstein, publicat de curând în volumul omonim apărut la Editura Școala Ardeleană, în 2022). Așadar, în lipsa acestei deschideri înspre noi rearticulări conceptuale, filozofia continentală, la fel ca studiul clasic al literaturii, este sortită unor claustrări care nu vor putea răspunde exigențelor gândirii paradigmelor noii epoci înspre care ne îndreptăm. În ceea ce mă privește, limbajul tradițional al fenomenologiei și al hermeneuticii, în care m-am articulat în prima etapă a formării mele, a fost provocat de mai multe ori înspre noi și noi reformulări, prin întâlnirea cu filozofiile procesualității, cu noile materialisme, cu teoriile afectului, cu studiile decoloniale, cu studiile planetare. Toate aceste dezbateri au fost puse în evidență în ultimul meu volum publicat, Politiques du désir. Pour une condition relationnelle (Mimesis, Milano, 2021). Au fost acestea ieșiri de pe orbită, hibridizări incongruente ale paradigmei filozofiei continentale? Nu aș putea să dau un răspuns la aceasta. Dacă această filozofie continentală nu s-a întâlnit până acum, în parcursul meu, cu filozofia analitică e pentru că, în mod natural, nu a existat un loc de întâlnire a acestora. Dar nu exclud posibilitatea acestei întâlniri.

2. Revin mereu la o remarcă pe care o face Hannah Arendt la începutul Condiției umane și pe care o discut în cadrul Dezbaterilor Phantasma. Concepte și metode în cercetarea imaginarului (Polirom, București, 2021, volum coordonat de Corin Braga), și anume că soarta noilor dezbateri legate de artificializarea vieții, de artificializarea spațiului locuibil, de multiplele hibridizări pe care corpurile noastre le vor suferi în viitorul apropiat – toate acestea nu pot fi lăsate în întregime pe mâna oamenilor de știință. Întrucât ele implică mize filozofice și politice importante. Sau, dacă ele vor fi lăsate pe mâna oamenilor de știință, aceștia vor trebui să învețe ceea ce am numit într-un text scris pentru un proiect artistic colectiv, Noah’s Ark (Arvinius & Orfeus, Stockholm, 2021, volum coordonat de Corina Ilea și Ștefan Constantinescu), „Poetica spațiului locuibil” („Space Inhabiting Poetics”). Întrucât trăim o epocă extrem de transgresivă din punct de vedere științific (explorarea spațiului, inventarea unor noi paradigme de a trăi, bulversări profunde în ceea ce privește economia viață-moarte prin intermediul eutanasiei, al reproducerii asistate, al intervențiilor genetice de durată, extincția posibilă implicată de epoca antropocenului), e clar că ne mișcăm între proiecții extreme, printre care chiar cea a posibilității extincției speciei umane, a unui capitalocen avansat și a consecințelor acestuia. De aceea cred că trebuie să ne povestim în mod diferit lumea, întrucât ideile nu sunt niciodată inofensive. Am auzit la un moment dat o afirmație la un colocviu internațional organizat la Montreal în aprilie 2022, intitulat Planetary Drifts, și anume că nu există pământ devastat (wasted land), pământul e întotdeauna sacru. Referința la o astfel de materialitate constitutivă, această metaforă comprehensivă mi-a dat mult de gândit, întrucât ea reprezenta de fapt o metaforă a lumii. Cred că vom avea de a face cu din ce în ce mai multe metafore-concepte asupra lumii ca întreg, ca tot planetar, ca rețea în care sunt inserate perspectivele noastre divergente. Iar o știință care se bazează doar pe extracție și profit, fără a imagina subsumarea și metafora întregului, e o știință care nu se mai poate adapta secolului în care trăim. Cred așadar că filozofia poate avea o miză științifică în măsura în care poate oferi concepte-metafore integrale, ca o contraparte pentru o știință axată mai mult pe extracție și fragmentare.

3. În ceea ce mă privește, nu îmi pot imagina vocația filozofiei fără dimensiunea unei vita activa, fără luarea de poziție, fără reflectarea epocii în care trăim. Nu e neapărat vorba despre expunerea mediatică, ci mai degrabă despre reinventarea unor noi spații ale comunului, oricât de periclitate ar fi acestea de bombardamentul continuu al egotismului media, al caricaturizării posibile, al trunchierii sau proastei interpretări. Cuvântul public e, după mine, o vocație a filozofului. Iar reinventarea unor noi agora e una din sarcinile lui. Că aceasta se întâmplă în spațiul tradițional al universității sau al târgurilor de carte, în spații alternative precum cafenele, festivaluri, cuvântul celui care gândește lumea trebuie să existe public. Nu îmi fac iluzii cu privire la aria de acoperire a acestor prestații, însă așa cum am afirmat la începutul acestei anchete, interpretarea lumii merge mână în mănă cu înțelegerea ei, pentru cineva care își asumă sarcina de a gândi. Și ceea ce e cel mai tulburător în acest proces de gândire, care reformulează lumea, este că în egală măsură el e un proces de vindecare. A formula lumea înseamnă deja a o vindeca. Or, e inevitabil ca în ecuația finitudinii noastre, să fie nevoie de această voce care face posibilă vindecarea angoaselor timpului în care trăim. În special prin dialogul cu noile generații. Prin provocarea pe care acestea o aduc fiecărei concepții asupra lumii bine constituite.

4. Îmi e greu să fac un astfel de top, întrucât el ar părea foarte aleatoriu, implicând considerații mult prea diverse. E însă un lucru pe care l-aș menționa în legătură cu acest gen de considerații, și anume faptul că ceea ce apreciez foarte mult în „prestația filozofilor” este modul în care ei propun o metaforă consistentă pentru integralitatea experienței lumii noastre. Din acest punct de vedere, aș putea-o menționa pe Isabelle Stengers și a ei „captură a sufletului”, prin care desemnează experiența cvasi-animistă prin care capitalismul se instalează în experiența noastră trăită. Desigur, există filozofi extrem de influenți, precum Badiou, Nancy, Sloterdijk, Agamben, Zizek. Nu aș vrea să vorbesc despre aceștia, ci mai ales despre formule-metafore ale lumii care mi se par esențiale astăzi, și anume de exemplu Charles Taylor și intuiția extrem de profundă asupra grandorii și mizeriei modernității, Timothy Norton, în legătură cu ideea unei naturi care apare ca un construct social, inseparabil de civilizația care a dat naștere acestui construct. De asemenea, chiar dacă nu e neapărat un filozof în sensul clasic al cuvântului, considerațiile lui Dipesh Chakrabarty legate de provocările antropocenului mi se par extrem de interesante și binevenite. Așadar, tot ceea ce propune o nouă metaforă comprehensivă asupra lumii, ceea ce implică o privire lucidă și un contact atent cu metamorfozele permanente prin care trece epoca actuală. Tot ceea ce provoacă schemele noastre de gândire obișnuite.

*

Alin Tat

1. Sunt aici mai multe întrebări, rețin cel puțin patru: 1. dacă între filosofia continentală și cea analitică există o reală opoziție, 2. ce le diferențiază? 3. unde începe și 4. unde se termină această bifurcare în istoria filosofiei? Dacă acceptăm distincția între formă și conținut, atunci e evident că avem o diferență formală, cel puțin la nivelul metodei, și rămâne să stabilim dacă acesteia îi corespunde și una de conținut. Oricum, chiar înainte de a decide dacă e sau nu vorba de o opoziție, nimeni nu va contesta că există aceste două tradiții filosofice majore, în diferența lor istorică și de abordare. Aș propune să începem toată povestea noastră genealogică în zorii modernității și nu mai devreme, deși – după cum vom vedea – am putea aminti și de o preistorie a celor două tradiții, încă din Evul Mediu. Dacă-l considerăm pe Descartes re-fondatorul filosofiei în modernitate, el poate fi văzut și ca primul filosof continental al epocii moderne, așadar al secolului al XVII-lea, iar pe John Locke drept primul filosof insular, precursor al tradiției analitice. Înainte de distincția continental-analitic avem antonimele filosofice continental-insular. Tradiția continentală se poate revendica de la raționalismul primei modernități, iar cea analitică de la tradiția empirismului timpuriu. O posibilă preistorie, deși contestată, a binomului nostru se găsește în disputa medievală între realism și nominalism, primul căzând de partea raționalismului ulterior al filosofiei continentale, cel de-al doilea – prin empirism – de partea filosofiei analitice. Dar, ca orice stereotip, și acesta trebuie amendat sau, măcar, nuanțat. Întrucât va exista un nominalism/empirism continental și, de cealaltă parte, un realism aproape metafizic înăuntrul școlii analitice. Putem chiar să multiplicăm precauțiile și să spunem că nu există o singură filosofie continentală, ci un mănunchi de școli și de gânditori, care pot fi plasați în aceasta, după cum nici școala analitică nu e una singură, ci o pluralitate filosofică în interiorul aceleiași tradiții. Și, ca să ating alte două sugestii din setul inițial de întrebări, se poate constata atât o diferență culturală între fundalul filosofiei continentale și al celei insulare, precum și o distribuire geografică  distinctă – susținută și de diversitatea lingvistică – a celor două tradiții: Franța, Germania, Țările de Jos, urmate de Italia, Spania, lumea slavă, în cazul primeia și Anglia, Irlanda, Scoția, Statele Unite ale Americii în cazul celei de-a doua. Am enumerat culturile cele mai reprezentative în fiecare caz, evident fără pretenție de exhaustivitate. Binomul continental-analitic se găsește azi pe toată suprafața globului, cu toate continentele, culturile și țările sale, acolo unde se practică filosofia.

În sens strict, Bertrand Russell și G. E. Moore sunt primii filosofi analitici, dar e probabil imposibil de găsit un echivalent pentru „primii” filosofi continentali, această din urmă tradiție fiind într-o mai mare continuitate cu filosofia anterioară.

Îmi e mai greu să răspund la întrebarea cu privire la un posibil sfârșit reconciliat al celor două tradiții, deși încercări de dialog există deja de ceva vreme, pentru a-l aminti aici doar pe Paul Ricœur din filosofia continentală franceză de orientare hermeneutică sau o întreagă „școală de sinteză”, cea a tomismului analitic. Dar aș reveni dincoace de tentativele, oricât de fericite, ale unei dorite împăcări, prin a spune că filosofia ca atare înseamnă dialog și, deci, în ADN-ul filosofului există nevoia de a cântări argumente și de a lua în considerare poziții filosofice dintre cele mai diverse. Așadar relația continental-analitic nu este decât un caz particular al acestei situații generice a filosofiei, și anume dialogul.

2. Nu se pune, cred, problema astăzi ca filosofia să ghideze științele înăuntrul câmpului lor de expertiză. A trecut vremea când același om reprezenta și știința – eventual la plural, științele – și gândirea filosofică. Trăim în epoca specializărilor, iar filosofii (continentali?) au rămas poate ultimii „generaliști”. Dar cred că Heidegger are dreptate când spune, în jargonul său, că „știința nu gândește” –  afirmație înțeleasă în sensul unei „gândiri” filosofice – ci ea operează în interiorul paradigmelor și a teoriilor științifice proprii, punând între paranteze perspectiva filosofică. Ceea ce filosofia trebuie să revendice, azi ca în orice altă epocă, este nevoia omului de a nu uita perpetuu între paranteze întrebările filosofice și de a se preda cu totul științei. Această capitulare nu ar fi decât tot o atitudine filosofică, dar una reducționistă și, oricum, neexplicitată. Omul de știință are nevoie de filosofie nu în calitatea sa de cercetător al naturii, ci în cea, fundamentală, de ființă umană. Soluția mi se pare a fi și aici, ca de atâtea alte ori, dialogul, deși acesta nu e o mantră universală, ci se cere practicat în mod efectiv.

Că filosofii se preocupă uneori de teoriile științifice cele mai avansate și de noua tehnologie nu poate fi decât semnul că își iau vocația în serios, gândind problemele momentului, alături de temele lor perene. Deși philosophia perennis e o expresie pe care aș folosi-o cu grijă.

3. Cred că se cuvine să facem aici distincția între filosoful care interpretează original propria epocă și intelectualul public, cu sau fără o importantă expunere mediatică. Cel dintâi atinge o finalitate mai îndepărtată, și anume înțelegerea unui întreg – în cazul de față cultura unei societăți – trecând dincolo de detaliile particulare, de eventualele studii de caz, având astfel o vocație speculativă asumată. Intelectualul, figură publică aplecată asupra problemelor societății, poate depăși profilul și frontierele unei gândiri filosofice, dar are nevoie de virtuțile vieții practice, prima dintre ele fiind discernământul. Probabil că obicei ne imaginăm intelectualul ca pe un idealist și, deci, departe de praxis-ul curent, însă aș pleda aici pentru o privire răsturnată (convertită?) asupra filosofului din cetatea globală și din spațiul virtual ca gânditor politic, așadar preocupat de binele comun. Întrucât conceptul aristotelic al politicii rămâne, într-adevăr, valabil.

4. Top subiectiv, fără pretenția de a-i lista pe cei mai relevanți, rămânând la cei pe care-i cunosc și pe care-i citesc și recitesc cu plăcere: Rémi Brague, Jean-Luc Marion, Jean-Yves Lacoste, Luigi Alici. Alături de mai mulți filosofi nord-americani, dar care fac parte din tradiția continentală: Alasdair MacIntyre, Robert Sokolowski, Edward Feser, D. C. Schindler, Charles Taylor, precum și de scoțianul John Haldane, tomist analitic.

*

Ioan Alexandru Tofan

1. Cred că această diferență (sau opoziție, dacă doriți, deși termenul nu mi se pare potrivit) a fost pertinentă doar în momentul „războiului ideologic” dintre cele două feluri de a gândi (în prima parte a secolului trecut). Război declanșat de pretenția, emisă de ambele părți, de a ocupa locul lăsat gol de metafizica modernă, căreia Nietzsche ajunge să îi pună, într-un fel, capăt. Și fenomenologia (mai apoi hermeneutica), și filosofia analitică au încercat să câștige sceptrul filosofiei prime, dar cred că tocmai conflictul în care au intrat le-a zădărnicit ambiția. De atunci, nenumărate încercări (K. O. Apel, de exemplu) au împăcat taberele. În niciun caz nu este vorba despre o geografie a filosofiei, deși, formal, s-ar putea contura așa ceva. Cred că putem vorbi mai degrabă despre resurse tradiționale și metode diferite: în cazul „filosofiei continentale” de fenomenologie și hermeneutică (și, mai apoi, de poststructuralismul francez, care răstoarnă canonul), în cazul filosofiei analitice de pragmatism, logică și o fascinație (în perioada de început) pentru modul științific de a vedea lucrurile. Apoi de o serie de premise aflate în discuție, precum cea a istoricității sau a transparenței limbajului. Însuși faptul că o determinație (continentală) este geografică și cealaltă (analitică) este metodologică este suspect, în „opoziția” care discutăm. Reconcilierea, care spuneam mai sus că s-a produs, cred, deja, provine din necesitățile gândirii, nu din vreo conferință de pace filosofică. De altfel, există „comentarii analitice” la Hegel și perspective fenomenologice asupra lui Wittgenstein. Cum e și normal să fie.

În ultima vreme, „opoziția” supraviețuiește într-o formă mult mai prozaică. Este vorba despre tipuri diferite de scriitură filosofică, influențate de cerințele diferite ale jurnalelor, revistelor și editurilor care se încumetă să publice texte filosofice. La mijloc sunt un jargon din ce în ce mai tehnic și năzuința de a fi acceptat într-o comunitate științifică oarecum închisă, exclusivistă. Nu prea găsești referințe la Picodella Mirandola în Mind. Nici la Quine în Revue de métaphysique et de morale (deși aici pare că există mai multă democrație, găsindu-se numere tematice dedicate lui Wittgenstein sau Moore). Dar dincolo de aceasta, distincțiile ideologice cum ar fi cele între stilul clar (analitic) vs. stilul obscur (continental) sau între abordarea problematică (analitică) vs. abordarea istorică (continentală) mi se par artificiale.   

2.În mod evident, știința s-a emancipat în raport cu filosofia încă demult și, într-o clipă, a ocupat scena. Criteriile ei de veridicitate sunt mult mai tari, promisiunea rezultatului este evidentă, prin urmare a avut argumente mai puternice. Filosofia a pierdut și a trebuit să se reinventeze. Mai întâi, a încercat să devină ea însăși o știință și, cred, a eșuat pentru că și-a pierdut astfel tocmai obiectul ei propriu, fie acesta infinitul, principiul sau esența. Hegel îi reproșa asta lui Kant. Filosofia analitică, dacă tot am vorbit despre ea, s-a descurcat mai bine, devenind mai întâi o analiză logică a discursului, apoi o reflecție asupra științificității adevărului etc. Filosofia continentală (în rezumat, circumscrisă de fenomenologie, hermeneutică, apoi poststructuralism, cum spuneam) nu a găsit prea ușor un loc de dialog cu știința.

Prin urmare, cred că sarcina despre care ați menționat, „mai modestă”, aceea de a găsi un sens în urma descoperirilor și achizițiilor științifice, este mai plauzibilă. De fiecare dată însă miza fiind aceea a existenței umane, a existenței în lume și în istorie. De exemplu, etica aplicată (deși, iarăși, filosofia analitică, nu cea continentală pare a avea întâietate), apoi ramuri mai specifice (despre care nu aș ști să spun prea multe), precum filosofia biologiei, a matematicii sau a fizicii pot fi citite ca încercări de a reflecta în marginea științei. Mai găsim direcții precum Științele Cognitive ale Religiei care propun teze interesante. Important mi se pare, în aceste cazuri, ca și oamenii de știință să găsească nimerit a răspunde problemelor pe care le ridică filosofii.  

O direcție de cercetare filosofică interesantă mi se pare aceea care se dezvoltă în legătură cu posibilitățile și limitele Inteligenței Artificiale. La întâlnirea unor domenii diverse, precum Științele cogniției, Informatică sau Neurologie se deschid întrebări importante cu privire la redefinirea gândirii, a afectivității, în ultimă instanță a omului. Aici filosofia (chiar și în varianta ei continentală) poate interveni, mai ales prin intermediul fenomenologiei.

Problema de principiu la care aceste încercări trebuie să răspundă este aceea a reducționismelor care apar inevitabil în momentul în care un concept ajunge să funcționeze ca o punte între filosofie și știință. O lucrare excepțională apărută în 1984, Probabilistic Metaphysics a lui Patrick Suppes poate fi invocată ca dialog de succes între cele două domenii, dar condiția, greu de îndeplinit, a acestei reușite a fost aceea că autorul a avut o expertiză vastă în ambele.  

3.Nu cred că rolul „intelectualului angajat” aparține exclusiv filosofului continental. În probleme social-politice sau etice, filosofia anglo-saxonă (sau analitică, dacă vreți) are un cuvânt greu de spus. Ea „rezolvă” eficient dileme, diferențiază argumente și definește termenii discuției. Cred că, de cealaltă parte, specificul filosofiei continentale este plasarea întrebării într-o perspectivă istorică, fapt dictat de reflecția hermeneutică de la care se revendică. Așadar, „societatea” în acest caz va fi o țesătură de tradiții, instituții și limbaje care au o „viață” istorică, sedimente și experiențe specifice. Aici cred că putem vedea diferența dintre cele două filosofii. În acest sens, reflecția istorică se păstrează în interiorul filosofiei continentale, ca întrebare cu privire la „ființa noastră istorică”.

Cred că putem identifica în acest loc două atitudini mari, cu tipologii specifice în interiorul fiecăreia: o atitudine hermeneutică, axată pe înțelegerea „situației” istorice, respectiv o atitudine critică, având ca miză deconstrucția unor mecanisme ale puterii care funcționează în aceste situații. Pe scurt, Gadamer și Habermas. Mai apoi, distincții specifice, de exemplu, între Habermas și Foucault, legate de miza atitudinii critice, de radicalitatea ei și de modul în care ea poate produce, la rândul ei, „substanțialități” istorice. De altfel, aceste diferențe au fost deja documentate: între alții, Paul Ricoeur sintetizează în eseurile sale atât diferențele, cât și complementaritățile. Rolul social al filosofiei devine din ce în ce mai accentuat cu cât ajunge să fie mai apropiat de scenariul criticii radicale și de scenariul poststructuralist al filosofiei. Sartre este, cu siguranță, un reper important al definirii acestei sarcini, ocupând un loc aparte în această arhitectură a filosofiei contemporane..

Exemplele pe care le-ați dat în finalul întrebării fac parte, cred, dintr-o altă sferă: dintr-o redefinire a discursului filosofic ca discurs public. Cel care a afirmat că filosofia este timpul său cuprins în gândire, Hegel, nu a fost neapărat o figură publică, în sensul în care sunt, astăzi, Agamben sau Zizek. Aceștia din urmă se pronunță public cu privire la subiecte importante (forme de dominație, sărăcie, pandemie etc.) fără ca această pronunțare să fie, după părerea mea, un gest filosofic în sine. În sintagma expunere mediatică a reflecției filozofice, accentul cade pe „mediatic”, nu pe „filosofic”. S-ar putea ca acesta să fie doar felul în care văd eu lucrurile. 

4.Nu cred că se poate alcătui un astfel de top, altfel decât subiectiv. Nimeni nu citește filosofie continentală în sine. Anumite teme de reflecție pot fi studiate mai bine plecând de la un autor sau altul, așa încât fiecare problemă poate avea „topul” ei. Există, desigur, repere incontestabile, cum ar fi Jean-Luc Marion (pentru fenomenologie), Jürgen Habermas (pentru teorie socială și ecouri ale așa numitei teorii critice), Gianni Vattimo (pentru hermeneutică), Jean Grondin (tot cu o puternică influență hermeneutică) sau Giorgio Agamben (pentru lecturile originale pe care le face întregii tradiții occidentale și modul în care pune la lucru teze foucaldiene). John D. Caputo, pentru a completa un tablou schematic, este interesant pentru felul în care reconsideră proiectul deconstructivist într-o perspectivă teologică. Într-o sferă înrudită, John Milbank.  Oricâte nume aș invoca, cu siguranță mai rămân multe pe dinafară, așa încât voi continua cu câteva repere care mi se par interesante exclusiv din perspectiva propriilor întrebări și preocupări: Quentin Meillassoux, cu o formidabilă Après la finitude: Essai sur la nécessité de la contingence (2006) sau David Bentley Hart cu The Beauty of the Infinite: The Aesthetics of Christian Truth (2003). Iarăși, sunt autori interesanți și influenți într-o oarecare măsură, dar nu ca reprezentanți ai „filosofiei continentale” (aflată în opoziție cu vreun alt fel de filosofie), ci ca filosofi pur și simplu. Cu surse și interpretări nepartizane. Cu siguranță mai pot fi indicați autori din sfere precum gândirea critică (în toate formele ei, cu ramificații, tematici și mize dintre cele mai diverse) sau estetica ultimelor decenii dar, din nou, topurile sunt foarte diverse și subiective.

În plus, în întrebarea Dumneavoastră (foarte interesantă), termenul „actual” este la fel de provocator. Unde începe și unde se termină actualitatea? Gadamer este actual, la fel și Derrida sau Foucault. Sau Heidegger. Reperele sunt actuale întrucât sunt mereu re-discutate și re-citite într-o filosofie care se știe adânc îndatorată experienței hermeneutice. Chiar dacă nu mai pot fi întâlniți pe stradă. Ceea ce mă face să mă întreb, în topul universal despre care vorbim, cine se situează mai bine: Aristotel sau Heraclit? 

[Vatra, nr. 7-8/2022, pp. 65-72]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.