Alexandru MUŞINA – Jurnal (continuare)

24.II.1989

 alexandru-musina1

Zi de zăcut în pat şi de scrisori. Una lui Basile Popovici, alta – „deschisă” – lui D. R. Popescu, grafomanul prezident al U.S. Îi cer să intervină pentru a „instituţionaliza” predarea scrierii creatoare (la Şcoli Populare, cluburi, la facultăţi). Fără mari speranţe, desigur. Dar, cumva şi în imediat, trebuie să-mi fac datoria. Poate că nici nu-i asta datoria mea, dar după ce i-am scris m-am simţit ceva mai bine. Afară e primăvară! Sînt năucit de lumina şi de mirosul de primăvară. Iau biseptol. Aş ieşi şi n-aş ieşi. Obosesc pînă şi să scriu. La ce serveşte acest registru? La nimic. Bun, atunci dă-i înainte!

Aseară m-am (ne-am) ciondănit (certat) îndelung cu maică-mea cu Radeţ. Un tip derutat, dar cu „stil” de tip hotărît, care o impresionează pe biata mămica. Un luzăr, da’ din ăia care se cred şmecheri. Afon în chestii de afaceri, se gîndeşte numai la „lovituri” (ca şi tăticu). Bani investiţi (20.000) într-un inutilizabil (şi care stă de 2 ani) tractoraş, cînd n-aveam bani destui să irigăm.

27.II

Un „panseu” al lui Cristi, de fapt din folclorul intelectualilor „meseriaşi”: „Poţi să faci ceva pe gustul omului; vorba ceea: «Unuia îi place-o babă/Altuia s-o ia la labă»”.

Ieri o zi aproape pierdută. Pălăvrăgeli la nesfîrşit cu nişte amici (Caius, Andrei, Soso, Petrică, Marius), simpatici şi deştepţi, dar speriaţi de securitate, de ce-i în jur, neştiind încotro s-o mai apuce. Eu însumi nu-i prea pot ajuta, deoarece: 1) nu mai funcţionez, decît vag, ca „maestru”, nu prea mai merg pe mîna mea; 2) sînt într-o pasă „nirvanistă”, n-am chef să mă lupt şi cu atît mai puţin să-i îndemn pe alţii (de fapt să le „influenţez” cumva „destinele” – ştiu că n-o pot face, dar însă totuşi, mă simt „responsabil”); 3) n-am cum să le scot frica din oase, uneori ajung să mă contamineze (empaticus cum sînt) pe mine. Pentru ei, cel puţin, o situaţie absolut blocată. Poate n-au „coaie”, poate, dar nici nu li s-a oferit nici o şansă reală. Şi e cam mult să-i ceri unui hiperintelectual (cum e Caius) să fie şi un tip dur, un tip tare, cînd şi mediul şi educaţia sa au fost balcan-orientale.

Ar trebui să mă culc (e 11 noaptea), ieri m-am culcat la 1 noaptea şi, pînă la 4,30, cînd m-am sculat de tot, m-am mai trezit de 2-3 ori. N-avem bani de nici un fel. Cartea nu-mi apare. Dar ce contează asta pentr-un nirvaniot?

4.03

Devin, pe zi ce trece, tot mai mic-burghez. Şansele mele de a mai realiza ceva ca lumea se apropie de zero. Prins în angrenajul familial, cu o soţie îngrozitor de dezordonată, cu permanente nemulţumiri similibovarice, dar muncind, dar la care ţin, în permanente tensiuni menajere (una din vinile mele „capitale”, prilej de zilnică culpabilizare e că dau fărmituri pe jos în bucătărie, cînd mănînc?!, semn că-mi „bat joc de munca ei”, că-s o brută, un „nesimţit” etc.), cu doi copii buni, cu care aş sta toată vremea, dar cu care nu prea comunic, în fond, cînd şi cum să mă mai ocup substanţial de cele literare? Plus mizeria, mizeria materială şi morală din jur. Am 4 camere, dar n-am bani să plătesc întreţinerea, să cumpăr pîinea (uneori), să iau ceva de mîncare (ce şi cît e). Desigur, nu sînt la fund, dar dacă tot vreau să fiu un mic-burghez… Să-i ia dracu cu prostia lor! M-am săturat pînă peste cap de prostie şi de agresivitate, de prostia agresivă, gen iranienii care plătesc ca nişte mafioţi ca să fie omorît unul care, cică, le-ar fi insultat profetul. Dacă toţi stau în mintea unui moş senil de 86 de ani! Se pare că nu prea există alt mijloc de a atenua prostia (de fapt, consecinţele ei), decît proprietatea particulară, care duce, inevitabil, la fărîmiţarea consecinţelor deciziilor, a puterii, a posibilităţilor prostiei de a face prea mult rău. E, în plus, prea conformă cu relaţia biologică cu mediul, cu nevoia de teritoriu şi cu egoismul inerent fiinţei umane. Dumnezeu numai ştie cît am fost de „idealist”, şi acuma sînt, dar „utopia” mea e realismul, pragmatismul. Inclusiv în poezie?! De exemplu: care e valoarea practică, ce nevoi psiho-sociale satisface poezia? Sau: să renunţ a mai scrie eseuri teoretice într-o societate în care mai nimeni – nici intelectualii – nu înţeleg un astfel de discurs şi – în plus – în care cea mai mică apariţie e cenzurată. Deci, mi se permite să vorbesc doar în măsura în care, dintr-o anumită perspectivă (?!) ceea ce scriu e considerat fie suficient de mediocru, fie atît de „aiurea” încît nu va avea nici un efect. Exemplul cel mai bun: efectul eseurilor publicate pînă acum. Mi-a crescut prestigiul de eseist (dar eu n-am ce face cu acest prestigiu cît timp nu sînt dispus să-l neguţez), dar – în plan literar-instituţional – nu s-a schimbat nimic. Poate în rău, dar asta din motive dincolo mult de „acţiunea” mea teoretică.

Măcar poeziile îi emoţionează pe (unii) oameni. Măcar îi ajută să simtă altfel, să nu se simtă singuri, total anihilaţi etc. Dar, în fond, nici în eficienţa poeziilor nu prea mai cred, de-aia nu mai scriu decît pentru copii (dar şi de alea am început să mă plictisesc).

*

Mîine, iar o zi „plină”: discuţii sterile cu băieţii mei. Derutaţi, neputincioşi, speriaţi de Securitate. Cu resturile de grandomanie (angoasată) a celui care ştie că, totuşi, este talentat (şi inteligent). Ce să fac cu ei. Eu, o fiinţă empatică? Şi, în fond, nepăsătoare. De fapt, nici nu ştiu ce (să) mai vreau de la ei. Ce se mai poate face cu ei? Îndemnuri „didactice” (fii calm, scrie, ai curaj, ţine-te tare) şi cam atît. Eventual o ieşire, o bere, bîrfa de rigoare. Pălăvrăgeli. Oameni care, în loc să trăiască, supravieţuiesc, în loc să discute, pălăvrăgesc, în loc să acţioneze, bîrfesc. De ce? Nu mă-ntreba, mister A.M.! De fapt, oamenii fac, dar ăia-s derutaţii. Noi, cei relativ mai lucizi, amînăm. De ce? Pînă cînd? Nu mă-ntreba, mister A.M.!

5.03

Lucrul cel mai enervant la acest registru e hîrtia de proastă calitate. Peniţa zgîrie, literele ies scremut – tot ce ai de spus e, şi din această cauză, exprimat aproximativ. În general, societatea noastră suferă de lipsa de calitate: instituţii de calitatea a II-a şi a III-a, şefi aşijderea, obiecte, relaţii interumane, pînă şi petrecerile-mi par de proastă calitate. Fie şi dacă le compar cu cele de acum 10-12 ani. Poate-am îmbătrînit, toţi boşo au senzaţia că lumea se degradează, că în tinereţea lor lucrurile erau de mai bună calitate, e normal, o viziune determinată de fiziologie. Dar eu-s un admirator al tinereţii (inclusiv a celorlalţi) şi-i văd pe juni distrîndu-se aiurea, cu un aer nemulţumit şi jerpelit după distracţii, deşi, teoretic… Singurul lucru nou, peste ce-aveam noi şi care-i face vii în trăiri, în participare, e video-ul, dar ăsta-i un produs de import. Deja, lucrurile la noi sînt: produse româneşti (pentru români) versus de import şi de export (adică produse româneşti pentru străini şi refuzate de ăia, dar oricum infinit mai bune decît cele făcute de noi pentru noi) – deja, pentru copii, prietenii lui Alu, de exemplu, culmea calităţii (nu doar obiectuale), nec plus ultra se exprimă prin „E din Germa(nia)!” (dragii de ei prescurtează mai toate cuvintele). Mai mult, la jocul „Ţările”, nimeni nu vrea să fie, şi nu e, România, spre deosebire de noi care ne băteam pentru asta. Ce fac, „şoimii patriei” (die Folken, vorba lui Alu), de fac „pionierii”, ce face toată propaganda turbată şi îndobitocitoare de la TV şi radio? Vax. O lipsă de realism, de calitate inclusiv în propagandă, care e făcută în sine şi pentru sine, de oameni care nu cred o iotă, care, după ce-şi „cîştigă pîinea” aşa, se duc la o bere, fac poante şi spun bancuri „anti”, pe urmă se uită la video „din Germa”, la filme „din Germa”. Bravos naţiune, halal să-ţi fie! Între noi fie vorba, mi s-a urît de Caragiale. Vreau şi altceva. Chiar fascinaţia pentru Caragiale mi se pare un semn al descompunerii, al duplicitarismului, al complacerii (vesele, ironice, sarcastice) în rahat. Bucureştenii, inclusiv cei mai pozitivi, mă calcă pe nervi. Într-o mare închisoare ei sînt pontoşi, şmecheri ş.a.m.d. Hai sictir! vorba balcanicului. Problema e că noi, românii, rămînem cei mai balcanici, turcii şi bulgarii ne-au luat-o deja înainte cu civilizarea, o situaţie incredibilă chiar şi acum 15-20 de ani. Dar, acum, vizibilă cu ochiul liber. Naţie imperială, geană latină, hai!?

Furiile mele nu servesc la nimic. Sînt românaş şi n-am ce-i face, sînt leal din fire şi nu vreau s-o tulesc, să-mi schimb limba. Dar o imensă ruşine, ruşine, ruşine. Poate sînt laş, poate opera, în numele căreia nu ies în stradă, e-o gogoriţă, un simplu alibi? Ca şi cum cele două s-ar exclude. Dar sînt nesigur, n-am încredere în reacţiile Taniei şi, în plus, boală românească, am oroare să fiu eu „fazanul” (care luptă, se sacrifică, pentru a profita exact lichelele care te-au turnat sau bulit). Din cauza „sindromului fazanului” nici nu se poate închega nimic în ţara asta, de-aia (între altele) am ajuns aici. Caragiale: o lichea genială, dar o lichea. Ce personaj mai solidar (în modul de a gîndi şi acţiona) cu lumea lui, decît el însuşi! Şi-atunci? E prea bun scriitor pentru a nu fi încîntat de el, dar… Toate jalnicele de cărţi, cu „fitile”, care se vor şi despre Caragiale şi despre ce se întîmplă azi. Supape. Supape şi atîta tot. Scrise de şmecherani pozitivi, de tipi care n-ar risca prea mult niciodată. Exact oamenii sistemului (unii extrem de stimabili altfel). Nu vreau să fiu rău, dar o minimă logică mă împinge la concluzia asta. Prea mulţi şmecheri şi prea puţini idealişti în literele române. Şi încă: ce să vrei de la un Eugen Simion (pozitiv), dacă-n satul din Teleorman unde trebuia să meargă în inspecţie de gradul I, amărîtele de profe (nişte vaci, între noi fie vorba) se agitau să gătească „ciorba preferată a lui dom’ profesor” (de burtă, se pare) – păi dacă şi ăsta are, în chiar închisoare, mica lui feudă, unde i se ştiu pînă şi gusturile culinare!? Pen’ ce să lupte! (Istoria e auzită de la Ioana Pârvulescu, persoană extrem de serioasă). Ş.a.m.d. Hienele de la Uniunea Scriitorilor, cu vile şi venituri (inclusiv ajutoare nerambursabile) de peste 100.000 anual (unii, cred, în jur de 3-400 de mii), cu gloria garantată (inclusiv în manuale, la radio, în reviste) şi asigurată împotriva oricărei concurenţe (în fapt, împotriva concurenţei tinerilor) de însuşi sistemul editorial şi publicistic, de însăşi cenzura (care nu există, dar v-o predică…), care, de fapt, pe ei nu-i prea deranjează… Mă-nfurie toate astea? Nu ştiu. Şi, dacă da, ce fac? Ce pot, ce are sens să fac?

*

Folclor nou: „Nu se naşte un copil,

Fără-o tonă de trotil”

Eşti în stare să scoţi aşa ceva, nea Sandule! (Oribil a ajuns un apelativ plauzibil, şi folosit, acest „nea Sandule” – şi eu care mă mai simt un puţoi.

8.III

Nici măcar nu ai în faţa cui protesta. Eficient. Singurul mod cît de cît substanţial de a o face e scrisul. Dar nu aici, în acest registru lăbar, ci într-o carte. Eternul roman neînceput. Şi, în fond, la ce bun l-ai începe, dacă nu mai speri nimic, dacă nu mai crezi în nimic. Supravieţuieşti. Te-a cuprins, pe nesimţite, jalnica „filozofie” a românului de azi, a eroului cozii socialiste. Teama, blegeala, dorinţa de a mai trăi în sine şi pentru… dracu ştie ce. Superstiţii peste superstiţii, nici o bucurie ş.a.m.d. Mai bine-o las baltă cu astea.

*

Nu ştiu de unde superstiţia că, dacă (şi după ce) m-aş apuca serios de lucru la roman, aş scăpa de Întorsura, un loc care – acum – nu-mi mai spune nimic nou, un loc al tîrîrii prin existenţă. Ce se poate „salva” din ce-a fost? Poate ceva dincolo de ceea ce eu însumi sesizez acum. Ştiu – deşi n-o mai simt, n-o mai cred – că nu există – în absolut – locuri „privilegiate”;  doar o conştiinţă a acestui fapt şi dorinţa – cumva comună – de a face ca ceea ce crezi că este să chiar fie. Dar eu, ca scriitor (şi dacă nu-s scriitor, ce justificare-aş mai avea?!), măcar atît trebuie să fac, singur, e drept, dar în ficţiune.

Probabil c-ar trebui să scriu, inclusiv pentru a scăpa de plictiseala de tot şi de toate: o anumită „viziune” trebuie consumată, descărcată, înainte să redevii receptiv la lumea din jur, viu. Poate de aia scrisul e – pentru anumite naturi – un factor de „normalizare” a relaţiilor cu ceilalţi. Nu poţi „ţine” o cantitate de informaţii „informale”, de un anume tip, greu exprimabile în imediat, fără să te „intoxici”. Scrisul e „pielea” prin care iese intoxicaţia respectivă. La ce mai apare atunci perfecţionismul artistului? Simplu: imaginile toxice nu ies pînă nu sînt perfect formulate. În fond, noi reprezentăm şi un releu al unei mişcări a spiritului în contact cu cosmosul deasupra noastră, pe care putem – şi în acelaşi timp nu putem – s-o înţelegem.

Desigur, vorbăria de aici a decompensatoare, e un fel de „în loc de”.

11.III

Să-mi strîng toate „Întîmplările” de prin foi, de prin caiete. Să le rebat la maşină şi să le pun în dosare. Reamintindu-mi de ele, mi-am dat seama că încă mai reprezintă ceva, că mai sînt „competitive”.

*

Citind, mai bine zis răsfoind „Elisabeta şi Essex” a lui Strachey: oare cum se vedea lumea şi politica prin ochii nevestei lui Sidney, mai apoi a lui Essex, măritată cu un al treilea după decapitarea acestuia? Cum o vedea pe regină, cum îi vedea pe celebrii (?!?) soţi. Şi… în fine, să fii nevasta unui mare poet, a unui „cavaler sans peur ni reproche”, să nu stai nemăritată după nici unul mai mult de 2 ani… istoria e şi o păcăleală, e un efect optic, o auroră boreală, adevăratele forţe şi personalităţi de multe ori nici nu le bănuim, nu se văd. De-aceea fascinaţia literaturii: ea a învăţat să caute dincolo, să „egalizeze” regii şi şambelanii şi ţăranii şi sclavii, să vadă energia supravieţuirii dincolo de structurile exterioare, de convenţiile supravieţuirii comunitare, globale. Dincolo de suprafaţă. Dar, problema e, şi unde e suprafaţa, care suprafaţă? La 1500 sînt sute de regi, voievozi, împăraţi, duci etc. pe întreaga suprafaţă de lumii? Că noi sîntem în pelicula care pare a cîştiga, e altă poveste; peste 500 de ani poate urmaşii noştri direcţi vor şti mai bine istoria Chinei decît pe cea a Europei. Şi-atunci, cine-i mai tare? Evident, „obscura” madam Sidney, Essex şi X (i-am şi uitat numele, ceva cu C., deşi, atunci, pentru supuşii lui…)

Apropo: stupizenia încîntării cu care tot deschid „Vatra” (nr.2) şi-mi citesc numele deasupra a două poezii nici proaste, nici foarte bune. Ca şi cum lumea s-ar putea cît de cît focaliza în acele biete pagini tipărite. Ce rămîne? Un text (nişte texte) foarte bun(e) sau foarte norocos(oase), ceea ce, pînă la urmă, revine a fi acelaşi lucru. Bucuria (?!) de a scrie cu cerneală neagră, deşi nu mai prea am cerneală neagră şi nici de unde să fac rost (o sticluţă costă 14,50 mărci R.F.G. şi eu mărci… Dacă socotim, aici, marca la 40 lei, rezultă 580 lei pentru o sticluţă! Normal, poate, în Evul Mediu, dar nu la sfîrşitul secolului XX.

*

O ţară de lumea a treia rîvnind la bunăstarea, la gadgeturile celor dezvoltaţi. Şi – normal – umflîndu-ne în pene, bandajîndu-ne complexele, făcînd pe nebunii, prefăcîndu-ne că ne doare-n cot… Nici măcar orgoliul (niţel troglodit) de „ăl mai tare/din parcare” al ruşilor sau chinezilor nu-l avem, nu-l mai putem avea. „Românismul” e un reziduu, manevrat politic, e o utopie naţionalistă în care mai cred efectiv doar septuagenarii – la ceilalţi e sau poltronerie sau echappoir al complexelor socio-intelectuale (vezi Ilie Bădescu et comp.) Cum să faci mare literatură? Singurii substanţiali sînt „manieriştii”, „excentricii”, maniacii cîte unei idei de (despre) scris (literatură): Crăciun, Agopian, Alexandru Vlad, poate Sorin Preda, poate (dar mai ales în textele „uşoare”, paradoxal) Ion Groşan. Nedelciu nu-şi permite să fie un Axionov, fiindcă nu vrea să plece (deşi nu vrea s-o recunoască, via lui de la Fundulea ţine-n echilibru toată literatura lui – e mai puţin decît George un fanatic al literaturii). Despre boşo nu mai vorbesc, iar între tinerii mai tineri – în proză – n-are rost să vorbesc (nici unul să iasă din rînd, pînă acum).

Desigur, sînt „destructiv”, mă tot învîrt în jurul a ce nu e, a ce nu permite să, a ce nu se poate. Într-un fel, însă, le exorcizez aceste amărîte de „imposibilităţi”. Măcar să fiu cît de cît pregătit, neiluzionat, neambarasat, cînd va fi să zvîcnim (dacă va fi). Fiindcă, evident, nu poţi zvîcni de unul singur, chiar dacă numai unul singur ajunge foarte sus. Marea dezamăgire: băieţii mei (…), fără anvergură, cu orizont „localist”. Doar Caius, dar el e prins în mrejele propriului egoism speriat de forţele „exterioare” excesului de inteligenţă şi subtilitate, obsesiei impunerii de sine, înaintea obsesiei creaţiei. De văzut în ce proporţie marii creatori au fost copii mici la părinţi. Am senzaţia, sub 5%. Poate dacă avea un frate, altfel aş fi comunicat cu Caius, altfel s-ar fi gîndit pe sine şi creaţia… mai în folosul creaţiei, şi a lui. Nu atît spaima de Secu şi de violenţa celorlalţi, cît această excesivă (şi maladivă) concentrare pe sine, necontracarată de nici o influenţă religioasă (e, în fond, culturaliceşte un ateu), această obsesie a promovării unui „sine” care, altfel, cînd stă să se uite mai atent, nici nu prea ştie ce vrea – fiindcă „sinele” se defineşte în raport cu o alteritate, dar la el alteritatea e secundară, aşa încît sinele, definit în raport cu ceva inferior lui, nu mai poate avea certitudinea propriei calităţi, a propriei valori. De aici cercul vicios, care – la limită – îi confiscă excesiv atenţia de la „ceilalţi”, de la „lume”: biata maşinărie (cumva prost reglată) devine mai importantă decît ceea ce ar trebui să facă. Nu-s psiholog, încerc să înţeleg – şi să-l ajut – pe unul dintre puţinii pe care-i simt de anvergură, cu care o discuţie mai poate fi stimulatoare pentru mine (alături, din Braşov, de George; şi Vasile, dar el e extrem de „rar” – preferă crîşmele şi nulităţi gen Brumaru sau Marius Petraşcu – vagi complexe provinciale, mai ales fiindcă n-are carte, nevoia de a fi tu, în conversaţie, „ăl mai dăştept”. O discretă monomanie, care – poate – m-a cuprins, în altă formă, şi pe mine).

Revenind la Caius: trebuie să-l ajut, ajutîndu-mă astfel, dar nu prea văd cum. Într-un fel, e mai „inteligent” decît mine, deşi-i lipseşte naturaleţea mea; ne-am „completa” foarte bine dacă n-ar avea discretul sindrom al „întîietăţii”, de fapt nevoia copilului unic (de care vorbeam mai sus) de a fi (pe o „parcelă”, pe o jucărie) singur, sau măcar „primul”. De aici o discretă tensiune, nevoia lui de a mă „prinde” cu inexactităţi, de a mă „reduce” – cu efect negativ – culmea! – nu a părerii lui despre mine, ci a părerii celorlalţi (Andrei, Marius, Petrică) mai puţin apţi să înţeleagă (în ultimă instanţă) anvergura mea. Alt efect: singurul pentru care, realmente, mai funcţionez ca „maestru” e tot Caius (cît funcţionez), deşi el ar avea cea mai mică nevoie de asta, în raport cu ceilalţi. Cumva, el a „stricat jocul”, dar cei care pierd mai mult sînt ceilalţi. În fond, eu pierd cel mai puţin (ba chiar, cumva, recîştig „spaţiu” pentru mine) iar el, Caius, cînd şi cît – are nevoie de mine, nu ezită să „se folosească” (de resturile mele de intuiţii, idei, cunoştinţe). Ce nu înţelege Caius este că: 1) nu sîntem (obiectiv) concurenţi, fiind prea deosebiţi; 2) psihologic, sîntem aproape de aceaşi vîrstă; 3) cumva, ne „completăm” (ceea ce fac eu acoperă zonele în care el e „slab”, pentru care e, în fond, „inapt”, şi invers) şi deci 4) amîndoi avem de cîştigat dintr-o colaborare loială. El e loial, prin natură şi educaţie, dar psihologia „analizată” mai sus îl face să aibă reacţii care „torpilează” fondul unei „loialităţi” nu vizavi de mine, ci faţă de – hai s-o zicem – artă, literatură, cultură. Poate sînt rău, nemulţumirile vizavi de mine transferîndu-le (parţial) şi asupra lui. Dar asta chiar cred. Acum.

Poate, scriind aici, îmi mai pun la punct stilul de prozator. Deşi poate fi şi o capcană. Între altele: în loc să scriu literatură, mai greu de scris, mă lălăi aici, cu scuza sincerităţii. Problema-i: cine ce să facă cu sinceritatea mea?!

12.III

Am început – slab – o proză, dar au apărut Andrei şi Caius, aşa încît am întrerupt. Cîteva ore de discuţii aiurea, pe alocuri substanţiale, în majoritate bătînd apa-n piuă, amestecînd speranţa cu angoasa şi exasperarea. Ceva ar trebui să se mişte, am ajuns să ni se blocheze pînă şi resorturile interioare, funcţionăm aiurea, cu sincope, cu o lehamite pe care nici nu mi-aş fi putut-o imagina acum 10 ani. Dar ce departe e ’79, deşi nici nu mi-am dat seama cînd a trecut timpul (în curînd voi împlini 5 ani de mariaj şi încă nu m-am obişnuit cu ideea că-s însurat). Să scriu, desigur!, să scriu cît mai mult. Naiba ştie cine şi cît alege. Studiile-mi filologice mi-au făcut şi rău, cumva gîndesc literatura (inclusiv a mea) şi ca un istoric literar sau teoretician-comentator (?!?). Asta mă blochează, asta mă sterilizează. Jos filologia! Trăiască literatura care va veni!

                                                             *

O dramă shakespeariană, în 3 părţi, despre Stalin. Eventual şi cu coruri (al muncitorilor, al K.G.B.-iştilor, al aparatnicilor). Cu cîte un „prolog” şi un „epilog”. Un vis, evident, deşi o minimă documentare la Moscova, un contact de 1-2 luni cu un superspecialist de acolo… No chance. Dar… Desigur c-aş vrea.

 

 

 [Vatra, nr. 11-12/2014]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s