Respingerea mentală a meseriei de scriitoare vine și din copilăria mea stalinistă, când auzeam în familie că marii scriitori – Sadoveanu, Arghezi  etc. – „s-au vândut” și cărțile lor, obligatorii la școală, sunt făcute „la comandă”. Literatura din manualele anilor ʼ50, marcat tezistă, o disprețuiam in corpore.

Trauma pubertății

În copilărie, în adolescență, mi-am exasperat mama care veșnic mă găsea cu treburile vraiște și cartea în mână. Profesoară de menaj la Școala de Menaj Teiuleanu din Pitești, pe care avea s-o desființeze reforma învățământului din ʼ49, apoi educatoare și, acasă, gospodină perfectă, era profund neliniștită de soarta mea viitoare când mă vedea drogată de citit. Dimineața, când tata se afla la școală și ea la grădiniță, eu și fratele meu, mai mic cu un an, rămâneam de capul nostru. Eu citeam până când descopeream, cu spaimă, că limba ceasului se apropia de 11. Cum nu prea ajungeam la școală cu toate temele făcute, mi-am învățat deseori, la repezeală, lecția pentru ora următoare, cu un ochi la catedră și altul la manualul ascuns sub pupitru. (Poate și din pricina asta am avut, mult timp, o carență de organizare; urma să mă mai disciplineze, cât de cât, scrisul la romane lungi, viața de single mother și anii petrecuți în presă.)

Tentative de autoreeducare

Severitatea cu care îmi cenzuram efuziunile lirice de când am început să scriu se datora imaginii negative a „literaturii feminine” – concept cu tradiție în critica interbelică, care plutea în aerul anilor 70. Nu-mi dau seama cum ajunsese la mine. Poate îl culesesem după absolvire, din cărți de teorie literară,citite cu creionul în mână pe plajă, ce aiureală! Sau l-am pescuit din discuțiile cu Nora Iuga, singura mea interlocutoare la acea vreme pe teme literare sub al cărei imbold/imitație am început să scriu. „Interdicția sentimentalismelor feminine” avea să existe permanent, de-atunci înainte, în mintea mea. Aveam 27 de ani și nici o tentativă anterioară de a intra în meseria de scriitoare, pe care subconștientul meu o respingea.                                                

În ciuda a ceea ce se crede, n-am fost tentată să-i ficționalizez pe legendarii mei unchi. Nu mă oprea doar respectul paralizant, ci și complexitatea lor intelectuală. Cred că n-aș fi reușit, chiar dacă încercam. Am povestit câte ceva despre ei doar în Anii Romantici.

Bunicul, preot fără avere și tată a nouă copii (unul îi murise de mic), își vârâse doi dintre băieții mai mari, pe Cornel și pe Oiță, în școli militare, unde nu plătea taxă, aveau internat și uniforme gratuite. Amândoi au făcut medicină de vârf, dar au scăpat cu greu de haina militară.

În familiile obișnuite din Vechiul Regat, cum este și a mea, nu poți merge în timp prea departe. Actele bisericești despre botezuri și înmormântări nu s-au păstrat, în caz c-au existat, iar testamentele, daniile, foile de zestre etc. provin numai de la familii boierești, ori mănăstiri etc. Nu știu dacă în Transilvania situația este esențial diferită pentru românii ortodocși, mult timp trăitori doar la sate. Biserica greco-catolică poate să fi păstrat mai multă informație despre enoriașii ei, dar este mai recentă. Astfel încât îmi închipui că doar bisericile protestante și cea catolică le permit sașilor și maghiarilor să-și vadă departe arborele genealogic.

  Cutuma care impune căsătoria în interiorul unui perimetru religios, etnic și social vrea să  transmită următoarei generații un asset biologic, social și cultural (visul eternității). Dar viața pune în competiție hărțile a două familii cu obiceiuri, specificități lingvistice și legende de reușite sociale diferite. Ghidați de  afinități, de mitologiile părintești, alegem o linie sau alta, când nu facem un puzzle din amândouă. Ajungem uneori la înfruntarea dintre două proiecte de viață (cum mi s-a întâmplat mie), iar tensiunea dintre ele o rezolvă destinul. Mai ales că în trupul nostru se înfruntă mai multe moșteniri genetice decât cea a părinților, purtăm în noi strămoși neștiuți, din lumi și epoci diferite.