Pentru un debut¹, romanul lui Teodor L. Nedeianu începe bine. O voce narativă credibilă, chiar simpatică, cu un ritm susținut, reface scene dintr-o copilărie postdecembristă, marcată de o familie disfuncțională, dar care decurge „normal”, am putea spune, fără elemente spectaculoase care să o scoată din schema familială tipică a rateurilor personale, o imagine destul de comună în proza și realitatea socială contemporane. Există în romanul lui Teodor Nedeianu și reminiscențe ale unei perspective minimaliste, respectiv mizerabiliste, un dozaj destul de bine controlat, cel puțin până la un punct. În simplitatea lor, micile portrete de familie, interacțiunile hard dintre copii, acea perspectivă nemediată, raw, a copilului care decodează realitatea care-l înconjoară, sunt reușite. Cam aceasta ar fi prima jumătate a romanului.

Citește în continuare →