Însemnare a călătoriei mele în America de Sud (Fragment dintr-un jurnal de voiaj în contratimpi)

 

24.03. 2017 – Pe Titicaca şi mult mai departe

Titicaca este lacul navigabil situat la cea mai mare altitudine din lume, asta o spun toate ghidurile turistice. Despre Lacul Titicaca elevii află încă din şcoala primară, dar nu mai reţin în ce context, probabil în legătură cu civilizaţia Inca. Mai încoace, televiziunile au transmis că oceanologul francez Jacques-Yves Cousteau a descoperit sub apele lacului urme ale unor vechi civilizaţii. Suficiente elemente pentru ca perspectiva unei croaziere pe Titicaca să însemne un eveniment.

Totuşi, chiar la prima oră, în timp ce mă bărbieream, am simţit cum mă cuprinde iar părerea de rău pentru că săvîrşisem, eufemistic vorbind, o faptă lipsită de delicateţe. Nu-mi puteam lua gîndul de la gafa din ajun, nici vorbă să mă gîndesc la croazieră. Erau 50 de dolari, doamnă!, mă auzeam spunînd. Deşi nu reuşeam să mă dumiresc pe deplin, exista ceva brutal în propoziţia aceasta. Luate separat, cuvintele îşi păstrau inocenţa, însă alăturarea dădea naştere unei compoziţii parşive. În fond, nu mi s-au pretins bani pentru sex (asta trebuie să fie o lucrare liber consimţită şi gratuită!) şi nici nu se punea problema, Doamne fereşte. Foarte probabil, la mijloc a fost o eroare: Suzana a confundat bancnota. Dar, odată rostită, propoziţia producea o explozie semantică tare nefericită.

Cred că nu-i nevoie să insist. Pentru a simplifica lucrurile, repet că mă simţeam aiurea în timp ce-mi priveam figura în oglinda din baie, reproşîndu-mi, printr-o extensie ce-mi este caracteristică, gafele de care era presărată întreaga mea existenţă. Am răspuns grosolan unui gest elegant la care nu mă aşteptasem şi nici nu aveam motive să mă aştept. În fond, Suzana practicase un serviciu ireproşabil, presupunînd cunoaşterea unor limbi străine, o expunere elegantă şi un stil impecabil de a însoţi un bărbat. Or serviciile astea rafinate costă bani. Iar eu, cică, erau 50 de dolari, doamnă! Aiurea, erau 50 de rahaţi, mama mă-si!

Cuprins de dezamăgire şi de o stare de… Titicaca (vedeţi ce glume îmi puteau trece prin cap?), am coborît la micul dejun. Suzana se afla acolo şi mi s-a părut că e un semn bun. Ne-am salutat în treacăt, în timp ce examinam din priviri felurile de mîncare expuse în galantare. Tipa avea o farfurie în mînă şi m-am gîndit că existau mari şanse să ne aşezăm la aceeaşi masă. Cu intuiţia mea ascuţită, mi-am spus că nu trebuie să mă arăt insistent. Situaţia trebuia să pară firească, presupunînd că şi ea îşi dorea acelaşi lucru. Mi-am turnat un pahar cu iaurt şi, căutînd-o din priviri, am descoperit că deja luase loc la o masă. O masă de două persoane. Şi cum se întîmplă întotdeauna, celălalt scaun era ocupat de singurul om de pe faţa pămîntului care, în opinia mea, n-ar fi trebuit să se găsească acolo. Cu toate astea, se afla chiar în acel loc. Cu faţa pătrată, ochii mici, căprui, buze subţiri şi un nas ascuţit înfipt în mijlocul acestui portret deprimant.

În timp ce mă deplasam către o masă liberă, creierul meu lucra la turaţie maximă. Primele estimări, înaintea unor rezultate cît de cît sigure, mă duceau spre concluzii jalnice. Computerul strict personal (c.s.p.) părea s-o ia razna. Lucrurile stăteau prost. Reieşea că avocatul se afla la masă în momentul în care am ajuns eu acolo. Şi Suzana intrase în restaurant înaintea mea şi tocmai îşi punea mîncare în farfurie cînd am salutat-o. Imediat după acest moment cordial, Suzana face o alegere fermă şi preferă să se îndrepte spre masa „rivalului” meu. Cam aşa s-au petrecut faptele, am dedus eu. Dar poate că… De fiecare dată se întîmplă la fel, apare o mică îndoială care îşi bagă coada, numai să nu existe certitudini pe pămînt. Fireşte, dacă nu cumva ei s-au aşezat, întîmplător, la aceeaşi masă mai înainte, iar Suzana tocmai se ridicase cînd am ajuns eu pentru a-şi lua desert sau aşa ceva. Asta însemna că n-a existat o alegere. Iată o chestie minusculă care poate da peste cap lucruri importante pentru omenire.

Scufundat în calcule interminabile, am trecut absent pe lîngă masa lor, făcînd un semn din cap care putea să însemne un salut sau orice altceva. În treacăt, am zărit nasul domnului avocat ridicîndu-se din farfurie şi am simţit cum amărăciunea se transformă într-o stare de derută. Nu reuşeam să-mi duc gîndul pînă la capăt, rotiţele c.s.p. se roteau în gol. Cînd au loc avarii de felul acesta, pentru repunere în funcţiune, trebuie să îmbib în alcooluri întreg agregatul. Însă acum nu era nici ora şi nici timp pentru aşa ceva. La orizont, în faţa noastră se întindea… Titicaca.

Am luat loc la o masă şi numaidecît mi-am dat seama că mă aşezasem cu faţa spre Suzana. Din fericire, am reuşit să mă abţin la vreme şi n-am răspuns primului impuls de-a mă muta pe celălalt scaun. Întorcîndu-i ostentativ spatele, aş fi săvîrşit altă neghiobie. În fond, nu remarcasem nimic deosebit între ei şi speram că lucrurile erau în ordine. O atitudine optimistă alimentată la limita de avarie de c.s.p., care o ferea pe Suzana de orice bănuială. Într-o traducere destul de exactă, asta însemna că întîlnirea lor la micul dejun a fost întîmplătoare şi deci nu existau complicaţii care să facă imposibile alte complicaţii la care visam eu.

În sens contrar, acţiona ca un ciclon devastator imaginaţia mea, o forţă capabilă să şteargă podelile cu tot ce înseamnă raţiune şi bun simţ. Personal, sînt într-un dezacord flagrant cu fanteziile, bănuielile şi sugestiile pe care le propune de obicei această bestie. De aceea nu am reţineri să dezvălui scenariile pe care mi le vîntura prin faţa ochilor, versiuni filmice în care cei doi protagonişti cu camere single ajung totuşi într-un singur culcuş. Existau variaţii legate doar de încheierea unei convenţii în stil avocăţesc, prin intermediul unei matroane blonde, înaintea plecării din ţară, sau în legătură cu tariful şi modalitatea de plată pentru serviciile damei de companie, aspecte lipsite de importanţă pentru mine, însă imaginea cu performanţele sexuale ridicole ale domnului avocat se repeta de fiecare dată, parcă pentru a mă răzbuna.

Este greu să umbli prin lume însoţit de o imaginaţie atît de ticăloasă. Această beţie de închipuiri rupte cu totul de realitate mă pune uneori în situaţii penibile. Oricît ai încerca să ascunzi de ceilalţi, ceva tot răzbate la suprafaţă. Filmuleţele astea nenorocite te fac să reacţionezi imprevizibil şi necivilizat. Din acest motiv căutam să mă ţin cît mai departe de cei doi şi mi-am prelungit micul dejun pînă cînd Suzana a ieşit din local pentru ţigara de dimineaţă. Între timp a apărut Vali, colegul de cameră, un tip chel şi simpatic, care s-a aşezat în faţa mea. Am schimbat cîteva cuvinte despre vremea mohorîtă de afară. Un dialog stupid, dar eficient, pentru că mă ajută să scap de filmuleţele din mintea mea.

Urcăm în microbuz cu bagaje (astăzi vom trece în Bolivia) şi ajungem curînd pe malul lacului. Titicaca este o prezenţă mohorîtă, cu ape întunecate. Deasupra se agită nori cenuşii, stă să plouă. Nu-i vreme potrivită pentru croazieră, dar nu putem schimba programul. Ne înghesuim într-o barcă şi pornim pe apele sacre. Pe alocuri sînt porţiuni cu stuf, iar pe maluri se văd aşezări omeneşti. Urc pe puntea de deasupra şi fac poze. Mai vin şi alţii pentru acelaşi lucru. Fac o fotografie cu un domn din Tg. Mureş, cu o mustaţă albă şi stufoasă, căruia soţia sa îi spune Titi. Florian, avocatul, prinde din zbor numele şi completează: Titi-caca! Domnul zîmbeşte cu îngăduinţă. Aflu că e director la gaze, un tip agreabil.

Acostăm pe o insulă şi sîntem întîmpinaţi de cîteva localnice îmbrăcate în haine de culori ţipătoare. Femeile poartă fuste grosolane, bluze brodate şi pălării. Deşi nu mai beneficiez de serviciile unui translator, aflu că populaţia Uros s-a refugiat la adăpostul apelor din pricina unor triburi duşmane (Inca şi Colla). Insula este artificială, construită din stuf de totora. Din acelaşi stuf oamenii îşi fac locuinţe, bărci, coşuri, evantaie etc. În general, ei trăiesc din pescuit şi turism. Pe insulele plutitoare (islas flotantes) au magazine şi, din cîte înţeleg, chiar şi şcoli. Localnicii expun „standuri” cu suvenire: ţesături, broderii şi alte obiecte de artizanat, însă turiştii noştri nu se prea înghesuie. Doar Suzana salvează onoarea grupului, cumpărînd nişte ţesături.

Sînt întors pe dos şi nu iau nimic. Mă simt aiurea, deşi observ cu plăcere că Suzana şi avocatul se ţin la distanţă unul de celălalt. Constatarea îmi dă nişte speranţe de care nu am nici cea mai vagă idee. Fotografiez cîţiva localnici, femei şi copii; pe figurile lor se citeşte întipărită o stare de linişte şi răbdare. Sînt obişnuiţi cu turiştii. Feţele lor seamănă cu apele liniştite şi întunecate ale lacului. Sau lacul seamănă cu oamenii săi. Probabil există nişte transferuri ciudate de însuşiri, nu-mi dau seama exact. La situl de la Raqchi am făcut o poză cu o femeie care ţinea de funie o alpaca. Seara, trecînd fotografiile pe laptop, am fost uimit de frapanta asemănare dintre peruancă şi animalul său. Aceeaşi expresie prietenoasă, răbdătoare, tenace, acelaşi vag şi îngîndurat surîs.

Intru într-o casă din stuf cu o singură încăpere şi fotografiez interiorul. Prim planul îl ocupă un pat, dar mai există o poliţă pe care sînt aşezate nişte haine. Observ pe plafon două becuri şi presupun că au un generator de curent electric. Nu văd masă, nu văd scaune. Sînt probabil nişte case stil Potemkin, făcute special pentru ochii turiştilor şi aparatele de fotografiat.

Pe cînd ieşeam din locuinţă, am observat că Suzana tocmai imortaliza, cu aparatul său foto Nikon performant, un plod Uros de vreo cinci anişori, care se învîrtea ca un stăpîn pe acolo. (E numai începutul, deocamdată îşi face ucenicia. Mucosul ăsta cu privire fixă şi nevinovată, prin anul 2050, va primi turişti pe aceeaşi insulă plutitoare.) Faţa femeii pare congestionată, ochii puţin tulburi. Eşti tentat să crezi că Suzana nu doarme noaptea, pentru că are alte îndatoriri. Dar noul look se poate datora machiajului, ce ştiu eu? Nici nu pare una din alea, ar fi păcat să afirm altceva. Şi, peste toate, habar n-am care-i problema mea şi de ce-mi bag nasul în treburile altora.

De altfel, curînd urcăm din nou în barcă şi, după vreo jumătate de oră, ne despărţim de legendarul Titicaca. E vremea să pornim spre frontiera cu Bolivia. Drumul spre vamă, cu gropi în asfalt şi peticit, se înverşunează să pătrundă prin localităţi sărăcăcioase; casele compuse din două, trei camere, simple adăposturi pentru oameni, lipsite de alte pretenţii, sînt împrejmuite de ziduri scunde din piatră vulcanică pe care localnicii o adună din pămînt. Pe peticul de teren din faţa casei se văd cîteva oi sau vreo vită, cu boturile înfipte în smocuri rare de iarbă. Nu reuşesc să scap de senzaţia unei sărăcii lucii, dacă mă gîndesc la fermele australiene sau neozeelandeze ticsite de sute şi sute de animale.

Microbuzul a oprit într-o piaţă pustie şi ghidul ne-a anunţat că am ajuns la destinaţie. Turiştii au început să coboare fără prea mult entuziasm. Se ştia că trecerea prin acest punct presupune formalităţi şi taxe, de care mai tîrziu călătorii pomeneau cu dezgust. Nici eu nu simţeam nevoia să mă aşez la vreo coadă, aşa că am mai rămas în scaun, îngîndurat. Arătam probabil astfel, în realitate nu aveam chef de nimic şi nu erau motive să mă grăbesc, pentru că frontiera nu putea fi trecută decît împreună. Undeva în spate se mai aflau cîţiva turişti şi l-am auzit pe Florian spunînd: „probabil suferă în tăcere”.

Mi-am dat seama că discuta cu Ilona şi, fără îndoială, cu intenţie a ridicat vocea accentuînd această propoziţie, pentru că imediat conversaţia lor şi-a reluat cursul pe tonalitate joasă, imperceptibilă. Blonda n-a reacţionat la remarca avocatului sau, dacă a făcut-o, a fost prin semne ori în aşa fel, încît eu să nu disting nimic. După un moment de derută, am încercat să mă abţin, socotind că puteam să mă afund de îndată în ridicol. Nu aveam vreo îndoială că vorbeau despre mine, numai că Florian o putea da oricînd cotită, pretinzînd că se referea la cu totul altele. Un singur risc nu luase în calcul avocatul şi puţin a lipsit să-i bag cîţiva pumni în gură, cum ar fi făcut orice băiat bine crescut.

N-am făcut-o şi nu ştiu nici acum de ce; poate că îmi era lehamite de un incident cu violenţă sau nu aveam chef să-l văd cu ochii vineţi ori de teamă că echimozele de pe faţa lui ar fi putut să ne întîrzie trecerea prin vamă. Suzana coborîse deja din microbuz, însă ar fi fost imposibil să nu afle despre agresiune şi să nu tragă concluzia evidentă că, măcar în opinia contemporanilor, puteam fi socotit un individ irecuperabil. Oamenii civilizaţi pot înţelege o abatere, iertînd-o cu bunăvoinţă, dar nu admit deviaţii repetate la tot pasul. După ce abia ieri ai dat cu mucii în fasole, pretinzînd să ţi se dea un rest de bani, astăzi spargi faţa malacului care îşi rîde de tine. Păi, aşa nu se poate.

Am coborît ultimul din maşină, după ce i-am petrecut din ochi pe cei doi, fără să disting vreun semn nelalocul lui sau care să-mi dea cît de puţin de gîndit. N-aveam încotro, am fost nevoit s-o las deocamdată baltă. Am pornit în urma celorlalţi, luînd aminte la ţinuturile în care îmi fusese dat să ajung. Vama boliviană e o chichineaţă mizerabilă unde cîţiva funcţionari cuprinşi de un zel neobişnuit te pun să completezi hîrtii şi chestionare pînă îţi vine acru. Poate că şi ei sînt obligaţi să respecte nişte reguli pe care nu le înţeleg şi care probabil nu folosesc la nimic. Şi, drept bonus pentru deranj, încasează 98 USD de la fiecare turist, dînd cu scrupulozitate doi dolari rest dintr-un maldăr anume pregătit şi care scade constant, pe măsură ce teancul de 100 de dolari de alături se înalţă cu fiecare viză.

            Scăpaţi din chingile birocraţiei boliviene, ne-am abătut pe la punctul de schimb valutar de alături, unde turistul este nevoit să se lasă jumulit din nou, primind cam şase boliviano noi pentru fiecare dolar. Însă nu ai încotro şi o accepţi cu uşurare parcă, la gîndul că de aici nu mai există nici o piedică în faţă. Însă lucrurile nu sînt atît de simple pe cît par, de obicei intervin complicaţii pe parcurs. Numai că pe moment nu ai de unde să ştii sau măcar să bănuieşti asta şi răsufli uşurat. Eu am fost chiar norocos, pentru că individul cu figura de indian de la schimb valutar a avut răbdare să-mi calculeze suma în bancnote şi monede felurite, din care să reţin şi pentru colecţia mea.

            Ne-am continuat traseul printr-un fel de peninsulă, dacă pot spune astfel, o fîşie mare de pămînt care pătrunde adînc în apele Lacului Titicaca. Primul popas bolivian l-am făcut în Copacabana, un tîrg de vreo 17.000 de locuitori, unde am luat prînzul, carne de lama la grătar, destul de aţoasă şi fără gust.

Se pare că friptura n-a căzut bine la stomac, pentru că au început discuţii. Suzana i-a reproşat ghidului că nu a vorbit cu oamenii despre posibilitatea de a vizita Insula Soarelui, o excursie opţională din programul zilei. Răzvan a replicat că vizita era trecută în program, dar nimeni nu şi-a manifestat interesul pentru asta. Suzana părea afectată şi am crezut că va izbucni în plîns. Acum a intervenit energic şi avocatul, un gest cavaleresc, într-adevăr, dar care nu mi-a picat bine. Demersul lui îmi năruia şi ultimele speranţe. Părea clar că dacă nu acţionam, şansele mele deveneau tot mai mici. Dar pe moment nu vedeam nici o posibilitate, pentru că n-ar fi avut sens să sar şi eu la beregata bietului Răzvan. În final, Suzana a spus că n-o interesează excursia, dar i-a mai reproşat ghidului că nu comunică şi nu zîmbeşte turiştilor, deşi lucrează în domeniul serviciilor şi se cade să fie amabil.

Ea şi avocatul Florian făcuseră front comun şi se simţeau legaţi prin asta, aşa că, după ce s-au încheiat discuţiile, însoţiţi de Ilona, au intrat pe terasa unei cafenele din apropiere. Eu nu aveam nici un chef şi nu ştiam cum să-mi omor timpul, acea jumătate de oră pînă la plecare. Ema ţinea aproape şi mi-am dat seama că nu i-ar fi displăcut să facem împreună un tur de recunoaştere prin zonă. Ema avea aparat dentar şi părul roşcat în aerul aprins al după-amiezii, însă părea simpatică şi-mi dădea puteri să trec peste înfrîngere. Năzdrăvanul, deşi deseori cu ifose şi mofturi, acum n-ar fi avut nimic împotrivă. Doctoriţa i se părea ok. Am trecut pe la mai multe case de schimb valutar şi, în cele din urmă, a reuşit să schimbe 10 dolari uzaţi, de cîte un dolar, pe 60 de boliviano. Am întrebat-o dacă pot să-i ofer ceva de băut, însă m-a refuzat. Ne-am întors apoi la punctul de întîlnire, iar eu mă simţeam cuprins de sentimente confuze.

După ce am trecut şi pe la o biserică mult lăudată pentru Statuia Fecioarei din Copacabana, am pornit iar la drum, prilej pentru ghidul local să ne vorbească despre Simon Bolivar şi multele lui isprăvi prin America de Sud, precum şi despre civilizaţiile care s-au succedat pe aceste teritorii de-a lungul timpurilor (N.B. – cultura Tiwanaku).

            La Tiquina traversăm cu bacul o porţiune îngustă a lacului Titicaca. Nimic spectaculos. Carpe diem, mă îndemn, cu o expresie horaţiană. Nu reuşesc să mă bucur de clipa prezentă, rămîn în aşteptare. Urmăresc încordat reacţiile din jur, căutînd să descopăr vreun semn al unei legături dintre Suzana şi domnul avocat. O privire strecurată pe furiş, vreo vorbă spusă în şoaptă, chestii din astea. Nimic. N-am detectat nimic suspect. Deşi am pus la bătaie experienţă detectivistică, fler şi viclenie cît încape. Fiecare îşi vede de ale lui, nu pare să existe o relaţie ascunsă.

            Eu eram dezamăgit, Năzdrăvanul părea încîntat. Dar ce poţi să-i ceri? Atît îl duce capul, şi cu asta basta. Din punct de vedere intelectual, drăguţul de el nu-i strălucit, mă văd silit să recunosc. Între noi există deseori diferenţe de opinii, dar de fiecare dată eu sînt cel care aduce argumentele irefutabile. Se întîmplă uneori să vină şi Năzdrăvanul cu vreo idee interesantă, dar poţi fi sigur că i-a venit în strînsă legătură cu apucăturile lui instinctuale (şi uneori de mitocan, adaug eu), nu pentru că şi-ar fi pus mintea la contribuţie sau aşa ceva.

            În legătură cu Suzana, Năzdrăvanul are o idee fixă. O ştim cu toţii, la ce bun să dau detalii? Pe scurt, el ştie una şi bună, şi o clipă nu-şi pune problema că lucrurile ar putea fi ceva mai complicate. Dar eu sînt o fiinţă raţională, o trestie gînditoare, ca să mă exprim drept şi doct. Şi o trestie gînditoare nu se călăuzeşte în viaţă după obsesii. Eu judec situaţiile de fiecare dată şi-am să spun deschis cum văd lucrurile. Vă invit să arbitraţi disputa şi să hotărîţi cine are dreptate şi merită premiul cu coroniţă şi cine nu.

Aşadar, în opinia mea, dacă schema a fost aranjată încă din ţară şi drept urmare cei doi şi-au rezervat camere single din acest motiv, ne găsim în faţa unei convenţii pe care părţile sînt obligate s-o respecte întocmai. Ca şi cum ar fi o lege emisă de parlamentarii români. Poate chiar mai interesantă şi, cu siguranţă, mai justă. În această situaţie, eu n-am nici o şansă la Suzana, chiar dacă m-aş da peste cap. Înseamnă că lucrurile sînt bătute în cuie, măcar pentru acest sejur. Bătute în cuie şi vopsite cu lac pe deasupra. Nici nu mai are importanţă faptul că ei dau pe faţă înţelegerea sau o ţin ascunsă de ochii lumii. În definitiv, pe cît posibil, lucrurile de felul acesta se fac cu perdea.

Dimpotrivă, dacă n-a existat nici un aranjament anterior, în mod normal avocatul ar fi ceva neglijabil într-o competiţie cu mine. Am dat jos 30 de kg în numai şase luni pentru a fi în formă maximă, sînt o personalitate totuşi şi un tip teribil, asta cînd nu sînt de-a dreptul genial. Or, un tip galonat cu atîtea calităţi şi merite nu se împiedică de tot fleacul în drumul triumfal spre aşternutul unei muieri, iar Suzana n-ar trebui să facă un capăt de ţară dintr-o nimica toată şi să caute pricină pentru 30 de arginţi amărîţi, punînd la inimă un gest făcut fără multă chibzuinţă.

Oricine poate greşi şi nu-i deloc indicat să-i luăm de-acum capul. Iertarea greşiţilor noştri e un sport atît de atractiv pentru oameni, aceste trestii cugetătoare nobile (Blaise Pascal insistă pe această calitate – nobleţea, în rest balta e plină de trestii gînditoare), încît nu avem dorinţă mai mare decît să-i vedem pe ceilalţi călcînd pe bec. Iar dacă n-o fac de bună voie şi nesiliţi de nimeni, facem eforturi serioase ca să-i ajutăm noi.

Cam aşa pun eu problema, mult mai nuanţat, cred, decît Năzdrăvanul. Acum judecaţi şi dumneavoastră: cine are dreptate, eu sau dumnealui? Amîndoi nădăjduim la nurii unei femei frumoase, asta e esenţa problemei, fără discuţie. Dar în vreme ce el se dă cu capul de toţi pereţii numai să-şi vadă împlinite poftele, eu abordez subiectul cu inteligenţă şi diplomaţie, dau dovadă de nobleţe, cum ar veni. Şi chiar dacă mi-ar da cineva cu tot universul în cap, ipoteză pe care o ia în calcul şi filosoful francez, sau chiar şi numai cu o bucată din el, de ce să nu ne gîndim şi la varianta asta?, blazonul nobleţei mele nu ar fi întinat.

Totuşi, eu n-aş miza prea mult, aşa cum fac unii dintre detractorii mei, pe aceste diferenţe de păreri, fireşti la urma urmei într-o societate democratică. Între noi există înţelegere şi iubire reciprocă, pot spune că ne avem ca fraţii. Sîntem un grup mic şi sudat, ca să zic aşa, o mulţime formată din două elemente, dar asta nu înseamnă că sîntem exclusivişti şi n-am accepta să intre în cercul nostru, una sau, mă rog, chiar două, trei doamne, cum erau cele din microbuz. Dacă doamnele bat la uşa noastră, noi le deschidem. Dacă ele sînt în nevoie, noi le sărim în ajutor. Totul pentru doamne, totul pentru clipa de faţă! Asta e deviza de la care nu ne abatem sub nici un motiv.

Dezbăteam în sinea mea aceste probleme fundamentale şi de actualitate, după ce am pornit iar la drum pe întinderile nesfîrşite ale platoului bolivian. Erau chestiunile cele mai presante pentru mine şi despre ele simt nevoia să scriu. E posibil ca vreun contemporan să-mi reproşeze că pun accent prea mare pe relaţia mea cu Năzdrăvanul şi insist excesiv pe trăsăturile lui de caracter. Nu-i exclus, te poţi aştepta la orice de la oamenii din zilele noastre, degeneraţi şi ipocriţi. Consolarea mea stă în convingerea că generaţiile viitoare vor fi mai aerisite la minte, iar Năzdrăvanul va fi preţuit cum se cuvine. N-am îndoială că va ajunge un faimos personaj literar, ceva cam în felul lui Don Quijote, pentru că, în fond, există multe asemănări între ei şi mă aştept să se elaboreze multe eseuri erudite şi chiar lucrări de doctorat pe această temă.

Dar mai există un aspect al problemei – unul strict sentimental. Scriitorii scriu despre ce-i doare şi despre ce le acaparează lor interesul. Eu personal aşa procedez, alţii n-au decît să scrie despre ce cred ei de cuviinţă. Or pe acest domn înscris în registrele de stare civilă drept Năzdrăvanul, deşi ne ştim de cîteva decenii, niciodată nu l-am preţuit mai mult. Pe măsură ce trece timpul, preţul pe care-l pun pe capul lui creşte. E ca un cal de curse, te gîndeşti că vei fi nevoit să-l scoţi la bătaie şi vrei să fie la înălţime. Competiţiile sînt dure, speranţele mari. Îl mîni din spate cu blîndeţe, dii, băiete! De-a lungul anilor se înfiripă un sentiment paternal, aş putea spune. Şi cum să nu scrii despre o fiinţă care ţi-e dragă?

Ceva mă intrigă şi reuşeşte să mă smulgă din aceste sublime gînduri. Nu-mi dau seama imediat, apoi înţeleg că mergem de vreo jumătate de oră printr-un şantier fără sfîrşit. Blocurile sînt în construcţie, străzile sparte, iar pe margini se înşiruie grămezi de pămînt galben, pietriş, nisip sau alte materiale de construcţii. Prin perdelele de praf care se ridică ici şi colo se disting oameni, copii şi mulţi cîini rătăcind printre maşini. E totuşi un oraş, pentru că se văd mici magazine, ateliere şi peste toate un suflu, o boare care trece peste lucruri şi îţi spune negreşit că acela este sufletul unei aşezări omeneşti. Trecem şi pe lîngă o piaţă aglomerată, iar ghidul ne informează că acolo se practică încă pe scară largă trocul.

Sîntem în El Alto, un oraş situat în apropiere de La Paz. Ne interesăm de ce persistă starea de şantier, iar ghidul peruan dă o explicaţie aiuritoare. Cică oamenii nu prea fac împrumuturi din bănci şi preferă să investească doar cîţi bani reuşesc să adune, renunţînd să tencuiască sau să-şi finiseze clădirile. În schimb, notez cu mirare, există în această urbe patru linii de teleferic (lucrare executată de o companie elveţiană) pentru transportul în comun. Cum se deplasează la înălţime prin oraş, puţin le pasă de starea jalnică a străzilor. Glumesc. E un fel de glumă. Pe un stîlp de electricitate se vede o păpuşă spînzurată. Asta avertizează că oamenii din cartier au format o asociaţie de protecţie a bunurilor şi oricine va fi prins furînd va fi spînzurat fără alte formalităţi. Pare ceva interesant, pe bune.

E deja noapte cînd ajungem în La Paz, un oraş situat pe înălţimi, mai aerisit decît El Alto şi scăldat în lumină. E senzaţia pe care o am după ce am trecut prin celălalt oraş. Sîntem cazaţi într-un hotel numit La casona, unde ni se repartizează (mie şi colegului) un apartament cu camere separate. În această seară nu am chef de unele lucruri sau să văd anumite mutre şi nu mai cobor la cină. E mai bine. Uneori nu mă suport nici eu singur.

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 25-28]