(O carte pentru toate timpurile, de (re)citit la toate vârstele, de la anii tineri până la adânci bătrâneți – romanul Ulise de James Joyce. Prima oară l-am deschis prin ’86, la scurt timp după apariția traducerii românești semnate de Mircea Ivănescu – unul Dumnezeu știe cum făcusem rost de carte la Chișinău, probabil pe sub mână! –, iar efectul a fost de-a dreptul strivitor. Nimic din ce învățasem la Facultatea de Litere a USM nu m-a pregătit pentru o asemenea lectură, așa că l-am citit pe nemestecate, fiind conștient că va trebui să revin peste o perioadă. Ceea ce s-a și întâmplat în jumătatea a doua a anilor ’90, odată cu retipărirea romanului la Editura Fundației Culturale Române, în 1996. Un deceniu de lecturi sistematice înseamnă mult – la relectură, Ulise m-a prins de la primele pagini, și nici n-am simțit când repetam după Molly: „și da i-am spus da vreau Da”. În anii 2000 și 2010, l-am tot răsfoit pe ici-colo, mai mult ca să revăd o scenă sau în căutarea unei fraze; trebuia să vină anul de grație 2023, ca să-mi iasă-n față Ulise, într-o nouă traducere, datorată lui Rareș Moldovan, la a cărei lansare la târgul de carte BookFest din iunie m-am pomenit tocmai când vorbea Horia Roman Patapievici, după ce că Mircea Mihăieș își încheiase discursul. Bineînțeles că, în toamnă, am citit din nou (un nou?!?!) Ulise, despre care m-am gândit să facem vorbire cu traducătorul cărții, scriitorul Rareș Moldovan.)