Postuman/ismul (3/10)

postumanism 3

 

Radu Vancu

 

Post-umanul. Mic manual de întrebuinţare

 

I. Îmi e limpede unde originează conceptul de post-uman, şi mai ales pasiunea aproape furioasă cu care destui dintre cei mai remarcabili gânditori de azi îl adoptă ca logo metonimic al întregii lor acţiuni scripturale: post-umanul e făcut posibil, şi chiar necesar, de eşecul evident al umanismului modernităţii. Pornită ca o revoluţie în numele omului, modernitatea a ajuns să-l excludă programatic. Subliniez tristul, tragicul ei paradox: a ajuns să excludă omul în numele omului. Să construiască ideologii care, declarativ, erau filo-umane, dar aveau o agenţialitate concretă anti-umană. Modernitatea a construit, aşadar, un normativ uman care a funcţionat întotdeauna anti-uman. Reacţia post-umană tocmai la acest normativ uman vine să răspundă; şi e nu doar necesar, dar chiar şi bine că o face. Singurul caveat de care trebuie să ţină seama e să nu construiască, la rândul ei, un normativ post-uman care să funcţioneze la fel de exclusiv şi de dezastruos ca acela la care reacţionează. Paradoxul post-umanului e acela de a fi mai human friendly decât modernitatea cu omul concret pe care, cel puţin nominal, lasă impresia că l-a depăşit. Citește în continuare →

Postuman/ismul (2/10)

postumanism 2

Cristina Diamant

 

a) Cred că o întrebare mai potrivită ar fi „Ce sperăm că va fi postumanul?” tocmai pentru că toată ipoteza singularităţii presupune un salt atât de spectaculos încât să scape posibilităţilor noastre de a-l gândi, deci cu atât mai mult de a-l proiecta ca imagine sau de a-i cartografia zona de impact. Tocmai de aceea întâmpină atât de multă rezistenţă: teama de necunoscut se asociază cu angoasa de a deveni redundant. Dacă nu putem „măsura” postumanul în termeni umani, omul şi-a pierdut ultima zonă în care se mai bucura de centralitate. Practic, nu putem vorbi despre postuman decât într-un context postumanist pentru că altfel se riscă vulgarizarea discursului în termeni cantitativi şi se pierde din vedere tocmai diferenţa calitativă dintre a fi „uman” şi „postuman”. Desigur, a fi om şi a fi umanist nu pot fi echivalate, aşa că poţi fi postumanist şi să doreşti depăşirea perspectivei umaniste fără să simpatizezi cu ideea postumanului, dar atunci ai o atitudine mai degrabă modernistă decât postmodernistă. Să te temi să te „rupi” de sensurile pe care le poate actualiza „a-fi-om” poate fi suspectat de un esenţialism nerecunoscut. Ce ar fi nou faţă de celelalte dispariţii ale omului ca proiect cultural ar fi că o nouă imagine a omului nu numai că nu ar mai fi de dorit, dar nu ar mai fi posibilă. Odată ce va fi atinsă singularitatea, nu putem intra în marşarier.

Citește în continuare →

Postuman/ismul (1/10)

postumanism

Argument

După aproape 20 de ani de la şocul manifestului Fracturist (1998, „Monitorul de Braşov”), putem vorbi – fără teama de a greşi – despre o nouă mişcare (ori şcoală) literară. După 30 de ani de la faimosul număr al Caietelor critice (nr. 1-2, 1986), avem posibilitatea de a discuta, în egală măsură, despre o reală depăşire a post-modernismului, cea de-a doua ediţie a Competiţiei continue având un rol mai curând festiv (Paralela 45, 1999) întocmai re-editării Postmodernismului românesc (Humanitas, 2010). Cele două fenomene par a fuziona astăzi sub titulatura extrem de generoasă (a se citi vagă) a post-umanismului, o mutaţie însă cu efecte paradigmatice (Fukuyama, Hayles, Haraway, Braidotti, Wolfe). Revista „Vatra” propune, aşadar, o anchetă tematică, proiectul anunţându-se ca replica oferită dosarelor mai sus amintite, încercând să răspundă următoarelor întrebări (orientative), în vederea developării unui portret de grup aflat în continuă mişcare: Citește în continuare →