Realismul socialist – o temă de predilecţie a criticii literare contemporane (1)

Gheorghe PERIAN

 

Generaţiile literare, coexistente astăzi, se deosebesc unele de altele sub diferite aspecte, dar mai ales prin predilecţiile lor tematice, la originea cărora se află experienţe istorice şi culturale specifice. O temă care-i interesează mult şi de multă vreme pe criticii „şaizecişti” este aceea a realismului socialist, studiată amănunţit, în articole şi în cărţi, de obicei dintr-o perspectivă polemică. Tema a fost lansată oficial în 1968 prin denunţarea de către partidul comunist a unor acte criminale de tip stalinist petrecute în deceniul al şaselea din secolul trecut. De fapt, comisia de partid pentru stabilirea ilegalităţilor săvârşite de Securitate după înlăturarea monarhiei şi preluarea puterii de către comunişti s-a constituit şi a început să lucreze încă din 1965. Trebuie spus însă că au fost reabilitaţi cu această ocazie doar militanţi ai partidului comunist (Lucreţiu Pătrăşcanu, Ştefan Foriş etc.), nu şi victimele, mult mai numeroase, ce proveneau din rândul „partidelor burgheze”. Nicolae Ceauşescu credea în continuare că „lichidarea forţelor reacţionare” a fost o măsură perfect justificată.

Demersul său politic, cu ecouri enorme în societatea românească, a avut urmări imediate în planul creaţiei literare, îndeosebi în domeniul prozei, ducând la apariţia aşa-numitului roman despre „obsedantul deceniu”, preocupat să dezvăluie şi să condamne fapte criminale săvârşite în anii 1950. Romanele din această categorie s-au bucurat de un succes răsunător, greu de închipuit astăzi, iar autorii au fost ridicaţi în slăvi pentru curajul lor de-a spune adevărul, fără a se mai ţine seama că erau doar jumătăţi de adevăr şi că totul se petrecea cu voie de la partid şi în limitele îngăduite de acesta. Răfuiala cu trecutul apropiat, iniţiată de către Nicolae Ceauşescu în politică, a fost preluată rapid de către literatură, mai întâi de către roman, iar apoi şi de critica literară, care a făcut din realismul socialist una din ţintele sale preferate. Interesul polemic al criticilor „şaizecişti” pentru ceea ce s-a publicat în deceniul al şaselea a început să se concretizeze spre sfârşitul anilor 1970, când Ion Cristoiu şi M. Niţescu au demarat primele cercetări sistematice în această direcţie. Dacă studiile primului au apărut ani la rând fără oprelişte în reviste precum „Amfiteatru” şi „Suplimentul literar-artistic al Scânteii tineretului”, cele ale lui M. Niţescu n-au putut fi publicate decât după căderea comunismului, probabil din cauza tonului intransigent şi a faptului că denunţau fără menajamente participarea, trecătoare şi firavă, a unor congeneri la realismul socialist. (Din aceleaşi motive, în prezent cartea lui M. Niţescu este trecută uneori sub tăcere, cu toată valoarea ei.)

În mod surprinzător, Revoluţia din 1989 n-a pus capăt şi nici n-a dus la slăbirea acestei orientări revanşarde, ci dimpotrivă am asistat la o amplificare şi la transformarea ei într-o dominantă a exegeticii actuale. Criticii „şaizecişti” s-au folosit de poziţiile de îndrumare şi conducere pe care le deţineau în universităţi şi în institutele de cercetare pentru a transmite mai departe generaţiilor tinere interesul pentru realismul socialist. Despre cele întâmplate în deceniul „obsedant” s-au scris teze de doctorat, s-au alcătuit cronologii şi s-au publicat numeroase cărţi, unele în mai multe volume. Impulsul dat în 1968 pentru studierea şi condamnarea realismului socialist nu s-a stins nici până astăzi, este în continuare productiv şi se bucură de acelaşi succes ca şi odinioară. Menţinerea în actualitate a cercetărilor de acest gen se explică şi printr-o inerţie a temelor critice, dar şi prin sprijinul nesperat venit din partea fostelor victime ale stalinismului, care, după Revoluţie, au inundat piaţa de carte cu scrierile lor memorialistice. Amintirile foştilor deţinuţi politici au întreţinut şi ele preocupările pentru realismul socialist şi totodată au lărgit viziunea asupra celor petrecute în epoca anilor 1950, deschizând posibilitatea unor interpretări noi, în spiritul adevărului integral. O schimbare s-a produs, prin urmare, dar a fost una de optică şi de ordin intern, care a contribuit la perpetuarea şi ranforsarea unei direcţii tematice iniţiate cu mult timp înainte.

În atitudinea critică faţă de realismul socialist îşi află rădăcinile una din cele două linii stilistice importante ale criticii „şaizeciste”, linia incriminatorie, caracterizată prin folosirea unui limbaj tăios, necomplezent, câteodată inchizitorial. Cealaltă linie, cea laudativă, conotată şi ea ideologic, se regăseşte cu precădere în studiile consacrate scriitorilor afirmaţi după 1965, adică după lichidarea oficială a realismului socialist. Amândouă liniile au trecut cu bine peste pragul anului 1989 şi au fost preluate de către generaţiile tinere, chiar dacă ultima, cea laudativă, s-a confruntat pentru puţin timp cu unele încercări de revizuire sau reevaluare. După Revoluţie, criticii „şaizecişti”, partizani ai continuităţii, s-au erijat într-un fel de gardieni ai canonului literar, aşa cum a fost el construit în perioada comunistă, şi au reuşit să blocheze revizuirile dorite în principal de câţiva reprezentanţi ai postmodernismului.

Lăsăm cititorii să hotărască singuri cum se situează acest număr al revistei noastre pe „harta” schiţată mai sus a criticii literare contemporane. Articolele pe care le publicăm sunt din categoria aşa-numitelor „contribuţii” şi scot la iveală aspecte mai puţin sau deloc cercetate din existenţa realismului socialist. Ne-am propus să întregim cu detalii noi imaginea pe care critica o are asupra acestui curent, unul dintre cele mai studiate din istoria literaturii române, dar care încă mai poate rezerva surprize cercetătorilor. Colaboratorii noştri, cărora le mulţumim şi pe această cale, au căutat (şi au găsit) răspunsuri la câteva întrebări dificile. Care a fost semnificaţia ascunsă a vizitelor făcute de câţiva scriitori comunişti (Ilya Ehrenburg, Tristan Tzara, Louis Aragon şi Elsa Triolet) la Bucureşti în perioada anilor 1945-1947? Când a început realismul socialist în literatura română? Ce a însemnat curentul „botanist” în poezia anului 1954? Am încheiat cu traducerea unui studiu din 1956 al lui Georg Lukács, singurul teoretician al realismului socialist cu o solidă pregătire filosofică, puţin cunoscut criticilor români (care l-au preferat, din păcate, pe ideologul sovietic Andrei Jdanov).

*

Lionel D. ROŞCA

 

Când trecutul e negru, iar viitorul, roşu…

(Septembrie 1945 – Ilya Ehrenburg în România)

 

 „Numai un orb poate să susțină că înainte de fascism în România a existat democrație”: „aşa-zisele «partide istorice» au fost predecesorii fascismului şi acum visează să devină moştenitorii lui1 […] În Europa, la Paris, la Londra ca şi la Bucureşti trebue să reeducăm oamenii […] D-voastră, Românii, vă aflați la răscrucea Europei şi sunteți obişnuiți a privi spre cultura latină a Franței. Nu mă îndoiesc că vă veți întoarce privirile şi spre Rusia. Noi avem de exportat nu numai cereale, ci şi valori spirituale.”

Cel care rezuma astfel istoria modernă a României2, condamnîndu-i, fără echivoc, întregul trecut (interbelic) – cu o formulă ce va fi preluată cu entuziasm de condeierii (aserviți) vremii3 – dar deschizînd larg speranței, prin perspectiva atît de „îmbietoare” a reeducării, porțile viitorului luminos ce înroşea (deja) Răsăritul noii epoci, era nimeni altul decît marele scriitor, reporter de război şi om de cultură sovietic Ilya Ehrenburg, aflat în toamna anului 1945 într-o vizită de cîteva zile în România. Călcînd riscant, în maniera unui Malaparte, muchia de cuțit ce separă istoria şi ficțiunea (ambele la fel de sîngeroase/ însîngerate ca însuşi veacul trecut), personalitatea lui Ehrenburg, tipică pentru saeculum-ul său, prea amplă, complicată şi controversată pentru a acomoda un diagnostic facil, pare să (se) ofere şi azi ochiului interesat mai curînd (ca) un insesizabil joc de lumini şi umbre în perpetuă mişcare, o siluetă neclară, ce eludează definirea tocmai pentru că e alcătuită din contururi suprapuse, (prea) greu de conciliat: revoluționar încă din copilărie (coleg de şcoală cu Buharin) şi cosmopolit din tinerețe (cînd alege să-şi petreacă exilul impus de autoritățile țariste la Paris4) şi pînă în ultimii ani ai vieții5, reuşeşte totuşi să scape tuturor epurărilor cu care este contemporan6; născut într-o familie evreiască, militant constant împotriva urii de rasă antisemite şi autor, împreună cu Vasili Grossman, al Cărții negre a comunismului7, şochează totuşi în epocă prin articole violent antigermane (ca celebrul „Ucideți”, din 1942), care-i vor atrage chiar dizgrația temporară8; fidel liniei generale a ortodoxiei staliniste (va primi în 1952 chiar Premiul Stalin pentru Pace), publică, totuşi, în 1954, romanul Dezghețul, al cărui titlu se va identifica, practic, cu post-stalinismul hrusciovist ş.a.m.d.

Însă, în pofida tuturor acestor volute biografice şi „loialități amestecate” care i-au definit destinul9, Ilya Ehrenburg a fost permanent în vremea sa (şi cu atît mai mult după dispariția lui Gorki), una dintre cele mai prestigioase şi influente voci ale culturii şi politicii (culturale) sovietice („unul din cei mai autorizaţi purtători de cuvînt ai artei şi literaturii sovietice”, după cum îl caracteriza în 1945 Ion Călugăru)10, un „formator de opinie” de largă recunoaştere internațională, de care țineau/ trebuiau să țină seamă nu doar cei încorporați direct în sfera de influență a Moscovei, ci şi destule personalități marcante ale lumii (culturale) occidentale. De aceea, venirea sa în România, survenită la doar cîteva luni după ce pumnul lui Vîşinski reuşise să impună, în sfîrşit, la finele lui februarie, primul guvern românesc postbelic agreat de Moscova, nu poate fi redusă la semnificațiile unei simple vizite tovărăşeşti, fie ea şi protocolare. Poate că, mai degrabă, ea ar trebui privită ca o veritabilă misiune, ca un semnal venit dinspre noua putere decidentă în regiune în privinţa direcțiilor de evoluție obligatorii pe viitor pentru micul stat subordonat – pe scurt, ca un pandant, en quelque sorte, la nivelul lumii culturii şi a ideilor, al gestului brutal al lui Vîşinski, gest care, mai mult chiar decît simpla prezență militară sovietică pe teritoriul României (care, desigur, îl făcuse, totuşi, posibil), crease premisa esențială a sovietizării societății româneşti. În sprijinul părerii că vizita lui Ehrenburg a fost, de fapt, o veritabilă misiune vine şi programul ei, un program nu doar foarte bogat în evenimente şi întîlniri, dar şi adînc semnificativ prin alegerea acestora, precum şi prin mesajele pe care scriitorul sovietic le transmite în toate aceste ocazii.

Astfel, începînd cu 14 septembrie (sosirea la Bucureşti11), pe parcursul a doar cîteva zile, Ilya Ehrenburg se întîlneşte „la elegantul sediu al Arlus-ului” cu „tot ce are Capitala mai select în lumea scriitoricească, actoricească, [a] ziariştilor”12 (dar şi politică), primeşte salutul Societății Scriitorilor Români (căci  „Salutînd pe Ilya Ehrenburg, scriitorii români țin să omagieze însăşi uriaşa cultură sovietică, far al civilizației şi al progresului”)13, salutul Tineretului Progresist din România14, al Sindicatului Ziariştilor Profesionişti15, poartă un dialog radiodifuzat cu Mihail Sadoveanu16, ține o conferință la Ateneu17, publică articole18 şi o poezie inedită („Interpretarea românească de Tudor Arghezi”) în presa românească19, dă interviuri20, şi are chiar şi timp să viziteze satul Coşereni21, pentru a constata de visu succesul reformei agrare printre țărani.22

În ce priveşte ideile transmise de scriitor în conferința, articolele şi interviurile ce-i jalonează sejurul, acestea se structurează pe cîteva mari linii de forță, fiind reiterate constant, atît în variantă generică (căci, bineînţeles, „Ilya Ehrenburg vorbeşte universului”23), cît şi în versiuni „localizate”, ţintite direct spre publicul românesc. Dintre cele de ordin general, demne de interes sînt mai ales considerațiile despre poziţia sa în raport cu istoria (căci, categoric, „Ehrenburg poartă încă răni necicatrizate”24, care fac din el mai mult un apostol al sabiei de foc decît al împăcării şi alinării), despre conştiinţă ca martor al istoriei („Multe lucruri pot fi uitate, dar memoria ştie totuşi să înregistreze numeroase fapte. Nu trebuie să uităm nici binele, nici răul”), despre arta sa poetică („Singura soluţie este ca durerile şi bucuriile lumii să fie şi ale scriitorului”), despre rolul artistului în epoca contemporană („Trebuie să reconstruim. Arhitecţii reconstruiesc case. Dar, înainte de orice, trebuie să reconstruim sufletul oamenilor”), despre raporturile dintre patriotismul rusesc (căci „Patriotismul sovietic este o continuare naturală a patriotismului rusesc”) şi cel hitlerist („Ca orice dragoste mare, patriotismul lărgeşte conştiinţa. Un patriot adevărat iubeşte întreaga lume. E imposibil ca, descoperind măreţia pământului patriei, să urăşti restul universului […] Şi pseudo-patriotismul fasciştilor se bazează pe dispreţul pentru celelalte popoare”) etc.

Însă adevărata miză a prezenţei lui Ehrenburg în România trebuie căutată nu în somptuoasa etalare de „glamour” scriitoricesco-reportericesc, cu întreaga nebuloasă tragico-romantico-poetico-revoluţionară ce o învăluie, ci, mai degrabă în luările de poziţie care vizează „realităţile româneşti” (Zaharia Stancu), expuse programatic în primul rînd în articolul „În România”25, care oferă cu adevărat cheia evenimentului din septembrie 1945: aici, vocea scriitorului sovietic se înalţă şi se obiectivizează pe deplin, hegelian, devenind totuna cu vocea Moscovei – aici, mai mult decît oriunde altundeva, zeul de la Kremlin (încarnare a Istoriei însăşi) este cel care vorbeşte, în realitate, prin gura oracolului său. În acest fel, fără menajamente de ton şi fără sofisticări inutile de formă (dar nu fără artificii retorice), se livrează publicului-ţintă (şi, în acest moment, întreaga populaţie a ţării este, în fapt, o mare ţintă) viziunea regimului sovietic despre România, o viziune conturată cu tuşe groase, nete şi necruţătoare de alb-negru pur, o viziune care, cu o intensitate aproape religioasă în reducţionismul ei fanatic, îm-/des-parte definitiv (şi fără rest) lumea românească în două. Avem, aşadar, pe de-o parte (şi cu un singur cuvînt), fascismul, care, la rigoare, înghite aproape tot trecutul26: Bucureştiul damnat, cu speculanţii săi (pentru care, pasămite, se va inventa stabilizarea, odată ce „stabilitatea preţurilor este unicul mijloc de a opri inflaţia”), cu boierii de la Capşa (care „mi-au spus că reforma agrară este «o fantezie absurdă şi ireală»”) şi cu saloanele sale literare („unde adepţii lui Mallarmé se războesc cu adepţii lui Corbière – şi milioane de analfabeţi, care în loc de semnătură pun o cruce”), apoi presa (mai ales cea a Opoziţiei: „titluri sensaţionale, forma exterioară bate la ochi”), intelectualitatea, ruptă de popor, de cultura rusă şi contaminată de morbul fascismului („Dacă poporul român n-a fost otrăvit de fascism, aceasta nu se poate spune despre o anumită parte a intelectualilor români.” Nu doar că „mulţi intelectuali români posedă mai multă strălucire decât profunzime”, dar „Printre profesori există adevăraţi adversari ai instrucţiunii publice, iar legionarii au şi astăzi aderenţi în rîndurile studenţimei”), Antonescu şi legionarii (legionarii care „rupeau oamenii vii în bucăţi şi spânzurau pe cei asasinaţi la abator” şi „Oastea lui Antonescu [care] ne-a pricinuit multe suferinţe. Noi n’am uitat aceasta şi nici nu putem uita”), masacrul de la Odesa („Fasciştii români au măcelărit numeroşi evrei”), „aşa-zisele «partide istorice»”, populate de fantome cărora „nu le place că s-au pomenit în afara istoriei” („Democraţia lui Brătianu sau Maniu era reprezentată de agenţi electorali cu ghioagă. Aşa au pregătit «partidele istorice» triumful fascismului”) ş.a.m.d. Pe de altă parte, pentru întregul popor („mă gîndesc la oamenii care au ieşit din închisori, la ţăranii care lucrează sub flogoreaţa soarelui, la muncitori şi visători”), pentru minoritatea maghiară („nu va surprinde pe nimeni că ungurii din România susţin călduros guvernul Groza”) şi evreiască („Guvernul Groza luptă energic împotriva antisemitismului, şi a asigurat evreilor o reală egalitate în drepturi”) se conturează viitorul luminos, pentru care „cabinetul Groza reprezintă singura soluţie […] El a unit laolaltă toate forţele vii ale naţiunii” într-un „guvern democratic, care luptă împotriva reacţiunii şi vrea să scoată ţara din întunericul ignoranţei şi s’o ducă spre progres, spre libertate, spre fericire.”27 „Trebuie să luminăm lumea. Trebuie multă lumină pentru a împrăştia întunericul” şi a goni „Germenii fascismului cari s’au cuibărit în subsolul sufletelor”: aşa sună acum noua „poruncă a vremii”, iar sursa principală de lumină o reprezintă, bineînţeles, patria sovietelor („un rol mare în salvarea poporului român îl joacă ajutorul acordat de Uniunea Sovietică”), care, dincolo de toţi şi deasupra tuturora, străjuieşte tutelar, o siluetă enormă şi îndepărtată, dar maiestuos-binevoitoare, oricînd gata să-şi ofere ajutorul („Rusia sovietică va face totul pentru ca poporul român să se redreseze”28). Şi cum „în spatele lui Maniu se află duşmanii poporului român, duşmanii libertăţii”, cauza luminii are şi ea nevoie de ostaşi: mai întîi, evident, însăşi „Armata Roşie [care] aflându-se în România, a văzut ce prăpastie se află între aventurierii din Bucureşti şi plugarii români”, dar şi noile personalităţi ale momentului istoric: „muncitorul ceferist Gheorghiu-Dej […] om înzestrat cu o voinţă puternică şi cu mult farmec personal”, Petru Groza („fiu de preot transilvănean, om de mare erudiţie şi cu caracter de stâncă”), „Ministrul agriculturii, Zăroni, unul dintre conducătorii Frontului Plugarilor […] ţăran organic legat de viaţa satului” ş.c.l. „Sunt bucuros că poporul meu a chemat un alt popor la viaţă”, îşi încheie, triumfal, compunerea Ilya Ehrenburg.

Toate aceste idei vor fi, desigur, reflectate (şi refractate, cu distorsiunile de rigoare, într-un – nu o dată – înşelător joc caleidoscopic de date şi semnificaţii) şi în articolele şi paragrafele însoţitoare datorate intervievatorilor sau celorlalţi ziarişti, contopindu-se, treptat, într-un conglomerat intelectual şi emoţional consecvent, poate, ca orientare, dar în care distincţia dintre sursă şi glosă devine tot mai problematică. La acest ceas al istoriei însă, nu nuanţele contează, ci ţelul, iar vizita lui Ilya Ehrenburg în România nu face decît să confirme că perspectivele îndeplinirii acestui ţel erau promiţătoare, că sămînţa vieţii noi adusă din Răsărit fusese bine sădită (pare-se, chiar într-un sol prielnic), iar lujerii monstruoşi care dădeau deja colţ aveau să-şi dovedească, şi ei, în curînd vitalitatea, reuşind să înăbuşească, pentru multă vreme, libertatea de gînd, cuvînt şi faptă la acest meridian.

_________

[1]  Ilya Ehrenburg, „În România”, în „România liberă”, 19 septembrie 1945 – dacă nu se specifică altfel, toate articolele de presă citate în continuare sînt din anul 1945.

2 Într-o conferinţa susţinută pe 16 septembrie 1945 la Ateneul Român (conferinţă ce va fi reprodusă în rezumat, sub titlul „Victoria omului”, în „România liberă” din 24 septembrie) – să amintim doar, în treacăt, că măreaţa patrie sovietică nu avea să exporte cîtuşi de puţin cereale în România, ci, din contră, avea să golească ţara (şi) de produse agricole, lăsînd întreaga populaţie (inclusiv proletariatul frăţesc!) pradă unor lipsuri greu de suportat (ceea ce nu-l împiedica, de pildă, pe un Al. Graur ca, într-un articol de doar cîteva fraze („Cum vorbim. Pâine şi dragoste”, în „România liberă” din 19 septembrie) ce pornea de la o observaţie din conferinţa lui Ehrenburg – dacă „pîine” vine din latină, „dragoste” vine din slavă – să mintă sublim: „perfect adevărat din punct de vedere lingvistic, dar devenit inexact în practică, deoarece, cum se ştie, astăzi şi pâinea ne vine dela slavi: Zecile de mii de vagoane de cereale sovietice pe care le vom consuma în iarna aceasta o dovedeşte îndeajuns.”

3 Exempli gratia Zaharia Stancu, în „România liberă” din 1 octombrie.

4 „Pentru el, Franţa e a doua sa patrie, Parisul e a doua capitală”, observă şi I. Puţur (Ion Popescu-Puţuri?) într-o conferinţă ţinută la radio şi reprodusă în „Scînteia” din 27 septembrie.

5 După cum ni-l înfăţişează un interviu din 1961 (Olga Carlisle, „Ilya Ehrenburg, The Art of Fiction No. 26”, The Paris Review, Summer–Fall 1961 – http://www.theparisreview.org/interviews/4636/the-art-of-fiction-no-26-ilya-ehrenburg, accesat pe 18 ianuarie 2015.

6 Cel mai probabil chiar datorită lui Stalin, după cum afirmă, de pildă, într-o recenzie, Vladimir Tismăneanu („Cristina Vatulescu, Police Aesthetics: Literature, Film, and the Secret Police in Soviet Times”, în Kritika: Explorations in Russian and Eurasian History , Vol. 14, No. 1 (Winter) 2013, pp.192-196), vorbind despre Isaac Babel, Evghenia Ezhova şi cercul ei literar: „Others in the same accursed circle were not arrested, but undoubtedly they were closely watched by a myriad of enthusiastic informers. Stalin’s personal literary interests and taste played a major role: this may explain why the „cosmopolitan” Ilya Ehrenburg (II’ia Erenburg) managed to survive, whereas others less involved with the West perished during the successive waves of terror, including the trial of the Jewish Antifascist Committee.”).

7 „Copies were sent to the United States, the British mandate of Palestine (now Israel) and Romania in 1946, and excerpts were published in the United States in English under the title Black Book that same year. In Romania, a part of the manuscript was also published in 1946. “ (Wikipedia, “Black Book (World War II”), accesat pe 18 ianuarie 2015).

8 De altfel, întrebat de Milton G. Lehrer „dacă crede într-o redresare morală a Germaniei într’un viitor apropiat, maestrul care a văzut cu propriii lui ochi grozăviile cotropirei germane, îmi răspunde cu tristeţe în glas: – «Este prea mult sânge între mine şi Germania, pentru ca chestiunea să mă poată preocupa» (interviul apare în „Universul” din 16 septembrie).

9 După cum sună, pe bună dreptate, titlul unei biografii clasice a personajului (Joshua Rubenstein, 1999, Tangled Loyalties. The Life and Times of Ilya Ehrenburg, 1st Paperback Ed., University of Alabama Press, Tuscaloosa (Alabama/USA).

10 „Ilya Ehrenburg, scriitor al progresului”, în „Scînteia”, 16 septembrie.

11 „Am sosit în Bucureşti odată cu delegaţia guvernului dvs.”, precizează chiar Ehrenburg („Celebrul scriitor Ilya Ehrenburg în Capitală”, în „Scînteia”, 15 septembrie), doar că în alt avion („România liberă”, 29 septembrie) – e vorba despre delegaţia guvernamentală condusă de dr. Petru Groza, ce revenea în ţară după vizita „de confirmare” făcută la Moscova între 4 şi 13 septembrie. Era, de fapt, a doua vizită a lui Ehrenburg în România: „Prima dată am vizitat ţara dvs. în 1934. Mai bine zis am făcut un scurt popas, căci toată şederea mea s’a redus la două zile. O zi la Oradea şi o a doua zi la Timişoara. Veneam de la Praga şi plecam prin Iugoslavia la Paris. Sunt unul dintre primii cetăţeni sovietici cari am poposit pe pământul ţării româneşti […]” („Universul”, 16 septembrie).

12 Aici, în seara de duminică, 16 septembrie, „Ilustrul oaspete a fost salutat din partea Uniunii Sindicatelor de Artişti, Scriitori şi Ziarişti de d. Mihail Sadoveanu, din partea Societăţii Scriitorilor români de d. Victor Eftimiu şi din partea Direcţiunii Generale a Teatrelor de d. N.D. Cocea […] Printre cei de faţă am remarcat pe d-nii: dr. C.I. Parhon, preşedintele A.R.L.U.S.-ului, P. Constantinescu-Iaşi, ministrul Propagandei, Mihail Ralea, ministrul Artelor, Romulus Zăroni, ministrul Agriculturii, Gheorghe Vlădescu-Răcoasa, subsecretar de stat la Naţionalităţi, dr. S. Oeriu, comisar general pentru aplicarea Armistiţiului, C. Agiu, subsecretar de stat la Agricultură şi Domenii, O. Livezeanu, secretar general la Ministerul Artelor, Mihai Magheru, secretar general al A.R.L.U.S.-ului, D. Gusti, profesor Traian Săvulescu, Stoilov [S. Stoilov, rectorul universităţii din Bucureşti – n. ns.], general Precup, tovarăşa Ana Pauker, M. Dragomirescu. Dela Ambasada Sovietică au fost de faţă d-nii: S.A. Dangulov, prim secretar, Lisikov, al doilea secretar precum şi d-nii: maior Levy dela Comisia Aliată de Control, Morev şi Lubo, corespondenţii Agenţiei Tass, Lovkin, reprezentantul Biuroului sovietic de informaţiuni. Au mai participat d-nii: T. Arghezi, Camil Petrescu, Al. Philipide, M. Celarianu, M. Beniuc, Sică Alexandrescu, I. Jalea, Iser, Zambaccian, A. Toma, C. Baltazar, Dida Calimaki, Scarlat Calimaki, I. Călugăru, Ligia Macovei, Perahim, Beate Fredanov, Niky Atanasiu, Maria Voluntaru, I. Rangheţ, Papadopol, Deleanu, precum şi numeroşi alţi scriitori, artişti şi ziarişti” („Reuniunea dela A.R.L.U.S. în cinstea d-lui Ilya Ehrenburg”, în „Scînteia”, 16 septembrie); ziarul „Universul” (într-un articol cu acelaşi titlu şi din aceeaşi zi) îi mai aminteşte şi pe ing. Gh. Nicolau, ministrul asigurărilor sociale, d-nii Agiu, V. Maximilian, Al. Cazaban, Agnia Bogoslava, Uri Benador, Ionel Ţăranu, Gh. Sancu, H. Maxy, Barcu Florian, Sandu Eliad, Năvodaru, Ionel Massoff, St. Tita, Liviu Floda, Dem. Cescăru, Tudor Teodorescu Branişte, Radu Beligan, Radu Boureanu, N. Moraru, iar „România liberă” din 19 septembrie (în „Recepţia dată de A.R.L.U.S. în onoarea d-lui Ilya Ehrenburg”) îi adaugă şi pe Tudor Ionescu, ministrul minelor şi petrolului, Gh. I. Vântu, subsecretar de stat la interne, Vasile Stoica, ministru plenipotenţiar, generalii Cambrea, Mihail Lascăr, Maltopol, Carp şi Batcu, „numeroşi alţi ofiţeri sovietici” [pe lîngă cei deja menţionaţi: A.D. Iscoviev, consilier de ambasadă, V.M. Korj, celălalt prim secretar de la Ambasada sovietică, Tarusen, al doilea secretar, generalul Timoteev, coloneii Haikil şi Voiohovski – n. ns.], precum şi Ion Pas, G. Spina, Mircea Damian, Al. Graur, Mihail Cruceanu, A. Bunaciu, Bălăceanu, Ghica-Budeşti, Maria Sârbu, dr. Florin Mezincescu, Miron Constantinescu, E. Jebeleanu, Lucia Demetrius, Ştefania Zottoviceanu-Russu, Nicolae Bellu, Traian Şelmaru, L. P. Nasta, Langas Szosen, L. Kirachen, M. Breslaşu, I. Roitman, Ella Cancicov, Mircea Nădejde, Mihnea Stan, ing. Berman Lazărsohn, Sergiu Dumitrescu, H. Deleanu, Eugen Schileru, M. Roşca.

13 „Scînteia”, 15 septembrie.

14 „Scînteia”, 16 septembrie.

15 „Scînteia”, 16 septembrie, „România liberă”, 16 septembrie.

16 Anunţat în „Scînteia”, 16 septembrie, „România liberă”, 16 septembrie – de altfel, tot Sadoveanu (care vestise deja că „Lumina vine de la Răsărit” şi care călătoreşte, sub egida ARLUS, în URSS, pentru a face reclamă, la întoarcere, sistemului sovietic), îi găzduise şi pe Andrei Vîşinski şi Vladimir Kemenov cu ocazia vizitelor acestora în România de la finele anului 1944.

17 Vezi nota 2.

18 „Scînteia”, 16 septembrie („Despre patriotism”), „România liberă”, 19 septembrie (2 articole: unul, „Despre fericire”, de fapt un capitol din volumul lui Ehrenburg Cartea pentru adulţi, celălalt, republicarea unei acuzatoare scrisori deschise adresate de scriitorul sovietic în 1936, în plin război civil spaniol, lui Miguel de Unamuno), „Scînteia” şi „România liberă” din 29 septembrie („În România”, articol-cheie care apare în aceeaşi zi în ambele ziare centrale menţionate, într-o formă uşor prescurtată, care reduce consideraţiile despre scena politică a vremii, în „România liberă”; este, de asemenea, reprodus în „Pravda” – conform unor notiţe din cele două ziare româneşti – şi va fi tipărit, în acelaşi an şi separat, sub formă de broşură: În România, 55 pp.).

19  „Scînteia”, 27 septembrie.

20 „Scînteia”, 15 septembrie, „Scînteia”, 16 septembrie, „Universul”, 16 septembrie, „România liberă”, 16 septembrie.

21  Conform propriilor sale cuvinte („România liberă”, 29 septembrie), probabil şi Urziceni, după cum relatează articolul „A fost Ehrenburg” din „Scînteia”, 2 octombrie.

22 Pe lîngă toate acestea, presa românească nu oboseşte să-l „plaseze în context” pentru opinia publică, de la fierbintele salut de bun-venit semnat Tudor Olaru („Inimile tresaltă: o nouă dovadă a prieteniei sovietice ne-a fost dată: unul dintre cei mai străluciţi ambasadori ai popoarelor sovietice se află pe pământ românesc” – „A venit Ehrenburg!”, în „Scînteia”, 15 septembrie), la articolul de bilanţ şi recapitulare al lui Zaharia Stancu („Realităţi româneşti”, în „România liberă”, 1 octombrie), trecînd prin rîndurile semnate de Ion Călugăru („Scînteia”, 16 septembrie), Al. Graur, E. Schileru şi Gh. Dăianu („România liberă”, 19 septembrie), I. Puţuri (iniţial conferinţă radiofonică, tipărită apoi în „Scînteia”, 21 septembrie) etc., toate scrise cu o maturitate a metodei festivist-triumfaliste care ar putea surprinde, la acest (încă) atît de proaspăt început de drum nou, dacă ar fi să ignorăm temeinicul antrenament al condeierilor români din perioada carlistă. În acest context, o notă oarecum aparte face articolul lui Mihail Sadoveanu din „Jurnalul de dimineaţă” din 20 septembrie (Sadoveanu va mai publica unul şi în „Scînteia” din 21 septembrie, care reia, într-o altă cheie, acelaşi leit-motiv). Sub acoperirea titlului simplu („Ilya Ehrenburg”), Sadoveanu încearcă, cu maximă prudenţă şi tact, în „dulcele stil clasic” ce-i este propriu, să dea o replică unor poziţii şi afirmaţii ale scriitorului sovietic pe care lumea românească le găsea deja, se pare, excesive. Astfel, recunoscîndu-i lui Ehrenburg dreptul la neîndurare, Sadoveanu sugerează că, poate, cunoaşterea mai adîncă a poporului „celui mare”, nu doar a Capitalei („aceşti oameni ai Daciei […] această lume năcăjită a plugarilor şi păstorilor noştri, a păstrătorilor de datini, în care mai subzistă vestigii ale unei vechi civilizaţii [… şi ] un depozit sacru pe care furii nu-l răpesc şi rugina nu-l distruge”), ar fi putut îmblînzi şi alina inima lui Ehrenburg, căci aceşti oameni, care şi-au dat şi ei obolul „oribilei nebunii a acestui secol” („Unde, în trista noastră Europă, mamele nu-şi plâng copiii, surorile fraţii, soţiile, soţii?”), „În timpul ruşinei noastre de la Iaşi şi din alte părţi, când au fost prigoniţi, prădaţi şi ucişi Evreii de hoarde infectate de fascism”, au ştiut totuşi să rămînă oameni (sînt citate exemple concrete), iar „Fapta lor ne răscumpără de atâtea spurcăciuni ale răilor şi rătăciţilor.”

23 După cum sună titlul interviului luat de Milton G. Lehrer  (în „Universul”, 16 septembrie).

24 Mihail Sadoveanu, „Îndemnul lui Ehrenburg”, în „Scînteia”, 21 septembrie.

25 Vezi nota 18.

26 În primul rînd cel interbelic, desigur („aşa-zisele «partide istorice» [care] nu au nimic istoric, dacă nu vrem să numim istorie, măruntele şi mârşavele istorii care s-au întâmplat la Bucureşti între cele două războaie, istoriile bacşişurilor, corupţiei, înşelăciunilor şi trădărilor”), dar şi cel mai îndepărtat („Am înţeles suferinţele de veacuri ale României şi speranţele poporului ei”, deşi „în şase luni nu poţi şterge ceeace s’a creat de secole”).

27 Deşi – după cum just observă Ilya Ehrenburg – cîtă vreme „În guvern sunt reprezentate diferite clase şi partide: şi partidul ţărănesc şi liberalii şi comuniştii şi social-democraţii” (de pildă, „Ministrul Tătărescu este reprezentantul marelui capital”), chiar dacă „în fruntea ţării stau oameni cinstiţi şi curajoşi, care nu înşeală şi nu vor înşela […] ar fi ridicol să califici un astfel de guvern drept un guvern al muncitorilor.” Această transparentă dorinţă moscovită se va împlini însă, şi ea, odată cu următorul act al piesei, alegerile din noiembrie 1946.

28 „Ilya Ehrenburg vorbeşte universului”, în „Universul”, 16 septembrie.

*

 

Iulia Rădac – Vizita scriitorului Tristan Tzara la Bucureşti şi la Cluj în anul 1946

 

E printre caracteristicile fundamentale a unei culturi minore propensiunea spre apropriere a unor artişti care au emigrat tineri şi s-au format şi afirmat într-o mare cultură străină. Discursul despre „fiul rătăcitor” reîntors în patria sa e cu atât mai persuasiv cu cât e dublat de o intenţie ideologică. În acest caz, „cusăturile albe” ale poveştii ies la suprafaţă, dacă sunt privite dintr-o perspectivă integratoare şi suficient de distantă de eveniment încât să permită jocul de unghiuri.

Rolul central în unul dintre multiplele episoade care merită revizitate – din istoria literaturii române – îi aparţine scriitorului Tristan Tzara, „omul care a pus la cale revoluţia Dada” la Zürich, după cum îl numeşte autorul biografiei sale, François Buot. Plecat din ţară imediat după terminarea liceului şi având o istorie personală legată mai mult de Zürich şi Paris, Tzara se întoarce în România spre sfârşitul anului 1946, după ce „ezitase îndelung înainte de a lua drumul Bucureştilor către un trecut atât de îndepărtat. Îşi făcuse o altă viaţă şi nu voia să privească înapoi. Lipsise treizeci şi doi de ani. L-au hotărât însă schimbările radicale, acea nouă Românie care se anunţa şi pe care o salutase din 1944, la postul de radio din Touluse”1, potrivit aceluiaşi François Buot. Prezenţa lui e călduros salutată de scriitori în presa vremii, mai ales în publicaţiile cu orientare de stânga. Calendarul vizitei sale e încărcat şi capătă curând un caracter oficial. Tzara ajunge în 24 noiembrie la Bucureşti şi dă interviuri chiar din camera de hotel. Liana Maxy îl provoacă să-şi povestească viaţa ziarului „România Liberă”, în timp ce agenda lui Tzara se umple de întâlniri fixate la telefon sau cu prieteni veniţi să-l întâlnească personal. În 28 noiembrie e anunţată Recepţia de la Societatea Scriitorilor Români, iar în 3 şi 4 decembrie au loc cele două conferinţe ale lui Tristan Tzara: Izvoarele revoluţionare ale poeziei contemporane (în Franţa), avangarda literară şi Rezistenţă şi Dialectica poeziei. Două zile mai târziu scriitorul pleacă la Cluj, susţinând şi aici prima conferinţă, cu titlul uşor modificat: Izvoarele revoluţionare ale poeziei franceze de azi. În răstimpul dintre evenimentele menţionate, în săptămâna petrecută la Bucureşti, Tzara a acordat patru interviuri, a scris un articol special pentru ziarul „Scînteia” (Câte ceva despre cultură) şi altul pentru „Orizont” (Ce înseamnă poezie), ziar în care îi apare, cu acest prilej, şi o poezie tradusă din franceză de Petre Solomon, Despre o auroră greacă.

 

Culisele unei vizite de succes

Întrebarea legitimă e: cărui fapt se datorează vizita lui Tristan Tzara în România? Dacă în timpul războiului păstrase legătura cu prietenii săi cehi şi unguri, după aceea e nerăbdător să plece în părţile Europei unde deja se simţea tot mai puternic prezenţa comuniştilor: „Invitat de diferite cercuri de intelectuali legaţi de mişcarea comunistă, Tzara şi-a pus la cale un adevărat turneu în Europa centrală”2. Planul îi e împărtăşit surorii sale printr-o lungă scrisoare în care Tzara îi confirmă turneul conferinţelor din Elveţia, Austria şi Cehoslovacia, dar şi posibila vizită la Bucureşti: „Dacă poţi să-i vezi pe Maxy sau pe Saşa Pană, spune-le că voi fi la Praga la începutul lui martie şi că, dacă vrea să mă invite, n-are decât să se adreseze legaţiei române sau lui Adolf Hoffmeister, directorul relaţiilor culturale de la Praga (la care, de altfel, o să locuiesc)”3. Primul contact cu Europa centrală înseamnă participarea la Congresul scriitorilor iugoslavi, ca invitat oficial al delegaţiei franceze. Urmează apoi o conferinţă la Skopje, în Macedonia, şi altele la Budapesta, Bratislava şi Praga, nucleul de forţă al discuţiilor fiind spiritul rezistenţei la nazism, construirea unei lumi noi, în care un rol important îl constituie interesul pentru literatura franceză progresistă actuală.

Analizată din perspectiva întregului turneu, vizita lui Tzara în România respectă acelaşi tipar al fiecărei vizite în străinătate. Cu excepţia receptării pline de afectivitate ostentativă a prezenţei lui Tzara, regia evenimentului nu se modifică. Mai înainte de a fi prezentată la Bucureşti şi Cluj, conferinţa despre Izvoarele revoluţionare ale poeziei contemporane e ţinută în Macedonia. Vorbind despre Iugoslavia într-un interviu acordat lui Jean-François Chabrun pentru „Les Lettres françaises”, Tzara declară că ţara trebuie refăcută din temelii: „Problema culturală se pune oarecum ca pornind de la un abc: să înveţi să te hrăneşti, să te îmbraci ori să locuieşti un spaţiu în mod raţional, adică să treci de la o cultură rudimentară la una populară modernă”4. El reia declaraţia pentru ziarele „Contemporanul” şi „Scânteia”, alăturând Iugoslaviei România şi Macedonia, pe o listă a ţărilor în care lupta antifascistă s-a identificat cu apărarea culturii, iar cartea e un ambasador pentru îmbunătăţirea relaţiilor cu Franţa. Modelul de reuşită vine, bineînţeles, din Franţa, unde ţăranii au votat stânga, fiindcă încurajează cultura maselor. O altă idee care lui Tzara îi face plăcere, reluând-o de mai multe ori, este comparaţia scriitor-pilot, care defineşte poezia în slujba vieţii („la poesie engagée”): „Am fost la Belgrad cu Jean Richard Bloch, care într-o conferinţă a spus următoarele: «Există două feluri de piloţi, cei de linie şi cei de probă. Unii încearcă aparatele noi, ceilalţi le conduc. Şi unii şi ceilalţi se pot prăbuşi din zbor. Dar ei sunt la fel de necesari, şi la fel de expuşi. Dacă am compara cu poeţii şi cu oamenii politici, primii ar fi aidoma piloţilor de probă şi ceilalţi aidoma celor de linie. Pentru că poeţii sunt cei care studiază fenomenul de viaţă în laborator, graţie sensibilităţii ce o au»”. Ideea apare în numărul din 27 noiembrie al ziarelor „România liberă” şi „Naţiunea”, şi în cel din 2 decembrie al publicaţiei lui Saşa Pană, „Orizont”.

Aşadar, mecanismul de propagandă are o structură relativ simplă şi funcţionează repetitiv, încât discursul referitor la impresia pe care România i-o lasă scriitorului avangardist e uşor de intuit. După ce critică în „Chaiers France-Roumanie” „casta favorizată şi fascizantă ce se luptă să-şi păstreze privilegiile”, Tristan Tzara laudă evoluţia ţării: „De la plecarea mea din România, nu m-am întors decât o dată, pentru câteva săptămâni, în ţara mea natală. Era în 1922. Inutil să vă spun că în cursul recentei mele călătorii, am constatat că au avut loc schimbări considerabile şi că atmosfera era cu totul alta decât cea ştiută de mine. România a cunoscut o asemenea evoluţie, încât e aproape de nerecunoscut. O vedeam încă aşa cum era când am părăsit-o: un stat oriental, închis în el însuşi, cu rare luminişuri. Şi iată că am găsit-o foarte evoluată, bogată graţie trudei unui popor pe care adversitatea nu l-a doborât şi care s-a eliberat de regimurile opresive îndurate prea multă vreme”5. Progresul la care se referă Tzara înseamnă propagandă comunistă în toi, pornirea bătăliei comuniştilor pentru reconstrucţie, reforma agrară şi uzine, dar şi ambiţia de a rezolva problema „culturii de masă”. De fapt, toate declaraţiile lui din interviuri şi articole reflectă încrederea în direcţia nouă a culturii, o mutaţie percepută ca firească, începând cu mişcarea de avangardă şi ajungând la literatura omului nou, al cărei teren e atât de strategic pregătit: „Încă din 1916, noi am stabilit principiul că poetul trebuia să-şi părăsească turnul de fildeş, trebuia să intre în vâltoarea vieţii sociale. Unul dintre rosturile grupării dada, la Zürich, a fost o atitudine de protest împotriva războiului imperialist. Apoi în domeniul literaturii însăşi, am regăsit expresia sufletului popular. Era firesc să fie aşa” – declară poetul într-un interviu acordat lui Mihail Dinu pentru ziarul „Naţiunea”.

 

De la dadaism la realism socialist, via suprarealism

Stelian Tănase explică resorturile acestei dinamici în Avangarda românească în arhivele Siguranţei. Dacă mişcarea de avangardă debutează cu refuzul de a trece dincolo de limitele propriu-zise ale artei, ulterior raporturile cu sfera politicului sunt diverse, oscilante, adesea tensionate, dar rămâne constantă dezbaterea pe tema libertăţii. Pentru avangardişti, libertatea are – potrivit lui Stelian Tănase – o dublă valenţă: individuală, adică subiectivă, caracterizată prin refuzul realităţii, şi socială, adică revoluţionară, determinată să răstoarne capitalismul. Pentru avangardişti, războiul înseamnă eşecul lumii occidentale, al burgheziei, al liberalismului, ceea ce explică de ce avangarda ia naştere la Zürich, în Elveţia, ţară ferită de război. Tzara pleacă apoi la Paris unde, treptat, suprarealismul înlocuieşte mişcarea dada, considerată învechită: „Noua direcţie propune depăşirea insurgenţei anarhiste şi individualiste. Se cere «revoluţia», văzută ca un moment mai complex. Distrugerii lumii şi artei burgheze, aceasta îi adaugă contribuţia unei lumi noi”6. Legătura dintre suprarealism şi comunism e enunţată de Stelian Tănase în termeni analogici: „Să observăm aici vocaţia internaţionalistă, refuzul de a se restrânge la graniţele unei singure culturi, la un teritoriu limitat. Şi bolşevismul – inspiratorul în multe al lui Breton, Aragon, Éluard, Tzara – afişa pretenţii de universalism. A avut un centru – Moscova –, de unde încerca să controleze întreaga mişcare comunistă. Parisul a jucat acest rol pentru suprarealism. Prezenţa românească în această zonă este importantă. La Paris se stabilesc Brâncuşi, Tzara, Fundoianu, Voronca, Sernet, Luca, Ionescu, Iosu şi alţii”7.

Tzara, deşi izolat de grupul suprarealist – Breton, Aragon, Éluard aderă la Partidul Comunist Francez –, ajunge să se apropie şi el de comunism şi apoi să se înscrie în PCF. La fel se întâmplă în ţară: „În timp, toţi protagoniştii de la «unu», Roll, Pană, Voronca, Brauner, Sernet, îşi părăsesc poziţiile «estetice» pentru a adera la comunism”8. În 1945 publicul nu mai e interesat de suprarealism, ci de existenţialism şi miturile Rezistenţei sub ocupaţie – temă la care Tzara revine obsesiv la fiecare contact cu presa în timpul vizitei sale – iar din 1948 estetica suprarealistă e condamnată oficial pentru caracterul de „artă decadentă”, iar ex-suprarealiştii îmbrăţişează realismul socialist, de obedienţă ideologică stalinistă. Ei „schimbă revolta, gestul iconoclast, satira cu oda adusă tovarăşului Stalin, elogiul Armatei Roşii, cântarea planurilor cincinale, a eroilor stahanovişti ai proletariatului, ai sărbătorilor oficiale”9.

Tzara însuşi înţelege această desfăşurare a lucrurilor drept coerentă şi aşteptată, „prizonier” şi el al „viziunii utopice a bolşevismului”, în termenii lui Stelian Tănase: „Nu e o întâmplare că, în toate aceste ţări care cunosc transformări sociale, scriitorii de avangardă au fost cei care au luat poziţie, căci concepţiile lor estetice erau strâns legate de problema eliberării omului; astfel au ajuns ei în mod cu totul natural să combată forţele de ocupaţie şi să se implice în construirea unei democraţii ce nu se mulţumeşte cu soluţii formale, ci se străduieşte să corespundă dorinţelor şi forţelor reale ale poporului”10. Întrebarea care rămâne este dacă declaraţia lui Tzara se poate pune pe seama acestei „iluzii lirice”, cum o numeşte biograful său.

 

Poetul cu tâmplele argintii

Când vine vorba despre înfăţişarea scriitorului, succintele schiţe de portret ale jurnaliştilor au un numitor comun: pun în lumină uimirea generală legată de statura lui, dar şi fascinaţia pe care persoana acestuia o exercită asupra interlocutorului. În nr. 3/1946 din „România liberă”, Liana Maxy – fiica pictorului avangardist – notează că Tzara era: „un om mărunt, cu fire subţiri plumburii în păr, cu mişcări iuţi şi un zâmbet permanent în colţul gurii”, pe care „emoţia care-l cuprinde nu e mică, mai ales că prietenii îl asaltează tot timpul, la telefon, sau intră fără să bată la uşă. Pe unii nici n-are timp să-i recunoască. Îmbrăţişările sunt calde, îndelungi”. Imaginea intervievatului văzut prin ochii Lianei Maxy e cea a unui poet înţelegător, zâmbitor, care continuă să împărtăşească experienţele sale cititorilor, în ciuda întreruperilor. Tzara e poetul „pornit de pe plaiurile româneşti”, care „este astăzi unul dintre cei mai mari scriitori ai Europei”, a cărui prezenţă e „în acelaşi timp prilej de mândrie şi sărbătoare”.

În nr. 11/1946 din „Contemporanul”, Florica Şelmaru îi subliniază aceleaşi trăsături, descriindu-l ca: „poetul cu tâmplele argintii şi ochelari de presbit ascunzând un tineresc şi permanent zâmbet”, într-un articol care începe pe un ton elogios, şi în acelaşi timp lăsând impresia unui sentiment de mândrie, de asumare a prestigiului lui Tzara de către români, deveniţi astfel demni de cultura majoră, franceză: „Vizita făcută de compatriotul devenit celebru pe malurile Senei a prilejuit călduroase manifeste de prietenie şi de omagiu faţă de acela care aminteşte permanent întregii lumi prin numele lui de existenţa ţării noastre. S-au ţinut discursuri, s-a toastat, au avut loc reuniuni în cadrul cărora s-a cimentat odată mai mult prietenia reală franco-română”. Remarcabil pentru cititorul atent este jocul de potenţare reciprocă: pe de o parte, scriitorul e caracterizat în termeni laudativi, drept „o inteligenţă vie, suplă, care se mişcă liberă printre idei şi printre fapte! Un interes neobosit pentru tot ce e viaţă, gândire, acţiune”; pe de altă parte, Florica Şelmaru mărturiseşte: „În cele două ore cât am stat de vorbă cu Tristan Tzara, nu ştiu care dintre noi a întrebat mai mult: doreşte să ştie în amănunt ce s-a întâmplat în ţara aceasta care i-a rămas dragă şi a cărei evoluţie o urmăreşte de aproape un pătrat de veac, ce au devenit oamenii care s-au îndreptat odată cu ei spre problemele de gândire şi de artă”. Aşadar, personalitatea lui Tzara e impresionantă şi fiindcă între trăsăturile sale se numără dragostea pentru patrie, iar patria, la rândul ei, e cu atât mai demnă de a fi iubită cu cât dăinuieşte în amintirea unui artist recunoscut. Ba, mai mult decât atât, aş îndemna cititorul la reflecţie, alăturând afirmaţiei din ziar fragmentul în care François Buot relatează că Tzara s-a dus pentru câteva zile la Moineşti, unde şi-a văzut toată familia; a fost sărbătorit cum se cuvine, dar se simţea retras şi „străin în acest capăt de lume în care nu voia să trăiască”11.

O caracterizare mai generoasă îi face prietenul său, Saşa Pană, în prezentarea care a precedat conferinţa scriitorului, şi al cărei conţinut poate fi consultat în „Orizont”. Abundă şi aici cuvintele-cheie, atât ale figurii scriitorului, dar şi ale discursului de propagandă: „Ceea ce te urmăreşte, din clipa când te afli în preajma ilustrului poet şi ambasador al Franţei Rezistente, este simplitatea acestui om. O simplitate fără ostentaţie şi care este întâia natură a acestei personalităţi proeminente. Apoi, voiciunea: minunata, întremătoarea voiciune cu care poetul aleargă precum argintul viu printre întrebările ce i se adresează şi printre ideile ce ştie să le împărtăşească cu atâta convingere. Şi mai este catifelarea blândeţei drapate într-o ironie discretă care emană din priviri şi din configuraţia buzelor. Toate acestea radiază din omul a cărui statură unii şi-o închipuiau atletică şi peste a cărui svelteţă tinerească, părul de culoarea plumbului pare singura cochetărie”. De altfel, Ştefan Roll remarcă şi el în nr. 3298/1946 al ziarului „Timpul”, „vocea calmă, dar subliniată de accente tari atunci când trebuie să releve fapte mari, aspiraţiile ideologice ale mişcării”, când scriitorul vorbeşte despre „trecutul eroic din anii de rezistenţă”, iar Mihail Dinu îl întâlneşte pe „poetul francez Tristan Tzara” „cu vădită emoţie”, admirând revoluţia stârnită de „părintele şcoalei dadaiste” în Elveţia, oaspete de seamă acum, la Bucureşti.

 

Oaspetele oficial

Recepţia în onoarea lui Tristan Tzara a avut loc la sediul societăţii Scriitorilor Români, în compania unor personalităţi atent alese, scriitori şi politicieni de stânga: Claudia Millian – soţia poetului Ion Minulescu, Agata Bacovia, Ioana Postelnicu, Celia Serghi, Ribeyroll – directorul Institutului francez, Al. Rosetti, N. D. Cocea, Gala Galaction, H. Zambaccian, A. Toma, M. H. Maxy. F. Aderca, Şaşa Pană, Horia Furtună, Adrian Maniu – inspector în Ministerul Artelor, Ion Popescu-Puţuri – membru al PCR etc. Tzara a fost prezentat auditoriului de către Felix Aderca, care i-a lăudat curajul cu care a definit arta poetică dadaistă şi, după ce a citat celebrul îndemn („Luaţi un ziar, luaţi nişte foarfece, alegeţi un articol, tăiaţi-l, luaţi apoi fiecare cuvânt, pune-ţi-l într-un săculeţ şi sigilaţi”), l-a exemplificat folosindu-se de un poem în franceză al lui Tzara. După cum reiese din numărul din ianuarie 1947 al „Revista Fundaţiilor Regale”, Aderca încearcă să instrumentalizeze cititorul: „Văd un David, un Moise de Michelangelo, văd o Madonă de Raffael. Înţeleg o fugă de Bach, o simfonie de Beethoven, o operă de Wagner. Citesc şi mă împlinesc cu un roman de Lew Nicolaevici Tolstoi sau cu Luceafărul lui Eminescu. Să nu căutăm în opera d-lui Tristan Tzara satisfacţii psihologice de aşa natură – să nu-l decretăm inexistent din pricina inexistenţei punctului de vedere care să ne deschidă tainica poartă spre zările proprii ale poetului”. Lipsa talentului nu e însă o opţiune, în opinia lui Aderca, având în vedere prezenţa constantă a lui Tzara de peste trei decenii pe scena literaturii, la fel cum nu poate fi contestat stilului lui revoluţionar, „dovada singură a existenţei sale organice”.

Deloc surprinzător, ziarul care anunţă cele două conferinţe ale lui Tzara – numit de Aderca în încheierea prezentării sale: „artistul şi constructorul timpului nostru” – din 3 şi 4 decembrie este chiar organul de propagandă al partidului comunist, „Scînteia”, în numărul din 30 noiembrie. Dacă prima fusese deja prezentată în Macedonia, asupra ideilor esenţiale ale celei de-a doua Tzara insistă în repetate rânduri în dialogul cu jurnaliştii români sau străini. Rezumatul conferinţelor apare în „Studentul român”, la 3 săptămâni după susţinerea lor. Tzara aminteşte poeţi simbolişti şi avangardişti francezi celebri care au refuzat arta şi viaţa convenţională burgheză, inspirându-i pe dadaişti. „Viaţa şi poezia sunt acelaşi lucru” – iată concluzia care determină transformarea firească ce duce la angajarea scriitorilor în viaţa politică şi la scrierea poeziei angajate. Coagularea împotriva „fascismului care omoară cultura” a strâns tot ceea ce literatura franceză avea mai bun, pregătind apariţia Comitetului Naţional al Scriitorilor. Cât despre participarea scriitorilor avangardişti la rezistenţă, Tzara o vede organic legată de concepţiile lor politice şi estetice.  Privite prin prisma rezistenţei, dadaismul şi suprarealismul îşi dezvăluie caracterul revoluţionar şi relaţia cu marxismul. De aceea poezia rezistenţei e un fenomen interesant, care preţuieşte libertatea şi luptă pentru a o păstra. Într-adevăr, lista poeţilor implicaţi în rezistenţă e impresionantă, iar sacrificiul lor le dovedeşte solidaritatea.

Din cartea lui François Buot aflăm şi lucruri pe care presa culturală le-a lăsat deoparte: de exemplu, în plimbările lui Tzara ca oaspete oficial se întrevede un mod de a promova aşa-zisa cultură specifică a comunismului. A vizitat Teatrul „Gheorghiu-Dej” la periferia muncitorească a Bucureştiului şi a aflat despre cursurile Conservatorului muncitoresc, un centru de cultură care monta spectacole. De asemenea, a fost dus într-un sat să vadă noul teatru popular condus de un scriitor, comisar politic. Tot în sânul delegaţiei a fost dus şi în Transilvania, unde a vizitat universitatea la care profesori chemaţi din Ungaria de guvernul român predau în limba lor. Aşadar, „autorităţile pledau pentru o reală apropiere culturală franco-română – o temă binecunoscută pentru Tzara. Amintea de altfel des influenţa culturii franceze: «toate marile curente literare franceze au găsit ecou la prietenii noştri români, iar în acest moment ele sunt urmărite, discutate, combătute cu aceeaşi ardoare»”12. Toate acestea înseamnă concretizarea ideii de cultură pentru mase, în spiritul realismului socialist impus doi ani mai târziu.

 

Poezia nu trebuie să aparţină niciunui partid, dar poetul trebuie

Atenţia acordată maselor e menită să echilibreze raportul dintre clasele sociale care au avut acces la „binefacerile culturii”. În articolul scris special pentru numărul din 5 decembrie 1946 al „Scînteii”, Tzara vorbeşte despre cultură în sens larg, pe care o înţelege într-o relaţie de „interdependenţă şi acţiune reciprocă” cu societatea. Iată de ce cultura trebuie să aibă un sens al direcţiei, „căci cultura anarhică, care creşte asemeni unui cancer monstruos în dezordinea societăţii actuale – şi orice societate capitalistă e o expresie a dezordinii – n-are puterea de a împiedica instaurarea unui nou obscurantism sub masca progresului cultural”. Dacă în trecut cultura franceză revoluţionară a exercitat o binefăcătoare influenţă asupra culturilor tinere, prezentul e al culturii sovietice, care se bucură de un prestigiu crescând. Regăsim în ultima parte a articolului lui Tzara ideile fundamentale ale discursului de propagandă comunistă: încurajarea culturii naţionale a popoarelor, scopul culturii: „trezirea conştiinţei omului”, începând de la abc-ul amintit deja cu referire la Iugoslavia, lupta dintre clasele sociale şi intoleranţa în faţa „duşmanilor libertăţii”, adică a moşierimii şi a burgheziei.

Punând articolul din „Scînteia” în relaţie cu cel din „Orizont” (numărul din 2 decembrie 1946), înţelegem astfel de ce poezia trebuie să fie „un instrument”, „una dintre acele «metode» de fixare a lumii” şi de ce ea poate „servi”. Poetul a coborât din turnul lui de fildeş, „prăbuşit ca un castel de cărţi de joc” – a spus-o în repetate rânduri Tristan Tzara – şi e dator să se implice, el „nu mai este un mag, el este un om care dispune de un aparat deosebit de investigaţii”. Poezia nu mai e inspiraţie, ci un „proces de asimilare, de alegere, de asonanţă şi de asociere”; nu e iluzie. Poetul este un om viu, iar poezia este în viaţă. Revoluţia poetică a constat în aceea că poetul a devenit „depozitarul plângerilor şi al nădejdilor omului”, iar poezia e menită să slujească omului. Tot în „Orizont” găsim o mostră de punere la lucru a crezului artistic în linia realismului socialist, în Despre o auroră greacă, un poem cu mesaj social-revoluţionar, în care abundă imaginile încurajate de ideologie: „pământul e plin vitele moţăie”, „să-nceapă iar pământul a crede/ în fierul lui în steaua lui”, „timpul e rumen”, „sângele urcă în obrajii oraşelor/ secera şi mânia”.

Revenind la ideea de rezistenţă, e de remarcat insistenţa lui Tzara asupra subiectului şi maniera în care e adus în discuţia despre noua poezie. Tocmai datorită caracterului modern, „poezia de laborator” a devenit în timpul Rezistenţei „expresia însăşi a sufletului popular al Franţei”, devenind „o armă de luptă, o armă eficace, căci ea a cristalizat în jurul ei conştiinţa naţională într-un moment dat al istoriei”. De aici preponderenţa experienţei lui Tzara din timpul războiului, o temă mai importantă decât opera lui în paginile ziarelor româneşti. Literatura franceză e strâns legată de mişcarea de rezistenţă, iar scriitorii, în marea lor majoritate, sunt „angajaţi în lupta pentru libertatea poporului şi a marii lui cauze”, după cum afirmă Tzara pentru numărul din 27 noiembrie al „Timpului”.

În interviul acordat Lianei Maxy, Tzara rememorează întrebarea unui ziarist din Italia: „Nu-i aşa că poezia nu trebuie să aparţină nici unui partid?” .Răspunsul prompt al scriitorului –  „Desigur, dar poetul trebuie” – reflectă atitudinea lui faţă de rolul strategic pe care îl are prezenţa sa în România, mai presus de bucuria revederii locurilor natale. Pentru cititorul care-şi stăpâneşte pornirea de a judeca orientarea de stânga a lui Tristan Tzara, părintele dadaismului poate fi cel puţin un model de coerenţă, de punere la lucru a tuturor resurselor în slujba unui ideal, fie el utopic.

____________

[1]François Buot, Tristan Tzara, omul care a pus la cale revoluţia Dada, Bucureşti, Editura Compania, 2003, p. 290.

2Ibidem, p. 285.

3 Corespondenţa Tristan Tzara – Familia Rosenstock, Biblioteca „Jacques-Doucet”.

4Tristan Tzara, „Interview de Tristan Tzara à travers les Balkans” în „Les Lettres françaises”, nr. 145, 31 ianuarie 1947.

5 Convorbiri Tristan Tzara – Denys Paul Bouloc, în „Chaiers France – Romanie”, nr. 7, februarie-aprilie, 1947.

6 Stelian Tănase,Avangarda românească în arhivele Siguranţei, Iaşi, Editura Polirom, 2008, p. 18.

7Ibidem, p. 11.

8Ibidem, p. 31.

9Ibidem, p. 55.

10 Tristan Tzara, „Interview de Tristan Tzara à travers les Balkans” în „Les Lettres françaises”, nr. 146, 7 februarie 1947.

11François Buot, op. cit., p. 290.

12Ibidem, p. 292.

 

 

[Vatra, nr. 6/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s