Etichetă / Gabriela Adamesteanu

de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Soluții imperfecte        

 „… v-ați sfătuit în familie? Dar despre ce familie vorbești?! Tu și fiica ta? Doar voi două? Doar voi două nu sunteți o familie! Nu, înțelege, nu vreau să te supăr, dar numai tu cu fiica ta, n-aveți cum să vă numiți familie!”

N-avea intenția s-o facă să se simtă prost, așa cum îi reproșa privirea ei umilită.

Dar grija lui profesională e să utilizeze sensul corect al cuvintelor și să cântărească atent ce-i iese pe gură. Familii în adevăratul sens al cuvântului sunt cele ca a lui: soție și doi copii. Pot fi și trei copii, și zece, poate fi și numai un copil, dar pentru o familie e nevoie de doi părinți, cu asta e de acord toată lumea!

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Romane nescrise

În ciuda a ceea ce se crede, n-am fost tentată să-i ficționalizez pe legendarii mei unchi. Nu mă oprea doar respectul paralizant, ci și complexitatea lor intelectuală. Cred că n-aș fi reușit, chiar dacă încercam. Am povestit câte ceva despre ei doar în Anii Romantici.

Bunicul, preot fără avere și tată a nouă copii (unul îi murise de mic), își vârâse doi dintre băieții mai mari, pe Cornel și pe Oiță, în școli militare, unde nu plătea taxă, aveau internat și uniforme gratuite. Amândoi au făcut medicină de vârf, dar au scăpat cu greu de haina militară.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Mici negustori în Vechiul Regat

În familiile obișnuite din Vechiul Regat, cum este și a mea, nu poți merge în timp prea departe. Actele bisericești despre botezuri și înmormântări nu s-au păstrat, în caz c-au existat, iar testamentele, daniile, foile de zestre etc. provin numai de la familii boierești, ori mănăstiri etc. Nu știu dacă în Transilvania situația este esențial diferită pentru românii ortodocși, mult timp trăitori doar la sate. Biserica greco-catolică poate să fi păstrat mai multă informație despre enoriașii ei, dar este mai recentă. Astfel încât îmi închipui că doar bisericile protestante și cea catolică le permit sașilor și maghiarilor să-și vadă departe arborele genealogic.

  Cutuma care impune căsătoria în interiorul unui perimetru religios, etnic și social vrea să  transmită următoarei generații un asset biologic, social și cultural (visul eternității). Dar viața pune în competiție hărțile a două familii cu obiceiuri, specificități lingvistice și legende de reușite sociale diferite. Ghidați de  afinități, de mitologiile părintești, alegem o linie sau alta, când nu facem un puzzle din amândouă. Ajungem uneori la înfruntarea dintre două proiecte de viață (cum mi s-a întâmplat mie), iar tensiunea dintre ele o rezolvă destinul. Mai ales că în trupul nostru se înfruntă mai multe moșteniri genetice decât cea a părinților, purtăm în noi strămoși neștiuți, din lumi și epoci diferite.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Scrisori neexpediate

 Dragă  Monica,

Te-am visat azi noapte și mi-am dat seama că nu mai pot amâna scrisoarea pe care o am în minte de la moartea lui Virgil. Nu am putut să-ți dau telefon, imediat, dar în cele trei zile de când am aflat, l-am simțit/văzut exact așa cum îl păstrez în minte, cu acea eleganță naturală pe care a păstrat-o până la sfârșit, cu acea interioritate inteligentă, plină de umor, uneori caustic, alteori trist, alteori doar destins, cu acea rezervă în gesturi pe care nu am mai văzut-o, la fel, la nimeni.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – „O vară de neuitat”

Bucureștiul visat în adolescența mea provincială aveam să-l descopăr lent, în anii când deja îl locuiam.

Poate nepoții mei cam așa visează acum Londra în care n-au pus încă piciorul, dar speră s-o facă într-o studenție nebuloasă, și la fel de nesigură cum părea să fie și a mea.

Mie orașul așteptat mi s-a adeverit, după un bacalaureat cu atât mai greu cu cât trebuia să-mi parcurg toată materia la toate materiile (performanță irealizabilă), în timp ce-mi înghițeam suferința unei despărțiri, neinițiată, din păcate, de mine.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Ora de navetă (în reluare)

Prea cald. Prea cald şi prea lumină. Mergi cu ochii întredeschişi, tot mai repede, şi peronul se depărtează în urma ta: mai întâi chioşcul de ziare, închis, pe urmă arteziana care abia gâlgâie, pe urmă grămada de moloz scorojit în care scrâşneşte o lopată, umplând aerul cu aburi fierbinţi şi albi. Iuţeşti mereu pasul. Alergi şi, în fugă, genunchii ţi se izbesc de sacoşele pline de pâine. Ai faţa congestionată şi gâtul strâmb, întors, ca şi ochii disperaţi, spre băştile prăfuite, spre basmalele legate strâns sub bărbie, spre feţele maronii, tăbăcite de soare, lucind de transpiraţie şi de dinţii de viplă – care alunecă odată cu geamurile aglomerate. Ai ajuns la capătul trenului şi o iei, gâfâind, înapoi, cinci vagoane, patru vagoane, trei vagoane. De undeva dinăuntru se aude Romica Puceanu, io, când am să-mbătrânesc, nu ştiu cum am să trăiesc. De undeva din spatele grămezii de salopete alburii, de pantaloni de supraelastic ieșiți la soare, de rochii de diolen vernil, scămoşate, de serviete jerpelite, burduşite cu pâine, de şlapi și de pantofi prăfuiţi care prind numai cu vârful ultima treaptă a scării. De dincolo de pumnii încleştaţi, unii peste alţii, de bară.

Citește în continuare →
de VATRA

Țintă fixă: Gabriela Adameșteanu, „Voci la distanță”

Cristina Timar 

Sacul întunecat al memoriei

Nu am încă o evidență a cărților inspirate din istoria noastră foarte recentă, având ca referință pandemia, dar cu siguranță ele vor continua să apară. Deși, paradoxal, cel puțin la nivel de presă audio-vizuală, e un subiect deja epuizat, aproape complet dispărut după izbucnirea războiului din Ucraina, pentru un scriitor veritabil de-abia acum se pot lua distanțarea și detașarea necesare pentru a scrie și a-l face inteligibil, mai întâi pentru sine, apoi pentru ceilalți. Că a fost o criză majoră, care ne-a afectat profund în cei doi ani și ale cărei efecte vor mai continua să apară în următorii, nu mai e un secret pentru nimeni. Că, din nou, realitatea bate ficțiunea și e mai surprinzătoare decât și-o poate imagina scriitorul, nu mai e o surpriză. Totuși, scriitorului îi rămâne posibilitatea de  a surprinde prin felul în care integrează aceste date ale realului în universul său ficțional, luminând una sau alta din fațetele realului. Este exact metoda de lucru a Gabrielei Adameșteanu din ultimul său roman, Voci la distanță. Ia un eveniment de cea mai acută actualitate și-l folosește ca pe un reflector care se oprește asupra unui singur personaj la început, pentru ca apoi raza sa de acțiune să se extindă, să capete amplitudine și să lumineze o felie destul de consistentă de istorie. Istorie individuală, istorie familială, istorie colectivă – iată cele trei dimensiuni pe care romanciera le împletește din nou în ochiurile plasei sale romanești.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Capitolul 1. Nostalgia Moldovei

În copilărie simțeam nostalgia difuză a părinților când își evocau anii petrecuți la Tg. Ocna. O perioadă de timp care, pe măsură ce se îndepărtau de ea, trebuie să le fi apărut drept cea mai luminoasă din întreaga lor viață comună. Iar, cel puțin pentru mama, din întreaga ei existență.

 Nu ne-au spus-o niciodată explicit, mie și fratelui meu,dar o puteam deduce din evocările unei existențe tihnite,cu oameni prietenoși în jur,cu delicioase rețete gastronomice ale bucătăriei locale (borșuri cu smântână, sărmăluțe mici în foi de viță, tochitura cu mămăliguță moale, alivenci și poale-n brâu,baclavale și boules de neiges etc.), cu plimbări relaxate pe dealurile din împrejurimi unde tata, pasionat profesor de istorie, mai descoperea resturi de armament de la celălalt război (doar era zona legendarelor Mărășești și Mărăști), cu denumiri geografice exotice – Trotuș, Măgura sau Adjudul unde se schimba trenul, n-am înțeles spre ce.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Viața începe de mai multe ori 

De la un moment dat încolo, existența încremenită a bătrânilor se mișcă doar târâtă de imprevizibilul din viața copiilor. M-am gândit la asta după telefonul pe care i l-am dat ieri seară lui Mady ca să mai vorbim despre Corina.

Știu din experiență că rudelor apropiate le cade bine să  audă povești în care cel drag, plecat din lumea noastră, este personajul principal. Și tot povestind noi două, ce-mi spune, așa, în trecere, Mady? Că ea și maică-sa, dacă nu se întâmpla nenorocirea, în vară urmau să se mute în America. Așa, se va muta doar ea, și, plângând în timp ce vorbea, Mady mi-a spus că  umblă să-și cumpere apartament: ar fi vrut în California, dar Coasta de Est este mai potrivită pentru călătoriile în Europa și Asia, la care o obligă fișa de post a jobului. Mady putea să se mute în America de câțiva ani, de când  patronul plecase cu firma acolo, dar n-a vrut s-o lase aici singură pe maică-sa, și ezitările ei au întârziat-o.

Citește în continuare →
de VATRA

Gabriela Adameșteanu – Moștenirea

Chiar dacă pălăvrăgește ore întregi cu Letiția, Anda e atentă să ”nu-și lase gura să vorbească fără ea”. Când tatăl ei folosea astfel de expresii, mama, doamna Mimi Colette Dragomir, se grăbea să le recomande copiilor să nu le folosească și ei, mai ales la școală. Pe chipul ei, îngrijit fardat, cu sprâncenele desenate cu creionul și genele rimelate, se întindea un zâmbat indulgent, de scuză: soțul ei este un medic căutat, dar a rămas un ”om din popor”, ceea ce, fie vorba între noi, în timpurile astea, nu pică rău. Marx, despre care nu se prea mai vorbea în școala anilor 70, își cobora atunci, pentru acâteva clipe, cortina de fier prin mijlocul căminului familial. 

Citește în continuare →