Postuman/ismul (1/10)

postumanism

Argument

După aproape 20 de ani de la şocul manifestului Fracturist (1998, „Monitorul de Braşov”), putem vorbi – fără teama de a greşi – despre o nouă mişcare (ori şcoală) literară. După 30 de ani de la faimosul număr al Caietelor critice (nr. 1-2, 1986), avem posibilitatea de a discuta, în egală măsură, despre o reală depăşire a post-modernismului, cea de-a doua ediţie a Competiţiei continue având un rol mai curând festiv (Paralela 45, 1999) întocmai re-editării Postmodernismului românesc (Humanitas, 2010). Cele două fenomene par a fuziona astăzi sub titulatura extrem de generoasă (a se citi vagă) a post-umanismului, o mutaţie însă cu efecte paradigmatice (Fukuyama, Hayles, Haraway, Braidotti, Wolfe). Revista „Vatra” propune, aşadar, o anchetă tematică, proiectul anunţându-se ca replica oferită dosarelor mai sus amintite, încercând să răspundă următoarelor întrebări (orientative), în vederea developării unui portret de grup aflat în continuă mişcare:

  1. Ce este postumanul? Dar postumanismul? Care e atitudinea acestei „episteme” faţă de modernitate şi/sau postmodernitate? Dar faţă de proiectul iluminist? Nu e prima dată când auzim de moartea omului ori a umanismului. Ce e diferit? Asistăm la o implozie antropologică?

  2. Care e locul postumanismului între celelalte mari „-isme” ale sec. XXI (trans-umanismul, anti-umanismul)? Care e relevanţa (şi ponderea) tehnologicului ori a biologicului/animalicului în interiorul subiectivităţii/sensibilităţii postumane (asta dacă ne mai permitem centrarea discursului în jurul unui „subiect”)? Care e ori care sunt noile figuri ale postumanităţii?

  3. Putem vorbi despre un nou curent literar/artistic? Care sunt şi cum definim „estetica”, „instituţiile” şi, nu în ultimul rând, „ideologia” postumanismului? Mai sunt funcţionali aceşti piloni conceptuali/disciplinari? Au mai multă relevanţă acum aspectele socio-politice?

  4. În ce măsură putem proba existenţa unui postumanism central- sau est-european? Este sau va fi postumanismul confiscat, din nou, de către occidentali (America de Nord; Europa vestică; acolo unde-i sunt, totuşi, sursele)? Există posibilitatea unui postumanism românesc sau, altfel spus, în ce măsura mai putem circumscrie azi un specific naţional al postumanismului? Cum ar arăta el?

  5. Care e raportul dintre genurile SF şi Fantasy (imaginarele tehnologice ori virtual-speculative, ca să zicem aşa) şi postumanism? Cum se reflectă societatea (postumană?) – într-o epocă a globalizării digitale – în textele tinerilor noştri scriitori (utopic/distopic)?

  6. Care ar fi numele cele mai reprezentative ale discursului cultural „postuman” (poezie, proză, teatru, critică, istorie, eseu şi teorie), atât de la noi, cât şi de aiurea?

Alex CIOROGAR

 

 ***

Robert Cincu

 

După moartea omului

Michel Foucault e cel care a constatat moartea omului, la fel cum înaintea acestuia Nietzsche proclamase moartea lui Dumnezeu. Admiţând ipoteza lui Foucault, ne plasăm automat într-o etapă după moartea omului. Indiferent cum arată societatea sau artele de azi, existenţa unui moment istoric în care admitem moartea omului, ne plasează, după cum spuneam, într-o paradigmă post-umană. Semantica termenului de postumanism, aşadar, nu e una descriptivă. A fi postuman nu înseamnă (încă) a fi anti-uman, post-apocaliptic, cyborg ş.a.m.d., ci vorbim, mai degrabă, de o încadrare istorică. Aşadar, postuman(ism)ul desemnează epoca ce vine după un moment istoric (mai mult sau mai puţin exact) al morţii (mai mult sau mai puţin simbolice a) omului. A spune că eşti postuman e ca şi cum ai spune că eşti optzecist (adică individ din anii ’80).

În mod evident, acest reper prin excelenţă cronologic (postumanismul), ca şi optzecismul în cultura română, începe să fie asociat cu o anumită ideologie specifică, respectiv cu o estetică specifică. Aflându-se, aşadar, în proaspăt şi plin post-umanism, provocarea teoreticienilor, a filosofilor şi a istoricilor de azi este să delimiteze, pe cât posibil, specificul ideologic/estetic al acestei epoci, iar în acest sens s-au făcut deja progrese vizibile. Cu toate că practicile postmoderniste sau chiar moderniste sunt încă vizibile în contemporaneitate, într-adevăr, în ultimii ani se conturează tot mai clar prezenţa unui spirit al epocii (specific/exclusiv) postumane, iar clarificarea sa conceptuală nu mai este doar o oportunitate teoretică/filosofică/istorică ci, mai degrabă, o necesitate.

Extrem de simplificat, teoreticienii (români şi occidentali deopotrivă) constată două aspecte majore legate de specificul postuman: 1) tehnologia a invadat viaţa de zi cu zi a individului într-o manieră fără precedent, iar asta duce la 2) o transformare a omului care, fiind acum masiv contaminat tehnologic, riscă să nu se mai potrivească definiţiei pe care o avea termenul de Om până recent. Se impune astfel o redefinire a Omului care să accepte şi masivele „îmbunătăţiri” tehnologice (iar cei care fac asta se numesc, în general, transumanişti) sau, dimpotrivă, se caută o reîntoarcere a omului spre un set de valori de dinainte de moartea sa foucaultiană, dinainte chiar de modernitate (această ultimă accepţie fiind, de fapt, cea postumanistă prin excelenţă). Pe scurt, aşa cum observă mai mulţi teoreticieni, transumanismul e glorificarea inovaţiei tehnologice, de dragul progresului umanităţii. Postumanismul, dimpotrivă, e critic, privind evoluţia tehnologică, mai degrabă, ca pe o formă de dezumanizare ce s-a instaurat pe nesimţite în societatea contemporană (vezi, spre exemplu, Luca Valera, Posthumanism. Beyond Humanism? în „Cuadernos de Bioetica”, XXV, 2014/3, pp. 481-491 sau Rosi Braidotti, Postumanul, trad. Ovidiu Anemţoaicei, Hecate, Bucureşti, 2016, pp. 136-137). Cu riscul de formula observaţii halucinante din punct de vedere lingvistic, se poate conclude faptul că postumanismul îi reproşează transumanismului că este, de fapt, anti-uman(ist). Sau, în termeni aparent mai simpli, utopia transumanistă este distopia postumanistă. Sigur, distincţia dintre cele două e mai puţin importantă aici, ceea ce e cu adevărat important fiind faptul că ambele paradigme, chiar dacă se opun, pleacă de la aceeaşi premisă conform căreia înţelegerea conceptului de Om se vede afectată de invazia tehnologică.

Din acest punct de vedere poate că o comparaţie între postumanism şi alte isme precum postmodernism sau modernism e mai puţin interesantă. Există însă unele isme care rezonează masiv cu paradigma postumană. Pe de o parte, în mod previzibil, e vorba de Umanism (înţeles, mai ales, cu nuanţele sale renascentiste). Practic, sub ameninţarea unei transformări problematice a omului într-un post-om tehnologizat, postumaniştii propun o întoarcere la valori prin excelenţă uman(ist)e. În acest sens, postumanismul e, de fapt, un neo-umanism. El nu reprezintă (doar) o etapă ulterioară umanismului, ci reprezintă, de fapt, o reluare a umanismului de pe poziţiile contemporaneităţii. Vorbim, aşadar, de un fel de umanism nou care, spre deosebire de cel(e) vechi, a trecut prin experienţa devastatoare a modernismului şi a postmodernismului, iar acum asistăm la o resurecţie a sa. Forţând o comparaţie ridicolă venită din zona Fantasy, dar o comparaţie nu tocmai întâmplătoare, putem asocia vechiul umanism cu personajul Gandalf cel Sur, în condiţiile în care avem de-a face acum cu resurecţia unui (neo-)umanism mult mai avansat, un fel de Gandalf cel Alb.

Un alt ism interesant care se dezvoltă în paralel (şi aproximativ pe aceleaşi coordonate) cu postumanismul este anateismul (termen propus de Richard Kearney). Pe scurt, după ce teza lui Nietzsche despre moartea lui Dumnezeu dăinuie timp de aproape un secol, încep să apară discuţii tot mai interesante despre o epocă plasată După moartea lui Dumnezeu (există, în acest sens, un volum intitulat chiar aşa, care reproduce un dialog la distanţă între Gianni Vattimo şi John D. Caputo). Aşadar, după moartea nietzscheană a lui Dumnezeu, anateismul proclamă un nou tip de raportare la un Dumnezeu a cărui descriere nu se mai supune morţii anunţate de Nietzsche. Postumanismul, în mod similar, după moartea omului (fie el ucis de Foucault sau de modernitate în general – aşa cum observă Radu Vancu în recentul volum Elegie pentru uman) propune un nou Om care să se sustragă morţii anunţate de filosofia (post)modernă sau de alarmanta invazie tehnologică în psihicul şi în viaţa de zi cu zi a individului contemporan. Impresia generală care se creează este aceea că în paralel cu o întoarcere la Om, după moartea sa anunţată de filosofi, aveam de-a face şi cu o întoarcere la Divinitate, ambele de pe poziţiile mult mai complexe ale unei filosofii noi, contemporane, în plină dezvoltare.

Trebuie menţionat faptul că postumanismul pare să se dezvolte pe două paliere. Un prim palier (Soft) se poate referi la câteva schimbări din viaţa de zi cu zi a omului contemporan care începe să-şi piardă din specificitatea considerată generic drept esenţial-umană. Să luăm un exemplu: în cartea How to read Lacan, Žižek abordează la un moment dat problema serialelor de comedie în care se râde pe fundal la fiecare poantă din film (fenomenul canned laughter). Žižek se întreabă, astfel, care e rolul acelui râs înregistrat, iar concluzia la care ajunge este esenţială. Omul, privind un serial de comedie (cu râsetele înregistrate) nu râde neapărat (sau aproape deloc) atunci când urmăreşte serialul. El nu e contaminat/impulsionat de faptul că pe fundal se aud acele înregistrări cu oameni râzând. Şi, chiar dacă omul nu râde când urmăreşte un asemenea serial de comedie, el la final se simte relaxat. Impresia lui Žižek este aceea că râsetele înregistrate sunt acolo pentru că ele râd în locul spectatorului. Practic, individul vine obosit de la muncă şi, într-un exerciţiu de maximă pasivitate, urmăreşte un serial amuzant care şi râde în locul său la diferitele poante. Acest gen de înstrăinare a râsului unui laptop/tv pe care rulează un film poate fi privit ca o nuanţă specifică epocii postumane (evident, mizele analizei lui Žižek sunt cu totul altele, dar exemplul notat de el funcţionează foarte bine în cadrul discuţiei de faţă). Pe scurt, râsul, un element prin excelenţă uman, este practicat independent de om de către o maşinărie care reproduce (în contul spectatorului) activitatea umană de a râde. Dacă la începutul modernităţii/modernizării lumii maşinăriile munceau în locul omului, treptat s-a ajuns ca ele să trăiască în locul omului, acesta văzându-se astfel deposedat de funcţii definitorii ale condiţiei sale. Din acest punct de vedere, inclusiv alienarea este un simptom (soft) al epocii postumane, iar aici literatura (românească şi occidentală) oferă exemple numeroase. De fapt, chiar romanele celebrului Michel Houellebecq reuşesc să surprindă foarte bine acest detaliu specific al epocii postumane (alienarea insuportabilă a individului datorată convenţionalizării vieţii de zi cu zi, robotizarea relaţiilor dintre oameni). Poezia românească a ultimilor ani, de asemenea, evocă numeroase exemple de alienare contemporană care conduce către o robotizare (psihologică mai ales) a societăţii, fie că vorbim de lipsa de poftă de viaţă a omului contemporan, furnicarele aproape mecanice de oameni care lucrează (tot robotic) în corporaţii, convenţionalizarea relaţiilor dintre oameni, generaţia online/Facebook ş.a.m.d.

Există, de asemenea, o formă de postumanism hardcore, unde accentele distopice sau (post)apocaliptice sunt ceva mai pregnante. Într-adevăr, literatura de acest tip (bogată şi ea, deja, în exemple, atât la noi cât şi aiurea) seamănă pe alocuri cu ceea ce era cândva literatura S.F. Există însă câteva diferenţe de accent sau de nuanţe: robotul care încearcă să devină om (sau care are trăsături umane recognoscibile) din literatura S.F. se transformă în omul care ajunge să se robotizeze în literatura postumană. Desigur, anumite texte S.F. surprind foarte bine şi un spirit postuman, în special cele cu accente distopice. În cinematografia S.F., pe de altă parte, lucrurile sunt chiar mai clare: „Terminator” este un film cu vizibile accente postumane, inclusiv titlul filmului fiind extrem de potrivit în acest sens. Pe de altă parte, în contextul discuţiei de faţă, foarte interesant mi se pare cazul filmului „Star Wars” care reuşeşte să îmbine două paradigme aparent ireconciliabile (deocamdată). Din start trebuie spus că „Star Wars” nu bifează aproape nici o teză specific postumană, însă filmul reuşeşte o îmbinare coerentă şi absolut spectaculoasă între transumanism şi anateism: personajul Darth Vader, pe jumătate om, pe jumătate robot (deci transumanism ca la carte), este practicantul foarte abil al unei religii arhaice care îl pune în legătura cu Forţa, un fel de spirit ce guvernează întregul univers (o perspectivă, cel puţin, ana-teistă).

Un ultim detaliu ar mai fi de precizat: dat fiind faptul că postumanismul este (şi) un produs al erei digitale (cu care, într-o anumită măsură, se şi confundă) în mod cert vorbim despre un fenomen global. În măsura în care o cultură (mai mare sau mai mică) are acces la televiziune, facebook, internet în general, precum şi la inovaţii electronice de ultimă oră, foarte probabil indivizii din interiorul acelei culturi şi-au înstrăinat deja o parte din activităţile lor acestor mecanisme, iar tocmai această înstrăinare poate fi, în unele cazuri, atât de intimă, încât ea să corespundă unei imperceptibile (deocamdată) dezumanizări (cel puţin din perspectiva unei înţelegeri conceptuale a Omului de pe poziţii încă ne-reevaluate). Prin urmare, acest spirit postuman al epocii contemporane are o răspândire foarte largă, iar diferitele forme pe care le va lua el (sau deja le-a luat) în interiorul unei anumite culturi (sau în interiorul unei anumite comunităţi, mai exact) vor constitui, probabil, nuanţele locale ale literaturii din viitorul apropiat.

       ***

Vasile Mihalache

 

Cum am ajuns să vorbim despre postumanism

Nu există un singur postumanism, ci mai multe. Doar în măsura în care aceste postumanisme au însuşiri comune care le diferenţiază ca grup de alte viziuni – contemporane sau anterioare – asupra lumii se poate vorbi despre postumanism ca despre un curent de gândire care pune la îndoială şi încearcă să depăşească, în diferite feluri şi în diferite grade, conceptele fundamentale ale umanismului: natura umană, excepţionalismul uman, subiectivitatea, conştiinţa de sine, dualitatea minte/corp, agentivitatea, autonomia, identitatea, esenţa, valoarea, opoziţia natură/cultură etc. Din acest punct de vedere, postumanismul este continuarea critică a direcţiei antiumaniste din teorie şi filosofie, care a început odată cu „maeştrii suspiciunii”, Nietzsche, Freud şi Marx (cf. Paul Ricœur, De l’Interprétation: Essai sur Freud), a continuat cu unii reprezentanţi ai Şcolii de la Frankfurt (Benjamin, Marcuse, Horkheimer etc.), cu structuralismul (Saussure, Lévi-Strauss, Barthes, Althusser etc.) şi a ajuns la apogeu odată cu poststructuralismul şi deconstructivismul (Foucault, Derrida, Bourdieu etc.), studiile culturale şi despre ştiinţă, postcolonialismul, feminismul şi teoriile numite generic „postmoderniste” [Lyotard, Baudrillard, Deleuze, Guattari, Kristeva, Cixous, Irigaray, Butler, McLuhan, Latour, Agamben etc.). Despre unii autori antiumanişti se poate spune că au virat spre postumanism în ultimele etape ale carierei lor (vezi, spre exemplu, Derrida, „L’Animal que donc je suis (à suivre)”].

O diferenţă importantă între postumanism şi antiumanism este de ordin metodologic: dacă antiumanismul este critic şi negator, încercând mai degrabă să deconstruiască ideile umaniste, postumanismul este descriptiv şi afirmativ, principala lui preocupare fiind găsirea unei noi serii de concepte, dar şi a unei noi etici care să fie proprii lumii contemporane (Haraway, „Un manifest al cyborgului”, Wark, „Information wants to be free (but is everywhere in chains)”). Din acest punct de vedere, postumanismul este tributar antiumanismului, în sensul că se bazează pe critica adusă umanismului de către acesta din urmă, însă îl consideră doar o etapă istorică ce trebuie depăşită prin afirmarea unei noi înţelegeri, pozitive, a lumii (Braidotti, Postumanul). Astfel, se poate spune că postumanismul are o istorie, dar nu şi o tradiţie.

Postumanismul nu trebuie confundat cu ideologia futuristă şi mişcarea activistă numită transumanism, care încearcă să amelioreze omul cu ajutorul tehnologiei. Din multe puncte de vedere, transumanismul rămâne captiv în ideologia umanistă, mai ales atunci când perpetuează dualismul minte/corp şi consideră că mintea/conştiinţa poate fi transplantată într-o maşinărie. Dar, „presupunând chiar că o asemenea separare ar fi posibilă, cum ar putea cineva să creadă că, ajunsă într-un mediu total diferit, conştiinţa ar rămâne neschimbată, ca şi cum nu ar avea nici o legătură cu corpul care o adăposteşte?” (Hayles, How We Became Posthuman).

Figura principală a postumanismului este post-omul sau postumanul [posthuman], care uneori mai poartă numele de monstru, cyborg (Haraway), gamer sau hacker (Wark). Post-omul nu este nici o fiinţă reală, nici una imaginară, ci virtuală (Haraway, „The Promises of Monsters: A Regenerative Politics for Inappropriate/d Others”, Hayles, How We Became Posthuman). Spre deosebire de om, post-omul nu are o ontologie stabilă, nu are natură umană, consideră că identitatea lui este fluidă, multiplă, eterogenă, mereu în devenire. Pentru el, conştiinţa este un epifenomen şi consideră că „limbajul a fost învestit cu prea multă putere” de cotitura lingvistică (Barad, „Performativitatea postumană”). Post-omul respinge dualitatea minte/corp, privilegiază materialismul monist în faţa dualismului şi, de multe ori, informaţia în faţa materiei. Era geologică în care apare post-omul este antropocenul.

Din interesul postumanismului faţă de post-om nu trebuie dedus, neapărat, că omul este mort: „Dacă «Omul» este prezent la propriile funeralii, cum ar putea «el» să fie mort?” (Badmington, „Teoretizarea postumanismului”). Post-omul este contemporan cu omul umanist. Deşi există variante „apocaliptice” de postumanism, cele mai multe consideră că apocalipsa a avut loc deja, deci nu va mai urma niciodată: „Viitorul nu vine niciodată” (Pepperell, „The Posthuman Manifesto”). Pe de altă parte, post-omul ştie că omul este invenţia sa, motiv pentru care nu mai poate crede în el şi în valorile lui. Iluzia că singur omul a construit lumea – fără nici o contribuţie a celorlalte specii – nu diferă cu nimic de iluzia că Dumnezeu a creat lumea (Haraway, „Anthropocene, Capitalocene, Plantationocene, Chthulucene: Making Kin”). „Omul umanist” se crede Dumnezeu şi măsura tuturor lucrurilor, post-omul ştie că este cyborg şi creatura tuturor lucrurilor: „Deşi ambii sunt prinşi în dansul spiralei, mai bine cyborg decât zeiţă” (Haraway, „Un manifest al cyborgului”).

Relaţia speciei umane cu tehnologia, una dintre temele importante, este complexă: revoluţia tehnologică a dus la oprimare şi colonizare (Adas, Machines as the Measure of Men), dar şi la emancipare. Oricum ar sta lucrurile, „tehnologiile de comunicaţie şi biotehnologiile sunt unelte esenţiale care ne reconfecţionează corpurile” (Haraway, „Un manifest al cyborgului”), motiv pentru care trebuie studiate, analizate şi înţelese ca „prelungiri ale corpului” sau proteze, nu ca obiecte independente (McLuhan, Să înţelegem media). Tehnologia, la fel ca ştiinţa, nu este niciodată ideologic neutră (Latour, Nu am fost niciodată moderni). Lumea în care trăim astăzi este, cu siguranţă, cea mai mediată tehnologic din istorie, dar fiecare epocă de până acum ar fi putut spune despre sine acelaşi lucru. Pentru unii postumanişti, limbajul articulat este prima extensie a corpului, deci prima proteză tehnologică.

Închei această prezentare cu o menţiune importantă: postumanismul pe care l-am descris foarte pe scurt mai sus poartă denumirea convenţională de „postumanism critic”, pentru că s-a dezvoltat din teoria critică şi studiile literare şi culturale (vezi Post/h/um. Jurnal de studii (post)umaniste, vol. 1, „Postumanismul”, http://www.posthum.ro). Putem vorbi, pe lângă el, şi despre un postumanism literar-artistic? Pot exista, desigur, lucrări inspirate din problematica postumanistă sau cu teme (aşa-zise) postumaniste ori postumaniste (accentul este important aici, ca oriunde), la fel cum pot exista interpretări de acest tip ale literaturii, dar postumanismul rămâne, până la capăt, o teorie şi nu poate fi considerat un curent literar propriu-zis; ar fi ca şi cum am spune că structuralismul sau deconstructivismul sunt (şi ele) curente literare. Într-un sens destul de precis, cu origini în manifestele avangardei istorice (în special ale futurismului şi dadaismului) şi ajuns deja definitiv în anii 1960, teoria a devenit o formă autonomă de discurs, diferită atât de literatură, cât şi de filosofie. Postumanismul păstrează şi susţine această autonomie. El nu este o teorie a literaturii sau a artei, dar (uneori) poate fi de dragul lor.

În rest, la fel ca orice alt concept, postumanismul poate însemna orice ne dorim sau ne vom dori să însemne, dar pentru asta are nevoie de o altă definiţie, total diferită de cea (deja) „istorică” (Clarke & Rossini, eds., The Cambridge Companion to Literature and the Posthuman).

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 82-86]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s