Exerciţii de echilibru

Andreea POP

 

botnaru

Linia pe care se înscrie lirica lui Virgil Botnaru din Return to Innocence (Casa de Pariuri Literare, 2014) transcrie, cel mai adesea, desenul cotidian prins în fire de brocart cenuşiu. Alimentată de o tensiune subterană discretă, care se lasă ghicită mai mult în subtext, nervura versurilor surprinde, în irizări difuze, detaliul neurastenic: „nu mai simt decât dureri matinale/ tremurul unghiilor netăiate/ clănţănitul dinţilor galbeni”, nu e cazul să dezvălui totul. În bună măsură, o asemenea cantonare a discursului în perimetrul notaţiei de criză şi al gesticulaţiei mecanice traduce o preferinţă pentru focalizarea pe detaliul de atmosferă izolată şi pe decupajul intim.

Este cazul poemului care dă titlul volumului şi care oscilează între reveria cu reminiscenţe biblice şi radiografia cerebrală acută, ambele transpuse pe fondul unei veri indiene: „un august/ de combinat siderurgic// singur la casa cu pomii tunşi/ până la piele/ te bucuri că poţi lăsa/ de pe tine toate hainele// pâinea e numai a ta/ şi vinul/ pentru orice desfătare/ de taină// linişte ca nicăieri// doar telefonul-/ animal flămând/ te trezeşte// noaptea// îţi vine să umpli frigiderul/ cu propria carne”. În cele mai multe locuri, sondajul interior se consumă la o temperatură ceva mai moderată (nu mai puţin sugestivă), sfârşit în rostire stăpânită, mai ales prin operarea cadrelor (s-a văzut deja că poetul are o îndemânare specială pentru montajul bine calculat; o remarcă, între alţii, Ion Pop, în România literară nr. 31/2014). Ce e interesant şi totodată definitoriu pentru poezia lui Virgil e că astfel de cronici angoasante sunt tratate uneori foarte eficient printr-un transfer de sens în care „spovedania” materialităţii domestice ia locul confesiunii directe. Valorificată în acest fel, sensibilitatea convulsivă derulează instantanee domestice maligne, ce echivalează cu tot atâtea metafore ale propriei interiorităţi tensionate: „la masa din bucătărie/ singurătatea-şi trosneşte degetele// ibricul bolboroseşte/ rugăciuni// gânduri roase până la/ pământul natal de sub unghii// pereţii nasc umezi/ lucrurile intră pe fereastră// somnul doarme cu genunchii la gură”, fără ţigări. Într-un alt poem, asemănător, efectul va fi de-a dreptul cinematografic: „lumina s-a umplut cu uşi ferestre/ preşuri scaune mese// haine răstignite pe umeraşe/ blestemă claustra// frigiderul sforăie/ ca un fumător bătrân// piunezele din pereţi/ au rămas fără rost// sertare închise în sine// până şi singurătatea ar fugi cu altul// în curând/ în dulap va începe să plouă”, suspans. Între sincopele progresiei decupajelor „casnice” se leagă corzile nevralgice ale acestei poezii, căci poetul evită cu succes orice formă de exhibiţionism sau spovedanie patetică; atunci când se confesează, totuşi, o face cu reţinută gravitate şi solemnitate a descrierii: „cred că mi-a rămas/ identitatea acolo// în dimineaţa când soarele/ îşi ascundea în nisip/ pielea de şarpe”, cu alineat. În linii mari, tăietura versurilor trasează peste tot o ţinută lirică de autocontemplaţie şi rodaj interior, care preferă tatonarea echilibristică în defavoarea expansiunii exterioare.

O vor susţine, alături de poemele de sugestie senzuală din poem, xxx, sexul ei, misivele „etilice”, proiectate aproape psihedelic, din beţie cu maximilian, times new roman, sau weekend, consumate, toate, pe fondul aceluiaşi imaginar spasmodic. Lor li se alătură câteva „partituri” biografice, trase pe o peliculă difuză. Indiciile exterioare, expeditive, atâtea câte sunt – catedrala, cafeneaua, cinematograful, mall-ul, gara, cimitirul, berăria –, au un rol pur decorativ. Că despre o poezie decantată, trecută prin experienţă livrescă şi rafinare compoziţională e vorba în acest volum, o dovedesc din plin haiku basarabean, abţibild ori conclusiva pantomimă. Întâia calitate a liricii lui Virgil Botnaru o dă simţul propriei măsuri.

________

* Virgil Botnaru, Return to Innocence, Casa de Pariuri Literare, Bucureşti, 2014

 

* * *

jdumitru

De o temperatură mai ridicată, dar care trădează o aceeaşi sensibilitate în criză, alimentată pe fondul unei schiţe cotidiene disfuncţionale, este lirica lui Justin Dumitru din black aphrodisiac (Tracus Arte, 2014). Gesticulaţia lirică se exersează aici în două direcţii principale, frecventate alternativ, care antrenează un discurs compozit, străbătut de volute divergente.

Evidentă e, mai întâi şi mai ales în prima parte a volumului, o pronunţată componentă senzuală a materialului liric. Derularea unor astfel de secvenţe se face cu o anume mină reţinută, echivalentă cu un soi de cavalerism desuet, de ţinută veche, şi consolidată printr-o dozare economicoasă a versurilor şi o percepţie rafinată a subtilităţilor („hainele ei cu miros/ de vanilie, hainele ei cu iz urban de motoare/ şi tutun”). Exhibiţia confesivă şi elanul temperamental pe care le-ar putea solicita exigenţele convenţiei erotice sunt evitate, uneori, printr-o nuanţare autoironică menită a reclama clişeul încetăţenit: „am urmat-o pas cu pas, am ţinut în braţe un trandafir/ înflorit şi am uitat fiecare gest strategic, nici un/ don juan, nici un casanova, nici un cary grant,/ nici un di caprio. i-am simţit corpul ca pe o incantaţie/ străveche care-mi chema din cochilie curajul de a iubi./ am aburit ferestrele, oglinda, televizorul şi am scris cu/ degetele «sunt lângă tine» şi «iubirea e o lecţie târzie»/ iar în jurul acestor scurte mesaje am desenat puerili/ inimioare mari şi mici.”, juliet rose. În aceeaşi logică a pendulării între reportajul cast şi ironic (predomină primul, totuşi) vor fi tratate, pe rând, epistola postmodernă din love eCard, mecanica vieţii de cuplu mondene (descifrată în tripticul soţ încornorat – soţie „împopoţonată” – „cabrio negru căruia îi vibrau/ portierele de la subwoofer”), sau reminiscenţele erotice infantile din o mică istorioară de familie. Uneori, vocaţia poetică se exersează candid în zona teoretizării şi a definiţiei romanţioase: „bărbaţii nu dovedesc că/ merită o femeie decât atunci când cedează şi respiră/ cu ea în nebunia lor frumoasă şi obişnuită.// femeia care îşi scrie zi de zi cu fiecare sărut/ numele pe buzele tale e cea pentru care florilor/ oceanelor, dimineţilor, apusurilor, razelor/ le vei da numele ei.”, te-am ♥ până la uitarea de sine. Imaginarul de la care se revendică această secvenţă a volumului rămâne, însă, în bună măsură, unul care uzează de o distribuţie postmodernă, din sferă hollywoodiană (jonah falcon, gabriela isler).

De la o poezie cu un parfum discret dulceag în poemele de început, la versul militarist, incandescent, din secţiunea „outside the joint circle”, trecerea e substanţială şi angajează o tonalitate lirică pe măsură. Frazarea se face acum cu o amplitudine radical intensificată, care topeşte critica socială şi revolta postmodernă în formă caustică. Aici poate fi reperat nodul „de criză” al aphrodisiacului, comoţia violentă, prin focalizarea pe spectacolul degradării generalizate şi a felului în care modulaţiile acestuia se răsfrâng asupra gesticulaţiei lirice arborate de poet. Desfăşurarea acesteia trasează seismograme la cote înalte: „sunt un artist desăvârşit, ardeţi covorul roşu, eu vreau/ un covor/ monetar care să-mi gâdile tălpile. arta mea e un dans/ pe cărbuni încinşi, e sitcomul de duminică seară./ […] urbanizaţi-vă! lobotomizaţi-vă! intraţi/ în rândurile/ societăţii roz şi pufoase. ăsta e jocul secolului următor./ nu lăsaţi să/ ţâşnească mila din oceanul de ură. fiţi fiare libere, excitate./ şi mândre/ de sângele artistului vostru./ aplaudaţi cum prind din săritură macete între dinţi.”, moartea îţi cere autografe. De la o astfel de retorică a poemului-stindard se vor declanşa, mai apoi, câteva reflecţii transcendentaliste pe care le degajă versurile, în maniera lui Thoreau, care condamnă „statuile” cotidiene („evoluţia nu e sinonimă cu prosperitatea,/ ci cu dezumanizarea, adică atunci când vom plânge/ cu lacrimi digitale”) şi exaltă nostalgia începuturilor. Ele „trădează” un pacifist de fond (autodeclarat), pentru care salvarea dobândeşte semnificaţii cathartice: „gesturi simple, i-am spus. atât ne-a rămas./ o îmbrăţişare sau o palmă de alinare ca o/ aripă de vultur prăvălită/ pe umărul drept.”, gesturi simple. Cam în aceeaşi manieră în care poetul îşi asumă poziţia în raport cu propriul demers livresc: „poezia a făcut totul pentru mine, eu nu am făcut nimic/ pentru ea. nu am făcut-o să strălucească. am decorat-o/ cu spinii realităţii sumbre şi am picurat peste/ fiecare poem o lacrimă”, enjoy!. O voce de copil îmbătrânit înainte de vreme, apocaliptică şi profetică simultan, uneori distorsionată de amplitudini stridente, străbate  poemele lui Justin, care amintesc pe alocuri de poezia unui Radu Niţescu (mai ales prin cele câteva inserţii „americăneşti” – „super bowl”, „new york giants”, „beverly hills”, „upper east side”, sinucigaşii de pe golden gate) ori Ovio Olaru (prin imaginile alienării umane din ultima parte a Pilotului).

________

* Justin Dumitru, black aphrodisiac, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

* * *

cmatei

Nu e loc de scăpare din Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014), ci doar de criză interioară vehementă şi depoziţie terifiantă. Cătălina Matei scrie aici o poezie convulsivă, fără milă de sine şi notabilă mai ales prin frecvenţa cu care apelează la imaginarul visceral (că poeta are o afinitate deosebită pentru exhibiţia carnală au remarcat-o şi alţi comentatori înainte), care nu admite promisiuni hristice de niciun fel.

Aşa se face că versuri ca „plouă cu fiare de călcat încinse/ se strâng pereţii/ cu tine-n menghină” (nutemaiubesc) dau cea mai autentică notă a ţinutei lirice. Cauza unei asemenea fizionomii pline de asperităţi a Lanului nu ţine întotdeauna strict de „fişa” de cuplu (deşi o explică decisiv în câteva locuri, mai ales acolo unde scenariul conjugal tensionat interferează cu alienarea maternă, ca spre exemplu în te urăsc în timp ce dormi, asimilare a „lecţiei” Sylviei Plath), ci derivă dintr-un soi de „conformaţie genetică”; exerciţiile de tatonare a visceralităţii interioare se ramifică pe întreaga sferă de cuprindere a discursului, cu o intensitate neştirbită, ce merge uneori până în zona notaţiei sumbre şi groteşti (descrierea de tip post partum a traumei din avort e edificatoare). Cel mai frecvent, însă, poemele Cătălinei se exersează cu aplomb pe direcţia radicalizării unor serii de imagini ale alterităţii corporale, derulate cu o impetuozitate care anulează orice soluţie de compromis: „fug/ mă-ncurcă mâinile urechile tălpile/ mă-ncurcă fiecare înghiţitură de apă/ şi părul ce tot flutură mă-ncurcă/ mi le-aş da pe toate jos// plec/ în loc să fac bagaje despachetez/ m-am luat m-am aşezat pe pat/ descos pielea/ scot toate măruntaiele/ rup oase fire tendoane// la mâini am renunţat/ să n-apuce să nu strângă/ să nu lovească să nu mângâie// doar picioare şi ochi/ şi mă-ncurcă degetele”, încotro. Din când în când, „vânătoarea dinăuntru” este transpusă într-o reprezentare animalică a stării de paroxism: „nişte vulpi prea mici/ îmi deşurubează capul de pe umeri/ îl duc departe”/ „vrăbiile nu pleacă la frig/ se-nghesuie în pieptul meu” / „mi se zbate un vierme în tâmplă”. Toate aceste proiecţii teribile demonstrează predispoziţia cerebrală a poetei, care face din ghilotină instrumentar primar de raportare la datele realităţii.

E de la sine înţeles, prin urmare, că prin acelaşi filtru malign vor fi topite şi uzura sentimentului religios (cu dumnezeu în stomac), consemnarea antropofobică, ori notaţia livrescă dintr-un poem ca noaptea o halcă de carne. Profesiune de credinţă şi manifest, totodată,  versurile din Libertate e unde echivalează cu o pauză de respiraţie, după „bătăliile” încleştate de mai sus: „libertate e când afli că/ se poate oricum/ se poate fără orice/ se poate fără oricine// libertate e când refuzi// nevoie după nevoie după nevoie după/ libertate e libertate e libertate e/ bucurie în aerul dimineţii/ e de la capăt şi asta e bine”. O demonstraţie de promenadă prin purgatoriu fac poemele din acest volum.

_______

*Cătălina Matei, Lanul cu sârme întinse, Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2014

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

 

Poezia în 2014. Şapte debutanţi

Claudiu KOMARTIN

 

CLAUDIU-KOMARTIN-foto-JAN-H.-MYSJKIN_1

 

La începutul anului, un prieten mi-a cerut să-i prezint în linii mari debuturile în poezie din 2014. E tare greu să contabilizezi astăzi tot ce se întâmplă într-un domeniu care, editorial vorbind, a făcut implozie şi asupra căruia e din ce în ce mai greu (ba nu: a devenit imposibil) să ai imaginea completă. Nici nu cred că ar fi suficiente motive, de altfel, decât pentru fanatici şi arhivari, să caute şi să citească orice cărţulie apărută într-un tiraj confidenţial la o editură de buzunăraş (chiar şi când buzunăraşul ăsta-i cât o casă), mai ales că – iar asta chiar nu e o observaţie răutăcioasă – nu vei găsi prea mulţi poeţi debutanţi într-un an (şi asta dacă e un an bun) care să te dea pe spate, din simplul motiv că nu dai de artă de calitate pe toate drumurile.

Schiţa pe care am început să o fac, spre a i-o prezenta, elev disciplinat, prietenului meu, îmi era, mi-am dat seama imediat, folositoare în primul rând mie, fiindcă îmi doream să scriu un mic studiu care să-i cuprindă pe acei poeţi ce ar putea fi consideraţi, după volumul cu care debutează în poezie, măcar promiţători (ştiu, nici mie nu-mi convine cuvântul ăsta, dar meargă de data asta). Fiindcă ştim cu toţii cât mai înseamnă în România de azi premiile literare şi cum sunt acordate adesea, fiindcă articolele sau cronicile vin sau nu, de cele mai multe ori în funcţie de interese reciproce, recomandări sau în logica de PR a majorităţii articlierilor, importante sunt doar vocile şi discursurile poetice care se impun (sau, mai exact: care îi impun din prima pe acei poeţi care vor continua să scrie şi au potenţial de evoluţie).

Revenind la 2014, trebuie spus că singurul criteriu pe care-l mai pot avea în vedere este cel al editurii unde ai publicat. Sunt atent în primul rând la cele câteva edituri care editează realmente, serios, poezia (adică nu în cinşpe exemplare, nu pe şi pentru bani, nu în dorul lelii) şi lucrează cât e posibil pentru promovarea lor şi „contaminarea” unui public în general minuscul şi cunoscător, edituri care şi-au clădit o reputaţie prin portofoliul lor din ultimii ani. Aşa încât e firesc pentru mine, azi, să mă uit în primul rând către acestea câteva, ceea ce nu înseamnă că nu acord atenţie, dacă-mi pică-n mână, debuturilor apărute la edituri de care n-am auzit sau că defavorizez în alegerile mele numele unei edituri despre care nu am, din varii motive, o părere bună. Pur şi simplu, acest prim „filtru” e singurul care mai poate să fie funcţional într-o ţară şi într-un peisaj editorial cu vreo mie (bănuiesc) de edituri şi cu câteva zeci de mii de autori (autorlâcul la români fiind o pasiune care ar putea concura fotbalul şi politica).

Am citit în 2014 şi în ianuarie 2015 aproape treizeci de volume de debut în poezie, am văzut apoi lista lungă şi lista scurtă a nominalizaţilor la Premiul Naţional „Mihai Eminescu” pentru debut şi am avut satisfacţia ca unul dintre autorii pe care i-am debutat, Ştefan Ivas, să împartă premiul de la Botoşani cu Merlich Saia. Nume care încă nu vă spun mare lucru, dar care cred că reprezintă două garanţii pentru vitalitatea şi forţa înnoitoare a unora dintre discursurile poeţilor tineri contemporani (din întâmplare, atât Saia, cât şi Ivas, au cam vârsta mea, fiind născuţi în 1982, respectiv 1983).

Mi-am propus iniţial să scriu despre toate aceste debuturi pe care le-am citit, ceea ce, mi-am dat seama pe parcurs (după ce scrisesem de-a lungul a trei săptămâni despre doar câteva dintre ele), că e nu doar epuizant, dar şi destul de nerezonabil din partea mea. Cărţile la care mă voi referi în acest articol sunt scoase de editurile din România cele mai active şi mai eficiente pe această nişă (am scos din calcul Casa de Editură Max Blecher, al cărei redactor-şef sunt şi unde am publicat volumele semnate de Ştefan Ivas, mila schimbă gustul cărnii, şi Ligia Pârvulescu, Fluvii de asfalt). Ţin să fac observaţia că m-a mirat neplăcut politica defetistă, de abandon, a Editurii Cartea Românească, care mai scotea câte un debut-două, dar în 2014 s-au oprit de tot. Editura Brumar (care publica în anii trecuţi foarte mult şi amestecat, şi unde puteai găsi un titlu din zece cât de cât lizibil/vizibil) nu a publicat (cel puţin eu nu am putut pune mâna decât pe) un singur debut, şi acela încă nelimpezit. Concursul Unicredit de la Humanitas şi-a dat până la urmă obştescul sfârşit, aşa că cea mai mare şi mai cunoscută editură din România nu a pariat în 2014 pe niciun debutant, ceea ce nu a făcut, de altfel, nici Polirom. Editura Vinea, altădată campioană indiscutabilă pe această zonă, şi-a redus mult în ultimii ani activitatea, iar Karth, apărută de un an pe piaţa de carte ca o extensie a Editurii Herg Benet, a preluat, în bună măsură, o activitate pentru care în mod normal nici nu e nevoie de o editură, îi voi spune simplu asistenţă tipografică.

Nu cred că mai are rost să spun că sunt nişte lecturi subiective ale unui comentator care scrie şi editează, la rândul lui, poezie, dar m-a enervat comentariul dintr-un bilanţ făcut de critici într-una dintre revistele literare de top, în care un tânăr jurnalist cultural afirma că niciun debut din 2014 nu merită atenţia celor care se mai ocupă cu asta. Şi, întrucât despre unele dintre aceste volume nu s-a scris şi am bănuiala că nici nu se va scrie prea mult, cred că fac un exerciţiu de lectură util, poate chiar necesar, în absenţa faimoasei „critici de întâmpinare”, care, în comparaţie cu un deceniu în urmă, lipseşte în zilele noastre cu desăvârşire.

Ingluvii

Am scris şi pe ultima copertă a cărţii că îmi place poezia aşezată, rezonantă şi neiertătoare cu amintirea a Emanuelei Ignăţoiu-Sora. Cu un imaginar poetic relativ sărăcăcios, ea creionează în această plachetă poveşti, descrie personaje şi situaţii şi poate să vorbească direct, sincer, fără exuberanţe trucate sau manii care să o facă mai „interesantă”, despre copilărie şi adolescenţă, despre câteva cucuie şi răni ale memoriei cu care defilăm prin viaţă. În universul acesta domestic e-o întreagă fojgăială de personaje (membrii familiei, figuri când vagi şi cu un contur mai degrabă şters, când clare şi dureroase, cu violenţa lor reţinută şi lirismul posac al fotografiilor alb-negru cu oameni care zâmbesc forţat, măcinaţi de griji şi indispoziţii pe care nu le pot rosti), un amestec de amărăciune şi bucurie luminoasă, dar mereu reţinută (fiindcă e vorba, până la urmă, despre readucerea la suprafaţă a „vârstei de aur”, oricâte fisuri i-ar slăbi consistenţa sau candoarea limpidă). Chiar şi aşa, mai curând estompată şi lipsită de orice pretenţiozitate, lumea din Ingluvii (Charmides, 2014) e înrudită, în poezia prozaică/proza poetică de după 80-ism, cu literatura diurnă, firească şi fără fasoane scrisă de Simona Popescu în primele ei cărţi, de T.O. Bobe (Bucla), Adela Greceanu (Domnişoara Cvasi), Ana-Maria Sandu (Din amintirile unui Chelbasan) sau Bogdan Iancu (Fata din lift). E o familie pe care o respect şi o vizitez cu drag.

Pilotul

Un „băiat rău” din linia deschisă de Vlad Drăgoi în Metode este Ovio Olaru, al cărui volum de debut, Pilotul (Charmides, 2014), e crud, direct, bătăios şi nu lipsit de momente în care poezia chiar îşi face treaba, dovedind vitalitate şi atitudine. Deschizându-se cu un citat din liderul incontestabil al poeziei clujene de după 2000 (faimosul catren/ strigăt de luptă al lui Manasia din Cartea micilor invazii, încheiat cu versul „sînt ultimul guarani, am venit să vă fut”), Olaru tinde să construiască uneori poemele în maniere recognoscibile şi să fie excesiv de vorbăreţ (în poemele mai lungi, sufocate cam des de multe, foarte multe verbe), iar în poemele mai scurte, „sexuale”, în care mai face o contorsiune, mai rupe un himen, e destul de superficial şi se mulţumeşte cu puţin. Astea ar fi părţile negative ale volumului. Pe de altă parte, conştiinţa faptului că „nu pot ieşi din clişeu” (şi tocmai atunci parcă iese cel mai decis), jurnalul scrâşnit al unei relaţii toxice, din care nu lipsesc, desigur, tumorile şi anorexia şi scremutul şi lama de ras şi „eu sunt toţi bărbaţii care vor să te fută”, mi-l fac în definitiv simpatic pe acest adolescent învolburat care aduce de departe cu suprasexualul Bogza, dar şi, privit mai de aproape, cu un eschimos încăpăţânat care se străduieşte din răsputeri să dea o gaură mică, mică în gheaţă. De regulă, poeţilor de felul acesta le reuşeşte, mai devreme sau mai târziu.

black aphrodisiac

Imaginativ, ambiţios, mobil şi încă în schimbare (de atitudine şi de mijloace poetice, nu neapărat de ritm sau etică auctorială) este ploieşteanul Justin Dumitru, debutant la 19 ani cu black aphrodisiac (Tracus Arte, 2014). Avem în faţă un poet foarte tânăr, entuziast şi impetuos, care arată, pe deasupra, o mare disponibilitate de a mixa stiluri şi registre variate. Inevitabil, vocea lui nu e încă pe de-a întregul fixată (e şi greu să fie atât de devreme, probabil că Justin şi-ar fi putut, sau i-ar mai fi putut fi amânat cu folos, măcar încă un an, debutul, dar asta e încă o discuţie post-factum).

Sigur, i se pot reproşa acestei plachete destule asemănări cu lucruri întâlnite în textele altor poeţi din ultimii ani, contaminări de context sau influenţe mai mult sau mai puţin discrete, de la câţiva 2000-işti tumultuoşi până la Radu Niţescu, însă în cele câteva poeme rezistente din cartea acestui enfant prodige, care debutează, cred, înainte de terminarea liceului, poţi găsi momente care îl recomandă ca pe o promisiune a celui mai recent „val”: „nu poţi striga să nu sperii mulţimea/ şi faci semne de undeva din afara/ acţiunii. în disperarea de a percepe/ cineva mesajul, mimezi o grimasă credibilă,/ terifiată de fumul apocaliptic de deasupra/ mulţimii care dănţuieşte tolerabil în faţa/ valului negru de fum toxic./ îşi văd liniştiţi de treburi, zâmbesc şi/ născocesc noi metode de productivitate,/ îşi clădesc imperiile urii cu o strângere de mână,/ iar tu speri într-o agitaţie patologică/ la minunea de a fi observat (în final)/ cineva ochii tăi lucioşi/ oglindind surâsul unei guri de foc/ care înghite nesăţioasă/ atâta indiferenţă.”

În stare să fie şi liric, să-şi joace poemul pe voci (lungindu-l uneori până îl ameţeşte de tot), să fie volatil sau dezinhibat, Justin Dumitru dă impresia că ar vrea să facă totul şi să poată orice. Acum rămâne de văzut dacă pentru el poezia a fost o etapă de final de adolescenţă sau o vocaţie pe care o va urmări cu tenacitatea pe care o dovedeşte, atât în volum, cât şi în vorbele împrăştiate cu destul de mare uşurinţă pe marginea cărţii sale de debut. Mi-aş dori să-l văd pe Justin Dumitru revenind cu o carte coerentă şi unitară care să confirme un debut nu lipsit de calităţi, de acele particularităţi & prospeţimi pe care e mai mare păcatul să le ignori la un debutant.

Lanul cu sârme întinse

Pe Cătălina Matei, absolventă, în Bucureşti, a Conservatorului şi a unui masterat la Litere, am văzut-o evoluând într-un ritm constant şi convingător, iar în stadiile acestei deveniri vedeam şi influenţele care şi-o disputau – evlavia ei cea mai mare fiind, nu cred că greşesc, Mariana Marin –, deci şi o feminitate când retractilă şi răbdătoare, când exaltată şi pătimaşă, dar în definitiv indecisă (mai exact: nesigură că exhibarea vulnerabilităţilor e chiar acel lucru pe care trebuie să-l facă, şi dacă da, până unde poate împinge acest exerciţiu care se termină uneori în automutilare – în cazul unora, încă de la tinereţe). Căutându-şi vocea, sau „diferenţa specifică”, i se întâmpla ceva ce aş putea descrie (fireşte trunchiat) astfel: era ca atunci când un pianist îşi recunoaşte mâinile, cu greu, la lumina unei lămpi de sudură – şi se ruşinează de ele.

Cred că ăsta este motivul pentru care am sfătuit-o, deşi câştigase la un moment dat un concurs al cărui premiu consta în publicarea cărţii, să nu se grăbească să publice volumul de debut pe care îl tot monta şi îl croşeta, dorindu-i să debuteze mai bine decât intuiam că o va face în acel moment. Ceea ce am citit în Lanul cu sârme întinse (Tracus Arte, 2014) îmi aminteşte, desigur, de poezia sa de la 23-24 de ani, dar acum trage în cele din urmă linie, ca la sfârşitul oricărei perioade de creştere & acumulări. Destule lucruri schimbate, tăieturi, elipse & insolitări care îmi reconfirmă idea că un poet nou, pentru a putea fi numit astfel, trebuie să aducă o combinaţie numai a lui de atitudine, orgoliu, intensitate, de luare pe cont propriu a „vânătorii dinăuntru”, adică de adevăr & pregnanţă în ceea ce se decide să arate lumii.

Iar toate acestea fac din cineva care scrie versuri – fie că este conştient de asta, fie că nu, fie că o acceptă, dar mai ales dacă i se împotriveşte din toate puterile – un poet. Ceea ce Cătălina Matei ne dovedeşte că e în acest volum subţire şi tăios de debut: „nevoie după nevoie după nevoie după/ libertate e libertate e libertate e/ bucurie în aerul dimineţii/ e de la capăt şi asta e bine”.

Toţi ceilalţi apropiaţi

Sabina Comşa e cea mai tânără dintre poeţii grupului Lumina de avarie şi a trecut la Braşov printr-una dintre cele mai bune şcoli de poezie ale ultimului deceniu. În toamna lui 2011, când a citit la InstitutulBlecher, ediţia 47, era deja un autor cu mână sigură, căruia nu puteai să-i faci niciun reproş major din punct de vedere tehnic. Problema cu poemele în proză pe care le tot pritocea era că se aflau sub influenţa vădită a lui Cristian Popescu (Sabina mutase Familia Popescu într-un mediu mai terestru-proletar, postcomunist, pigmentat cu referinţe contemporane – Farmville, Discovery, căşti de latex colorat, scaune ergonomice, OZN-uri & holograme). Pe scurt, poeme simpatice, scrise cu umor şi empatie (ajungând foarte rar la ironia muşcătoare şi sarcasmul lui Alexandru Muşina din Dactăr Nicu & his skyzoid band), care arată mai degrabă o disponibilitate mimetică, precum şi uşurinţa de a construi mici scenarii comic-groteşti, cărora poţi încerca să le găseşti şi un substrat ceva mai grav, doar că orice dramatism e cenzurat cu grijă, ca nu cumva poeta să fie bănuită că ar deveni prea „serioasă”. Reţin de aici poemul intitulat „Doi”, în care metoda Sabinei Comşa se dezvăluie cel mai clar, cu tot cu accentele ei cristipopesciene. Cele 15 poeme în proză din ciclul „Bypass”, care îi au ca personaje pe aceşti „mamaie” şi „tataie” lipsiţi de glorie şi travestiţi în fel şi chip de imaginaţia spumoasă (spumantă?) a poetei, alcătuiesc primul volet al cărţii ei de debut. Bine că s-a oprit aici, pentru că, în orice glumă spusă bine, ce-i prea mult strică.

A doua parte din Toţi ceilalţi apropiaţi (Tracus Arte, 2014), „Clipuri piratate”, cuprinde 32 de poeme cu totul diferite de cele din primul grupaj. Sunt texte scurte şi la obiect, bine tăiate, cu elipse şi imagini construite inteligent, poeme întotdeauna corecte şi clare ce vin pe o filieră recognoscibilă a poeziei recente, de la Andrei Bodiu la Andrei Dósa. Sigur că e insuficient, dar „clipurile piratate” ale Sabinei Comşa ilustrează, cred, o schimbare de paradigmă: pentru prima dată în poezia românească, se dovedesc utilitatea, dar şi limitele creative writing-ului. Nici vorbă de poezie inspirată, de contorsionări gratuite, de lacrimi smulse din ochii cunoscători şi obosiţi de atâta poezie „grea” ai cititorului. O succesiune de secvenţe  (poezie de notaţie, s-ar fi spus cu câteva decenii în urmă) proiectate pe un perete de plexiglas. Senzaţii, impresii, flashuri de imagini pulverizate, reduse tot mai mult, până la doar câteva cuvinte înspre finalul cărţii, din care vreau să aleg (ca promisiune pentru poezia viitoare a Sabinei) acest final de poem care nu debordează de originalitate, dar e rezonant şi umanizat şi mă face încrezător că poezia poate fi mai mult decât un produs steril ieşit dintr-un laborator plin de poeţi care scriu cu mănuşi chirurgicale şi se maimuţăresc decent sub impecabile măşti de protecţie: „Ce nu ştii despre gândacul tău este că are familie/ şi un cartof preferat, acela pe care îl cureţi acum/ şi/ ar vrea de n ori să se arunce după el în tigaie” („Insomnie”).

Lego

Ioan Şerbu a fost un membru excentric al grupării sibiene „Zona nouă”, după care a plecat la Braşov, unde a-nceput masterul de creative writing de la Universitatea „Transilvania”. Anul trecut a câştigat premiul purtând titlul cunoscutului poem al fostului său profesor, regretatul Alexandru Muşina, „Budila Express”, iar Lego (Tracus Arte, 2014) a apărut deodată cu debutul Sabinei Comşa într-o colecţie nouă iniţiată în memoria lui Muşina. O colecţie în care sper să văd şi-n anii următori titluri la fel de bune.

Lego e unul dintre debuturile care mi-au plăcut şi în care cred cel mai mult din tot ce am citit în 2014. O cărticică de 44 de poezii pe care o aşteptam după textele citite prin reviste (mi-au atras atenţia în special cele trei piese din Zona nouă, nr. 1/2013, deşi îi ştiam şi blogul şi-l remarcasem ca pe un foarte atent cititor şi comentator de poezie în aceeaşi revistă sibiană). Cartea lui Şerbu e, cu câteva mici excepţii, o reuşită. Poetul ştie să-şi construiască volumul (în trei părţi, fiecare cu locul şi rostul ei: „jumătăţi”, „somnifere” şi „maşinuţe”), e direct, limpede, puternic vizual, stăpân pe efectele folosite, lucid şi autoironic, narativ, mai puţin jucăuş, poate, decât V. Leac, poet cu care, altfel, l-aş asemăna în unele privinţe, mai ales dacă mă gândesc la poemele bine montate, mici scenarii desfăşurate rapid şi inteligent, din partea a treia; menţiuni speciale pentru dilemă şi taxi: nu e la îndemâna multora să-şi ţină cititorul în texte de 50-100 de versuri, desfăşurate şi pe orizontală, în felul lui Robert Duncan sau Edward Field, în plus cu certe disponibilităţi de a spune o poveste (Şerbu sigur l-a citit cu atenţie pe Carver) şi de a juca, în cunoştinţă de cauză, pe cartea confesivităţii.

În al doilea ciclu din Lego, Şerbu face mai mult jocuri grafice, caligrame şi dispuneri insolite ale textului, pe care îl vezi derulându-se în moduri originale şi neaşteptate (ca în „bonus”, „aşteptare”, „ploieşti vest”, „viespe” sau „creator”), chiar dacă unele îţi lasă impresia că n-au ieşit la tipar chiar cum le-ar fi vrut (sau cum ar fi putut să arate cu ceva mai multă grijă pentru detaliu).

Prima parte, cu excepţia unui poem anecdotic (ce poate fi însă citit şi ca o declaraţie de independenţă faţă de „grup”), „adevăr 2”, genul de poem care funcţionează şi are sens doar pentru cercul de poeţi în care a fost scris (primele trei strofe par rupte de ultimele trei, care cred că ar fi putut rezista foarte bine prin ele însele), conţine texte bune şi foarte bune, chiar şi când Şerbu mai derapează, ţinând să fie cool sau în ton cu „moda” (ca în ultimul vers dintr-un poem altfel bine condus: „dinţi falşi”), rezultatul fiind câteva poezii cam anemice („delikat”, „naştere la TV”, „wc”). Poemul meu preferat de aici rămâne „sibiu”, din care au dispărut, faţă de varianta pe care o ştiam din revistă, trei versuri care erau într-adevăr în plus: „am vrut să fug din sibiu/ ca un soldat german din normandia/ am sărit în trenuri/ sub care se stătea la coadă/ lăsând totul vraişte// în braşov ploua/ în timişoara/ berile sinagoga amare/ bucureşti/ o zi la vulcanizare/ alta cu steaua prin metrou// într-unul din oraşele ăstea/ pe la şapte dimineaţa m-am pus în cur/ pe trotuar/ (mă mai pusesem eu în cur da’ mai în glumă)/ eu şi ursus ne oglindeam într-o baltă/ nu dădeam doi bani pe mine/ aparenţele sunt înşelătoare/ proverb din mintea unui/ culegător de orez// i-am zis celui din baltă/ eşti pe cont propriu amice/ mă gândeam la marii răzvrătiţi la libertate/ la opere care doar în singurătate se pot scrie/ nu aveam obligaţii termene/ nu pozam/ mi-era doar frică”.

Ioan Şerbu (n. 1983) a aşteptat cât a aşteptat, dar a debutat cu unul dintre cele mai reuşite volume de poezie de anul trecut.

Efectul calmantelor

Un fel de cal troian e titlul volumului cu care debutează Dan Ciupureanu, Efectul calmantelor (Vinea, 2014), pe care îl găsesc ambivalent, nu ştiu dacă e atât vorba despre terapia prin artă pe care o clamează D.C. într-un interviu, sau mai curând despre un tip de mijlocire a acelei facultăţi ce poate face din faptul banal un eveniment oniric. Fiindcă un oniric târziu e Dan Ciupureanu (au observat-o deja şi Ion Buzera, şi Marius Conkan), care pune în practică (în practica poetică & fantasmatică, desigur, şi o face fără să încerce să demonstreze prin asta ceva) o viziune deformată (ba uneori de-a dreptul răsturnată, ca-n „Între două vise”) a realului, nu lipsită de grotescul şi de încâlceala stranie a materialităţii pe care le presupune o asemenea încercare („Twisted”, „Căzusem cu gândul s-adorm”).

Violenţa e iminentă, lumea pare mereu ieşită din ţâţâni, în cap „parcă a trosnit o şipcă”, absurdul e uneori doar un capriciu (de obicei în poemele mai slabe, adică acelea mai lipsite de tensiune şi prea „jucate” dintr-un volum care n-a avut norocul să dea peste un redactor de carte), alteori un dat – sau o necesitate pentru accesarea unor paliere tăinuite ale imaginarului („Levitaţie”, „Uşi”).

Lumea din Efectul calmantelor surprinde o serie de stări-limită şi pune în scenă diferite momente şi situaţii intense care au în centrul lor derealizarea, instabilitatea (între vis şi realitate, între ceea ce e întemeiat existenţial şi simulacru). Halucinaţia („Ciorapii mei”) şi psihedelicul („Semafoare în junglă”) sunt la ele acasă în poezia lui Dan Ciupureanu (n. 1983), care sondează prin mijloace minimale starea de dezechilibru şi fragilitatea conştiinţei într-o carte ce seamănă foarte bine cu imaginea pe care o reţin din penultimul poem: un hol lung, cu multe uşi în spatele cărora s-ar putea întâmpla orice.

Crud şi anevoios, aşa începe orice periplu al regăsirii de sine.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2015]