Poeme de Ioan Es. POP

Ioan ES. Pop

* * *

acum, pune la lucru voinţa. inversează totul.

mila e neputinţa celor umili.

de sus nu se primeşte nici iertare, nici milă.

tocmai de asta te şi afli aici.

ca orice exerciţiu de golire,

şi acesta e necesar măcar o dată la douăzeci de ani.

altminteri, rămâi plin de hoituri.

dar până acum unde ai fost?

am fost tot aici, în iad, am adunat recolta,

am exersat toate răcirile posibile.

nu mă înţelege greşit: n-am făcut-o pentru tine.

uitasem gustul mâniei şi m-am micşorat pe măsură.

însă cel mai greu mi-a fost

să nu te fac să-nţelegi.

* * *

suntem doar produsul spaimei şi al îmbuibării,

pe care specia le va duce cât de departe va putea.

însă a le da lor toate energiile de care au nevoie

e limitarea cea mai la-ndemână.

pompa limfatică explică doar o parte

din strădania limfei de a-şi face datoria.

cât despre dezvoltarea instrumentelor mirosului,

cel mai ascuns dintre simţuri,

ele rămân încă primitive faţă de suratele lor,

dar cine va pune stăpânire pe ele

va reinventa lumea şi îi va oferi

cele mai cumplite arme cu putinţă.

pentru toate astea, va fi nevoie însă

de cineva cu un nas cât podul dintre giurgiu şi ruse,

cu care să sape până la un kilometru în pământ,

să soarbă mirosul negru al turbei,

iar apoi, de la doi metri adâncime, să-şi umple nările

cu inegalabila duhoare a unor morţi pe care carnea încă fierbe

şi în cele din urmă să-şi salte trompa şi să se repeadă

la miresmele pe ducă din salcâmi şi din tei.

aşa, amestecându-le pe toate,

să dea înapoi pe foale parfumul atroce şi inegalabil

după care umblă de veacuri parfumierii

ca să ucidă fără să lase vreo urmă.

atunci fumul alb va ieşi din nou

pe hornurile de la vatican.

* * *

cât de tare m-am speriat când te-am dus

prima şi ultima oară la o petrecere!

purtai o rochie scurtă şi mi se părea

cu atât mai scurtă cu cât se uitau mai mulţi

la picioarele tale, nu atât de frumoase ca ale altor femei,

dar atât, atât de ale mele.

aşa că dansam mai mult ţopăind

şi strâmbându-mă de durere

de parcă mă mişcam într-o căldare cu smoală.

tălpile mă frigeau, genunchii dârdâiau,

coastele gemeau şi mi se părea

că toţi în jur văd asta şi râd de se prăpădesc.

trebuia să fug încă de-atunci mâncând pământul.

ce m-a oprit? ce m-a făcut să îndur

nefericirea ani la rând? să fie asta singura fericire

de care pot să am parte?

ceva nu-i în regulă cu mine, iar acum

este prea târziu să mă dezvăţ.

* * *

pe corniţele mele de miel:

când m-a răpus măcelarul, aveam două luni, dar nu, deşi a durut aşa cum trebuie să-i doară şi pe ai lui, am ţipat doar câteva secunde.

apoi, însă, m-am simţit plin de importanţă, pentru că la ei veneau paştile, dar m-am simţit şi mai important când m-au pus pe cel mai înalt raft al frigiderului.

mai apoi însă, m-am gândit din nou: bine, dar oare eu nu merit mai mult? pe mine de ce nu mă pun în congelator, unde cărnurile stau cu lunile, de par aproape nemuritoare?

măi, să fie, înseamnă că eu sunt doar aşa, de-o singură mâncare. fraţii mei, aşa se va întâmpla şi cu voi? cum ar fi ca de la anul cei ca noi să nu se mai nască, să rămână în oi?

nene păstorule, când oamenii or să învie, or să învie şi mieii? şi, dacă da, cu ce-i vei hrăni pe toţi cei ce nu vor mai muri?

* * *

După socotelile mele,

ar urma să mor pe la 65 sau 66 de ani. Bunicul meu din partea mamei a trăit 86, dar mama a murit la 66. Mama ei a murit la 76, iar fratele mamei la 62, însă acesta s-a stins după un accident de care nu vreau să vorbesc.

Tatăl tatălui meu a murit cu puţin după ce a trecut de 60. O făptură fantomatică, de care îmi amintesc doar pentru că păşteam vitele împreună. În nebunia lui blândă, obişnuia să-şi facă, lângă fântânile în apropierea cărora adăstam, o a doua fântână, nu mai mare decât căuşul a două palme, ca să bea apă: nu voia să tulbure cu boala lui apa altor oameni.

Însă pe bunica tatălui meu o mai ţin minte mergând, chiar şi la optzeci de ani, la biserică, încovrigată şi cu mâinile la spate, iar pe bunicul lui mi-l amintesc şi mai bine, pentru că a murit la 96 de ani, după ce a trăit mai bine de 60 umblând cu un picior de lemn, pentru că pe cel din carne şi os l-a pierdut în primul război mondial.

Acum, tata are 85 şi i-a spus popii din sat, atunci când acesta i-a propus să-l împărtăşească: popă, vino la mine numai când te-oi chema eu.

De asta stau şi socotesc: cât de la ea şi cât de la el? Mi-a transmis ea gena morţii sau gena tatălui o va bate pe-a ei? Cine strigă în gena mea: bărbatul sucit care s-a stins la 62 de ani sau şchiopul care a trăit până la 96? Mai am timp să-mbătrânesc cât să pot zice: de-aici nu mai urmează mare lucru?

Locuiesc într-o garsonieră dintr-un bloc cu zece etaje şi beau la o cârciumă din apropiere unde preţurile-s mici. Voi dispărea cam la vremea când toate calculele se vor apropia de sfârşit. Sau mai devreme. Mai târziu. Anumite socoteli îmi spun că va fi mai devreme. Omul cu picior de lemn zice că, dacă bei prea mult, mori mai repede. Măcar să nu afle tata, pentru că, la 85, el, care a furat şi din anii umaşilor lui, s-ar supăra foarte tare. Nespus de tare.

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.