Spânzurat, decapitat, jupuit, otrăvit, lapidat, fiert, electrocutat, dezmembrat, strangulat, crucificat, sufocat, gazat, devorat de crocodili sau de bancurile de piranha, strivit de elefant, sfârtecat de cai, ars pe rug, tras pe roată, azvârlit din avion ori ciuruit de plutonul de execuţie. Sunt doar o parte a supliciilor cunoscute de victimele pedepsei capitale de-a lungul timpului. În toată această industrie a cruzimii, perfecţionată cu drăcească migală de imaginaţia umană, martiriul lui Gheorghe Doja reprezintă un fel de non plus ultra. Pentru unii, chiar cea mai oribilă execuţie din câte s-au consemnat vreodată.

 

Muza cu bicepşi

Până la execuţia sa, biografia lui Doja a adunat toate ingredientele unui personaj controversat: tâlhar, cavaler, nobil, criminal, căpetenie de cruciaţi, rege neîncoronat al ţăranilor şi damnat. Nu mai puţin condimentată e istoria postmortem a secuiului: aproape ignorat preţ de mai bine de trei secole, e recuperat de istoriografia maghiară abia pe la mijlocul veacului al XIX-lea, pentru ca în următorii o sută de ani imaginea lui să treacă prin tot malaxorul dezbaterii academice şi publice, de la renegat la supraom.

Nu e uşor să fii erou: după Al Doilea Război Mondial, Doja e revendicat şi reinventat de comuniştii maghiari, dar şi de colegii lor doctrinari de la Bucureşti. Pentru a se legitima, ideologii luptei de clasă aveau nevoie de rădăcini, de precursori. În lipsa lor, le-au fabricat. Prin urmare, realismul socialist l-a venerat pe Doja ca pe un idol pur-sânge: s-au scris despre el cărţi, s-au făcut filme, i s-au dedicat poezii şi cântece şi a fost muza cu bicepşi a artiştilor plastici din epocă. Imaginea de azi a eroului nostru se zbate însă între indiferenţă şi regrete. Mai puţin în presa americană, unde Doja a ajuns să conducă topul celor mai ieşite din comun execuţii aplicate conducătorilor din istorie.

Imaginea Transilvaniei de ţinut horror, populat de vampiri şi vrăjitoare, nu e doar mit sau fructul imaginaţiei scriitoriceşti a lui Bram Stoker. Pe lângă execuţia lui Gheorghe Doja, literatura dedicată istoriei torturii şi pedepsei capitale aminteşte nu o dată şi de execuţiile lui Horea şi Cloşca, traşi pe roată în februarie 1785, ca să nu mai vorbim de faptele de cruzime ale lui Vlad Ţepeş. Aproape că nu există muzeu european al torturii în care să nu găseşti măcar o referire, dacă nu chiar o statuie a lui „Dracula”.

Level 2

Povestea lui Gheorghe Doja (pe numele său real Székely György şi, mai târziu, Dózsa György) a avut mai multe momente-cheie. Două dintre ele îmi par însă decisive pentru soarta sa, ambele consemnate în anul de graţie 1514, cel în care Doja a condus campania cruciaţilor împotriva otomanilor şi apoi rebeliunea împotriva nobilimii maghiare.

Primul astfel de moment a fost cel care l-a scos din anonimat: duelul cu Ali din Epir, figură legendară şi temut comandant al spahiilor, corpul cavalerilor de elită al otomanilor. Scena l-ar fi făcut gelos până şi pe Sergiu Nicolaescu: În ultima zi din făurar, la Belgrad, armata maghiară dădea piept cu otomanii, conduşi de viteazul Ali. Toţi îi ştiau de frică turcului, dar îi respectau aura de războinic desăvârşit. Nu exista maghiar prezent pe câmpul de luptă, spune Albert László Barabási, în volumul său Burst, dedicat în bună parte lui Gheorghe Doja, care să nu fi cunoscut măcar un om dovedit de Ali. „Era un bărbat înalt, cu pomeţii laţi. Vârfurile ascuţite ale mustăţii sale atârnau mai jos chiar decât barba-i deasă. Călărea un cal puternic şi aproape tot corpul îi era acoperit de o cămaşă veche din zale. Pe cap purta o cască ce aducea mai curând cu un vechi bidon de oţel, prinsă cu o curea de piele la fel de învechită. Scutul său purta semnele numeroaselor lovituri primite în luptă şi abia dacă-i mai puteai descifra blazonul pe el”, scrie Barabási despre Ali. Când cele două oşti au ajuns faţă în faţă, Ali s-a adresat adversarilor săi: „Maghiari! Dacă e printre voi vreun bărbat gata să-şi dovedească voinicia, unul care are încredere în forţele lui, să facă un pas în faţă şi să se lupte cu mine. De la egal la egal”. Ali era un tip a cărui prezenţă înmuia şi genunchii celor mai bravi. Cine să se fi încumetat să se lupte cu el? Invitaţia la duel a născut imediat un val de rumoare printre cavalerii maghiari, după care s-a lăsat o linişte ce devenea tot mai apăsătoare, întreruptă doar de dangătul clopotelor. În cele din urmă, cel care a făcut pasul în faţă şi a răspuns provocării a fost, bineînţeles, Gheorghe Doja.

Duelul a fost scurt. Doja ar fi acţionat cu o precizie aproape chirurgicală, lăsându-l pe marele Ali din Epir fără braţ şi fără suflu. Se năştea un nou erou: Doja e făcut cavaler, primeşte cadou un sat şi dreptul de a purta un blazon simbolizând eroica-i faptă.

Dacă am fi într-un joc video, momentul următor ar fi cel de trecere la nivelul doi. E marţi, 27 mai 1514, ziua în care Doja, aflat în fruntea celor cca. 40 000 de oşteni ai săi, e oprit din campania de recucerire a Constantinopolului şi se decide să întoarcă armele împotriva nobilimii. Şi îşi pune oameni să aleagă: ori renunţă şi pleacă acasă, ori rămân să lupte cu el. Sunt înfipte în pământ două cruci. Primii sunt puşi să se adune la cea din stânga, ceilalţi, la cea din dreapta. Începe regruparea. Cei mai mulţi o iau spre crucea din stânga, care la un moment dat cade. Călugărul care o păzea o reînfige şi mai zdravăn în pământ, dar crucea cade din nou. Semn rău! Călugărul reaşează crucea şi pentru a treia oară. O parte a celor care voiau să renunţe încep să aibă îndoieli. „Dumnezeu nu vrea!”, se auzea în mulţime. Câţiva s-au speriat, alţii au ieşit din rând şi au luat-o spre crucea din dreapta. În mijlocul degringoladei, crucea din stângă cade şi pentru a treia oară, întâmplare care declanşează în mulţime un vuiet şi apoi incantaţii sălbatice: „Dumnezeu nu vrea! Dumnezeu nu vrea! Dumnezeu nu vrea!” „Prima oară a fost o întâmplare. A doua oară, un semn. A treia oară nu putea fi altceva decât o minune. Călugării au îngenuncheat, urmaţi de ţărani. Folosindu-se de moment, Doja se adresează mulţimii: Printre tunetele şi fulgerele Cerului, a trebuit să apară Dumnezeu pentru a da pildă lumii cu pedeapsa exemplară cuvenită necredinţei. «Dumnezeu nu vrea!», se auzea mai departe din gura tuturor. Şi oamenii s-au înrolat într-un război despre care habar nu aveau împotriva cui trebuie să-l poarte”, notează Barabási.

A urmat rebeliunea cu care Doja a intrat definitiv în istorie, încheiată cu luptele de asediere a Timişoarei, când armata condusă de Ioan Zápolya (în maghiară: Szapolyai János sau Zápolya János) a pus capăt aventurii lui Doja, capturându-l. Ironia sorţii a făcut ca victoria să fie decisă de neconvenţionala oaste a secuilor lui Zápolya, a cărei prezenţă a fost hotărâtoare în tranşarea victoriei de partea guvernatorului Transilvaniei şi viitorului rege al Ungariei.

Într-o Europă în care credinţa în Dumnezeu era vectorul social principal, Doja nu era nici pe departe uşă de biserică. Din contră, înainte de a fi primit titlul de cavaler, a fost un tâlhar şi un criminal la drumul mare. Există documente care atestă acest lucru. „Păcatul” său a fost însă acela de a se fi răzvrătit împotriva mai marilor zilei. Spaima pe care au tras-o aceştia în timpul rebeliunii ţărăneşti iniţiate şi conduse de el le-a întunecat minţile, iar pedeapsa aplicată a fost pe măsura acestei spaime.

Picturi dintr-o execuţie

Nu există execuţie consemnată de istoriografia maghiară de o cruzime precum cea a lui Gheorghe Doja. Mai mult, nici istoria altor popoare nu prea cunoaşte ceva similar. În fine, dacă ar exista vreo scală sau un indice al suferinţei, crucificarea lui Isus ar fi sub cota martiriului lui Doja.

Conform calendarului Gregorian, 20 iulie 1514, data execuţiei lui Gheorghe Doja, a căzut într-o zi de luni. Începea o nouă săptămână şi, se credea, o nouă lume. Peste numai 12 ani, însă, în 1526, regatul Ungariei era îngenuncheat de turci, la Mohács, într-unul din momentele cele mai negre din istoria maghiarilor. Doja nu era străin de acest deznodământ: zdruncinarea status quo-ului prin rebeliunea condusă de el a slăbit într-atât unitatea şi funcţionalitatea statului maghiar încât puţinii ani trecuţi de la sfârşitul rebeliunii nu au fost suficienţi pentru redresare. Dacă, în schimb, rebeliunea ţărănească şi-ar fi atins scopurile, istoria întregii regiuni s-ar fi scris altfel. „Ceea ce nu s-a realizat niciodată e la fel de important ca şi lucrul împlinit”, conchide Barabási. Dar asta e o altă poveste. Să vedem însă cum s-a scris istoria execuţiei acestui personaj legendar.

Odată prins, nobilii responsabili cu judecarea lui Doja s-au pus pe strâns metode de tortură şi pe elaborat regia execuţiei sale. Imaginaţia lor nu a cunoscut limite, zecile de grozăvii propuse fiind de un sadism bestial. La final, versiunea demo a execuţiei suna cam aşa: Doja să fie aşezat pe un tron încins, să i se pună pe cap o coroană încinsă şi să poarte în mână un sceptru încins şi el. Corpul viu al victimei urma să fie sfâşiat de comandanţii lui de încredere. Pedeapsa trebuia să fie exemplară, pentru a tăia elanul oricui s-ar mai fi încumetat să se răzvrătească împotriva nobilimii. Exemplară a fost şi execuţia fratelui lui Gheorghe Doja, Gergely, care s-a bucurat însă de clemenţă: a fost doar decapitat cu sabia. La ordinul lui Ioan Zápolya, călăul a tăiat, apoi corpul lui Gergely în trei, sentinţa fiind executată sub privirile lui Gheorghe Doja. Acesta nu a cerut şi nici nu ar fi primit clemenţă, deşi ştia că nu-i va fi uşor. Şi-a păstrat prezenţa de spirit şi caracterul puternic până în ultima clipă. A cerut doar, susţin unele mărturii, ca măcar fratele său să fie cruţat.

Sarcina gealaţilor era ingrată: dacă nu lucrau cu suficientă precizie, victima sfârşea prea repede. Zápolya voia, însă, un eveniment spectaculos, care să dureze cât mai mult şi să aibă un efect cât mai puternic asupra oamenilor. Şi i-a ieşit.

Oroarea a început cu pregătirea scenei pentru sângeroasa ceremonie: un scaun înalt, coroana şi sceptrul, toate din metal. După ce au potrivit „tronul”, călăii au bătut în pământ, în faţa lui, un ţăruş de fier cu care urmau să fixeze victima. Au încălzit apoi tronul, coroana şi sceptrul. Doja, mai mult dezbrăcat decât îmbrăcat, a fost aşezat pe tron (metodă folosită deja de Inchiziţia spaniolă) şi, cu un cleşte metalic, călăii i-au pus coroana pe cap şi, în mână, sceptrul. Supliciul a fost completat de clemenţa acordată comandanţilor lui Doja în cazul în care acceptau să mănânce din corpul viu al liderului lor. Asta, după ce au fost ţinuţi în condiţii atât de mizere încât unii dintre ei au murit încă înaintea execuţiei. Cei care au supravieţuit, în număr de nouă, se spune, au fost duşi la locul execuţiei după zile de înfometare. Mulţimea adunată îi privea ca pe nişte umbre ale vitejilor de odinioară. Au fost puşi să danseze în jurul lui Doja şi să muşte apoi din corpul lui. Cei care nu au acceptat umilinţa, au fost omorâţi pe loc.

Doja, care se spune că ţinea cu mândrie sceptrul înfierbântat, nu a cedat nici atunci. „N-a plâns, nu s-a văitat şi n-a fost marcat de cele trăite”, nici măcar când foştii lui comandanţi, îngroziţi de spectrul execuţiei, muşcau din el. Graţie puterii sale trupeşti şi sufleteşti, a rămas conştient şi în acele clipe, strigând vorbe de ocară subalternilor săi. Nu putea însă îndura prea mult. În scurt timp, chinurile l-au doborât şi şi-a dat duhul.

Câteva detalii tehnice. Legenda spune că cele trei instrumentele metalice folosite la execuţie au fost încălzite până la incandescenţă. Totuşi, oricâtă putere de caracter ar fi avut Doja, n-ar fi putut rezista torturii, organismul lui ar fi cedat şi şi-ar fi pierdut conştiinţa, susţine istoricul Zoltán Géczi. Scopul execuţiei era de a lungi cât mai mult suferinţa. E mult mai probabil, aşadar, ca instrumentele să nu fi fost incandescente, ci doar încălzite până la limita suportabilului. Mai mult, dacă tronul ar fi fost încins, cei puşi să mănânce din corpul lui Doja nu s-ar fi putut apropia de el, din cauza căldurii eliberate de metalul încins. Nici durata de o oră, cât susţin unele mărturii că ar fi durat execuţia, nu pare verosimilă. Oricât de rezistent ar fi fost fizicul secuiului, n-ar fi putut suporta 60 de minute de astfel de chinuri. Exagerările sunt rezultatul imaginaţiei populare şi al propagandei nobilimii, care avea tot interesul ca povestea execuţiei lui Doja să îngrozească cât mai multă lume.

Oribilul spectacol nu s-a terminat însă aici: călăii au strivit membrele şi vertebrele de la gâtul cadavrului lui Doja, după care l-au decapitat şi l-au tăiat în patru. Cele patru părţi ale corpului său au fost expuse, spre luare aminte, la Buda, la Pesta, la Belgrad şi la Oradea. Capul său a fost trimis de Zápolya judecătorului-şef al Seghedinului, Balázs Pálfy, apropiat al lui Doja.

 

Malpraxis

Tulburătoarea poveste a martiriului lui Gheorghe Doja are şi un post scriptum. Se spune că atunci când Ioan Zápolya a fost uns rege al Ungariei şi i-a fost pusă Sfânta Coroană, aceasta i-a alunecat de pe cap. Proaspătul monarh a prins coroana din aer şi a mai salvat din situaţie. Nobilii prezenţi la penibilul moment nu l-au menajat însă: „Ia uitaţi, nu vrea coroana să-i stea pe scăfârlie, pentru că a fost neîndurător cu regele ţăranilor. L-a pedepsit Dumnezeu că l-a încoronat pe Doja cu o coroană încinsă.”

Am scris cu ceva vreme în urmă un text despre cele mai ratate execuţii din istorie, pentru că, nu-i aşa?, au şi gealaţii scăpările lor, greşesc precum greşesc greşiţii lor, legiuitorii. Uneori, eroarea era antologică, spre drama celor ajunşi la eşafod. Alteori, de-a dreptul revoltătoare. Se cunosc cazuri în care spânzurătoarea s-a reluat de două sau chiar de trei ori sau victima era reanimată şi pusă din nou în ştreang ca să sfârşească. În alte cazuri, paloşul era inadecvat şi prelungea calvarul sau era luat curentul în timpul şarjelor de la scaunul electric. Sau călăul era, pur şi simplu, beat criţă. Cum se întâmpla nu o dată şi cu condamnaţii.

Execuţia lui Doja, un martiriu în toată regula, ţine un pic şi de acest univers. Malpraxisul nu a fost însă de partea călăilor, ci a celor care au decis şi regizat martiriul. Ioan Zápolya a vrut spectacol şi spectacol a avut. Unul răsunător, despre care lumea să afle şi să se cutremure. Numai că lumea nu se mai cutremură de mult la ce ar putea păţi urmând modelul Doja, ci de diabolica minte a celor care l-au pedepsit. Martori ai supliciului de la Timişoara spun că pe 20 iulie 1514 a coborât din cer însăşi Maica Domnului, pentru a-l lua în Rai. Moment de care aminteşte şi azi monumentul ridicat în Piaţa Maria din oraş, simbol al execuţiei lui Doja şi, peste secole, kilometrul zero al unei alte revolte de proporţii, cea din decembrie 1989. Zápolya şi ai lui au vrut un antimodel şi au creat, în schimb, un supererou.

_________

Surse:

Barabási, Albert László (2010) Burst. The Hidden Pattern Behind Everything We Do. New York: Dutton.

Géczi, Zoltán (Torente del Bosque) (2004) Kinzások és Kivégzések Magyarországon. Budapest: Vagabund.

Márki, Sándor (1913) Dósa György. 1479-1514. Budapest: Magyar Tudományos Akadémia.

Taurinus, István (1519) Stauromachia id est Cruciatorum Servile Bellum. Viena.

 

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2016]