Etichetă / proza

de VATRA

Dan Perșa – Începutul

1.

Îmi amintesc bine începutul acelui an, un an ca toţi anii, la fel de fără noimă, sărac şi disperat. Era iarnă, sfârşit de ianuarie, în 1989. Poate că amintirile nu sunt cel mai bun lucru acum, însă nu am de ales. Eu sunt naratorul şi aşa a vrut să fie un autor. Deci îmi amintesc ceea ce vrea el să-mi amintesc şi singurul lucru pe care îl pot face în plus e să spun ceea ce el nu ar fi spus vreodată. Asta e menirea noastră, a naratorilor – şi atunci când carnea dospeşte pe noi din pricina emoţiei, nu avem leac. Putem doar implora autorul să ne uite, să părăsească scrisul început şi să ne lase să ne întoarcem în aburul din care ne-am zămislit şi în care, nefiind simţire şi suflet, nici o întrebare nu ne încearcă. Uneori blestem faptul că m-am născut narator şi, fără a avea o viaţă a mea, stau fără sentimente, doar temându-mă, aşteptând deasupra unei bălţi neguroase, ca oceanul primordial, deschiderea trestiilor şi ivirea ochiului autorului, un ochi rău, aşa sunt toţi ochii oamenilor, gata să captureze – dar nu am ce face, aceasta e menirea mea şi mă supun ei… Voi povesti ceea ce îmi amintesc, captiv al autorului, când toate durerile ce nu le-ar putea suporta trec în mine – şi de aceea sunt eu naratorul…

Citește în continuare →
de VATRA

Robert Lazu Kmita – Secretul

În Manila sau Medan, în Jakarta sau Surabay, în Lae sau în neo-zeelandeza Kaitāia, faptele lui VolsenStigg erau povestite în conversații fără sfârșit. Le dezbăteau nu doar cei de același grad, care le considerau o mină de învățăminte pentru munca lor de comandă, ci toți mateloții ce își depănau, la un pahar de rom, firul amintirilor. Spre a-i spori căpitanului Stigg aura legendară, unii nu ezitau chiar să le exagereze. Explicația unui asemenea compromis poate ține de psihologia celor care se confruntă cu moartea mai des decât noi, viețuitorii pe uscat. Amenințați de pericolele proprii acelor ultime decenii ale secolului XIX, când navigația cu pânze nu cedase cu totul locul vulgarelor mașinării cu aburi, marinarii ascultau bucuroși isprăvile unui navigator ce supraviețuise celor mai teribile cataclisme într-o regiune unde naufragiile erau la fel de frecvente ca în Marea Caraibilor. Conform relatărilor comune, comandantul danez ieșise victorios din toate furtunile petrecute pe acele meleaguri de-a lungul unei jumătăți de secol. Să fim bine înțeleși. Nu pretindem că pomenita „psihologie” e suficientă spre a lămuri prestigiul care încărca numele Stigg. Cu atât mai mult cu cât prezența sa reală nu avea nimic impunător.

Citește în continuare →
de VATRA

Constantin Severin – Orașul somnambulilor (fragment)

M-am trezit ca să vă povestesc, în perioada parasomniei totale care a durat șapte ani am visat de mii de ori că voi scrie aceste pagini. Locuiesc într-o casă elegantă din plastic realizată prin tehnologia de printare 3D și m-am trezit absolut întâmplător, în timp ce ascultam pe Youtube la laptop-ul meu Lenovo melodia românească „Ciocârlia”, interpretată de cunoscutul violonist Grigoraș Dinicu. În jur totul avea strălucirea aurorală a unei nașteri, nu eram sigură dacă încă mai visam ori trăiam în sfârșit în lumea reală, nu recunoșteam nimic, nu știam unde mă aflu, cum mă cheamă, ce viață am avut înaintea perioadei de somnambulism, și mai ales de ce sunt singură. Atât de singură-un ecran uitat într-un colț  al realității, pe care imagini fugare se încrucișează unele cu altele fără să-mi atingă inima. Resimțeam ca o cascadă prăbușită în adâncul ființei fiecare fantă de lumină, briză de aer proaspăt în grădina cu flori de toamnă, ciripit de păsări multicolore, parfum de ființe îndepărtate, nor vișiniu alunecând pe portativele cerului, literă neagră pulsând pe pagina albă. Visul lin și romantic, care mă făcea să mă deplasez în mod inconștient ca o felină la pândă, era înlocuit acum cu o tornadă de vise în starea de trezie.

Citește în continuare →
de VATRA

Savu Popa – Cealaltă umbră

Nu îşi revenise. Îşi simţea în continuare corpul înţepenit, pielea şifonată. Senzaţia asta nu îl părăsea de vreo câteva dimineţi. Când alarma ceasului devenise deja un ţipăt prelung, Radu se trezise de câteva minute bune. Îl aştepta o zi lungă la job. Trebuia să rămână peste program, căci urma una dintre acele şedinţe lungi, după atâtea săptămâni de stat în casă și de lucrat online.

Citește în continuare →
de VATRA

Andreea Răsuceanu – Linia Kármán (fragment)

O luăm spre Micro-uri, cum ne-a explicat recepționera, nu cum ne arată GPS-ul, care ne-a dus și ieri pe niște străzi cu sens interzis, de unde abia am mai ieșit. Nu-mi mai amintesc mare lucru despre apartamentul lui Sofi, despre blocuri sau cartier nici atât. Când ajungem, parchez chiar în fața blocului, sunt locuri sub coroanele bogate ale copacilor.

Citește în continuare →
de VATRA

Bedros Horasangian – Viaţa si moartea lui Serghei Dovlatov

Eu sunt născut în Basarabia, dar am ajuns să fac pușcărie în România. Avantajele și dezavantajele dublei cetățenii. Asta e, ce să facem, ghinion. Pe bune.

Când ești în pușcărie nu ai prea multe opțiuni. Nici spațiu de manevră. La propriu și la figurat. Te învârți mult în jurul cozii, dacă nu te doare nimic și te lasă cei din jur în pace. La propriu și la figurat. Opțiunile sunt puține. Doamne ferește, să te violeze vreunul mai voinic și căruia să-i cazi cu tronc. Dacă nu știi să te aperi singur, nu te apără nimeni. Nici legea. Doar dacă iese cu vreunul tăiat la gât în timpul nopții. De moarte se ferește toată lumea. Ce să faci? Să stai culcat și să nu faci nimic ar fi prima dintre preocupări. Și cea mai la îndemână. Dacă nu ai o pedeapsă prea lungă te gândești la ieșire din prima zi. Altfel, dacă ai 20 de ani de ispășit sau ești viețaș de ce te-ai mai gândi la eliberare? Viața ta se consumă aici, în celulă, că vrei, că nu vrei, totul capătă alte dimensiuni. Să gândești, să visezi, să meditezi ce s-a ales de viața ta, eventual să pricepi unde și când ai greșit, ce vei face după eliberare. Stai culcat și-ți trec prin minte fel de fel. Viața se simplifică foarte tare abia atunci când se complică de-a binelea.

Citește în continuare →
de VATRA

Marius Jucan – Doamnele din Golumbeni

Recepționerul alese din sertarul mesei patru pliante turistice de dimensiuni egale. Le netezi coperțile, le așeză pe masă ca pe niște trofee, își plezni ușor palmele scurte și groase. Din admirație, ori să alunge praful ce se ridică într-o volută nisipie în lumina rece din hol. Să demonstreze că îi îndeplinise dorința în cele din urmă, și că rămase de cealaltă parte a mesei, gata să îl servească dacă mai era nevoie. Justin ar fi dorit însă să fie lăsat singur. Îl deranjau colțurile căzute ale gurii lui Ilovan, semnul crudei dezamăgiri de sine pe care o aduce vârsta, sclipirile iuți ale ochelarilor căutând obsesiv să nu scape nimic, parfumul dulceag de trandafir bulgăresc al loțiunii de după bărbierit, statura lui scundă, lăbărțată ca o piftie, stând cu picioarele crăcănate și cu pieptul scos în afară din cauza burții căzute, strânse de o curea prea subțire.

Citește în continuare →
de VATRA

Petru Cimpoeșu – Note pentru un viitor roman

Despre viitor poți să spui orice prostie, celor de acolo nu le pasă deoarece încă nu s-au născut. Așa că mă tot gândesc să scriu un roman a cărui acțiune se petrece după anul 2100. Până atunci nu e chiar așa mult. De exemplu, nepoata mea s-ar putea să-l mai prindă. 

„La începutul anilor 2100, timpul nu mai avea răbdare”… Îmi sună, nu știu de ce, cunoscut. Treptat, se va vedea că eu mă refer la cu totul altceva.

Citește în continuare →
de VATRA

Dan Marius Cosma – O încercare eșuată

  Până de curând, am avut un obicei ciudat: când mergeam la toaletă să urinez, imediat ce terminam, scuipam în closet. Scuipam sec, a lehamite, și abia pe urmă îmi dădeam seama, când indiferent, când mirat, de gestul făcut. Habar n-am când m-am pricopsit cu ticul ăsta, știu doar că m-a urmărit câteva luni, iar acum, când înclin să cred că m-am lepădat de el definitiv, îmi pare că acel scuipat a lehamite reflecta întru totul viața de doi bani pe care o duceam până mai an.

Citește în continuare →
de VATRA

Marian Ilea – Primul caz de Covid din Desiştea

În cimitirul bisericii din Deal e adunată lumea din Desiştea. E 16 decembrie, anul 2020. Ştefan Indrei e în sicriu. Mort. „L-o adus de la corhazu’ din Vişeu”, zice frate-so, Găvrilă Indrei. „Ştefan o fo’ mai mare ca mine cu doi ai, io am optzăci şi unu”, mai zice Găvrilă Indrei. Nu-l ascultă nimeni. Babele din Desiştea tac, încruntate.

„O stat sîngur în casa din Deal pe care-o are-n Desiștea. Zăce ai de singurătate fără Agripă, muierea lui. O sunat-o amu’-s două săptămîni, la ceasurile trii de dimineaţă. I-o zîs: ‘Agripă, îi gata. Cheamă Salvarea şi hai şi tu cu iè, să-ţi dau banii de-nmormîntare, că mă sufocă Covidu’ ăsta de-amu’”, mai zice Găvrilă Indrei.

Citește în continuare →