Văzută dinafară, în acel tensionat mai-iunie 1958, viața noastră în orașul meu adoptiv era, așa cum o simțeam eu, o baltă nemișcată, acoperită de lintița verde,  ”locul unde nu se întâmplă nimic”. Așa o vedeau  și rezidentul Eftimie Pandele și informatoarea Stănculescu Maria,solicitați  să participe la o investigație a” numitului Adameșteanu Mircea” cerută de neobosiții ofițeri ai Regionalei piteștene.

   ”Numitul nu posedă niciun fel de avere, domiciliază ca chiriaș, este un element liniștit și respectuos față de vecini, însă nu face prietenie cu aceștia. Nu este predominat de viciu sau pasiuni care să-i dăuneze în familie și societate . Duce o viață modestă, este în relații bune cu Florescu Anghel care are atelier de fabricat lumânări. Este un element retras, nu primește vizite la domiciliu. Este bun coleg cu cei din anturajul său din Școala medie nr. 3. Nu este cunoscut cu manifestări dușmănoase la adresa regimului nostru. ”                                                         

După atâtea decenii de când murise, reușisem să-l uit Nu-l mai visam noaptea și mi-l aminteam doar în niște momentele când îl înfuriasem cu mici obrăznicii.

Trebuie să ai șansa să trăiești mult ca să-ți uiți un părinte drag, era concluzia la care ajunsesem când, tot  înșirând  și deșirând la cartea asta, am mers  la  CNSAS ca să confrunt  dosarele de acolo cu ceea ce reușisem să aflu între timp despre dezastruoasa apropiere de Mișcarea legionară a celor din familie.

Enigma legionară    

Profesor de excepție, dar persoană modestă, tata era foarte legat de cei șapte frați ai săi și se mândrea cu cei mai performanți. Toți erau inteligenți și muncitori, dar nu pierdeau ocazia să-și arate dezamăgirea când iar apărea în familie o fată nedorită, incapabilă să ducă mai departe gloriosul lor nume. Mă gândesc cu amuzament la frații Adameșteni, părinți, bunici și străbunici cărora Dumnezeu le-a dăruit, spre pedeapsă, o groază de fete. Ce altă pedeapsă cerească putea fi mai mare pentru orgoliul lor bărbătesc decât să vadă că, după prima generație masculină, cu o singură fată la nouă băieți, natura, compensatoare, a oferit  ultimei generații din familia de azi, pe cât de lărgită, pe atât de dezlânată, cu ramuri germane, italiene, daneze, doar un băiat la șapte fete?! Work in progress.

Tot citind despre războiul civil în care au intrat Carol al ll-lea, Antonescu și legionarii, cu prim-miniștri și mari intelectuali asasinați, cu cadavrele ucigașilor lăsate pe străzi și cu torturi în secții de poliție, auriul perioadei dintre războaie s-a mai coclit în mintea mea. Pe pagina de corespondență (autentică), de care sunt mândră c-am înființat-o în ”22”, bag o notiță despre interbelicul mai-puțin-fericit-de-cum-îl-crezusem și  primesc pe loc reproșuride la cititori, mai maniheiști decât mine.

Și iar o dezamăgesc pe Monica Lovinescu. A plecat la 24 de ani din România și o știe doar din poveștile exilului și ale ”clandestinilor” (scriitorii care îi frecventau, pe ea și pe Virgil, pe ascuns, în comunism). Confuntarea cu adevărata Românie, pe care nici noi, care trăiam acolo, nu o prea intuiam, va fi amărăciunea ultimelor ei ani. Moartea tragică, în închisoare, a mamei o făcuse să aștepte dezvăluiri despre întunecații ani 50 într-un mare roman care întârziase să apară.

Respingerea mentală a meseriei de scriitoare vine și din copilăria mea stalinistă, când auzeam în familie că marii scriitori – Sadoveanu, Arghezi  etc. – „s-au vândut” și cărțile lor, obligatorii la școală, sunt făcute „la comandă”. Literatura din manualele anilor ʼ50, marcat tezistă, o disprețuiam in corpore.

Trauma pubertății

În copilărie, în adolescență, mi-am exasperat mama care veșnic mă găsea cu treburile vraiște și cartea în mână. Profesoară de menaj la Școala de Menaj Teiuleanu din Pitești, pe care avea s-o desființeze reforma învățământului din ʼ49, apoi educatoare și, acasă, gospodină perfectă, era profund neliniștită de soarta mea viitoare când mă vedea drogată de citit. Dimineața, când tata se afla la școală și ea la grădiniță, eu și fratele meu, mai mic cu un an, rămâneam de capul nostru. Eu citeam până când descopeream, cu spaimă, că limba ceasului se apropia de 11. Cum nu prea ajungeam la școală cu toate temele făcute, mi-am învățat deseori, la repezeală, lecția pentru ora următoare, cu un ochi la catedră și altul la manualul ascuns sub pupitru. (Poate și din pricina asta am avut, mult timp, o carență de organizare; urma să mă mai disciplineze, cât de cât, scrisul la romane lungi, viața de single mother și anii petrecuți în presă.)