Iustin Butnariuc debutează cu un volum destul de cizelat, chiar în ciuda câtorva imperfecțiuni structurale, în care registrul poemului biografic, reflexiv, uneori grav, e principalul pol de interes. Biografia ca asumare totală, cu toate stângăciile și precaritățile ei (vezi niște poeme ca flavian sau loto) e principala zonă de interes de aici și locul de unde se alimentează – cel puțin în primă fază, dar nu numai – punctele de nevroză ale textelor. Mici parabole morale, bine susținute de un control al reflexiei lucide, viziunile din zâmbim, radiația nu s-a stins au prea puțin din candoarea rememorării, de naivitatea specifică unui astfel de „demers” nu mai zic. Nu zic că uneori nu-i loc și de o ușoară dramatizare aici, de un soi de entuziasm al rememorării și o căutare uneori a efectelor și a secvențelor tari (vezi imaginea renului călcat de tren din all-blank, genul ăsta de poeme, mai rare, cu accente dark).