Rămase mult timp lîngă măsuţa telefonului, simţind că, dacă nu ţine lucrurile sub control, ar putea s-o ia razna. Ca şi cum durerea de cap nu i-ar fi fost de ajuns, tocmai îl izbise în plin şi copita de măgar plasată prin telefon. Ce naiba se petrecea? De cîteva zile, parcă toate îi mergeau de-a-ndoaselea. Însă mizeria mare era asta cu telefonul. Dacă i s-ar fi întîmplat cu ani în urmă, probabil s-ar fi distrat copios. Nu putea fi decît o bazaconie, de ce l-ar fi înşelat soţia? De ce să rişte inutil? Ce ar fi putut găsi în plus la alt bărbat? Nimic nu l-ar fi convins că Dana era în stare să facă o asemenea eroare. Dar acum? se întrebă. Se schimbase ceva între timp? Nu mai era atît de sigur.

Dintr-o dată se smulse de pe podea, doar nu avea de gînd să zacă toată ziua acolo. El nu era bătaia de joc a nimănui. Iar binevoitorul care-l informase despre preocupările soţiei putea să-i dea şi detalii. Deocamdată trebuia să afle postul telefonic de la care a fost apelat. Foarte probabil că demersul nu va avea nici un rezultat pozitiv, îşi spuse. Laşii sunt prevăzători, întotdeauna îşi iau măsuri de protecţie. Putea fi sigur că a fost sunat dintr-o instituţie sau de la un telefon public. Se întrebă dacă era cazul să-şi piardă timpul. Şi chiar dacă l-ar dibui, nemernicul ar tăgădui totul şi nu s-ar alege cu nimic din toată povestea.

Se întoarse în baie şi se spălă îndelung pe faţă. În timp ce se ştergea, auzi sporovăiala eternelor babe din faţa blocului şi se asigură că nu existau motive să-şi bănuiască nevasta. Nu părea femeia care să trădeze în mod mîrşav; cînd avea ceva de spus, o făcea deschis, nu şuşotind pe la spate. O femeie pe care putea să conteze. Iar dacă îi examina trecutul, lucrurile nu se schimbau deloc. Ridică din umeri. Era nevoit să admită că uneori simţise un ghimpe în suflet, surprinzîndu-i vreo privire sau reacţie la o glumă spusă în doi peri. Dar asta i se poate întîmpla oricărui bărbat. Era o simplă părere, nu-l făcea totuşi să-şi piardă încrederea în soţia lui.

Îşi trase pantalonii, încercînd să se liniştească. Era destulă vreme pentru a clarifica lucrurile. În sufletul său nu existau gropi abisale, îşi păstra în general calmul şi se ferea de oamenii pătimaşi. Căuta să nu trăiască din amintiri şi, mai ales, să nu-i reproşeze pentru fapte din trecut. Se mulţumea să trăiască clipa de faţă, muncea din tot sufletul, se bucura de o mîncărică şi un pahar cu vin bun, dar totul cu măsură. Pe scurt, considera că nu-i robul patimilor şi-şi repeta deseori acest lucru, deşi…

Deşi nu-şi făcuse nici un plan de bătaie, porni spre cuier cu gîndul să îmbrace bluza. Atunci îşi aminti că pupezele alea bătrîne se aflau în faţa blocului şi abia aşteptau să găsească sămînţă de discuţie. Dacă ar fi avut ochelari de soare, poate şi-ar fi luat inima în dinţi, sperînd că echimoza ar putea trece neobservată. Din păcate, nu avea. Un pansament ar fi atras şi mai mult atenţia, iar babele s-ar fi întrebat cu neascunsă satisfacţie dacă nevastă-sa i-a învineţit ochiul. Nu o făceau din răutate, doamnele erau bolnave de curiozitate să afle tot ce se petrece sub soare.

Nu întrezări nicio soluţie. Era nevoit să rămînă în apartament pînă la amiază, cînd senioarele se retrăgeau pentru prînz şi siestă. Numai că tîmplele îl dureau îngrozitor la fiecare mişcare. Îşi aminti de romul cubanez din bucătărie, dar alungă speriat gîndul rău. Ştia că zicala cui pe cui se scoate e o mare nerozie cînd e vorba de băutură, pentru că un pahar la ora asta te dărîmă imediat. Deschise televizorul; trebuia să-şi omoare timpul uitîndu-se la vreo emisiune de călătorii o oră, două. Se aşeză în fotoliu şi deodată îl străbătu un gînd nelămurit: Şi pe urmă? Ce putea să facă după aceea? Unde să se ducă? Uite, la asta nu se gîndise.

Se ridică din fotoliu, încercînd să nu-şi zdruncine tîmplele. Din păcate, în frigider nu găsi nicio picătură de lapte. Dezamăgit, se întoarse în fotoliu şi apăsă pe telecomandă căutînd alt post. Dădu peste un reportaj despre un trib amazonian, dar nu reuşi să priceapă nimic. Se simţea revoltat; mama mă-sii de treabă, cum să nu găseşti o picătură de lapte? Ce fel de casă-i asta? N-ar strica un pic de ordine, totuşi. De cîtva timp, fiecare e pe cont propriu şi parcă nu mai ştie unul de celălalt.

Privea imaginile derulîndu-se una după alta, fără să înţeleagă nimic. Un sălbatic aproape gol izbi o suliţă în apă şi cînd o ridică, împrăştiind picături argintii în razele soarelui, văzu un peşte zbătîndu-se în vîrf. Cîţiva copii săreau în sus de bucurie şi se stropeau cu apă. Nae încercă să se împotrivească ţinîndu-se strîns de braţele fotoliului. O chemare năprasnică, neîndurătoare, venind de la ani şi ani distanţă, îi poruncea să se ridice din fotoliu. Nu, nu trebuia să se dea bătut. Numai asta nu.

Apăsă din nou pe telecomandă, simţind că tot sîngele i se răzvrăteşte. Doamne, numai asta nu! îi trecu prin cap. Va avea oare putere să se opună unei asemenea teribile ispite? Şi nu ne duce pre noi în ispită,/ ci ne izbăveşte de cel rău./ Şi nu ne duce… Nici nu-i nevoie, că mergem singuri, îşi spuse. Rîse amar, scuturîndu-şi tot corpul. Pe ecranul televizorului sau numai în mintea sa apăru imaginea unui vîrtej de ape, iar un sobol sau altă vietate tot încerca să se agaţe de nişte cioturi. Cîteva clipe animăluţul reuşi să rămînă în echilibru, însă şuvoiul continuă să se prăvale; în cele din urmă gheara se desprinse din încîlceala de rădăcini şi capul jivinei dispăru sub apele tulburi. Asta este, îşi spuse. Degeaba încerci să te opui sorţii.

Nae merse în bucătărie şi-şi turnă puţin rom. Un degetar. Nici un strop în plus, se gîndi. Dădu băutura peste cap, simţind cum îi pătrunde direct în sînge. Ajunge. Se întoarse din nou în faţa televizorului. O undă de optimism ciudat i se strecură prin vene. Un timp nu se gîndi la nimic, uitînd parcă de telefon. Îşi aminti mai tîrziu. Asta-i lumea, ce poţi să-i faci? îşi spuse, resemnat. Nu scapă nici un prilej să facă rău. Însă nu-i cazul să pună la suflet. Trebuie să fie vreun beţivan care se distrează dînd telefoane cum se nimereşte, continuă el să presupună.

Gîndul acesta îl dispuse. Probabil mai erau şi alţii în situaţia lui. Ha, ha, ha! Numai că nu aveai cum să întrebi pe careva, n-ai primit un telefon despre nevastă-ta, aşa şi pe dincolo? Se ridică din fotoliu şi se aplecă de două ori, încercînd să-şi atingă picioarele cu vîrful degetelor de la mîini. Nu-i prea reuşi schema. Efortul însă îi înteţi respiraţia. Fără să-şi facă probleme de conştiinţă, merse iar în bucătărie. De astă dată turnă mai mult. Nu avea de gînd să facă naveta la sticlă şi înapoi. Se asigură că îşi făcuse plinul pentru toată ziua. Ultima băutură avea menirea să-i ţină de urît cît stătea la televizor, pînă va reuşi să coboare. Senioarele făceau întotdeauna o pauză la prînz, cînd pentru vreo trei ceasuri dispărea fiecare în vizuina sa.

Uitînd imediat ce îşi propusese, bău romul din două înghiţituri, cutremurîndu-se, şi se întoarse în fotoliu. Încet-încet, se simţi cuprins de teamă. Nu-şi dădu seama de ce. Poate se lega de trecut. Existau şaptesprezece ani seci în urmă; îi simţea ca pe nişte coji uscate, în bătaia vîntului. I-a trebuit ceva curaj să se însoare cu o femeie mult mai tînără. Aşa erau încredinţaţi unii prieteni. În realitate, el nu şi-a bătut prea mult capul. Socoteala lui fusese simplă. Se apropia anul 2000, la pachet cu sfîrşitul lumii, deci nu se gîndea serios la viitor. Trebuia să trăiască din plin timpul rămas pînă la sfîrşitul veacurilor. Mai departe, Dumnezeu cu mila!

Dar ce-a fost în capul ei? se întrebă Nae. Asta-i întrebarea! Cum să te măriţi cu un tip cu şaptesprezece ani mai mare?! Ţi-ar putea fi tată. Nu reuşea să-şi explice de ce a făcut-o. Ce putea să urmărească? Au discutat de cîteva ori despre asta, mai mult în glumă, dar niciodată nu i-a dat un răspuns limpede. Probabil nu l-a iubit, deşi uneori a fost tentat să creadă că descoperă la ea un sentiment profund de afecţiune. Praf de aruncat în ochi. Nici nu îndrăzni să gîndească mai departe. Probabil că întotdeauna satul ştie mai multe decît bărbatul, cum spune un isteţ proverb românesc.

Se simţi cuprins de o adîncă nelinişte. Gîndurile îi erau încîlcite şi un sentiment profund de teamă se înfiripa în sufletul lui. Cu numai cîteva zile în urmă avea o problemă numită disponibilizare, clară ca lumina zilei, fără dedesubturi. Nu-l luase pe nepregătite, se ivise la capătul unor îndelungi discuţii, zbateri de personal şi peregrinări pe sălile tribunalului. Însă acum, dintr-o dată, s-a trezit bîntuit de nişte griji confuze şi nelinişti prăpăstioase. Părea să-l fi lovit din senin o boală în faţa căreia toţi doctorii ridicau din umeri.

Continuă să se uite la ecranul televizorului fără să priceapă ceva. Prin mintea lui se perindau cu rapiditate tot felul de imagini printre care încerca să-şi facă loc Basil. Un fals şi un libidinos, cum de nu şi-a dat seama pînă acum? se întrebă. Mai bună acoperire decît cea de coleg de serviciu şi prieten de familie nu putea să găsească. Iar el, ca un fraier, înghiţise toate minciunile lor. Rîdeau probabil şi curcile auzindu-l cum îl întreabă pe Basil de ce nu se însoară. Iar acela se alinta hlizindu-se, cică nu s-a îndrăgostit încă de nicio femeie! Ptiu!

Treptat, teama lăsă loc unei uşoare furii şi peste el năvăli o dorinţă diabolică necunoscută, nevoia irepresibilă de a le provoca rău. Ţîşni în picioare împins de un gînd pe care nu şi-l putea mărturisi. Trecu în bucătărie şi-şi turnă un pahar cu rom, pe care-l dădu peste cap. Îşi îmbrăcă bluza şi ieşi din apartament, uitînd să mai încuie uşa. Coborî scările în grabă, fără să se întrebe dacă bătrînele s-au retras pentru siestă sau nu. Jos constată că pe bancă se afla numai doctora, cum îi spuneau celelalte, o huidumă care fusese asistentă medicală. Ca de obicei, citea o carte şi nici nu-l băgă în seamă.

Nae nu-şi făcuse o idee despre ce intenţiona să facă, mergea strivit de dogoarea soarelui. Dădu colţul blocului şi înaintă pe lîngă punctul termic spre garajul din spate. Impropriu i se spunea garaj; în realitate era un şopru din lemn unde doamna Oltea, o văduvă şchioapă de alături, ţinea mobilier vechi şi cîteva găini. De vreun an, acolo era cazat şi Basilache, un cîine lup pe care Dana îl primise cadou de ziua ei de la Basil. Cîinele era legat într-un lanţ, dar putea să alerge pe sîrmă de-a lungul şoprului. Se pare că avea o relaţie bună cu găinile, cel puţin nu fuseseră semnalate incidente între cele două părţi. Doamna Oltea părea convinsă că prezenţa acestui paznic incoruptibil ţinea departe ţiganii de orătăniile sale.

Basilache îl simţi de la distanţă şi începu să se agite bucuros, schelălăind şi arătîndu-şi colţii puternici. Sărea în două picioare, agitîndu-şi coada lungă şi stufoasă. Ochii migdalaţi păreau lăcrimoşi; părul de pe spate era închis la culoare, aproape negru, iar botul şi labele aveau nuanţă maronie. Se bucura de apariţia lui Nae şi nu dorea decît să-i intre în voie. Fără să presimtă nenorocirea ce se apropia implacabilă, se zbenguia înnebunit, sperînd că stăpînul său avea chef de joacă sau să-l scoată la plimbare.

Nae îi ocoli privirile strălucitoare, căutînd să se ţină la distanţă de entuziasmul şi prietenia animalului. Orice urmă de slăbiciune îi putea da planul peste cap. Iar asta nu trebuia să se întîmple, decît dacă accepta că e un om de nimic. Îşi dădea seama că şi acest cîine juca un rol precis în operaţiunea de prostire la care era supus de cîţiva ani. Putea fi socotit complice la trădare. Totul fusese bine pus la punct, nu degeaba i-l oferise Basil cadou soţiei sale. Dar venise timpul să se pună capăt acestei mascarade.

Preocupat de ceea ce avea de făcut şi căutînd să nu se gîndească la repercusiuni, trecu peste gardul din leaţuri şi apucă lanţul. Înnebunit de bucurie, Basilache începu să se zbenguie, încercînd să sară cu labele pe el. Nae îl izbi cu piciorul în coaste, iar cîinele schelălăi de cîteva ori, neînţelegînd ce fel de glume face stăpînul său. După o scurtă derută, începu din nou să se gudure, încercînd să-i intre în voie. Nae îl smuci pînă lîngă şopru şi trecu lanţul pe după un căprior. Realizase un scripete perfect. Măsură din priviri distanţa şi, fără să se oprească o clipă, trase de lanţ pînă cînd simţi greutatea animalului ridicat la celălalt capăt. Încercă să nu se gîndească la nimic şi împinse lanţul pe după mînerul uşii. Asta era tot ce avea de făcut. Se întoarse brusc şi sări peste îngrăditura de leaţuri, fără să arunce vreo privire în urmă şi fără să ia seama la convulsiile cîinelui din laţ.

* * *

Se deplasă la iuţeală spre colţul blocului, înnebunit de zăpuşeală. Nu trebuia să se gîndească la nimic şi, mai ales, să nu se oprească. Îşi dădu instinctiv seama că dacă ar cugeta la grozăvia faptei pe care o săvîrşise, s-ar întoarce pe loc pentru a salva animalul. Şi chiar dacă ar fi prea tîrziu, exista măcar posibilitatea de a înlătura aspectele brutale şi repulsive ce însoţesc o faptă oribilă. Pentru că stîrvul unui cîine atîrnat în laţ stîrneşte mai mult dezgust decît cadavrul aceluiaşi patruped întins pe pămînt, fără lanţul strangulator pe gît. La fel se întîmplă, să zicem, cu petele de sînge de pe un cadavru, zona şi intensitatea loviturilor şi alte împrejurări ce stîrnesc repulsia celorlalţi.

În faţa blocului, îşi dădu seamă că între timp plecase şi doctora de pe bancă. Pe cînd urca scările, îşi spuse că era posibil să treacă întîmplător careva pe lîngă garaj şi să-l scoată pe Basilache din laţ. Nu-şi dădea seama cum ar mai fi dat ochii cu potaia după netrebnicia de adineaori, dar gîndul că era posibil să fie salvat îi atenua vinovăţia. Exista o şansă şi asta îl consola. Dar era nevoit să se grăbească. Singura posibilitate de a scăpa de bănuieli era să pretindă că n-a ieşit din casă toată ziua şi cîinele a sucombat într-un regretabil accident. Sau că l-a spînzurat vreun netrebnic, se ştie doar că mulţi răufăcători bîntuiesc astăzi prin lume.

Nu-şi făcuse un plan de apărare şi nu se gîndise la vreun alibi care să pledeze pentru nevinovăţia lui, dar instinctiv îşi dădea seama că e necesar să susţină pînă în pînzele albe că a dormit ca un nesimţit şi n-a părăsit nici o clipă apartamentul. Dintr-o dată înţelese că nu-şi poate asuma totuşi o mizerie atît de mare ca uciderea lui Basilache. Dacă amanţii meritau o pedeapsă exemplară, şi acest lucru nu putea fi pus în discuţie, totuşi spânzurarea cîinelui însemna o nesăbuinţă pe care n-ar fi înţeles-o nimeni niciodată. Nu era simpla strangulare a unui animal lipsit de apărare, ci însemna o cumplită indecenţă, adică aspectul cel mai hidos al unei crime.

Ajunse în apartamentul de la etajul trei răsuflînd din greu şi încuie uşa cu un sentiment de teamă, de parcă l-ar fi urmărit cineva. Intră în bucătărie doar cît să dea gata şi restul de băutură din sticlă. Apoi îi trecu prin cap că e nevoie să şteargă urmele şi ascunse sticla goală în buzunarul unui palton din şifonier. Rîse în sinea sa, hi, hi, hi, pe canicula asta, cine să aibă nevoie de palton? Şi, ca şi cum ar fi isprăvit cu treburile pentru toată ziua, se lăsă să alunece uşor în pat. Cînd va apărea nevastă-sa de la muncă, el trebuia să doarmă neîntors. Asta era cheia. Dacă îi ieşea figura, putea să inventeze în continuare tot felul de chestii. Să pretindă, bunăoară, că aseară i s-a turnat ceva în bere şi din cauza asta i-a fost rău şi n-a putut ieşi din casă toată ziua. Cam aşa ceva. Încerca să-şi facă de unul singur curaj, deşi începuse deja să se îngrijoreze, întrebîndu-se cu un sîmbure de teamă cum va reacţiona femeia la vederea hoitului din laţ.

N-a fost nevoie să se prefacă, pentru că de îndată se scufundă într-un somn profund şi fără vise. Este totuşi posibil ca prin somn să-i fi dat tîrcoale sufletul lui Basilache sau poate că însuşi duhul care ocroteşte neamul cîinesc să-l fi cutreierat şi afurisit pentru netrebnicia lui, dar noi nu putem şti. Cînd Nae se trezi mai tîrziu, auzi cîteva vorbe dinspre camera de zi şi recunoscu vocea Danei. Atmosfera tihnită din casă îl surprinse şi nu-şi dădea seama de ce. Dacă nu ar fi fost presiunea din burtă, s-ar fi întors pe cealaltă parte prefăcîndu-se că doarme, cum îşi propusese din capul locului.

Înţelese rapid că nu va face faţă mult timp apăsării intestinelor, aşa că abandonă ideea şi se ridică din pat, încercînd să nu facă zgomot. Se deplasă silenţios pe hol pînă la toaletă, însă balamalele uşii de la baie scoaseră un scîrţîit care îl rîcîi prin creieri. Tentativa de a nu-şi trăda prezenţa fusese iremediabil compromisă. Aşezîndu-se pe scaunul toaletei, se întrebă cu cine conversa Dana. Probabil vreo cucoană de-a ei, îşi spuse, ridicînd umerii. Numai de n-ar scăpa vreun zgomot ruşinos, se nelinişti. O băşină, după cum se ştie, te poate compromite iremediabil în ochii contemporanilor. Şi, în afară de asta, nu-i ieşea din cap întrebarea ce devenise un fix: Ce naiba s-a întîmplat cu Basilache şi de ce era atîta linişte în casă?! Simţea că îşi iese din minţi.

Îşi văzu în oglindă faţa buhăită şi ochii injectaţi. Pe partea stîngă rămăsese imprimat un pliu de la faţa de pernă. Se spălă îndelung şi se şterse tamponîndu-se cu prosopul, continuînd să se observe. Îşi trecu o perie de sîrmă prin părul rar şi vîlvoi. Adormise cu pantalonii şi bluza pe el, dar hainele păreau a fi în ordine. Dădu să iasă din baie, însă se răzgîndi brusc, îşi scoase bluza şi se spălă pînă la brîu cu apă rece. Trebuia să fie pregătit pentru orice, îi trecu prin cap, deşi nu se putea gîndi la nimic şi nici la ce să se aştepte.

Ieşi din baie după multe codeli şi încercă s-o ia spre dormitor, însă Dana îi strigă: Hei, domnu’! Poftim pe la noi! Ţi-o aminteşti pe verişoara mea, Viorica? îl întrebă, cînd Nae se opri în uşa camerei de zi. Cum să nu, că tare-ţi mai umblau ochii după ea, adăugă nevastă-sa. El îi recunoscu de îndată privirile întunecate şi ovalul gingaş al feţei. Într-adevăr, pe vremuri se scurgeau ochii bărbaţilor după ea. Era cam de vîrsta Danei, însă acum chipul îi părea devastat de vicii, semn că dusese o viaţă agitată. Schimbarea părea evidentă, deşi n-o întîlnise de ani de zile.

– Bună, Viorica, spuse Nae, chinuindu-se cu durerea de tîmple. Se apropie de femeia aceea trecută, cu riduri adînci în zona ochilor şi pe frunte, şi o îmbrăţişă. Ce mai faci?

– Aşa şi-aşa, spuse femeia zîmbind, arătîndu-şi dantura paradită. Cu treburi prin capitală… Şi-am trecut să vă văd, că voi nu mai daţi prin Bucovina. Sunteţi fuduli, na, bucureşteni, ce să vorbim?!

Nae numai nu-şi găsea locul, întrebîndu-se ce s-a întîmplat cu Basilache. Observă pe măsuţă ceştile pline cu ceai şi farfurioara cu prăjituri, trăgînd concluzia că femeile se aflau în casă de puţin timp. Înţelese din discuţii că Viorica venise în Bucureşti pentru nişte analize medicale sau un consult la cardiologie, însă mintea îi stătea în altă parte. Parcă vedea cîinele alergînd pe sîrmă, zbenguindu-se vesel încolo şi încoace de-a lungul şandramalei şi dintr-o dată totul încremenea într-o scenă odioasă.

Încerca să înţeleagă ce discutau cele două femei, gîndindu-se că ar fi politicos să spună şi el ceva. Dar nu-i trecu nimic prin cap. Se foi prin cameră scociorînd cu privirile în rafturile bibliotecii, prefăcîndu-se că e interesat de vreo carte. Numai nu reuşea să-şi pună gîndurile în ordine. Sesizase că nevastă-sa schimbase tonul şi o dăduse pe pace, probabil datorită prezenţei Vioricăi, însă incertitudinea şi pericolul pluteau în aer. Totuşi, starea de confuzie nu dură mult, pentru că deodată peste capul lui se prăbuşi întreg universul.

– Vio m-a luat de la birou şi n-am apucat să trec pe la Basilache, spuse nevastă-sa. Se-ntreabă bietul căţel pe unde umblă stăpînă-sa… Scoate-l la plimbare, te rog. Eu n-am timp astă seară, trebuie să facem nişte cumpărături. Ştii, ca fetele.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]