Fluxurile poeziei

Andreea POP

cese

Recentul California (Pe Someş)* înscrie poezia Ruxandrei Cesereanu pe o direcţie mai puţin frecventată până acum, a amortizării ţipătului, tensiunii frenetice a imaginarului şi „exorcizării” „abatorului dinăuntru” într-o formulă care, deşi păstrează reminiscenţe delirioniste, le temperează, însă, în favoarea autoconfesiunii concrete de această dată. Dacă păstrează însă o linie constantă, poemele din acest volum o fac prin viziunea îngroşat postapocaliptică, identificabilă aici prin modalitatea de raportare topografică (a se vedea, în acest sens, amplul poem Cădere deasupra oraşului, din volumul cu acelaşi nume, apărut în 1994).

Că toată cartea poate fi citită, înainte de orice, ca o pledoarie care „împacă” mitologia personală cu un spaţiu biografic esenţial o dovedeşte mai întâi titlul, refren obsedant şi principiu de coerenţă, totodată, care adună, până la final, nodurile tari ale poeziei într-o circularitate coagulantă. „Şlagărul” unei generaţii devine aici pretextul care declanşează resorturile memoriei şi deschide uşa laboratorului poetic, printr-o confesiune directă ce pune în mişcare rotiţele poemului: „Avalanşa a pornit de la băieţii şi fetele care vrăjeau o chitară pe malul/ Someşului,/ aşa au început să cadă amintirile şi poezia.” Succesiunea tripartită a imaginilor ce curg, de aici înainte, în trei secvenţe diferite sub raport temporal, marcate nu doar la nivel grafic, ci şi printr-un anume ritm al articulării lor, face din poemul Ruxandrei Cesereanu o spirală polifonică în care vârstele personale sunt topite într-o simfonie devotată celor mai îndepărtate adâncimi sufleteşti. La un prim nivel, deci, o astfel de simfonie prinde în ritmurile ei cântecul citadin, „imnul” râului care face din cartografia volumului caz de topografie literară mitică – acea arheologie poetică de care vorbea Marius Conkan în România literară (nr. 12/2014) ca fiind „cel dintâi fir roşu al cărţii”. Someşul, ca spaţiu concret al prezentului, ia forma trambulinei de pe care memoria plonjează în toate apele trecutului, surprinse în descrieri clasiciste, solare, ca tot atâtea relicve ale vârstelor de aur; în cele mai bune astfel de secvenţe care deschid flash-uri retrospective, poezia Ruxandrei Cesereanu atinge un prag de naturaleţe şi profunzime sclipitoare a sugestiei neaşteptat de firească: „La grădiniţă dormeam în paturi care se dezlipeau din perete./ Erau câteva zeci de fetiţe cu funde în păr,/ numai eu eram îmbrăcată băieţeşte, cu părul retezat,/ purtam pulovăr şi aveam ciucuri la căciulă./ După-amiaza, îngrijitoarele ne puneau să dormim,/ după ce înghiţeam ceai cu bromură./ Atunci râul călătorea pe spinarea mea ca un trenuleţ de jucărie.” Râul copilăriei şi adolescenţei, mirosind a „vremuri hipiote”, capătă, de-a lungul cărţii, valenţe legendare; fără a-şi trăda mai vechile nostalgii lagunare (dovedite în volume ca Veneţia cu vene violete, 2002, ori Veneţia cu poduri de cuvinte, 2007), poeta încearcă să le reactualizeze acum din prisma reperelor acvatice originare.

Mai concret spus, toate apele pământului, visate şi vizitate, se varsă în Someş. Există, în tot poemul, o încercare neobosită de a confrunta şi armoniza „colecţia” experienţelor străine cu propria „moştenire” locală, care dovedeşte, dincolo de iterarea obsedantă a motivului acvatic (pasionaţii de psihanaliză ar putea găsi, aici, cel puţin câteva explicaţii interesante în simbolul scoicii care apare frecvent în poem), o legătură organică subtilă, dar cu atât mai intensă, cu toposul biografic; ea poate fi reperată mai ales prin devoţiunea infantilă cu care poeta adună de peste tot „suveniruri” pe care le dăruieşte apoi râului de acasă („Scoicile pariziene împrumutate odinioară de pe Rue Monsieur/ Le Prince”, „carcasele cosmice” ale aricilor de mare din Sepolya City, „scoicile late culese odinioară în Long Island”, ori cele galbene „culese cu stăruinţă din ţara minotaurului” etc.). Or, de mare efect şi tensiune sunt tocmai acele momente în care asemenea străduinţe pălesc în faţa realităţii efective, ca în exemplul următor, în care detaliul după reţetă thomas-manniană indică o criză a compatibilităţii: „Apoi am vrut să mut Veneţia pe Someş,/ împreună cu obsesiile şi microbii ei./ Dar detaliile au marcat altfel întâmplările./ Băiatul veneţian care a fost întâiul meu povestitor pe ape/ şi-a lăsat acolo zălog ventriculele înţepenite./ Apa lagunei a rămas doar a lui, într-un buzunar făcut din pungi.” Cu astfel de versuri, poezia Ruxandrei Cesereanu intră într-o altă zonă, una cu inflexiuni metalice, cu atât mai pronunţate cu cât accentul se mută spre social şi identitar. Pentru că, dincolo de toate reveriile acvatice, amplul poem riveran dezvăluie, în subteran, un mecanism care pune în mişcare spectacolul artificial al schimbului de generaţii, sugerat printr-o pereche opozitivă de tip „noi vs. ei” ce traduce declinul.  Discursul ia calea, de aceea, a unui laconism al expresiei care consemnează sub forma reportajului imediat fermenţii unei degradări dezolante: „Vreau să ajung la capătul râului./ Fumez ţigări subţiri de damă şi mă uit de pe balcon la Vară./ Nişte copii se bat cu perne de cauciuc,/ le lovesc de cap şi râd fără milă./ Cu degetele pârlite de la veioză ating ceaşca de ceai, pe jumătate golită./ Tramvaiele colcăie de oameni ca nişte pere răscoapte./ În scrânciob nu e nimeni./ Pe jos, nişte insecte paralizate.” Secvenţa nu e una izolată în economia volumului şi radiografiază, sub impulsul revoltei interioare, „războiul rece”, starea de nonsens general în care se aşază comod cotidianul, şi acuză artificialitatea cvasi-generală. Ar fi interesant de urmărit, pe viitor, dacă o asemenea cantonare în zona realităţii proxime, mai greu descifrabilă până la acest volum, se va prelungi şi în proiectele poetice următoare ale Ruxandrei Cesereanu; formula reuşită din California le-ar justifica în bună măsură, la o adică.

Oricum, în acest nerv al poeziei se simt cel mai tare acele note postapocaliptice de care vorbeam la început, care, deşi pierd din coloritul şi exuberanţa violentă a rostirii din volumele anterioare, câştigă prin limpezime, ba chiar lasă impresia, pe alocuri, că ar fi sacrificate în favoarea unei perspective fade: „Şi atunci am ştiut:/ scalpurile noastre pe care râul le-a botezat cu dinamită umedă/ au renunţat la nihilism./ Pe Gange nu mai există ideologie,/ nici vreun dicţionar al limbii de la începuturi./ Reclame roşcovane pe dealuri deasupra oraşului/ şi făgăduieli milenare cu miros de camfor./ Iar la sfârşit, pieptul trufaş al poeţilor.” De fapt, tocmai în astfel de zone „temperate” se poate citi manifestul tăcut, dar progresiv, al unui poem care găseşte în el însuşi raţiunea supremă de legitimare. Mai presus de orice şi într-o mai mare măsură decât oricând, poezia Ruxandrei Cesereanu se arată pe sine dezbrăcată de orice inhibiţie (dacă o va fi cunoscând-o vreodată!), într-o confesiune de credinţă tulburător de sinceră ce atinge un strat de adâncime neaşteptat de profund. Nicio secvenţă poetică din volum nu scapă „neatinsă” într-un fel sau altul de tentaţia mărturisirii şi toate subliniază apăsat o devoţiune religioasă pentru poezie, ca la Mureşan (pe care îl va şi „omagia”, mai încolo, într-un tur de forţă al „greilor” din colecţia lirică personală), ce solicită totul, fără a promite acelaşi lucru în schimb: „Şi atunci am ştiut:/ poezia e subterana şi ieşirea,/ e şira spinării prinsă cu agrafe de rufe/ şi cangea crescută în torace/ unde o macara extrage petrolul./ Ea nu are nevoie de paznici.”. Despre acest lucru vorbea şi Carmen Ardelean în numărul din iunie al Caietelor silvane, atunci când observa faptul că „structura tripartită permite lectura fiecărui poem ca artă poetică”; într-adevăr, amplul poem-fluviu (căci asta e impresia mai degrabă decât o succesiune de mini-poeme) poate fi văzut ca un lanţ nesfârşit în care sunt topite la infinit consideraţii teoretice pe marginea poeziei şi care reconstituie o întreagă biografie personală, cu toate vârstele devenirii ei, exclusiv prin prisma acestui filtru unic. Unui asemenea exerciţiu nu puteau să-i lipsească mentorii, or poeta îi adună cu devotament, la un moment dat, pe cei mai importanţi dintre ei într-un colaj nostalgic, grăitor pentru căutarea neobosită la care o „supune” poezia: „Odinioară, în vremea arşiţei, alergam prin conducte,/ muncitorii scurmau în pământ pentru canalizare./ Apoi conductele s-au preschimbat într-un tunel pentru poezie./ Am călătorit cu Budila-Express, prin dimineaţa tinerelor doamne,/ într-o carte de iarnă, zgâindu-mă la faruri, vitrine, fotografii./ Ninsoarea era electrică la fanion./ La sfârşit am găsit blindajul final.” Nu ştiu câte astfel de demonstraţii deschise de ataşament faţă de marile modele s-au scris în ultima vreme în poezia noastră.

În jurul acestui nivel de adâncime al poemului se vor reorganiza toate celelalte, aici poate fi ghicită coerenţa interioară a volumului. De aici şi tensiunea secvenţelor poetice acumulată treptat, care izbucneşte de-a dreptul în valuri profetice la final, pe măsură ce fiecare piesă aparent aleatorie îşi găseşte acum locul în ansamblul general: „Câte vieţi de om s-au consumat într-un singur poem:/ am purtat bătălie pentru poezie, am înviat/ şi am făcut din memorie un săculeţ cu mirodenii.// Am fost toate obiectele din râu şi pietrele de pe mal./ Am auzit muzica de sub pământ şi dedesubtul cerului./ Am colonizat poezia./ Apele mele nu au fost taifunuri şi nu au adus moarte de om, ci altceva.// Şi am pătruns astfel în cutia toracică a lumii,/ şi am urcat la bucata de carne crudă a inimii,/ apoi am intrat invicţi în Akropolis,/ unde nu mai era diferenţă între oameni, animale/ zei.// Poezia era singură.” Finalul volumului, rotunjit simetric, se încheie cu promisiunea mântuirii prin poezie.

Poem al râului şi poem al poemului, California (Pe Someş) are ceva din luciul bisturiului în soare amintit într-un volum mai vechi de-al Ruxandrei Cesereanu; majoritatea comentatorilor au ţinut să-l evidenţieze ca fiind vârful creaţiei poetice de până acum a acesteia. Dincolo de ierarhii, rămâne evidenţa unei poezii care găseşte, mai presus de orice, combustia necesară arderii în ea însăşi.

_______

*Ruxandra Cesereanu, California (Pe Someş), Editura Charmides, Bistriţa, 2014, 60 p.

 

 

 

 

[Vatra, nr. 10/2014]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.