– În ce împrejurări aţi cunoscut-o pe Mariana Marin?

– În facultate, unde i-am cunoscut pe toţi (trebuie să spun că eu sunt cel mai mic, eram limita ultimă, într-un fel, a zonei nucleului de la Bucureşti). Pe cei mai mari i-am cunoscut foarte rapid, după aceea (cei născuţi în ’50), pe Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun, Iova. În facultate, când am intrat, erau aşezaţi aşa: în anul IV (deci urmau să termine) erau Coşovei, Iaru şi Sandu Muşina, în anul III era Stratan… şi-atât, din cât îmi amintesc eu, literaţi, care ne-am găsit imediat pentru că apăruse Cenaclul de Luni şi era simplu să ne întâlnim; în anul II, colegi, deci cu un an mai mari ca mine, erau Madi şi cu Mircea Cărtărescu (trebuie precizat că Mircea avea un an în plus, eu nu făcusem armata, am făcut-o după facultate, imediat după liceu am intrat la facultate. Pe atunci, băieţii pierdeau un an în armată, toţi erau cu un an mai mari decât arată acest raport între anii universitari). Deci, cred că la cenaclu, pe facultate, se aduna lumea, toamna… Şi a mai fost ceva determinant, era un fel de efect pozitiv pervers; faptul că în anul acela ne-au trimis pe toţi la Cochirleni, despre care au scris toţi… şi Eugen Simion şi Horia (acolo l-am cunoscut şi pe Horia Roman Patapievici), pentru că toată universitatea era trimisă atunci în Dobrogea, aproape de malul Dunării, la struguri. Cei din anul IV trebuiau să stea să-şi lucreze lucrarea de diplomă… acolo ne-am cunoscut, de fapt…  probabil… după aceea am rămas nedespărţiţi cu toţii… aşa… am trăit împreună practic.

– Ce a însemnat personalitatea poetei pentru Cenaclul de Luni? În ce măsură şi-a pus amprenta asupra activităţii cenaclului?

– Da, sigur că da… o să rezum pe mai multe planuri. În primul rând feminitatea ei însemna în acelaşi timp graţie şi vorbire fără oprelişti, vorbire sinceră, politic vorbind… în acelaşi timp, ceea ce se regăseşte şi în poezia ei… un anumit alint foarte feminin şi o anumită rectitudine…când avea ceva de spus, spunea … Şi, stilistic vorbind, ea făcea într-un fel puntea cu nucleul de la Cluj – era o poetică mai vie faţă de poetica Cenaclului de luni – o poetică dominantă care era mai degrabă ironică, staţională, mai propriu-zis postmodernă. Ea era mai degrabă o voce (aşa, între paranteze, clujeană), era mai moralistă, vocea ei este expresionistă, cum să zic… ea făcea legătura cu Ion Mureşan… şi ca temperament.

– Cum a evoluat această prietenie cu Madi? Ce a reprezentat pentru d-voastră?

– Madi locuia în apartamentul lăsat de mama ei, ,,la betonieră,” cum îi spuneam noi, departe, la un capăt de Balta Albă, unde începea şi un lan de porumb; nu departe, stă şi în ziua de azi, nu s-a mutat de acolo, Nora Iuga… deci la Valea Oltului, dacă mi-amintesc bine, capătul troleibuzului 84 (pe vremuri, pe-atunci nu exista încă metrou); casa aceea era o gazdă pentru cei care veneau din provincie, era un loc de nesfârşite chefuri şi întâlniri, în care se putea rămâne cu zilele… era uşa deschisă la Madi acasă… asta conta foarte mult pentru socializarea noastră. Cum spuneam… noi trăiam unii cu alţii, împreună, ne vedeam zilnic şi hălăduiam aşa, împreună, cum probabil sper să mai facă tinerii şi acum. Noi ne vedeam oricum şi la cenaclu, mergeam de la unul la altul, ne vedeam aproape zilnic. Ajunsese facultatea să fie loc de întâlnire, era aşa-numita – şi asta era o glumă născută în cercul de prieteni din anul ei de colegi care nu erau şi scriitori – ,,ai lui Madi”, catedra de holistică (adică de pe hol). Pentru mine, Madi a fost întotdeauna un reper moral. Ce ar spune Madi dacă scriem asta sau dacă nu reacţionăm într-o anumită împrejurare? Madi reacţiona foarte uşor. Reacţiona atunci când erau nedreptăţi, reacţiona politic. În casa ei m-am întâlnit cu Dan Petrescu; ea era un fel de nucleu între zonele mai dizidente, mai politizate decât eram noi la Bucureşti… grupul de la Cluj (cum am spus), mai degrabă ca poezie, dar era foarte prietenă cu grupul de la Iaşi, în principal cu Dan Petrescu şi Tereza Petrescu (sora lui Ioan Petru Culianu). Eu i-am cunoscut pe Dan şi Tereza Petrescu în casă la Madi unde, după instaurarea legii marţiale în ’80, dacă nu mă-nşel, în Polonia, noi am făcut la ea un Crăciun polonez, adică un brad gol, neîmpodobit. De ce? La ea se unifica mai bine decât se putea vedea la Bucureşti partea etică şi partea estetică. Noi, poate eram mai estetizanţi sau poate partea etică nu era atât politică… Era poetul cel mai politizat dintre noi.

– Chipul poetei, privirea ei, atitudinea în viaţa de zi cu zi concordau cu structura ei lirică, dominată de tristeţe, revoltă, angoasă, chiar disperare?

– Nu erau atât tristeţe şi disperare… Era mai degrabă melancolică şi serioasă. Era o fiinţă serioasă. Nu că râdea greu, dar nu chicotea aşa cum chicoteau, de exemplu, tot timpul Traian, Nino (adică Stratan) şi Florin Iaru. La noi era o etică a râsului într-o altă zonă faţă de care ea era mai marginală… era o fiinţă eminamente serioasă şi oarecum melancolică.

 

– A reuşit omul Mariana Marin să reziste presiunii exercitate la un moment dat de cenzură? V-amintiţi vreun episod semnificativ?

– Practic, n-a reuşit până la urmă. Cu foarte mult consum… care a terminat-o. Ea a zis: ,,Sus viaţa!” Avea o viaţă autodistrusă într-un fel, tocmai pentru că se expunea foarte mult şi rezista cum rezista… moartea ei prematură dovedeşte că n-a rezistat. Ea este una dintre sacrificaţii generaţiei mele şi, în special, a grupului de la Bucureşti. Se vedea, ea era urmărită, era obsedată că este urmărită şi probabil că era cea mai urmărită dintre noi, pentru că era şi cea mai provocatoare. Cum spuneam, ea nu se împiedica să spună ceea ce e de spus. De asta, ea era foarte bună prietenă, cum eram şi noi, dar ea printr-o afinitate aparte, cu Virgil Mazilescu, care era la fel. Era un revoltat… ori, cum să se vadă mai mult decât se vedea la noi? Da… fapt e că a rămas singură, până la urmă a murit singură. Ce să vă spun mai mult? La ea se vedea. Ea era urmărită. Cenzura? S-a văzut şi nu s-a văzut. De cenzură au beneficiat toţi, în moduri absurde. Faptul că deja fusesem pe o listă, cea a Cenaclului de Luni (după anii ’85 s-a închis)… indiferent că, prin absurd, ne-am fi apucat să lăudăm partidul (glumesc), tot  nu ne-ar fi publicat nimeni, devenisem oricum suspecţi. La Madi lucrurile astea erau cele mai avansate. Noi le mai ignoram, noi ne făceam că nu suntem cenzuraţi. Ea vorbea, ea lua în serios această dramă, pe care noi, poate, o bagatelizam… ea îşi învârtea cuţitul în rană, ca să zic aşa… ţinea de structura ei morală şi de structura ei de fiinţă care se expune riscului.

– Pentru generaţia ’80, eterogenă de altfel, au fost trasate mai multe direcţii: poezia cotidianului, neoexpresionistă, a metafizicului… Mariana Marin unde ar putea fi încadrată, pentru a-i putea defini, la un moment dat, crezul artistic?

– Cred că se ştia de-atunci… la confluenţa dintre etic şi vizionar, deci neoexpresionist… ea era o combinaţie (eticul – de asta a dat titlul cu Anne Frank )… pe de altă parte, poetul ei preferat era Sylvia Plath (cu destinul pe care îl ştim)… ea se identifica destinal mai ales cu femei-poete, ca destin şi poziţie în viaţă… fără să fi fost neapărat… poate s-ar fi dezvoltat, dar nici mai târziu, după 2000, nu era neapărat o feministă, o militantă. Deci era o sensibilitate dură, o sensibilitate etică ce provoca şi reacţii dure la adresa celor care agresau această sensibilitate… umană… ea era omul căruia i se spunea mama răniţilor, ea sărea în ajutor, ea dădea telefoane, ,,Bătrâne, am aflat de cutărelul că e…” (noi n-aflasem)… ,,Şi ce să facem?” ,,Păi, să strângem bani”; ea se mobiliza, ne mobiliza şi pe noi, pentru diverse cauze, mici sau mari (însemnând să semnăm scrisori de protest)… şi a plătit cu singurătatea. A fost măritată de mai multe ori, n-a rezistat… ultima dată cu un francez tânăr, Samuel Tastet, care i-a publicat poeziile în Franţa. (M-am cunoscut cu Samuel Tastet exact în ’90. Madi era pe drum, cu trenul, imediat după mineriadă, 13-15. Ajunsesem de două săptămâni la Paris, noi lansasem cartea Atelierele morţii, parcă într-un atelier al unei graficiene, împreună cu Sebastian Reichmannn şi cu editorul cu care Madi nu se cunoscuse. Eu şi cu Radu G. Ţeposu eram înainte la Paris, şi cei care ne făcuseră s-ajungem repede acolo erau soţii Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca… pe Samuel Tastet l-am cunoscut la această lansare de carte, în absenţa autorului care era pe teren, pentru că nu aveam bani de avion – o cursă Bucureşti-Paris costa 2-300 de dolari. Or, ea era pe drum. Pe Samuel Tastet l-am cunoscut ca editor al ei, parcă am asistat la momentul când s-au îndrăgostit, la multele întâlniri pe care le-am avut acolo şi pe urmă… până de curând, el a fost aici.) Vizionarism etic şi vizionarism neoexpresionist; lucrurile erau, într-un fel, clarificate între noi, încă din timpul cenaclului. Era foarte clar că ea face o punte, o dată politică, spre grupul de eseişti şi de filosofi de la Iaşi, grupul ,,Dialog”, ,,Opinia studenţească,” şi estetică, înspre Cluj – Ion Mureşan; în acelaşi timp, ca generaţie, ea făcea legătura cu promoţia ’70 (fiind mai prietenă decât ceilalţi cu Virgil Mazilescu, prieten literar, desigur; el era nesmintit de la masa lui, de la Uniunea Scriitorilor). Estetic vorbind, ea avea mai mult decât noi ceilalţi din poetica şaptezecistă, mai multe chestii moral-metafizice, vizionare. Ea făcea legătura, era un fel de nod de reţea între această poetică pur/mai degrabă avangardistă, într-un fel neoavangardistă, a grupului de la Cenaclul de Luni (cu discurs lung, ironic) şi această fibră mai evident etică, mai clasic-vizionară a Marianei Marin.

 

– La publicarea volumului Aripa secretă au apărut unele articole în care se considera că narativitatea poemelor sale şi o anumită teatralitate reduc tensiunea lirică. Care este opinia d-voastră?

– Aş putea fi de acord cu acest argument, dar nu dacă este interpretat ca un reproş etic. Da… tensiunea în care trăia Madi, ştiind-o acum, era atât de mare încât în poeme se exprima şi se şi relaxa acea tensiune care ar fi dus la explozii, la sinucidere. Vă daţi seama, în ea era un protest atât de mare încât a scrie poezie era o cale a protestului, dar inevitabil şi o relaxare a tensiunii. Nu se putea, poemul nu putea să ducă mai departe ceva ce oricum era la cote înalte. Pentru mine e o poetică inevitabilă, ea îşi comunica tensiunea, protestul ei, revolta, tristeţea, umorile negre… inevitabil putea să le amplifice… dar nu erau foarte teatrale; ştiind-o şi pe ea, având-o în memorie… eu închid ochii şi o văd, şi o aud aşa cum îi aud pe toţi prietenii pe care nu-i mai avem pe lângă noi… era alintul ei, cum s-avem o mică glumă… un mic alint pe culmile disperării? Asta era… în tonul negritudinii, al cumulului de negativitate, ea îşi permitea o mică vorbă, o mică întorsătură, o mică graţie, era graţioasă… ea începea foarte simplu poemul, ea nu se amplifica prin poem, poemul trebuia, inevitabil, să diminueze ceea ce era deja foarte sus. Sunt perfect convins că, din punctul meu de vedere, am dreptate.

 

–Există ludic în poemul Marianei Marin? Sau binomul luciditate/ludicitate?

– Ea căuta, totuşi – poate asta-i o marotă – să ţină un balans estetic, nu să-şi spună protestul, nu confunda faptul că partea etică sau politică trebuie făcută cu alte păpuşi, şi-atunci arta consta în această punere în ludic, în acea mică teatralitate, în această mică retorică, pentru că altfel ar fi fost protest pur sau strigăt pur… sau poate n-ar mai fi fost nimic artistic. Acolo este voinţa (poate greu de realizat) a oricărui artist, a oricărui poet – de-a face artă din suferinţă. Cum s-o faci?… nu poţi s-o pui ca atare în pagină. Asta e una dintre lecţiile Cenaclului de Luni. Asta venea aşa… şi în învăţăturile lui Nicolae Manolescu: ,,sinceritatea nu face artă”, ,,autenticitatea prost înţeleasă nu face artă”, arta e tehnică, e ştiinţa de a pune în pagină, ori despre asta e vorba în modul cel mai greu… ea nu are ludic, ea se forţa… tot dintr-o grijă de a pune în pagină artistic, estetic suferinţa, de a o traduce… nu era o fiinţă ludică. Ea era într-un punct-limită, dar foarte sensibilă… şi eu, într-un fel, am început a mă închide; ea se închidea altfel. Cum continui să rămâi poet, când tu, de fapt, eşti pe culmile disperării? Când pentru tine lucrurile sunt clare, când protestul este atât de mare… şi în acelaşi timp să rămâi om şi poet? Ea ştia, poate, printr-o înţelepciune non-discursivă, că poziţiile-limită politice sau etice riscă să ucidă. Şi-atunci cum faci să rămâi şi etic, relevant, treaz şi estetic funcţional? Ea a încercat, uneori îi iese, alteori nu-i iese… e pe muchie de cuţit, dar ea nu evită jocul acesta, ea nu se face că această tensiune nu există, ci într-un fel încearcă s-o rezolve… nu e niciodată pentru totdeauna o soluţie… e un fel de a declanşa tot fluxul de imagini… într-un fel de a-şi găsi un fel de acasă al ei… de a-şi regăsi identitatea, cât de cât, pentru că ea trăia foarte expus, prin atitudinea dreaptă. Era un om care se expunea, şi-atunci poemele nu puteau să avanseze, să meargă mai departe, şi căutau de fapt în sine… încet-încet, ea începuse să caute această simbolistică de sine, în aceste mici regresii… un echilibru.

 

– Dihotomia masculin-feminin rămâne un subiect permanent de dezbatere. Lirica feminină are metamorfozele ei (de la suavitate, dulcegărie, alint la un stil anticalofil, antiretoric). În versurile Marianei Marin se poate surprinde o permutare a liricii feminine materializată într-o tendinţă de masculinizare a feminităţii?

– N-aş spune… ea a rămas toată viaţa feminină. N-a fost o feministă din punctul ăsta de vedere. Era o feministă clasică… pentru drepturile femeilor, dar nu pentru înlocuirea bărbaţilor. Ea era… şi o să spun acum foarte clar… şi o persoană foarte erotică. A încercat să-şi găsească, într-adevăr, multă vreme perechea… era greu cu ea… era greu de trăit cu Madi în aceste tensiuni, dar era o persoană care iubea să iubească. Există o erotică a Marianei Marin în poezie. Foarte sentimentală, idealistă, foarte feminină, mai mult feminină decât feministă. Da… era o latură de fată îndrăgostită, care caută… pe care ea a ţinut să nu şi-o piardă şi bine a făcut. De-acolo alintul ei… ea încerca să şi cucerească, încerca să fie şi o seducătoare… să nu devină o persoană politică. Avea un instinct, o înţelepciune a instinctului care-i spunea că feminitatea trebuie păstrată şi poate fi pierdută prin nişte poziţii politice sau etice foarte avansate. Nu voia să devină o Rosa Luxemburg, deşi discutam de multe ori… inclusiv despre Rosa Luxemburg, de marile figuri feminine care au fost sau au devenit actori politici şi care, într-un fel, au fost nevoite să-şi sacrifice feminitatea. Poeziile ei sunt încercări de a ţine în balans aceste laturi: de a fi în acelaşi timp ca un bărbat luptător, rămânând femeie, păstrându-şi capacitatea de a se îndrăgosti. Ea nu se înăsprise, nu îmbătrânise nici o clipă, din punctul ăsta de vedere … îşi păstrase toate iluziile… dar, vedeţi, este un sentimentalism refulat, care îi dă toată această feminitate… alinturile ei sunt strategii pur feminine. Asta-i formula ei. Puţin narcisism… cochetărie, alint, astea nu trebuie pierdute, căci ţin de feminitatea ei… Cum să devenim şi feministe fără a înceta să fim feminine?

 

– Poeta se înfăţişează ca un alter ego, se ascunde sub o mască, Anne Frank, se dedublează. Credeţi că manipulează discursul liric? De ce mizează pe aceste tehnici retorice?

– Este chiar nucleul ei… de-aici începea totul, este chiar misterul ei. Dacă am intrat pe linia mea de interpretare (chiar vă mulţumesc, vă daţi seama… despre prieteni… nu-i mai analizez, aproape nu mai pot să-i citesc, sunt în memorie, eu i-aud în mine)… Scindarea de sine e tocmai ca să faci posibil un spaţiu de joc al poeziei, e o scindare nu atât dramatică, cât mai degrabă ca tehnică, încercarea de a fi mai mult în acelaşi timp, de a le avea pe toate, de a fi eroul revoltat, revoluţionar, dar de a rămâne şi femeie, şi-atunci deja este o structură schizoidă, e o dramaturgie (puţin controlată) care vine tocmai din încercarea de a ţine în echilibru, de a face poezie din revoltă… la noi încă mai e marota asta… a esteticului. Cum să facem etic şi politic şi metafizic din estetic? Ea cita foarte des, era chiar şi clasică, într-un fel… şi cred că apare în poeme, Maiorescu, de-a dreptul… avea lecturi imprevizibile din acest punct de vedere… Nu pot să uit… o dată recita Maiorescu. Nu trebuie confundat eticul cu esteticul. Scindarea ei… e într-un fel a încerca marea rezolvare. La ea este o căutare etico-tehnică, să nu uităm că în antichitate etica, arta erau tehnici de constituire de sine. La Madi era o asceză. Cum să faci din sine o tehnică de viaţă?… Şi o încercare de a nu-şi sacrifica memoria profundă, de a o codifica, de a o ţine cumva sub control. A nu pierde nici legătura cu sinele profund, dar a nici nu lăsa să fie înecat.

 

– Şi-atunci a reuşit poeta, în volumele publicate, să realizeze un echilibru între sensibilitatea morală şi cea estetică pentru a rămâne în spaţiul poemului sinceră şi autentică?

– Dacă e să ne luăm după influenţe… originalitatea nucleului de la Cenaclul de Luni şi, prin extensie, al generaţiei ’80, a fost importul de beatnici. (A fost foarte clar şi prin diploma pe care şi-a dat-o Traian T. Coşovei, pe beatnici – Ferlinghetti, Gregory Corso… era un subiect nu foarte uşor de impus). Eu am fost judecat mai degrabă prin prisme textualiste… or Madi mai degrabă făcea legătura, o dată spre expresionism, dar şi spre moralismul expresionist de tip german. De aceea, ea era foarte prietenă cu nemţii, cu Rolf Bossert… şi-a fost o mare dramă când Rolf s-a sinucis la Frankfurt, era căzută la pământ, mai ales că ea nu putea să călătorească acolo, nu puteam să ne ducem acolo… Ea era ,,pata” nemţească, dacă e să ne luăm aşa, în mare, după linia poetică.

– În volumul Ateliere au fost nişte poeme care au fost rescrise în Aripa secretă – din cauza cenzurii – altfel. Este epuizat subiectul poemelor cenzurate?

– Corpusul lui Madi nu ştiu unde există… Nu se ştie ce a mai scris… a dispărut… Nu ştie nimeni unde e… Ştiam de la ea anumite lucruri… şi era un prilej de mare suferinţă… (Eu m-am certat şi cu Ion Stratan pentru o chestie de autorescriere)… Erau lucruri foarte dure la noi, etic vorbind, să nu accepţi… Madi s-a lăsat rugată, cumva a fost un şantaj prietenesc… Ea şi-a scos cartea cu Florin Mugur. Eu am apucat să debutez în ’89 şi mi-am scos cartea tot cu Florin Mugur. A ţinut să-i publice această carte şi a reuşit s-o convingă (ea era prietenă cu evreii, era sensibilă la antisemitism şi această tematică a holocaustului revenea la ea; era o suferinţă pe care ea o trăia la propriu). Eu cred că aceea a fost o reuşită, perversă sau nu, a lui Florin Mugur, pentru că la fel a făcut şi cu mine. Eu aveam poemele acelea foarte scurte, şi în manualul autorului, cât a apucat să apară în ’89, el m-a convins la un fel de cenzură, prin adăugare. (,,Hai să le facem poeme de dragoste ca să nu se teamă cenzura încotro baţi”… sau le dădea câte un titlu. Ale mele nu aveau titlu. Se chemau Poem… Şi spunea: ,,Hai să spunem Pastel. Peisaj, ca să le umanizăm”). El ţinea să debutăm, să nu ne blocăm la debut într-un refuz ca să ne acrim, să stăm, să rămânem autorii unei singure cărţi, până putem merge mai departe. E aproape probabil că aşa ceva s-a întâmplat. Nu ştiu dacă nu mi-a spus chiar ea. Prin împăciuitorismul acesta al lui Florin Mugur… de care şi eu am avut parte… a trebuit, când mi-am republicat poemele, să le redau forma lor… eu am dispus de cenzură prin adăugare, adăugăm o chestie să-ndulcim percepţia, să abatem atenţia cenzurii. Da… chiar ea mi-a spus. Se pare că este chiar o informaţie: ,,…m-a convins Florin…”; nu era nici ea foarte convinsă că-i bine… Florin era o persoană foarte specială şi iubitoare… cu dragoste te înconjura… cred că asta s-a întâmplat… o supoziţie faptică, anecdotică, pe care cred că mi-o indicase chiar Madi… ea se scuza într-un fel. Eu am rămas prieten cu nişte colegi de-ai ei, care nu sunt scriitori, sunt editori. Vorbeam cu ei şi separat despre Madi; ea era foarte îndoită cumva, dar a lăsat să treacă, voia să-i apară cartea… Şantaj prietenesc. Asta e… acum… a fost dintr-un travaliu avansat, un fel de mici rescrieri, pe alocuri, ale textelor.

 

– Dacă ar fi trăit, ce fel de poezie credeţi că ar fi scris pentru aceste vremuri?

– Cine ştie? Într-un fel, era foarte mobilă. Putea să lucreze, cum se spune astăzi, pe proiecte… Putea să-i vină o idee, să încerce o idee, să scrie un soi de elegii. Ea putea să-şi propună intelectual, foarte lucid, un proiect. Nu era un poet care să scrie aşa, văzând şi făcând, cum iese, cum vine… ea lucra, cum se zice astăzi, pe proiect. Puteau să iasă lucruri şi să plece din tot acest joc pe care-am încercat să-l descriu (şi-l descrieţi şi d-voastră)… avea mai multe căi pe care să plece. Nu-mi dau seama: poate-ar fi scris proză, poate s-ar fi apucat să publice un jurnal. Habar n-am. Se putea exprima în multe feluri. Văd viitorul deja imposibil. Posibilul… foarte deschis încă.

Interviu realizat de Angelica STOICA

 

 

[Vatra, nr. 1-2/2016]