Etichetă / Claudiu Gaiu

de VATRA

Minirecenzii (3)

Jonathan Wilson, Inverting the Pyramid. The History of Football Tactics, new edition

Orion Books, London, 2014

 inverting-the-pyramid

Există mai multe feluri în care fotbalul e mai mult decât fotbal. Există, mai întâi, varianta Traian Ungureanu, în care fotbalul e mult mai mult decât un simplu sport ne(prea)fiind niciodată de fapt aşa ceva: aici, isprăvile individuale de pe teren sunt expresia imediată a unor mari destine naţional-culturale, reflecţia spontană a unor conjuncturi epocale şi evoluţii civilizaţionale. Viteza şi uşurinţa cu care pasele şi driblingurile sunt traduse în semne ale declinului occidental, mărturii ale triumfului barbariei sau indecşi ai spiritului protestant te fac să te-ntrebi de ce mai pierd vremea bieţii jucători alergând de colo-colo pe teren când ar putea face direct Cultură Mare. Cealaltă variantă, ilustrată excelent de Jonathan Wilson, e cea în care fotbalul e mult mai mult decât un simplu sport nefiind totuşi altceva decât fotbal: adică, un microsistem (două echipe de 11 jucători, confruntându-se după un anumit sistem de reguli) care generează o anumită dinamică şi îşi scrie o anumită istorie tocmai ca rezultat al inovaţiilor tactice pe care le permite şi provoacă acest microsistem. Pe scurt, o lectură structural-istorică, diametral opusă cifrului suprastructural-destinal în care se prezintă pentru TRU fenomenul fotbalistic. Dacă, în mâinile lui TRU, fotbalul se transformă într-un joc cu mingea la perete, în care golurile şi ratările ricoşează imediat în confirmări ale obsesiilor neoconservatoare ale autorului, la Jonathan Wilson relevanţa socială a fenomenului fotbalistic rezultă tocmai din insistenţa cu care autorul zăboveşte asupra fenomenului analizat, încercând să-i despacheteze istoria ca o serie de soluţii parţiale de articulare a tensiunilor care subîntind acest sistem (strategie vs. improvizaţie, tactică vs. talent, sistem vs. individ). Departe de a fi o istorie aridă a sistemelor şi contra-sistemelor tactice din fotbal, cartea lui Wilson ne arată, tocmai, că there’s plenty of drama in the structure şi că, într-un fel, tocmai prin asta, fotbalul ne spune ceva mai mult decât scorul.

* 

Giorgio Agamben, Pilato e Gesu

Nottetempo, Roma, 2013

 

pilato-e-gesu-d227

În tradiţia deja încetăţenită de mici eseuri care însoţesc şi dezvoltă marginal proiectul Homo sacer, ultimul volum al lui Giorgio Agamben se opreşte asupra întâlnirii dintre Isus şi Pilat, pe care o citeşte ca pe o confruntare – în cele din urmă ratată – dintre ordinea lumii, supusă ideii de justiţie, şi ordinea divină, întemeiată pe principiul salvării. Judecarea lui Isus de către Pilat şi caracterul său paradoxal – un proces care nu se soldează cu o judecată, ci doar cu o condamnare – devin astfel punctul în care cele două lumi se întâlnesc pentru o clipă, doar pentru a se separa pentru totdeauna. Ceea ce devine astfel imposibil e, în acelaşi timp, o teologie politică creştină şi o justificare teologică a puterii profane. Dar, într-o mişcare tipică pentru abordarea lui Agamben, ceea ce pare a fi o condiţie originară, anistorică sau chiar pur etimologică, este identificat cu însuşi specificul istoriei şi al modernităţii: aici, neîntâlnirea dintre ordinea profană a justiţiei şi ordinea divină a salvării traduce însăşi natura modernităţii, înţeleasă ca proces nesfârşit şi fără posibilitate de judecată finală, altfel spus, criză permanentă.

(Alex Cistelecan)

***

Mirel Bănică, Nevoia de miracol. Fenomenul pelerinajelor în România contemporană

Polirom, Iaşi, 2014

 nevoia-de-miracol-fenomenul-pelerinajelor-in-romania-contemporana_1_fullsize

Romanul începe într-o gară, mai precis în Gara de Nord, iar zumzăiala matinală de babe evlavioase şi călugări somnoroşi acoperă primele însemnări ale autorului. Toate gările se aseamănă între ele. (…)

Se poate începe cronicheta best-seller-ului lui Mirel Bănică parafrazând primul alineat din Dacă într-o noapte de iarnă un călător… al lui Calvino. Atât doar că naraţiunea cercetătorului brăilean – locuieşte şi lucrează în Capitală, dar pomenirea frecventă a locului de baştină e o folositoare tehnică de acroşare a intervievaţilor – debutează pe 13 octombrie 2009, în trenul ce-i duce pe închinătorii sfintei Parascheva către Iaşi. Să spunem din capul locului că e o reuşită literară şi nu una întâmplătoare. Antropologul deghizat în pelerin sau, mai degrabă, pelerinul împăvăzat de studii antropologice socoate că scriitura poetică şi condeiul romancierului sunt singurele căi de pătrundere a pietăţii populare. Rămân în urma lecturii o mulţime de scene memorabile: perechea de gangsteri ce-şi fac loc către moaştele aducătoare de bunăstare prin cruzimea din priviri şi forţa unui BMW 4X4 cu care vor să treacă peste masa de credincioşi; jandarmul cultivat ce recunoaşte în cercetător un confrate în ale credinţei şi-i propune să-l strecoare fără aşteptare lângă racla sfinţită; ori poliţia în civil care-l „umflă” pe bietul specialist în sociologia religiei, văzând în carnetul de notiţe şi aparatul de fotografiat însemnele unei autorităţi concurente. Notele de teren ce ocupă trei sferturi din lucrare alcătuiesc totodată un tulburător roman social, prin vizitarea peste ani a aceloraşi locuri. Vedem în prima sa descindere la Suceava mândria unui vânzător de cute, ce-l ia peste picior pe curiosul orăşean care chipurile ar avea nevoie de o sculă de ascuţit coasa. Un an mai târziu, din ţăranul sfătos, criza economică, vârsta biologică şi răspândirea motocositoarelor mai lăsaseră doar un om necăjit.

Volumul ne reaminteşte că unealta principală a antropologului e trupul său şi că, spre deosebire de cerşetorul ce-şi expune rândurilor de pelerini mutilările spectaculoase, el trebuie să-şi folosească instrumentul cu discreţie, prin epuizarea în drumuri grele, pe trenuri de noapte şi în lungi aşteptări printre confraţii săi întru rugă. În cazul de faţă, un instrument la fel de important al analizei este conştiinţa scindată, dacă nu de-a dreptul nefericită, a „pelerinului între pelerini”, obligat să se dedubleze în cercetător obiectiv al fenomenului la care ia parte. Mirel Bănică e un scriitor al organicităţii maselor de oameni, al regrupărilor spontane şi aglutinărilor forţate, al schimburilor de pomeni şi păreri la ceas de seară, al mirosurilor aşteptării miilor de drumeţi adunaţi de relicvele binecuvântate. E în acelaşi timp un critic al privirii mass media care ratează ansamblul în căutarea detaliului răvăşitor, copleşitor, moralizator şi batjocoritor. Printre rânduri, sunt trimise câteva săgeţi şi către o intelectualitate ortodoxizantă, incapabilă de o apropiere de trăirile sincere ale conaţionalilor lor.

Nici titlul cărţii, nici cuvântul înainte nu avertizează că „România contemporană” invocată de autor e una mărginită la universul ortodox. Singura alteritate religioasă e prezenţa restrânsă a greco-catolicilor la locurile sfinte pravoslavnice. Ratează astfel marile pelerinaje catolice, cel bucovinean de la Cacica sau cel secuiesc de la Şumuleu (în treacăt fie spus, cel mai mare din ţară). Varietatea etnico-confesională a istoriei pelerinajelor din România e indicată în postfaţa lui Sorin Antohi, cu precizarea că recunoaşterea ei e o piatră de hotar pentru inimile pelerine. Dar şi pentru contextualizarea unei cercetări, am adăuga noi.

Sceptic în privinţa posibilităţii unei depline neutralităţi axiologice, autorul nu se refuză exerciţiului formulării unor judecăţi de valoare. Avem astfel „memoria lungă a comunismului” – sintagma chemată mai peste tot pentru a da seama de tensiunile dintre pelerini, de fricile provocate de aparatul de fotografiat, de aroganţa politicienilor, de comportamentul oprimant al jandarmilor, etc. Dar memorie înseamnă şi uitare, prin urmare e lăsată deoparte discuţia privind trecutul legionar al unor „sfinţi ai închisorii” recuperaţi de religiozitatea popular-televizuală. Cultul lor e îngăduit de BOR şi promovat uneori cu jumătate de gură, dar tot mai des cu gura întreagă, de istorici, politicieni, jurnalişti, ierarhi ecleziali, toţi slujind preschimbarea istoriei ortodoxiei sub comunism într-o martirologie.

Cartea risca să fie o capodoperă, dacă şi autorul risca să-şi pună în joc valorile religioase.

 *

Michael Walzer, Revoluţia sfinţilor. Un studiu despre originea politicii radicale

Traducere de Ciprian Şiulea, Tact, Cluj, 2013

 ???????????????????????????

Revoluţia înseamnă libertate! – iată o prejudecată surpată de analiza istorică a modernităţii, care ne arată că în spatele transformărilor politico-spirituale izbutite stau stăpânirea de sine, supravegherea celor apropiaţi şi constrângerile impuse societăţii.

Studiu clasic asupra politicii puritane şi al universului ideatic şi sentimental al făptuitorilor primei revoluţii moderne: Oliver Cromwell şi sfinţii calvinişti. Revoluţionarii iacobini şi bolşevici ar reproduce prin gravitatea şi autocontrolul lor această primă experienţă revoluţionară modernă.

Lucrările lui Norbert Elias ne-au obişnuit cu opoziţia dintre burghezul parizian, care imită în purtarea şi vorbirea sa pe curteanul de la Versailles, şi funcţionarul german, kleinbürger al cancelariilor sau universităţilor, dispreţuit de nobilimea germană francofonă. Cartea lui Walzer descrie fizionomia unui alt model de civilizare modernizatoare: pastorul puritan, format în exilul politic impus de regina Maria (Bloody Mary) sau în surghiunul voluntar al conştiinţei sale în mijlocul păcătoasei Londre. El pregăteşte apariţia comerciantului liberal al lui John Locke, care nu mai are nevoie de zelul şi controlul totalitar exercitat de primul asupra marii nobilimi excentrice, sărăcimii trândave sau negustorilor puşi pe căpătuială. Ei au nivelat societatea şi introdus un spirit egalitar şi contractual în familii şi în politică în scopul instalării în Marea Britanie a unei comunităţi sacre cu aşteptări milenariste. Opusul iese din căile bătute ale exegezei marilor nume ale filosofiei şi teologiei pentru a bate terenurile înţelenite ale predicaţiei populare.

Un rol important este acordat analizei războiului, care din luptă interioară cu demonii devine nouă strategie militară, testată mai întâi de trupele suedeze ale lui Gustav II Adolf, apoi de Noua Armată Model a parlamentarilor englezi antiregalişti din 1645-1648. Fideli analizei lui Michael Walzer, putem duce mai departe comparaţia între „victoriile providenţiale” ale trupelor lui Cromwell şi bătălia „miraculoasă” purtată de trupele revoluţionare franceze la Valmy (1792), unul din semnele naşterii Marii Armate napoleoniene. Putem alătura comparaţiei rolul disciplinei şi coerciţiei în constituirea Armatei Roşii în 1919 şi a victoriilor sale din prima jumătate a secolului XX.

Versiunea românească a Revoluţiei sfinţilor e un tur de virtuozitate a traducătorului care redă numeroase extrase din engleza pastorală a secolelor XVI-XVII, citate de Walzer. Intrăm în atmosfera de suspiciune totalitară a familiei puritane descrise de John Dod şi Robert Cleaver în A Godly Form of Household Government (1598):

„Copilul mic care stă în leagăn este în acelaşi timp îndărătnic şi plin de afecte; şi chiar dacă trupul său este mic, el are o inimă mare şi e cu totul înclinat spre rău (…). Dacă această scânteie este lăsată să crească, ea va mătura şi va arde complet întreaga casă. Căci noi suntem schimbaţi şi devenim buni nu prin naştere, ci prin educaţie. (…) Prin urmare, părinţii trebuie să fie precauţi şi circumspecţi (…) trebuie să îi admonesteze în mod corect şi tăios pe copiii lor pentru vorbe şi fapte rele.”

 *

Immanuel Wallerstein, Pentru a înţelege lumea. O introducere în analiza sistemelor-lume

Traducere de Ovidiu Ţichindelean, Idea Design & Print Editură, Cluj, 2013

 

pentru-intelege-lumea-206261

Un epitaf al lumii moderne! Asta încearcă să scrie şcoala de gândire socială pornită de la lucrarea lui Immanuel Wallerstein Sistemul mondial modern (1974). Gândind „revoluţia” cultural-societală din 1968 ca sfârşitul imaginii unei lumi care s-a construit începând cu secolul al XVI-lea, această filosofie istorică nu-şi atinge oare limitele? Mai e loc azi pentru conceperea unui sistem acolo unde nicio lume nu mai reuşeşte să se încropească: un (ne)loc al crizei continue şi al războiului fluid interminabil?

Avem aici un bilanţ al cercetării a sistemelor-lume din anii 70 până azi, redactat de capul acestui curent de istorie totală. Concepţia discutată s-a ivit din denunţarea specializării disciplinelor universitare care traduc o artificială divizare a umanului în economic, politic şi social, din expunerea iluziilor unei practici savante a istoriei moderne ce explica autonom evoluţia fiecărui stat, din critica etapizării timpului istoric în epoci (sclavagism, feudalism, capitalism) prin care toate popoarele ar trece mai devreme sau mai târziu. Explicaţiile globale produse de admiterea existenţei unui unic sistem-lume dau o viziune asupra umanităţii secolului XXI extrem de apropiată de doxa jurnalist-politică ce reduce prezentul la două fenomene: globalizarea şi terorismul. Apropierea celor două perspective înseamnă şi imposibilitatea suprapunerii lor, prima fiind o încercare de a da seama de complexitatea realităţii, cealaltă caricatura acestei descrieri.

Pentru relecturi şi confruntări cu alte viziuni ale modernităţii, traducătorul a pregătit un util glosar al terminologiei wallersteiniene.

 *

Leonardo Boff, Ética da vida. A nova centralidade,

Record, Rio de Janeiro, 2009

etica-da-vida-leonardo-boff-8501086878_200x200-PU6e466b0f_1

Ruptura dintre mişcările sociale sud-americane şi stânga europeană vine în parte şi din dimensiunea spirituală a celei dintâi, neînţeleasă de marxiştii Bătrânului Continent, rămaşi obedienţi faţă de un laicism pozitivist de secol XIX, camuflat uneori de fineţurile filosoficale postmoderne. În mod spontan, europenii consideră referinţele discursurilor emancipatoare din lumea latino la zeităţi precolumbiene sau la Hristos-ul nevoiaşilor ca rămăşiţe ale unei gândiri premoderne. În ciuda acestei dogme pseudo-iluministe profesată de progresişti la Londra sau Paris, credinţa era iniţial parte din învăţătura şi practica mişcărilor populare, cel puţin la Rousseau sau la Robespierre.

În cartea de faţă, cel mai prolific teoretician al Teologiei Eliberării descrie în culori sumbre criza ecologică şi spirituală a umanităţii. Fidel mesajului evanghelic, în scrierile şi cuvântările sale, el pune şi speranţa unei renaşteri în spatele catastrofelor, poate, purificatoare. Publicaţia reuneşte diverse intervenţii ale preotului brazilian în forumuri sociale în care claritatea sa filosofico-pastorală este reclamată. Leonardo Boff propune o lectură creştină a istoriei ultimilor 400 de ani în care omenirea a creat un sistem social generator de mizerie şi distrugător al naturii. Ecologia socială la care aderă denunţă prăbuşirea simultană a omului şi a Terrei, a avansării mână-n mână a sărăciei şi pustiului toxic. Nu vorbim de un teoretician retras, căci îl găsim implicat în luptele regionale cum e cea împotriva „hamburgerizării” Americii Centrale: distrugerea pădurii şi a aşezărilor din istmul american în scopul lărgirii păşunilor ce alimentează reţelele McDonald’s. Scriitorul sud-american caută să spiritualizeze aceste lupte căutând sprijin în diverse tradiţii sapienţiale şi religioase şi acuzând orgoliul bisericilor creştine de a se pretinde posesoare a monopolului revelaţiei divine şi a mijloacelor de mântuire. Totuşi, prin universalismul său constitutiv, creştinismul, crede Boff, ar putea să dea un temei noii lumi, în care destinul naţiunilor a apus, călăuzindu-ne spre formarea unei „comunităţi a Pământului” opuse „Imperiului”, actuala paradigmă a globalizării.

(Claudiu Gaiu)

 

 

[Vatra, nr. 8-9/2014]

de VATRA

Spionul care venea din frigul redacţiei

tumblr_mp40bc63dM1qzvnslo1_1280

            Aşadar e oficial! Spionii sunt peste tot şi suntem urmăriţi în toate. După scandalul provocat de dezvăluirile lui Edward Snowden despre supravegherea în masă practicată de serviciile secrete americane anul trecut, după scandalul de la începutul verii cu agenţii dubli germani recrutaţi de serviciile secrete ale Statelor Unite, intrăm şi noi în rândul lumii prin mărturisirea locotenent-colonelului sub acoperire Robert Turcescu. Filosofia politică a anilor 90 ne învăţase că urmărirea şi suspiciunea erau apanajul regimurilor totalitare. Or fi, dar democraţiile ultimei modernităţi sunt mult mai eficiente: agenţiile secrete nu doar supraveghează, ci produc şi programul de ştiri şi opiniile ce trebuie să le însoţească. Şi ce reacţii am consemnat? Trecând peste stilul evlavios al păcătosului spovedit public, Cristian Tudor Popescu e de părere că nu-i o ruşine să fi azi ofiţer acoperit, că doar nu lucrezi într-o instituţie antipopulară precum era Securitatea. Cătălin Tolontan scoate în evidenţă dezacordurile dintre o meserie care înseamnă a dezvălui şi una care presupune deghizarea. Dorin Tudoran vede prelungirea efortului constant al Securităţii democrat machiată de a controla statul şi prăbuşirea credibilităţii jurnalistului. Prin potriveala întâmplării şi fără referire la caz, Gabriel Liiceanu publică prima parte a unei eseu despre vânzarea sufletului şi a conştiinţei de la Faust la politicianul contemporan nenumit, probabil Victor Ponta. Mai punctual, dar tot în zone conceptuale, Ovidiu Ţichindeleanu exploatează autodenunţul pentru o meditaţie despre „vânzare” ca preluare interesată, conştient sau nu, a culturii şi ideologiei hegemonice şi un avertisment împotriva tentaţiilor suveranist-naţionaliste în răsăritul Europei.

            Mai e ceva de spus? Că supravegherea şi spionajul au devenit azi publice. Ascunderea a rămas doar un procedeu retoric datorat cutumelor trecutului, dovadă că şi candidaţii la alegerile prezidenţiale se exprimă în favoarea infiltrării de spioni în presă, deşi regimul lor de existenţă ar fi cel trecut în revistă în Parmenidele lui Platon: fiinţa nefiinţei, cu alte cuvinte, să se ştie despre ei că nu există. În favoarea agenţiilor sub acoperire să spunem că oligarhia mass-media nu e neapărat favorabilă democraţiei, căci nu e vorba de gazeta informativă a instituţiilor locale şi nici de eforturile de informare a unor asociaţii cetățenești. Şi apoi ce să mai supravegheze şi ei? Nu mai sunt secrete industriale de protejat, în mafii e periculos să te strecori, în structurile de siguranţă ale altor ţări e costisitor şi anevoios. Mai rămâne presa naţională. Să ne închipuim pe tânăr(a)/ul agent/ă ieșit/ă de pe băncile Academiei Naţionale de Informații „Mihai Viteazu” prezentându-se la un concurs de selecţie de reporteri locali sau de prezentatoare TV din provincie, acceptând să lucreze câteva luni de probă, alte câteva „la negru”, în fine, prinde după doi ani un salariu minim, cu ceva plăţi suplimentare aleatorii dictate de favorurile şefilor şi de capriciile patronilor. Nu-i aşa că ei vor cunoaşte viaţa adevărată? Nu sunt ei urmaşii studenţilor parizieni din anii 60, intraţi în uzine pentru a cunoaşte direct durerile muncitorilor? Nu sunt ei adevăraţii continuatori ai existenţialismului lui Simone Weil ce s-a spetit mai bine de un an pe lângă strunguri şi piuliţe pentru a trăi alături de cei umili suferinţa lor cotidiană? Şi poate, precum gânditoarea franceză, vor vedea în nevoinţele lor imitarea drumului Golgotei spre bucuria pură de care chinurile ne apropie.

             SRI – poate sunt numeroşi, dar în tăcere pregătesc revoluţiile de mâine. Ele vor fi morale și conservatoare.

(Claudiu Gaiu)

de VATRA

Anchetă: Noile științe sociale clujene

Răspund: Alin TAT și Claudiu GAIU

  1. Există ceva specific noilor ştiinţe sociale (în cel mai larg sens, de la sociologie şi jurnalism la filosofie) clujene şi reprezentanţilor săi? Şi dacă da, care ar fi cauzele şi explicaţia caracteristicilor particulare ale acestui mediu: influenţa unor profesori de excepţie, specificul cultural al oraşului, istoria sa unică de după 1989 (Caritas, Funar, Boc etc.), economia politică a zonei, simpla contingenţă generaţională etc.?

  2. Cum vă explicaţi apetenţa şi deschiderea pentru politic şi social a acestei generaţii intelectuale? O diferenţiază cumva în istoria generaţiilor intelectuale româneşti post-decembriste? O apropie cumva de alte generaţii – generaţia interbelică?, generaţia 1848? – din istoria noastră culturală?

  3. Care ar fi principalele puncte de convergenţă şi linii de fractură ale curentelor, grupurilor şi instituţiilor câmpului ştiinţelor sociale clujene?

  4. Ţinând cont de contextul social, politic şi cultural, local şi global, al momentului nostru, ce amprentă şi urmă ar putea lăsa această generaţie intelectuală, la ce impact epocal poate spera: pur educaţional? De simplu transmiţător de ştafetă? De scânteie revoluţionară? Sau măcar de „democratizator” al spaţiului public?

Răspunsuri

Alin TAT

  alin tat

  1. Mă voi limita în răspunsul meu la filosofia clujeană. Şi chiar asupra acesteia, într-o viziune parţială, îmi dau seama. Cred că a vorbi despre un specific al ei, în sens tare, e cam prea mult spus. Dar poate că gestul va fi mai puţin riscant dacă pornim de la câteva note ale sale. Deşi nu ştiu – încă o dată – cât îi sunt acestea de caracteristice. Voi vorbi despre ce am întâlnit eu în filosofia clujeană în ultimii douăzeci şi cinci de ani, adică după revoluţie.

Fenomenologie, hermeneutică, postmodernism, pragmatism, gândire postmetafizică: acestea ar fi ingredientele. Sau – dacă vrem nume ale inspiratorilor – Heidegger – mai mult decât Husserl – dar şi Lévinas şi Marion, Ricoeur – mai mult decât Gadamer –, Lyotard, Rorty, Derrida, Foucault, precum şi emulii mai tineri ai acestora. Influenţele le-am perceput în Universitate, dar şi în programele de traduceri filosofice ale editurilor clujene (mai ales Dacia, Idea, Tact).

  1. Apetenţa şi deschiderea pentru politic şi social a noii generaţii intelectuale mi le explic, în primul rând, prin schimbarea de paradigmă, prin cezura anului 1989. Dacă înainte de 89 era cu neputinţă să discuţi despre politică sau era un pur act de imaginaţie, modelul societăţii democratice chiar impune, periodic, acest exerciţiu intelectual. Mai mult, unii se simt chemaţi să i se consacre în mod exclusiv, specializându-se în gândire politică.

Găsesc, într-adevăr, similitudini structurale, aşa-zicând, între generaţia postdecembristă şi generaţiile amintite, dat fiind faptul că toate acestea au fost puse să regândească, în cheie social-politică, vieţuirea în comun, idealurile şi valorile revendicate.

Ceea ce nu ne împiedică, însă, să vedem şi deosebiri importante între aceste generaţii intelectuale. Problematicile generaţiei paşoptiste au fost parţial preluate în perioda interbelică, prin demersurile de amenajare a unui stat naţional funcţional, în timp ce anii în care trăim sunt marcaţi de dezbateri legate de drepturile omului, de apartenenţa noastră europeană şi de raportul dintre naţional şi supranaţional.

  1. Întrucât mă limitez la zona filosofiei clujene, cred că nu sunt prea multe astfel de curente, grupuri şi instituţii. Totuşi, observ un interes comun – şi cât de legitim! – de racordare la cercetarea internaţională în domeniu, pentru a nu mai rămâne cantonaţi în bibliografia autohtonă, evident insuficientă şi uneori distorsionantă. Ceea ce duce, de cele mai multe ori, la o privire îndreptată spre Vest şi nu spre Bucureşti, spre lumile anglofonă – în primul rând – dar şi francofonă şi germanofonă. De unde şi o anumită identitate, construită oarecum diferit, de cea a centrului culturii române, inclusiv în materie filosofică. (Am asumat aici presupoziţia – pentru unii discutabilă, ştiu asta! – potrivit căreia capitala politică reprezintă şi centrul cultural.)

Menţionez, cu riscul de a fi taxat de subiectivism, că acest decalaj între centru şi „provinciile” culturii române a fost atenuat în ultimii ani de existenţa Colegiului Noua Europă, din Bucureşti, care a prilejuit, prin programele sale, o apropiere şi un schimb benefic, inclusiv între tinerii filosofi.

Cât despre fracturi, aici se vede limpede cum acestea sunt preluate din peisajul global – dar cum ar putea fi altfel? – şi suplimentate de micile şi localele orgolii de grup, de şcoală, de centru de cercetare.

  1. Aş începe cu ultima sugestie, cu rolul „democratizator” al practicilor intelectuale. Cel puţin aşa îmi place să cred că trebuie să funcţioneze mintea profesionalizată a filosofului. Îmi pare rău aici pentru cei ce deplâng profesionalizarea filosofiei, văzând în aceasta o cădere din starea iniţial paradisiacă a unei filosofii neangajate. Nu văd nicio opoziţie de principiu între libertatea gândirii şi un angajament de tip public al purtătorului acesteia, între reflecţia politică şi nevoia de a „coborî” în politicul propriu-zis. În afară de o tensiune care poate fi benefică, atunci când e bine gestionată. Şi chiar dacă de cele mai multe ori observăm contrariul. Dar din această stare de fapt nu rezultă, pentru mine, decât necesitatea de a căuta excelenţa şi în acest raport, de a nu lăuda doar frumuseţea gândirii pentru a deplânge mizeria politicii concrete.

Acestea fiind spuse, încă aştept o filosofie politică adecvată, precum şi o întrupare clujeană a acesteia.

Claudiu GAIU

 claudiu gaiu

  1. Nu. Ele nu au nimic special. De altminteri, întreaga anchetă e o probă de prezumţiozitate. Bine, să răspunzi la anchetă e o înfumurare încă şi mai mare. Care ar fi lucrările care ne-ar autoriza să vorbim despre o renaştere a ştiinţelor sociale la Cluj? Şi apoi de unde până unde vorbim de „noutate clujeană”…? De o fi să fie şi dacă niscaiva seminţe locale vor da rod aici sau în altă parte să lăsăm să treacă măcar 3 decenii înainte de a vorbi. Întrebarea aproape că ar vrea să rostească numele unei şcoli de gândire, dar se opreşte prudent la termenul de „generaţie”… E vreun fenomen marcant şi original în genul şcolii logice poloneze de la Liov şi Varşovia, născută în cenuşa Primului Război Mondial? O ţesătură de lucrări ca cele ce au creat reputaţia şi originalitatea meditaţiei asupra modernităţii a filosofilor sloveni Mladen Dolar, Rasto Močnik, Rado Riha şi starul mediatic Slavoj Žižek? Există la Cluj studii serioase, la filosofie născute din filiera francofonă a anilor 90, la sociologie pe linia creată de cei şcoliţi la CEU-Budapesta sau în Statele Unite. Există o critică literară dinamică, atât cât să-i enerveze pe filosofi, sociologi şi istorici care mereu au fost geloşi pe statul literaţilor şi a revistelor literare a căror destin cultural s-a cam sfârşit. Invidia însă a rămas! Istoria Clujului nu mi se pare atât de unică. Dezindustrializarea bruscă a puit un naţionalism provincial agresiv. Credeţi că Simirad al Ieşilor era mai puţin provincial când fonda Partidul Moldovenilor? Sau actualul primar al Craiovei, Olguţa Vasilescu, e mai puţin naţionalistă pentru că a părăsit partidul România Mare şi a intrat în PSD ? Nu cred într-o particularitate atât de mare a Clujului. Aţi uitat poate mărirea şi prăbuşirea băncii Dacia Felix, contemporană cu jocul piramidal Caritas. Dar acestea nu mi se par circumstanţe care să ducă la o reînnoire a ştiinţelor sociale. A fost un dinamism al anilor 90, provocat de schimbarea de macaz, de eliminarea din Universitate a unor cadre considerate prea apropiate de ceauşism şi pătrunderea unor figuri noi, de posibilităţile mai mari de circulaţie a informaţiei şi a universitarilor, însă posibilităţile acestei deschideri mi se par azi epuizate. Ce e special azi e rapida radicalizare a opţiunilor politice, dar cred că e o cerinţă a vremurilor şi nu se manifestă doar la Cluj. Şi nu ştiu dacă va afea efect în producţia savantă.

  1. Cinci întrebări deodată! Şi cheia e bineînţeles la sfârşit! Generaţia 27 s-a impus în mare parte prin autoreferenţialitate. Au scris mult despre ei înşişi şi s-au comparat nu atât cu paşoptiştii, prea cosmopoliţi pentru ei, cât cu junimismul şi rolul său întemeietor. Apoi anii 1970-1980 au redescoperit pe Eliade şi pe interbelici, descoperire amplificată după 1989 de planul editorial Humanitas şi succesul său iniţial. Materialismul se prăbuşise, zorii noi ai unor vremuri mai spirituale se deschideau. Semnele deziluziei aveau să apară în curând. Dar obsesia generaţiei intelectuale (în anii 1990 şi ceva întrebarea avea o formă şi mai spiritualizată: „ce maeştrii am mai avea azi?”) de aici vine: de la succesul de piaţă a interbelicilor. Generaţiile prezente – nu-i una singură şi e foarte stratificată, iar raporturile dintre leaturile universitare sunt destul de amestecate – sunt cele ale acestei deziluzii. „Idealism”, „liberalism”, „meritocraţie”, „valori europene” erau vălurile menite să ascundă prăbuşirea într-o nouă epocă a acumulării capitalului. Cred că o primă trezire au fost bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei. Brusc, ceva nu mai ţinea. Anii 90 luau sfârşit, iar „valorile occidentale” îşi arătau faţa adevărată: violenţă militară, distrugeri civile, neocolonialism economic. Cei mai politizaţi dintre noi (Convenţia Democrată, Constantinescu, „Jos Iliescu”, „Fără comunişti”) încă mai fumam drogurile uşoare generos oferite de Revista 22, dar deja lucrurile se mişcau într-o altă direcţie. Profesorii făceau digresiuni despre asta în cursurile lor şi luau un ton destul de radical. Am prins şi două cursuri festive în 99, unde Aurel Codoban şi Claude Karnoouh au vorbit despre chestiunea iugoslavă. Nu erau singurii.

  1. Nu vreau să vorbesc doar despre o generaţie. Cred că e profund greşit şi aduce cu Războiul porcului a lui Bioy Casares: aduce un fals conflict între generaţii, ca şi când n-ar exista deja destule. Vârsta nu e un criteriu al lucidităţii politice. Cei care am urmat Universitatea clujeană în anii 90 suntem foştii colegi ai noilor staruri ale partidelor pro-austeritate, pro-privavatizarea sistemului sanitar, pro-exploatarea sălbatică a resurselor în folosul companiilor străine şi mai nou pro-militarizarea politicii externe. Punctele de convergenţă se regăsesc în încercarea mai multor generaţii de a da seama prin modestia mijloacelor intelectuale de ravagiile prezentului stadiu al dezvoltării capitaliste într-una din provinciile îndepărtate de centrele de putere economică şi militară din UE şi NATO. Problema liniilor de fractură, care nu e o chestiune specific clujeană e mai grăitoare. O ruptură puternică şi tot mai greu de acoperit este între apolitici şi politici. Primii sunt mai legaţi de mişcări gen UniţiSalvăm, un civism anti-partide politice, în fond traducerea românească a antipoliticianismului politician care l-a adus în parlamentul Italiei pe Beppe Grillo şi a sa „Mişcare de 5 stele”. Ceea ce ascund cele cinci stele e că ele sunt adevăratele fice ale lui Berlusconi, ales de fiecare dată pentru discursul „din afara politicii”, de „om ridicat cu forţe proprii, nu om al unui partid”, imagine publică ce ascundea un conservatorism societal, neoliberalism economic, renunţarea la suveranitate în favoarea militarismului american. Apolitismul european sau clujean de azi e un berlusconism soft, fără năzbâtiile lui Il Cavaliere, „rebrănduit” cu un ecologism ce refuză radicalitatea chestionării cauzelor ultime ale dezastrelor naturale. Bineînţeles, el are nuanţe şi poate produce secte diferite. Deunăzi o voce a „social-democraţiei” din Capitală ne îndemna să vedem diferenţa între Partidul Popular European care aderă entuziast la Tratatul Transatlantic şi partidele stângiste care, deşi manifestă scepticism şi prudenţă, declară numitul acord comercial necesar! Halal alegere! Şi iată că avem două grupări ale oportunismului contemporan: apoliticii care vor boicota alegerile şi stângiştii care vor vota… (ce? PSD?) pentru a adera cu rezerve şi prudenţă la un tratat comercial care aruncă în aer toate exigenţele europene privind sănătatea şi siguranţa alimentară. Social-democraţia aceasta e tot un apolitism, care, nemaiîtrăznind să formuleze niciun proiect de societate, se aruncă în false dezbateri: susţinere pentru Conchita Wurst, dar nu şi pentru Chelsea Manning, condamnare a regimului Baas din Siria, dar nu şi al monarhiei absolutiste saudite. Problema mare este a politicilor care nu se recunosc în îndemnul la vot pentru a participa cu scepticism şi prudenţă la sărăcire, la răvăşirea naturii, la aventurile militare a unei puteri în declin (SUA înregistrează eşec după eşec în Afganistan, Siria, Ucraina), urmate de leaderii europeni fără personalitate şi simţ istoric. Nu există azi reprezentare politică partinică a unei mişcări socialiste. Deci, o primă fractură însemnată între activiştii sau intelectualii zişi progresişti este între şi-au aflat o reprezentare politică şi cei ce caută una. O alta este între cei ce se complac să nu o caute, simţindu-se astfel neatinşi de mizeriile cotidiene şi promovând o nouă rezistenţă prin cultură, de data asta nu hegelianismul lui Noica, ci mult mai jos, o rezistenţă în lumea consumerismului carnavalesc şi a tiparelor previzibile ale culturii de masă, pe de o parte, şi, de cealată parte, cei ce nu aderă la această nouă fantasmă care face jocurile celui mai crud neoliberalism economic. Bineînţeles, mai sunt şi intelectualii care-şi văd de treabă cu profesionalism, în domenii restrânse şi cred că îşi află corespondentul politic în bunul gospodar, în politicianul profesionist, adică cel ce vorbeşte corect gramatical, are un trecut academic bogat, ştie limbi străine şi-şi foloseşte aceste arme pentru a exprima un dispreţ elitist pentru restul populaţiei.

  1. Nu ştiu. Vor rămâne cu siguranţă în urmă mulţi şomeri şi angajaţi precari ai domeniului „cultural” (publicitate, jurnalism, fundaţii). Sunt oarecari asemănări cu anii 1980 când rezultatele primelor valuri de masificare a învăţământului universitar a împins mulţii intelectuali de calitate spre zone mai puţin vizibile ale societăţii. Dar atunci, în ciuda tristeţii sociale, timpul avea mai multă răbdare. Acum vremurile sunt mai colorate, dar nu mai există plase temporale de aşteptare.

 

[Vatra, nr. 6-7/2014]

de VATRA

Minireceznii (2)

 

Alexandru Polgár, Diferenţa dintre conceptul de piaţă al lui Heidegger şi cel al lui Granel

Idea Design & Print, Editură, Cluj, 2013

diferenta-dintre-conceptul-206258

 

O şlefuire a instrumentelor conceptuale pentru a gândi revoluţia sub forma unei decizii (în sensul lui Kierkegaard, adâncit de Heidegger) de răsturnare a capitalismului, prezentată sub forma unui studiu subiectiv şi academic despre un filosof major al epocii noastre, Gerard Granel (1930-2000). Radicalitatea gândirii e ceea ce rămâne după epuizarea experienţelor politice emancipatoare ale modernităţii, istovire camuflată tot mai puţin de competiţia electoralistă. Ceea ce falsifică aparentele deosebiri politice între o falsă stângă şi o falsă dreaptă e temeiul lor comun: Piaţa ca mod de manifestare al fiinţării. Piaţa ca esenţă a Fiinţei nu este anunţul unei noi epoci venită după lumea veche, evul mediu şi modernitate, ci blocarea procesului de constituire a oricărei lumi, căci esenţa sa este de a refuza orice limitare în numele unei producţii infinite. Odată cu marginile ce hotărau lumea, sunt măcinate şi caracterele ce defineau cândva diversele tipuri istorice şi geografice ale umanităţii. Cvasilumea noastră rămâne populată de stafiile indistincte a unor mărfuri-producători-consumatori. Granel aprofundează istoria citită de Heidegger sub forma unor noduri de gânduri metafizice în care Fiinţa se dă ascunzându-se, dar, în interpretarea sa, Fiinţa îşi pierde caracteristicile solare, întunecându-se, devenind sursa oricărei limitări ce face posibilă alcătuirea lucrurilor şi fiinţelor. Se preschimbă în Diferenţă! Deschiderea faptul de a fi în lume, de la care pornea analiza existenţială a lui Heidegger, se transformă în rană, buze ale rupturii, oferind uneltele de limbaj necesare pentru a înfrunta direct criza economică, catastrofa ecologică sau excluderea ca anomalii ce devin norma vremii noastre. Contemplarea diverselor sfârşituri ale Infinitului ce nu-şi mai opreşte re-producerea, sfârşind cu tot ce-i stă în cale!

 

 

*

Giorgio Agamben, Mijloace fără scop. Note despre politică, trad. Alex Cistelecan,

Editura Tact, Cluj-Napoca, 2013.

Giorgio-Agamben__Mijloace-fara-scop-note-despre-politica-130

 

Succesul ne face optimişti! E o colecţie de articole, majoritatea publicate în presa cotidiană, unde autorul îşi reia şi ilustrează temele favorite: viaţa nudă, homo sacer, biopolitica, starea de excepţie. E bună o recapitulare, dar mondenitatea mass-media îşi pune amprenta asupra unei gândiri ce găseşte în tăceri şi în alegerea temelor numeroase înrudiri cu viziunea despre lume a unui lazy journalism foarte util puternicilor zilei. Astfel, propunerea de „extrateritorialitate reciprocă” –  ce ar trebui să regleze conflictul israelo-palestinian sau constituirea unei Europe dincolo de naţiuni, în care fiecare s-ar vedea pe sine ca refugiat, înainte de a se simţi cetăţean al unei entităţi naţionale. Jocuri intelectuale fără mare legătură cu realitatea: sub bombardamentele Ţahal sau sub regulile de austeritate impuse de Germania, palestinianul sau grecul ar putea să fie mai puţin entuziasmat de statutul său filosofic de erou în avangarda popoarelor desprinse de pământul sau de suveranitatea lor. Avântul speculaţiei lăsă mereu în uitare existenţa raporturilor de forţe. Şi atunci, dacă la baza scrierilor stă oralitatea, la baza limbii oficiale e argoul, iar la baza sedentarismului un nomadism originar, acest temei slab, elementul secund al relaţiilor de mai sus, e înscăunat ca principiu utopic al politicii. Din nefericire pentru ultimele triburi ale oralităţii, pentru minoritari şi pentru nomazi, scrierile politice ale lui Agamben rămân doar simple exerciţii literar-filosofice!

 

 

*

Charles Melman, Omul fără gravitate. A juisa cu orice preţ, trad. Dan Radu, Horaţiu Trif, Virgil Ciomoş,

Eikon, Cluj-Napoca, 2012

res_771c8af5aca7d12cf8bdf73cda6c728f

 

Dacă omul nou al socialismului real nu a existat decât ca logo al propagandei prosovietice, imagine recuperată de birocraţia culturală anticomunistă sub forma monstrului apatrid (eventual evreu) şi torţionar (eventual incult), capitalismul liberal a reuşit o transformare radicală a umanităţii: omul egalităţii şi toleranţei culturale, clona perfect adaptabilă cerinţelor economiei de piaţă. O discuţie între doi psihanalişti, Charles Melman răspunzând întrebărilor lui Jean-Pierre Lebrun, sau psihanaliza descotorosită de jargonul ei de specialitate pentru a da seama de nevoile epocii: noua economie psihică instituită de cel mai recent capitalism. Acest elev a lui Lacan riscă şi un pronostic: evoluţia societăţii spre un „fascism voluntar” chemat de confuzia unei comunităţi în care toate dorinţele de juisare devin exigenţe politice emancipatoare. Discuţia asupra imaginii psihanalizei, ce face azi figură „reacţionară” prin limbajul său despre autoritate, lege sau diferenţă sexuală, se întinde asupra riscurilor destinului uman.

 

*

Jacques Sapir, La Démondialisation,

Seuil, Paris, 2011.

9782021034981

 

Pentru economistul francez, secolul XXI este definit de refluxul globalizării economice, a reîntoarcerii statelor şi a războaielor lor. E un manifest internaţional chemând la o demondializare concertată menită să atenueze violenţe schimbăriilor deja începute. E totodată o solidă lecţie de istorie economică contemporană, cu descrirea riguroasă a celor două valuri ale globalizării şi a distrugerilor lor: 1) globalizarea pieţelor plasată sub egida liberului schimb; 2) globalizarea financiară a dereglementărilor produse sub egida Fondului Monetar Internaţional, Băncii Mondiale şi Comunităţii Europene. Consecinţele lor: punerea în competiţie şi distrugerea sistemelor sociale (indemnizaţii de şomaj, sănătate, pensii); transformarea imediată a crizelor locale a marilor centre financiare în crize mondiale; austeritatea europeană ca produs al excedentelor comerciale germane. Dacă voluntarismul politic al lui Sapir ne poate lăsa sceptici, volumul e în schimb o documentată răsturnare a mitului încă vioi al “blândului comerţ”: azi, ca şi ieri, nava de război a precedat corăbiile de negustori!

 

 

(Claudiu Gaiu)