Alex Goldiș – Viața de apoi a Cenaclului de Luni

Ca o apariție importantă ar trebui întâmpinat volumul lui Cosmin Ciotloș despre Cenaclul de Luni, un fenomen pe cât de prezent în discuțiile literare sau în istoria recentă, pe atât de insuficient studiat. Printr-un mecanism oarecum normal, mitologizarea timpurie a grupului a atras după sine timorarea comentatorilor veniți din afara sa. Cu excepția volumului lui Mihail Vakulovski, Portret de grup cu generația optzeci. Poezia – bine documentat și încercând și el să recupereze ceva din fenomenul viu al mișcării –, puține au fost reevaluările venite dinspre autori care să nu fie și protagoniști ai generației. Cele două volume de construcție despre poetica generației – Postmodernismul românesc al lui Mircea Cărtărescu, respectiv Aisbergul poeziei moderne de Gheorghe Crăciun –, cu toată bătaia lor conceptuală mai lungă, admirabilă în fond, pot fi suspectate de un anumit partizanat care făcea ca istoria literaturii române (și poate chiar a fenomenelor internaționale, în cazul lui Crăciun) să fie privită prin ochelari optzeciști.

De aceea, era nevoie de o privire care să exploreze cu atenție fenomenul și să-i aproximeze din exterior dinamica. E ceea ce își propune Cosmin Ciotloș, într-un tom impresionat de peste 400 de pagini. Cartea are, trebuie menționat din start, meritul unei documentări de excepție: pentru a recompune imaginea de ansamblu a lunediștilor, criticul nu se bazează doar pe volumele propriu-zise, care ar fi oferit puțin material în acest sens, ci merge direct la publicațiile vremii, inventariază articole, mici manifeste, dări de seamă ale desfășurării cenaclurilor, rubrici de comentarii dedicate debutanților. Spun „cenacluri” pentru că investigația lui nu se rezumă doar la nucleul întâlnirilor conduse de Nicolae Manolescu, ci și la preistoria sau postistoria fenomenului. În viziunea lui Ciotloș – și argumentele/documentele puse pe masă sunt convingătoare – (auto)promovarea lunediștilor a început deja după 1977 în paginile „Amfiteatrului”: „A vorbi despre o veritabilă campanie de susținere a generației n-ar fi, prin raport cu conținutul revistei Amfiteatru, o exagerare”. Aici sunt prezente deja toate numele importante ale generației, aici se stabilesc precursoratele (filiația optzeciști – albatrosiști este observată acum); mai mult, Cosmin Ciotloș descoperă într-o serie de texte ale lui Ion Stratan o pre-poetică optzecistă constând în „denunțarea retoricii inspirației poetice”. Nu mai puțin relevante pentru istoria fenomenului sunt apendicele cenaclului după interdicția din toamna lui 1983,  când o serie de întâlniri ale lunediștilor se produc la Muzeul CFR și la Cenaclul din Tei.

În ce privește reconstituirea instituției vii a cenaclului cu toate anexele sale, narațiunea critică a lui Cosmin Ciotloș este aproape ireproșabilă. Prin consultarea publicisticii epocii, a unor manuscrise inedite, a unor jurnale sau poezii reprezentative pentru „referințele încrucișate” (dedicații, prezențe reciproce în opere, polemici prin versuri) ale lunediștilor, Cosmin Ciotloș reușește să schițeze rețeaua de posibilități ale mișcării, simplificată ulterior în volumele de istorie literară sau chiar în confesiunile inexacte ale membrilor săi. Binevenite sunt reașezările ierarhice ale comentatorilor fenomenului: Radu Călin Cristea i se pare lui Ciotloș  „unul dintre cei mai exacți (și mai proaspeți, stilistic vorbind) cronicari ai anilor optzeci”, iar rolul Constanței Buzea în consacrarea generației s-ar cere, la rândul lui, reconsiderat: „rubricile ei, multiple și maleabile, au acoperit întregul inventar de poeți optzeciști, performanță de care nu s-a arătat capabil niciun alt critic al perioadei”. După cum binevenite sunt capitolele care proiectează imaginea lunediștilor în oglinda întoarsă a detractorilor de la „Săptămâna” și a lui Eugen Barbu însuși. Mai degrabă decât să expedieze facil fenomenul plasându-l în contul relei-voințe, așa cum s-a întâmplat până acum, Cosmin Ciotloș îi citește cu creionul în mână pe detractori și scoate fenomenul din zona folclorului. Câtă a fost, miza ideologică a atacurilor „Săptămânii” la adresa lunediștilor a rămas mai degrabă în culise, conchide tânărul critic. Că oficialitățile din zona Securității de care Eugen Barbu nu era străin au încercat scoaterea din joc a lunediștilor e foarte probabil (de aici și „omerta” „Săptămânii” din preajma interzicerii Cenaclului), însă la suprafața discursului public lunediștii au fost descalificați pe criterii stilistice: „Este motivul pentru care, în majoritatea lor, articolele de critică din «Săptămâna» par, citite astăzi, surprinzător de oneste. Chiar dacă orientată în mod sistematic defavorabil, discuția rămâne la nivelul textului”.

Nu lipsită de ingeniozitate este și resemantizarea ideii de cenaclu pe urmele teoriei comunității interpretative a lui Stanley Fish. Aspectul care ar acorda pregnanță grupării optzeciste (dacă nu oricărui cenaclul, căci sunt menționate aici și Junimea sau Sburătorul) ar fi, după Cosmin Ciotloș, nu atât unitatea stilistică sau de viziune a operelor, ci mai degrabă practica comună de interpretare: „Nu literatura lor era scrisă pe «o singură voce», cum ricanau adversarii. Remarcabil de omogen era, în schimb, felul de a o citi. Mai mult decât atât, mai mult adică decât să se constituie într-un grup capabil să genereze și să rodeze un cod particular de lectură high definition, lunediștii au pus în act o veritabilă mitologie a acestui cod. Fără să falsifice conținutul și simțindu-i potențialul, l-au ambalat în legendă”. Comunitatea interpretativă a lunediștilor a fost atât de pregnantă, demonstrează Cosmin Ciotloș, încât ea a putut părea inflexibilă outsider-ilor care au citit în cenaclu (v. cazul Nichita Danilov).

Din păcate, deși ar fi avut toate datele documentare, ba chiar și unghiul teoretic potrivit s-o facă, Cenaclul de Luni. Viața și opera nu se aventurează propriu-zis în schițarea portretului-robot al codului comunitar menționat mai sus. Care ar fi criteriile sau unghiurile de vedere împărtășite de toți lunediștii în acest proiect ambițios de inovare a literaturii române? Invers: în ce ar consta incongruențele dintre vocile individuale și cum s-au omogenizat/rămas în tensiune ele în cadrul acestei construcții colective? Cum mai arată azi opoziția dintre pledoaria militantă pentru postmodernism a unora dintre lunediști și scepticismul „antropocentric” al altora? Volumul nu intră în niciuna dintre dilemele – rămase nerezolvate, dar încă foarte fertile conceptual – ale generației. Problema influențelor străine, de care poezia lunedistă mustește, este, în mod dezamăgitor, expediată într-o frază discutabilă: „Cărtărescu și restul membrilor Cenaclului de Luni ar emula, de fapt, poezia americană. E, și aceasta, una dintre marotele criticii românești. Că, pe bună dreptate, tinerii scriitori ai anilor optzeci s-au revendicat de la cultul Generației Beat e adevărat. Dar au făcut-o de la mare, foarte mare distanță, mitizând de fapt un stil de viață. La firul ierbii, urmele lăsate de beatnici au fost, în ultimă instanță, minore: predilecția pentru poeme lungi, o anumită tendință spre psihedelism (minus însă consumul de droguri), descoperirea biografismului și altele câteva. Observația a mai fost făcută (chiar de unii poeți optzeciști de prim rang): citiți mai degrabă în traduceri (unele, fără legătură cu originalul), americanii s-au lăsat interpretați aici, în Estul comunist, în registre dintre cele mai funambulești. Reprezentau, în definitiv, o proiecție literară a unui vis societal. Confuzi ei înșiși în admirația lor, îi vor frecventa și pe Ginsberg și pe Eliot cu aceeași fervoare. De altfel, intertextualitatea o vor deprinde mai ales de la acesta din urmă. Cum vor desprinde alte lecții (ritmice) de la diverse grupuri muzicale anglofone (și în primul rând de la The Beatles). Cât îi privește pe poeții newyorkezi, curios este că, deși despre alianța aceasta transoceanică s-a scris mult în presă, mai nimeni nu a produs dovezi textuale”.

Chiar dacă ipoteza lui Cosmin Ciotloș – aceea că influențele poeziei americane constituie mai degrabă un bovarism al lunediștilor sau o „marotă a criticii” – s-ar dovedi corectă, ea ar fi avut nevoie de o serie de precizări suplimentare, dacă nu chiar de un dialog cu alte contribuții recente. De amintit doar studiul Teodorei Dumitru din Romanian Literature as World Literature care demonstrează că critica anti-capitalistă a beatnicilor e refuncționalizată în sens anticomunist de Cărtărescu-Iaru-Coșovei sau cel al Magdei Răduță din „Journal of World Literature”, care semnalează impactul consumerismului occidental asupra imaginarului poetic optzecist. E greu de crezut, de fapt, că se mai poate scrie azi (dar oare s-a putut vreodată, fără riscul unor simplificări majore?) o istorie a literaturii române care să oculteze complet relațiile cu alte culturi. În cazul optzeciștilor, această carență e cu atât mai stridentă cu cât întregul lor program a vizat deschiderea tuturor circuitelor externe pe fondul unui autohtonism tot mai agresiv. Poate că e adevărat, cum provocator notează Cosmin Ciotloș, că optzeciștii au învățat intertextualitatea mai degrabă de la Eliot decât de la postmoderni, dar ar fi fost nevoie și de demonstrația ca atare, urmată de discutarea consecinței acestui fapt asupra programului colectiv.

De altfel, cartea poate constitui o dezamăgire deopotrivă pentru cei care încearcă să afle în ce constă „sensibilitatea profund particulară” a lunediștilor (lipsesc capitolele de sinteză) sau originalitatea fiecărei poetici individuale care participă la portretul de grup. Pasiunea de colecționar al lui Cosmin Ciotloș, care adună cu acribie toate obiectele fizice și simbolice ale grupării, nu e egalată și de cea a unui hermeneut interesat de discutarea poeticilor integrale ale autorilor vizați. Portretele dedicate lunediștilor reflectă o privire critică capricioasă, gata să se scufunde în detalii (interesante, nu-i vorbă), cu riscul de a pierde imaginea de ansamblu. Faptul se vede în singura încercare de tipologizare a cărții, extrem de discutabilă și neexplicitată deloc în cuprinsul capitolelor: „nostalgici restitutivi (Traian T. Coșovei, Mariana Marin, Romulus Bucur), autotelici (Florin Iaru, Ion Stratan), reactivi, citindu-se unii pe alții și adaptându-se din mers (Alexandru Mușina, Marta Petreu, Bogdan Ghiu), proactivi (Ion Mureșan, Ion Monoran, Viorel Padina), mitologizanți (Daniel Pișcu), wannabees (cazul-școală al Ilenei Zubașcu, împărtășit de mulți alții dintre marginalii acestei generații) și, în sfârșit, centrifugali (Mircea Cărtărescu, în Levantul)”. Ion Mureșan – proactiv? Mușina – adaptabil din mers? Mariana Marin și Romulus Bucur în aceeași categorie…? etc. Și capitolele ca atare stârnesc nedumeriri: cel despre Cărtărescu cuprinde discutarea unei singure opere (Levantul), căreia i se descifrează biblioteca virtuală românească, nu și străină; Ion Mureșan e citit prin filtrul eseisticii Martei Petreu ca un „practicant al artei alunecoase a sofisticii”, fără ca autorul să clarifice ce înțelege prin sofistică în poezie; cel despre Mușina e de fapt comentariul adnotărilor unui coleg de generație pe volumul Strada Castelului 104, comentariu laconic care i se pare lui Cosmin Ciotloș neegalat de cronicile publicate în materie de „auscultare a operei”. E frapantă și expedierea într-o frază a Budilei-Express, cea mai semnificativă autobiografie livrescă a optzeciștilor.

Din rațiunile expuse mai sus, Cenaclul de Luni. Viața și opera reprezintă o contribuție valoroasă mai ales în ce privește „viața” cenaclului, reconstituită prin contextualizări atente și prin pasiunea pentru detalii care altor critici le-ar fi scăpat. În schimb, „opera” Cenaclului de Luni rămâne cam la fel de plină de neînțelesuri ca înainte de apariția cărții. Un simpatic demon șerbancioculescian bântuie scrisul lui Cosmin Ciotloș, făcându-l deocamdată mai interesat de colecționarea unor rarități (ale vieții) literare decât de includerea lor în scenarii critice tranzitive și dialogale.

______________________

* Cosmin Ciotloș, Cenaclul de Luni. Viața și opera, Editura Pandora Publishing, București, 2021, 464 p.

[Vatra, nr. 10-11/2021, pp. 23-24]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.