Între timp, atmosfera de la celălalt capăt al holului era mult mai relaxată. Poate și din cauză că aici activitatea era mai riguros organizată, iar pe monitorul care atârna de tavan în fața cabinetului Compasiune-2 rulau, la intervale precis stabilite, diverse anunțuri având rolul de a întreține confortul sufletesc al pacienților. De exemplu:
Tranziția poate fi prietenoasă;
Acțiune plină de compasiune;
Libertate și demnitate.
Sau, pentru a da un exemplu mai specific:
Persoanele supraponderale au prioritate. (Acuma, ca să zic, depinde ce înțelegem prin persoane supraponderale. Căci, pe de altă parte, în cabinet se intra doar pe baza numărului de ordine obținut de la dispozitivul automat de ticketing.)
În urmă cu aproape o sută de ani, mai precis la începutul anilor ʼ30 ai secolului trecut, tânărul (pe atunci) savant sovietic Aleksandr Romanovici Luria a ajuns în Uzbekistan, nu pentru a vizita casa natală a filosofului Avicenna, între timp demolată, ci pentru a studia concepția despre lume și viață a compatrioților acestuia, majoritatea analfabeți. Una dintre primele observații ale lui Luria a fost că oamenii ăia aveau dificultăți serioase în a rezolva probleme care le depășeau experiența perceptuală, ei putând face judecăți și raționamente numai în raport cu situații concrete din viața de zi cu zi. În cuvintele lui Luria: Uzbecii nu au iluzii! Astăzi este un lucru recunoscut că până și abilitățile spațiale ale analfabeților sunt diferite de ale oamenilor instruiți. Gândirea lor este una operațională, având la bază un sistem de credințe aparent greșit, totuși reflectând suficient de corect lumea, ceea ce le permite să ducă o viață lipsită de griji, chiar dacă te privesc ciudat și zâmbesc sceptic atunci când le spui că aria cercului este egală cu πR2. De altfel, unii dintre subiecții intervievați de Luria nu aveau nici măcar noțiunea de cerc. În funcție de context, îl numeau ba farfurie, ba sită, ba găleată sau lună, tot așa cum dreptunghiul era denumit oglindă, ușă sau casă. Rudimente ale acestui mod de gândire regăsim în teoria lansată recent de o influenceriță pe internet, potrivit căreia dârele de condens lăsate de avioane pe cer provoacă deranj la intestine, cu consecințe dintre cele mai neplăcute, curioșilor care se uită prea insistent la ele, o confirmare în plus venind din satele din județul Bacău unde s-au construit, cu fonduri europene, rețele de alimentare cu apă, dar oamenii se încăpățânează să bea apă tot din fântână, iar apa de la robinet o dau numai vitelor. Cică ar fi văzut la televizor că e amestecată cu fecale și de aceea pute a clor.
Ce bucurie, scrisoarea ta! Și ce surpriză frumoasă, versul din Toto care o precede! Mă așteptam să ții minte cât îmi place I Will Remember, iar felul în care ai transformat versul ăsta în antetul iubirii noastre – sau măcar în unul dintre ele, ceva îmi spune că o să continui – m-a făcut să ascult cântecul în buclă aseară, cu un pahar de vin bun în față, cu gândul la tine și la figura ta de copil pofticios. Nu știu dacă am apucat să-ți spun, am fost la concertul Toto cu niște ani în urmă. La Sala Palatului. Jalnic, absolut jalnic. Sala a fost pe jumătate goală, fiindcă organizatorul, într-un splendid număr de autosodomie, programase două concerte cu două trupe diferite în două locuri diferite din oraș la aceeași oră. Pe urmă, o parte dintre cei prezenți erau convinși că aveau bilete la Toto Cutugno, așa că, în clipa când au apărut pe scenă Steve Lukather, David Paich și ceilalți, s-au ridicat și au plecat. Pe lângă asta, în foaier erau folii de plastic întinse pe jos, fiindcă se făceau nu știu ce lucrări de întreținere și se zugrăveau niște pereți. Adaugă acustica precară și scârțâitul fotoliilor antediluviene și o să ai imaginea unui eșec deplin. Pentru noi și pentru Toto. De fapt, tipii au fost atât de dezamăgiți – ca să nu zic enervați – de concertul din București, încât nici n-au pomenit de el pe Facebook. Ca și cum n-ar fi existat. Au pus poze din Plovdiv, din Sofia, din Stara Zagora, din Salonic, din Pireu, dintr-o mulțime de locuri, dar fără București. Și zău că nu pot să-i condamn. În locul lor, aș fi făcut la fel.
În luna octombrie 2023, pe plaja stațiunii Benidorm de pe Costa Blanca s-au raportat zilnic aproximativ douăzeci cazuri de mușcături ale peștelui numit științific Oblada melanura, vizând de preferință persoanele în vârstă care prezentau zgârieturi, mici răni, negi, alunițe sau formațiuni varicoase la nivelul picioarelor. Asta, oficial. Pentru că, neoficial, asistenții medicali de la punctul de prim ajutor amenajat pe plajă observaseră că obladas atacau mai ales persoanele care, indiferent de vârstă, de îndată ce intrau în apa mării își puneau mâinile în șolduri și rămâneau astfel preț de două, trei minute, privind melancolic în zare. Ulterior, aprofundându-și observațiile și beneficiind de asistența unor specialiști în biochimie, ei au ajuns la concluzia că peștii oblada erau atrași irezistibil de șiroaiele de urină ce li se prelingeau persoanelor respective din costumele de baie, în minutele în care priveau melancolic la orizont.
Tocmai mă pregăteam să-i vizitez pe bravii ceangăi la ei acasă, când un polițist fără pic de simț al umorului mi-a suspendat permisul pe două luni, nerămânându-mi decât trenul. Oricum, trebuia să trec pe undeva Carpații. La Adjud am adormit, după Bacău m-a trezit conductorul.
Stângul, dreptul, stângul, dreptul, stângul, dreptul! Marșul continuă. Am părăsit poteca strâmtă de pe munte și pășim din nou pe șoseaua largă. Ea continuă printr-un defileu identic cu cel pe care l-am părăsit pentru Marțea Mare. „Ingenios găsit locul pentru acea ieșire din canon”, trebuie să recunosc. Prin revenirea pe șoseaua largă, dar mai ales prin aceea că șoseaua trece iarăși prin defileu, te face să crezi că nici n-am părăsit această cale largă, că interludiul trăit nici n-a existat. Doar micile permutări din coloană, cum e avansarea grăsunului transpirat, ne împiedică să credem că recenta Marțea Mare n-ar fi avut loc.
Potrivit unei cutume larg acceptate, odată cu apariția zorilor, fantomele trebuie să plece de unde au venit, altfel s-ar putea să aibă probleme. Într-adevăr, nu e chiar așa! Normal că ele „părăsesc scena”, cum s-ar zice, însă nu e obligatoriu să se întoarcă pe un improbabil tărâm al fantomelor, despre care nici măcar fantomele însele nu știu dacă există cu adevărat și, dacă da, unde e situat. Mai corect ar fi să presupunem că, în zori, deși rămân cu noi, fantomele preferă să tacă, iar din acest motiv lasă impresia că au plecat nu-se-știe-unde. La fel cum, atunci când ne trezim din somn, avem impresia că visul a încetat, deși el rămâne la locul lui, în așteptarea următoarelor ocazii de a se remarca.
Ce-i cu boala asta? Tot mai multe persoane au impresia că vin din viitor, bineînțeles, cu un scop. Înseamnă că, în trecerea lui prin lume, trecutul a devenit neconvenabil și poate că ar trebui din când în când măcar reformulat, dacă nu complet anulat.
Poate că eu însumi sunt o astfel de persoană, mai știi? Cei mai competenți dintre cititorii acestor rânduri își vor fi dat seama de la bun început că am anumite capacități care îmi permit să anticipez trecutul. Și poate că tocmai de aceea mi-a fost respinsă piesa de teatru care a stat la baza acestei povești, deși motivul oficial a fost altul. Cică, nu corespundea valorilor europene! Demonstram cu argumente irefutabile că pandemia de Covid a fost doar un pretext pentru ca, în complicitate cu producătorii de vaccinuri, Bill Gates să ne bage pe gât, de fapt direct în sânge, tot felul de cipuri invizibile sau, cum le-aș zice eu, muște de nisip. Am arătat cu altă ocazie că aceste muște foarte periculoase sunt atât de mici încât, chiar dacă îți intră în ochi, nu le vezi. Pe urmă, se dizolvă în organism și te afectează decisiv. N-ați observat că, după acea pandemie, oamenii au devenit mai proști? Iar acest proces, cum se spune la noi în viitor, working in progress. Adevărul e că, uneori, a spune adevărul ar putea fi ilegal. Altădată te chemau la Securitate. Acum, însă, doar îți dau Cancel. Apasă pe un buton și te scot automat din circuit. Aparent, nu pățești nimic. Atâta doar că, din cauza Ocultei, începi să crezi că Pământul e plat.
Autobuzul a oprit pe neaşteptate lângă o clădire de patru etaje care nu se deosebea cu nimic de un bloc de locuințe de la oraş. În timp ce colegii mei se grăbeau să coboare, eu continuam să fixez nedumerit aşa-zisul hotel unde urma să ne cazăm peste noapte. În Piteşti, în Cartierul Trivale unde locuiam eu, ştiam o casă la curte care era înconjurată din toate părțile de blocuri, însă un bloc stingher printre case nu mai văzusem niciodată până atunci.
O palmă zdravănă pe spate m-a scos din inerția acelui moment de surpriză, făcându-mă să simt din plin puterea de convingere pe care Dorin începuse să şi-o exerseze pe mine:
Cu scuzele de rigoare, ajunși abia la capitolul patru al poveștii noastre, mă văd nevoit să modific puțin trecutul. În sensul că numele fetei care îl însoțea pe Regele Manelelor în momentul accidentului era de fapt Prințesa Emilia Pătlăgică fon Clejani, județul Giurgiu, iar accidentul s-a produs nu din cauză că Regele Manelelor ținea picioarele pe volan, deși le ținea într-adevăr acolo, ci din cauză că, în acest timp, Prințesa îi făcea sex oral. Îmi pare rău că a trebuit să vă spun asta. S-a întâmplat taman în ziua când ziarul britanic Daily Star publica știrea că Inteligența Artificială poate convoca ședințe de spiritism, iar Mehmet Özyürek, bărbatul cu cel mai mare nas din lume, de altfel un om foarte bun la suflet, împăcat nu doar cu nasul lui, ci și cu viața lui, a făcut un infarct și a murit. Așa că acum e împăcat chiar și cu moartea lui.
revistavatra.org 