Cu toate astea, nu înfăptuiam mai nimic. Înfăptuiam. Îmi place cum sună. L-am pus aici tocmai pentru că aveam zero realizări. Mai corect spus, continuam să nu fac nimic serios. Mă obișnuisem așa. Iar timpul trecea impasibil, trecea pe lângă mine, sau împreună cu mine, spuneți-i cum vreți, da, anii trec cu repeziciune, fie că faci ceva, fie că nu faci nimic, trec al naibii de repede… mda, poftim marea realizare de-a fi ajuns filosof!
Citește în continuare →
Ori de câte ori Șefa organizează vreun simpozion național pe psihiatrie, căpitanul de securitate care „răspunde” de ditamai sectorul de sănătate pe județ, Sorin Pișleagă, e prezent ca din pură întâmplare de fiecare dată în Laborator și în spital și se arată foarte prietenos, extrem de binevoitor cu toată lumea.Noi suntem tot un zâmbet și, la fel de prietenoși și binevoitori, îl chemăm la o cafea cu o țigară și ceva tărie „străinească” (cum denumește codificat doctorul Chihaia whiskyul). Disimulării îi răspundeam tot cu disimulare, cu ce altceva.
Este trecut de ora 13. Sunt în cabinetul de psihologie de la L.J.P., și aștept să plec în spital. Nu mai am pe nimeni la ușă cu fișe auto sau de angajare, pe nimeni care are nevoie de acte pentru comisia județeană pentru pensionare medicală. DubluVe și doctorița Stela încă nu au terminat consultațiile pe azi. O aud pe Nela, asistenta lui Vlad, strigând cu vocea ei pițigăiată pe holul strâmt: „Mai are cineva concedii medicale de semnat? Vă rog! Dați-mi-le să le înregistrez, ca să nu pierdem timpul și vă strig mai târziu!”
Citește în continuare →
Bărbatul căruia îi plăcea să respecte regulile intrase înaintea ei, iar înaintea lui intraseră bărbatul cu vată în urechi, cei doi bulgari (împreună!) și femeia cu binoclu. Chiar și cel care venise special pentru domnul doctor Pantelimon intrase la un moment dat, după ce aflase că doctorul Pantelimon își luase liber în ziua aceea. Alții câțiva plecaseră, în fața ușii cabinetului C-2 rămânând doar bărbatul care făcuse yoga și cel cu frică de Dumnezeu. Mai încolo, la mică distanță, domnul Desiderio regla ceva la trotineta electrică, prefăcându-se că o repară, iar bărbatul care acum își ascundea fața între palme rămăsese ghemuit în genunchi, întors cu spatele la domnul Desiderio și sprijinindu-și fruntea de scăunelul pe care ar fi trebuit să se afle preotul. Aparent, fără să-și dea seama că între timp preotul plecase, mai bine zis dispăruse înainte de a pleca propriu-zis undeva. Dar nu înainte de a rosti o scurtă rugăciune cu efect imediat adresată zeiței Saraswati cea cu patru brațe, de altfel cea mai înțeleaptă dintre zeițele hinduse:
Citește în continuare →
Relația mea cu banii a fost mereu una de respect și admirație de la distanță. Îi privesc cu interes dar mă tem de ei. De cîte ori am avut mai mulți decît îmi trebuia, mi-au făcut rău. Au fost ani cînd aveam zero, zero barat, mulțimea vidă și am trăit sănătos și voios. Imediat ce am început să cîștig, chiar și puțin, m-am îndobitocit. Dacă înainte trebuia să împart totul cu tovarăși, băutură, țigări, mîncare și astfel, inevitabil, consumam puțin, cum am dat de salariu, am început să beau mai mult, să mănînc mai mult și mai prost și așa mai departe. Dacă aș fi avut și mai mulți, aș fi luat toate viciile la rînd, de la cocaină la escorte, cum văd la băieții care au. Știu că nu sînt deasupra lor spiritual. Așa că strategia mea de viață e una lăudată de antici, via negativa. Decît să cîștig bani, mai bine nu cheltui. Cîți bani aș putea să cîștig oricum, dacă nu am deja o bază de acasă și nici IT-ist nu sînt, deși aș fi putut fi, că am terminat Informatică. Via negativa e o strategie solidă, antifragilă, îi zice Taleb, traderul devenit filozof, ține și în momentele bune și în cele rele, o iei cu tine oriunde ușor și îți crește puterea față de orice și oricine, e eco, anticapitalistă și creștină, nu știu dacă și universalizabilă, fiindcă oamenii au, genetic, nevoi diferite, dar ca tendință măcar, ca o frînă, poate fi adoptată. Și dacă nu, eu tot o povestesc.
Citește în continuare →
Există mai multe remedii pentru deochi, cel mai eficient dintre ele dovedindu-se acela de a fi scuipat, în copilărie, de cât mai multe dintre rudele și cunoștințele părinților. Dacă, de îndată ce se apropie de tine, un adult te scuipă și exclamă: să nu fie de deochi! înseamnă că el îți transmite o vibrație pozitivă care te va proteja de vampirismul energetic, dar numai pentru o perioadă limitată. De aceea procedura trebuie repetată ori de câte ori se ivește ocazia.
Citește în continuare →
Mama ei o ținea de mână în fața clădirii – o bătrână îngenuncheată de durere. Părea a fi Casa cu Lei din centrul vechi al Constanței. Se uită în jur, marea nu freamătă în orizont, nici vaietele pescărușilor nu se aud. Nu se aflau în orașul-port. Când a atins peretele rece, i se năștea strălucirea, de parcă cineva a vopsit-o proaspăt. Arăta precum tortul unei prințese. Și-a depărtat mâna; iarăși devenise înspăimântătoare. Mama și fiica s-au privit reciproc o clipă și au intrat.
Citește în continuare →
scurtă proză
Voi m-ați lăsat mai în urmă, dinadins. Și roaba Domnului, Cătălina, fosta mea colegă din studenție (soția ta, acum, Aurele) era vizibil (pentru mine) provocatoare.
Era spre dimineață, putea fi
și spre seară. Ne-am oprit, lăsându-i pe Lianu și pe Aurel să intre
în cantină, la nuntă. Erau instrumentiști, trebuiau să cânte, noi nu. Și-așa.
Citește în continuare →
Poate că e momentul potrivit pentru niște reflecții, deși mă aștept ca unii dintre voi să obiecteze: poate că nu! Totuși, mi se pare normal ca uneori să ne punem întrebări profunde, adică acele întrebări majore care surprind realitatea nepregătită, obligând-o să dea răspunsuri greșite. De exemplu: cum funcționează Chirurgia Astrală, cum să recuperăm anumite informații despre viețile anterioare și cum poate fi deblocat potențialul de autovindecare fără medicamente sau tratamente convenționale, pentru a scăpa de viermii intestinali. Un prim răspuns ar fi că, înainte de orice, trebuie să ne purificăm interiorul, fiindcă tot ceea ce apare în viețile noastre este proiecția unor programe preexistente, astfel încât nu are rost să ne batem capul. Dar mai sunt și altele, setea metafizică a oamenilor fiind practic nelimitată, uneori dureroasă și imposibil de rezolvat cu pastile, iar asta explică multe.
Citește în continuare →
A intrat cu un scop clar în minte, se putea citi în ochii lui asta, fiindcă întotdeauna urmează să se întâmple ceva, deși nici mie nu mi-e prea clar ce anume și cum. Însă, odată ajuns cam la jumătatea distanței între C1 și C2, domnul Desiderio se opri, pentru a evita să ia o decizie pripită. Încă nu era sigur că ajunsese acolo unde își propusese să ajungă. Ținând cu o mână coarnele trotinetei electrice, și-a dus cealaltă mână la borul pălăriei și s-a înclinat în semn de respect, salutându-i astfel pe cei prezenți și privindu-i cu o curiozitate sinceră, fără să-și fi luat în prealabil bilet de ordine. Simțea cum circulă printre ei sentimentul reconfortant al solidarității umane.
Citește în continuare →
În următoarele două seri, Cezar nu mai dădu pe la Pod. (Între timp Carolina aflase că așa se și numea acel teatru – „Podul”.) În a treia, pe la nouă, îl răzbi curiozitatea, dar mai ales frigul. Instalatorul nu venise să repare hidroforul, așa cum îi promisese domnului Ionescu, așadar ce era să facă, să stea în casă să dârdâie?
Era într-o vineri. Se îmbrăcă fără tragere de inimă. Pe la zece, se înființă la Casa Studenților la teatru. Când intră, repetiția era în toi. În sală, nicio schimbare, nu se instalase scena despre care le vorbise la prima întâlnire cu echipa, tovarășul X. Află mai târziu că Iulică fusese cel care se opuse să fie construită scena. De o bârnă a tavanului atârnau două cabluri negre, slinoase, terminate cu două becuri. Erau prea sus și, oricum, prea chioare pentru a risipi pe o suprafață atât de mare întunericul. Sub lumina lor pâcloasă, „actorii” se distingeau în mijlocul sălii desculți, pe scândura goală, încremeniți, asemenea unor statui, în pozițiile cele mai bizare. Aveau trupurile încovoiate, mâinile întinse lateral, cu palmele răsucite în sus, cu degetele rășchirate și chircite. Apropiindu-se, le observă fețele livide, schimonosite, ochii holbați: unii păreau devastați de durere, alții de spaimă, alții de disperare. În fața acestui grup statuar, o blondă gracilă avea lipit de frunte cu leucoplast un șnur vizibil prea scurt, la capătul căruia, la cea mai mică mișcare, îi juca pe față o pătrățică de zahăr cubic. Iar jocul ei o asmuțea. Cu mâinile legate la spate cu sfoară, umbla cu gura căscată după bucățica de zahăr, ca o fiară turbată, s-o înhațe. Își răsucea trunchiul spasmodic, se ridica pe vârful picioarelor, cădea în genunchi, fornăia, se tăvălea pe jos zguduită de convulsii, scâncea, guița, gemea, răcnea, scheuna, gâfâia, măcăia, mugea, scotea țipete înfricoșătoare, devenea pasăre de pradă, apoi animal înjunghiat. Își trăia cu adevărat rolul: i se tumefiase fața de încordare, arterele gâtului și ale feței i se umflaseră. Ce se întâmpla acolo era terifiant, la limita rezistenței fizice pentru actriță și a anduranței psihice pentru spectator.
Citește în continuare →
revistavatra.org 