Georg Lukács – Ultimul interviu (fragmente)

[Nota Redacției: Fragmentele de mai jos fac parte dintr-un interviu extins realizat de Erzsébet Vezérs și István Eörsi în 1971, la puțin timp înainte de moartea lui Georg Lukács. Traducerea a fost făcută după ediția englezească apărută la Verso (Georg Lukács. Record of a Life, 1983)].

georg lukacs

Int: Ne puteți spune câte ceva despre activitatea dumneavoastră în calitate de comisar al poporului [în Republica Sovietelor a lui Bela Kun]?

Georg Lukács: … Eram destul de nemulțumiți deoarece dictatura [sovietelor] nu reușise să facă pașii mari pe care ne așteptam să-i facă în direcția acelui paradis pământesc sub forma căruia ne imaginam comunismul. Când spun paradis pământesc, trebuie înțeles într-un sens foarte sectar, ascetic. Nu ne imaginam absolut deloc un tărâm cu lapte și miere. Ceea ce voiam să revoluționăm erau problemele cruciale ale vieții. Această atitudine era foarte prezentă în timpul dictaturii și a ieșit la iveală într-o serie de probleme specifice în privința cărora, în opinia mea, opoziția avea dreptate. Una din aceste probleme a fost nota lui Clemenceau, care l-a prins dormind până și pe marele nostru om de stat Kun. El a luat de bună asigurarea lui Clemenceau că trupele românești se vor retrage dacă și noi ne vom retrage trupele de la granița cehă. Bela Kun a fost pur și simplu păcălit de Clemenceau, iar noi cei din opoziție am fost mai deștepți decât Kun, pentru că am văzut că era doar o păcăleală și că nu vom câștiga nimic din acceptarea termenilor notei. Dar asta nu înseamnă că există vreun temei să vorbim de vreo facțiune în partid.

[Cât privește activitatea de comisar al poporului], nu prea sunt multe de spus. La vremea respectivă cu toții simțeam o ură adâncă față de capitalism în toate formele sale. Voiam să-l distrugem cu orice preț și cât mai rapid. Ceea ce, desigur, a avut o influență asupra politicii culturale a partidului. S-au făcut experimente, care erau fundamental corecte, însă naive în executarea lor, care urmăreau să elimine natura de marfă a artistului și a operelor de artă și să le smulgem pe acestea de pe piață. Scopul așa-numitelor Registre ale Artiștilor și Scriitorilor a fost acela de a-l face pe artist independent din punct de vedere material de vânzarea lucrărilor sale. E evident, și ne-a devenit și nouă evident după dictatură, că abordarea noastră era naivă, și ar fi ridicol să o apăr ca pe o măsură comunistă. Pe de altă parte, abordarea noastră a avut efectul foarte pozitiv de a pune controlul artei și al literaturii în mâinile artiștilor înșiși…

Int: În calitate de comisar al poporului, dispuneați de o armă?

GL: Am obținut un revolver cu mult înainte de dictatură și obișnuiam să-l iau cu mine în călătorii. În timpul dictaturii l-am folosit o singură dată, și atunci într-o situație amuzantă și cu mare succes. Erau niște anarhiști în Budapesta și nu prea ne înțelegeam cu ei. La un moment dat, rechiziționaseră prea multe case în districtul al 8-lea, și din moment ce niște tineri muncitori au depus plângere în legătură cu asta, i-am dat afară și i-am lăsat să intre pe muncitori. Așa că, într-o bună zi, o delegație anarhistă a venit și a dat buzna trecând de secretara din anticameră. Au intrat cam ca germanii de astăzi și au început să strige. Unul dintre ei a strigat că tovarășul Lukács ar trebui împușcat pentru ceea ce a făcut. Auzind asta, am băgat mâna în buzunar, am scos revolverul și l-am pus pe masă: „Dă-i drumul!”. S-a lăsat tăcerea în cameră. Cinci minute mai târziu anarhiștii s-au așezat și am discutat problema în mod pașnic.

***

Int: Au mai fost și alți scriitori care s-au adresat Comisariatului Poporului cu cereri oficiale?

GL: Aproape fiecare scriitor a venit la Comisariatul Poporului. Kosztolányi, de exemplu, voia un colectiv să traducă Capitalul.

Int. N-ar fi fost rău pentru Kosztolányi să-l traducă.

GL: N-ar fi fost rău atât cât privește limba maghiară. Dar nu trebuie să uitați că profundul dispreț cu care eram tratat de scriitorii maghiari avea mai mult de-a face cu Hegel decât cu Marx. E ceva tipic pentru starea opiniei publice de dinainte de dictatură – și mă refer aici nu la un scriitor, ci la Polányi – că Polanyi a citit la un moment dat un pasaj din Fenomenologia spiritului a lui Hegel la un seminar la care eram de față, caricaturizându-l prin maniera lui de a-l citi. A citit o frază lungă care a fost urmată de hohote de râs, după care o nouă frază lungă a provocat o reacție similară…

***

Int: Tovarășe Lukács, pe lângă sarcinile educaționale, ați avut și îndatoriri militare?

GL: Da, dar a fost doar un episod, chiar dacă a durat șase săptămâni.

Int: Pe ce post ați fost plasat?

GL: Am fost comisar politic atașat Diviziei a Cincea. Atunci când ofensiva ceho-română a fost lansată în aprilie, Consiliul Comisarilor Poporului a hotărât, dacă memoria nu mă înșală, ca jumătate din comisarii poporului să se alăture unităților militare ca șefi politici… Acestea erau funcții de conducere militară, nu politică. Însă comuniștii s-au alăturat la un mare număr de unități și în calitate de comisari politici. M-am oferit voluntar pentru treaba asta și am fost trimis la Tiszafüred, unde ne aflam în defensivă. Apărarea lui Tiszafüred fusese organizată foarte prost, pentru că unitățile Armatei Roșii din Budapesta au fugit fără să tragă vreun foc. Celelalte două batalioane, care erau dispuse să apere Tiszafüred, erau astfel incapabile să-și păstreze pozițiile, astfel încât românii le-au străpuns liniile și Tiszafüred a căzut. Am hotărât să restabilesc ordinea în modul cel mai ferm. Altfel spus, când am trecut râul la Poroszló, am organizat o curte marțială și am ordonat executarea în piață a opt soldați din batalionul care fugise cuprins de panică. Prin măsurile astea am restabilit, mai mult sau mai puțin, ordinea. Mai târziu, am fost comisar politic pentru toată Divizia a Cincea. Împreună am înaintat până la Rimaszombat împotriva cehilor, și am fost de față când am cucerit orașul. După care am fost chemat înapoi la Budapesta. Acesta a fost finalul activităților mele cu Armate Roșie.

***

Int: Așadar, până în 1928 nu ați primit nici o susținere financiară din Ungaria [în exilul din Viena]?

GL: Din fericire, aveam foarte puține prejudecăți. Trăiam deja împreună, dar hotărâsem să nu ne căsătorim, pentru că, în calitate de văduvă a unui funcționar public, Gertrud primea pensie și bani pentru copii și nu exista absolut nici un motiv pentru care să renunțăm la acei bani. Apoi, în 1923, se părea că urma să mi se ofere un post de profesor la Jena. Asta însemna că trebuia să ne căsătorim, pentru că un bărbat necăsătorit nu putea merge la Jena cu o femeie și copii. Așa că ne-am căsătorit la Viena. Dar când planul cu Jena a picat câteva săptămâni mai târziu, Gertrud a arătat cât curaj are – a fost într-adevăr frumos și curajos din partea ei. A pretins că nunta nu a avut loc și imediat după și-a reînnoit pașaportul de văduvă la Ambasada Ungariei, astfel încât n-am fost căsătoriți în mod oficial până în 1933 în Rusia.

***

Int: Cum s-a produs disputa internă din partid în emigrație?

GL: … Exista și o divergență de opinii de un alt fel, unul care era favorizat de faptul că liderii emigrației din Viena erau condamnați la inactivitate la momentul respectiv, dar cu toate astea ei trebuiau în continuare să se reorganizeze și să se orienteze într-o anumită direcție. În contextul acesta, chestiunea metodelor lui Béla Kun a devenit foarte importantă, pentru că ea demonstrează, așa cum văd astăzi, cât de puțin avea el în comun cu Lenin, deși îl întâlnise o dată sau de două ori. Practic, a crescut în școala lui Zinoviev. Era un discipol tipic de-al lui Zinoviev și dorea să creeze un partid și o reputație prin demagogie, violență și, la nevoie, mită. De fapt, prima ceartă s-a declanșat în legătură cu o poveste de mită: așa numitul scandal al aurului… Pe scurt, cinci kilograme de monede de aur au sosit și au fost distribuite de Vago conform unei liste trimise de Kun… Obținuseră aurul în timpul Revoluției Ruse prin rechiziționări – altfel spus, susținătorii lui Kun, sau o parte din ei, au rechiziționat aurul dintr-un loc sau altul după care l-au furat…

Int: A jucat vreun rol în disputele interne din Partidul Maghiar cartea Istorie și conștiință de clasă, care a apărut cam în aceeași perioadă și a avut un asemenea impact internațional?

GL:  Păi, da, în măsura în care Zinoviev și Kun s-au folosit de dezbaterea pe marginea cărții ca să-mi pericliteze poziția mea în Partid. Dar nimănui nu-i păsa de carte în mișcarea maghiară, astfel încât Istorie și conștiință de clasă nu a avut urmări serioase pentru mine în contextul unguresc. Desigur, au existat unele efecte, din moment ce Rudas a scris un articol atacând cartea. Asta i-a dat criticii sale un aer de facționalism. Toți susținătorii lui Kun s-au simțit datori să atace cartea. E o poveste drăguță din vremea aceea. La o întâlnire maghiară în Moscova, Rudas și colegii lui au lansat un atac ascuțit asupra Istoriei și conștiinței de clasă și l-au acuzat pe tovarășul Lukács că e idealist. Un metalurgist din Viena care aparținea grupului lui Landler s-a ridicat apoi și a spus că desigur că tovarășul Lukács e un idealist, pentru că el nu se gândește numai la bunăstarea lui fizică precum tovarășul Rudas. Ăsta era nivelul dezbaterii. Nu merită să o salvăm pentru posteritate…

Ceea ce cred că e important e că noi toți eram sectari mesianici. Credeam că revoluția mondială e iminentă. Problemele maghiare erau în schimb tratate cu realismul lui Landler. Ceea ce a produs un dualism. Din punct de vedere internațional, eram sectari mesianici, în treburile maghiare eram practicanții unui Realpolitik. Acest dualism a fost soluționat în cele din urmă în favoarea realismului prin Tezele lui Blum.

Int: Tabăra lui Kun avea numai idei mesianice?

GL: Asta e o problemă complicată, dar realitatea e că elementul mesianic a început de fapt odată cu Kun. Era un sectarism mesianic. La Moscova, în Comintern, sectarismul birocratic care-și avea sursa în Zinoviev era în general întruchipat de tabăra lui Kun. De exemplu, exista un plan de a transporta în bloc în Ungaria toți prizonierii de război care trăiau împrăștiați prin Rusia, astfel încât să constituie o bază pentru Partidul aflat în ilegalitate. Ceea ce era o prostie, desigur, deoarece orice soldat care se întorcea de la Moscova trebuia să se supună unei supravegheri polițienești stricte. Era o idee birocratică stupidă, bazată pe premisa că un partid de masă poate fi realizat dintr-o dată, în loc de pas cu pas…

Int: Tovarășe Lukács, în legătură cu Istorie și conștiință de clasă, aș dori să adresez un aspect care e relevant și astăzi. Cum reacționați la faptul că lucrarea are în continuare un asemenea impact internațional și astăzi?

GL: Cartea are o anumită valoare pentru că ridică probleme pe care marxismul nu le adresase la vremea respectivă. E în general recunoscut că problema alienării a fost pusă pentru prima dată aici, precum și faptul că lucrarea încearcă să integreze organic teoria revoluției a lui Lenin în cadrul general al marxismului. Eroarea ontologică fundamentală a cărții este că nu recunosc decât existența în societate drept existență adevărată, și că, din moment ce dialectica naturii este repudiată, există o absență completă a acelei universalități pe care marxismul o obține prin derivarea organicului din natura anorganică și a societății din sfera organică prin categoria muncii. Trebuie să adăugăm că sectarismul mesianic despre care vorbeam e foarte pregnant în cadrul social și politic al cărții.

Int: Acesta e aspectul căruia îi datorează cartea impactul ei din ultimii ani?

GL: Da, cred că da. Dar impactul ei trebuie explicat în parte și prin aceea că nu prea avem încă nimic din ce s-ar putea numi o literatură filosofică marxistă. Cu toate defectele ei, Istorie și conștiință de clasă e încă și astăzi mai bună și mai inteligentă decât multe din chestiile pe care scriitorii burghezi le scriu despre Marx.

Int: Am observat că Istorie și conștiință de clasă a fost citită de foarte mulți studenți în Franța de când cu evenimentele din Mai 68. Unul din liderii studenților s-a și referit la ea într-o declarație ca la una din primele sale trei cărți preferate. Istorie și conștiință de clasă corespunde unei stări de spirit în care dorința de revoluție coexistă cu respingerea forțelor politice concrete.

GL: Din moment ce analiza conștiinței de clasă conține elemente idealiste, iar materialismul ontologic al marxismului e mai puțin reliefat aici decât în scrierile mele de mai târziu, cartea e într-adevăr mai accesibilă cititorilor burghezi.

***

Int: Știți de ce nu a rămas Brecht în URSS ca emigrat? V-a dat vreo explicație?

GL: Chestia e că – cum să spun? – Brecht găsea întotdeauna cele mai extraordinare scheme ca să se asigure că, pe de o parte, un post sigur, kosher e păstrat pentru el în partid și că, pe de altă parte, el își păstrează întotdeauna o libertate completă. E caracteristic pentru el că, înainte de a pleca în Berlinul de Est, a obținut cetățenie austriacă și și-a păstrat-o până la sfârșit.

Int: Din câte știu eu, își ținea banii într-o bancă scandinavă și și-a vândut drepturile de autor pentru lucrările lui editurii vest-germane Suhrkamp. Altfel spus, a implicat patru țări pentru a-și asigura siguranța sa și a lucrărilor sale.

GL: Pe scurt – iar soția lui era spiritul activ în toate astea – Brecht era un om extrem de prudent care, când venea vorba de a-și păzi libertatea, nu se gândea de două ori până să accepte o propunere bună.

***

GL: [Thomas Mann] nu spunea niciodată ceva bun despre mine fără să califice imediat afirmația.

Int: Era din prudență politică sau din dorința de a nu-și periclita prestigiul burghez?

GL: Cred că în ochii lui Thomas Mann eram o figură stranie. Nu e imposibil ca asta să fi fost de la bun început și să nu aibă nimic de-a face cu comunismul meu. Era mai degrabă o chestie legată de caracterele noastre. Un fapt foarte ciudat a apărut recent. Un profesor american mi-a scris că a examinat manuscrisul lui Moarte la Veneția din arhiva Thomas Mann și a găsit pasaje literale scoase din Sufletul și forma citate fără ghilimele. Oricine e familiar cu primii ani ai lui Thomas Mann știe foarte bine că nu rata niciodată o ocazie de a face cunoștința unui critic. În cazul meu nu a încercat deloc. Și la vremea respectivă nici nu eram comunist. Pe scurt, trebuie să fi fost vreun alt motiv pentru care mi-a rămas necunoscut. De aceea cred că în ochii lui era ceva straniu în legătură cu mine.

Int: Se poate să existe o confirmare a acestui fapt în tradiția literară care susține că personajul Naphta [din Muntele vrăjit]…

GL: Nu e nici o îndoială că eu am fost modelul pentru Naphta. Dar Mann era prea inteligent ca să nu-și dea seama că opiniile lui Naphta erau foarte diferite de ale mele. În privința asta, scrisorile conțin de asemenea un mare număr de afirmații diplomatice. De exemplu, în corespondența lui cu un istoric literar german de origine franceză, îl roagă să nu spună nimic despre chestiunea Naphta pentru că până la momentul respectiv eu n-am făcut decât observații prietenoase despre marele lui roman, Muntele vrăjit. Ce voia să zică e că, după toate evidențele, eu nu remarcasem că Naphta era bazat pe mine.

Int: Ca și cum v-ar fi interesat, tovarășe Lukács…

GL: Am dat odată un interviu în Spiegel în care am spus că dacă Thomas Mann m-ar fi întrebat în Viena dacă poate să mă folosească drept model, aș fi fost de acord, la fel cum aș fi fost și dacă ar fi spus că și-a uitat pachetul de țigări acasă și mi-ar fi cerut o țigară.

Nu putem nega că Thomas Mann a vrut să mă descrie pe mine în portretul lui al lui Naphta. Dar dacă pot recunoaște scriitori particulari, cunoscuți în textele lui timpurii și găsesc asta și portretele amuzante, de ce aș obiecta când primesc același tratament? La fel, n-aș cerceta niciodată dacă o persoană care a fost redată într-un roman chiar seamănă cu portretul ei, pentru că problema e chiar lipsită de interes. Ce este important e ca scriitorul să fi reușit în încercarea sa de a portretiza tipul uman la care se gândea. Și în același fel, n-aș întreba dacă Naphta seamănă cu mine sau nu. În Naphta, Thomas Mann a reușit, desigur, în intențiile sale. Ceea ce înseamnă că nu e nici o problemă cu Naphta…

Ar trebui să adaug, desigur, că scriitorul trebuie uneori să devieze de la modelul lui din cauza necesităților poveștii particulare. În august 1919 am plecat din Budapesta, și desigur că eram cam lipsit de bani. Aveam un singur costum când am plecat, și am continuat să-l port de-a lungul lui 1919 și 1920. Era același costum pe care îl purtam când l-am vizitat pe Thomas Mann, astfel că era imposibil să mă vadă ca pe-un bărbat elegant. A inventat eleganța lui Naphta pentru că se potrivea cu concepția lui despre personaj…

După cum vedeți, sunt cam liberal în privința asta. Unui scriitor bun i se poate permite aproape orice. Am avut o dată un schimb de scrisori cu Thomas Mann – din păcate au fost distruse în Viena – care m-a făcut să mă tem că nu ne vom mai vorbi unul altuia. I-am scris în timpul procesului lui Szántó, rugându-l să trimită o telegramă lui Horthy în care să protesteze împotriva procesului. Thomas Mann mi-a răspuns cu o scrisoare lungă în care-mi povestea că tocmai participase la întâlnirea PEN Club din Polonia și că toate aceste dezbateri ideologice erau cu adevărat minunate, spre deosebire de politică, în care nu avea deloc de gând să se lase implicat. I-am răspuns cu o scrisoare extrem de nepoliticoasă, acuzându-l că pentru el politica e minunată când e vorba de a acorda susținere ideologică semi-fascismului lui Pilsudski la un congres PEN. Asta într-adevăr era ceva de care să te entuziasmezi. Dar când problema era de a salva un comunist decent de la moarte, atunci politica devenea brusc o afacere murdară. Am fost convins că scrisoarea va pune capăt oricărei relații dintre noi. În schimb, am primit o telegramă trei zile mai târziu: „I-am scris lui Horthy”.

***

Int:  Tovarășe Lukács, de-a lungul memoriilor d-voastră apare un refren constant: „am fost extrem de norocos”*. Nu pot să nu mă gândesc la personajul lui Soljenițîn, Ivan Denisovici, care și el avea mereu noroc.

GL: Am trecut prin una din cele mai mari epurări din istorie. La sfârșitul campaniei, când factorii care o motivau au încetat să mai fie importanți, am fost arestat și ținut în arest două luni. Asta nu poate fi descris decât ca noroc…

Mulțumită norocului meu proverbial, arestarea mea a fost evitată printr-un lanț de întâmplări. Pe de o parte, eram protejați de Yudin. Pe de alta, nu mai eram activ în Partidul Maghiar, astfel încât nimeni din partid nu-și mai aducea aminte de mine. Procesele au avut loc între 1936 și 1937. Dezbaterea despre tezele lui Blum a avut loc prin 1930. Oricine și-a păstrat distanța față de Partidul Maghiar în timpul perioadei scurse de-atunci a fost complet uitat. Chestiunile personale nu erau atât de fixe cum sunt astăzi, într-o epocă a dosarelor de informații și așa mai departe. În plus – și poate că e o observație cinică – aveam un domiciliu mult inferior, care era mai puțin atractiv pentru NKVD.

Int: În legătură cu asta, există un pasaj în autobiografia d-voastră pe care nu-l înțeleg: „Noroc în timpul catastrofelor, Buharin-Radek 1930…”

GL: Când m-am întors la Moscova, Buharin mi-a făcut o primire foarte prietenoasă. A fost suficient de drăguț ca să aranjeze un contact pentru mine, pe care însă l-am refuzat. Dacă nu ar fi fost împrejurarea asta norocoasă, aș fi fost prins în epurările lui Stalin…

Int: Ați distrus vreo carte care v-ar fi putut compromite?

GL: Da. Era necesar, pentru că era foarte periculos să se descopere vreun Troțki în posesia mea.

Int:  Mai ales Troțki ați distrus?

GL: Mai ales Troțki, Buharin și alții care au căzut ca ei. Ar trebui să menționez că Andor Gábor m-a obligat să le distrug. A venit într-o zi cu nevasta lui și cu o geantă mare, a luat toate cărțile pe care le aveam de Troțki și Buharin și le-a aruncat în râu în aceeași zi…

Int: Tovarășe Lukács, cum ați privit ideologic marile procese moscovite?

GL: Le-am considerat a fi monstruoase, dar m-am consolat spunându-mi că am luat partea lui Robespierre, deși procesul lui Danton, din punct de vedere legal, nu era mult mai bun decât procesul lui Buharin. Cealaltă, decisivă, consolare era că sarcina crucială a vremii – distrugerea lui Hitler – nu putea fi așteptată de la Occident, ci doar de la Uniunea Sovietică. Iar Stalin era singură forță anti-Hitler.

Int: Aveți aceeași opinie și astăzi? Și dacă da, în ce măsură? Nu mă refer la Stalin în general, ci la procese.

GL: N-aș fi putut să fac nimic în legătură cu procesele chiar dacă aș fi vrut. Am avut o ocazie de a pleca în America, dar n-am vrut.

Int: Întrebarea mea nu era legată de comportamentul d-voastră personal, ci dacă înțelegerea d-voastră a proceselor s-a schimbat.

GL: Ceea ce îmi dau seama astăzi, și nu vedeam la vremea aceea, este că pentru Stalin aceste procese erau absolut superflue. Eliminase deja complet opoziția prin procesul lui Buharin, astfel încât nu avea nimic de câștigat din marele val de arestări. După procesul lui Buharin, ar fi fost futil pentru oricine să riște să se opună lui Stalin. Cu toate astea, Stalin a perseverat cu politica lui de intimidare, și în acest sens cred că procesele au fost superflue.

GL: Troțki era un scriitor extraordinar de sclipitor și inteligent. Ca politician sau teoretician politic însă, nu am nici o considerație pentru el.

Int: Iar ca istoric? Ce credeți despre studiile lui istorice despre Revoluțiile din 1905 și 1917?

GL: Nu le pot judeca. În orice caz, troțchismul – și aici i-aș include pe Zinoviev, Kamenev și Buharin – nu putea fi văzut decât ca un curent care va influența opinia publică din Anglia și America împotriva Uniunii Sovietice în lupta împotriva lui Hitler. E semnificativ că Bloch, care era în America, a refuzat cam în aceiași termeni să se identifice cu troțchismul.

Int: Tovarășe Lukács, păreți să spuneți că Troțki a dăunat mai mult imaginii Uniunii Sovietice în ochii opiniei publice americane decât au făcut-o procesele moscovite? Am senzația că procesele au dăunat mai mult.

GL: Lucrurile astea nu pot fi puse în balanță. Nu există nicio îndoială că procesele au făcut rău. Și e la fel de neîndoielnic că au făcut rău pentru simplul motiv că au existat. Cred că vorbim despre o chestiune complexă aici. Ceea ce era la mijloc pe atunci era toată problema conducerii staliniste, a problemei dacă stalinismul a dat naștere unei dictaturi mai rele decât era de așteptat de la Troțki și susținătorii lui. Desigur, am răspuns la asta în negativ…

Nu mă îndoiesc că Troțki era un om extrem de rezonabil, un politician talentat, un vorbitor extraordinar și așa mai departe. Tot ce spun este că nu avea nici o șansă să devină un rival serios al lui Stalin care să fie recunoscut ca atare atât în Vest cât și în Est. Nu trebuie să uitați că ideile lui Troțki nu puteau fi conciliate cu politica lui Stalin, care era singura care avea o șansă să-i reziste lui Hitler. Pentru că punctul de plecare al rezistenței reale a fost pactul Stalin…

Int: Când ați început să deveniți ostil față de troțkism?

GL: Lucram la Institutul de filosofie [de la Moscova] și atitudinea mea era determinată de faptul că filosofia rusă forma un front unit și fără echivoc împotriva lui Hitler. Numai troțkiștii se opuneau. Așa că eram opus troțkiștilor.

Int: Ce anume obiectau troțkiștii?

GL: Obiectau la adresa Frontului Unit împotriva lui Hitler.

Int: Foarte interesant. Era și Troțki însuși implicat în această opoziție?

GL: Nu știu asta.

Int: Dacă-mi amintesc bine, Troțki a lansat un atac dur la adresa lui Stalin înainte de pactul Stalin-Hitler, poate din motive tactice. Troțki a profețit că Stalin chiar va forma o alianță cu Hitler.

GL: Pactul cu Hitler a fost precondiția pentru atacul lui Hitler asupra Franței și Angliei și, implicit, pentru dezlănțuirea unui război în care aceste state, și poate și America, aveau să devină aliați mai mult sau mai puțin de încredere ai Uniunii Sovietice.

Int: Prima fază a războiului a provocat vreun sentiment de protest în Uniunea Sovietică? Mă gândesc la invazia Poloniei și la luptele din Finlanda și statele baltice.

GL: Toate aceste evenimente au provocat sentimente de protest. Nu existau doi oameni, cel puțin din imigranții pe care-i cunoșteam eu, care să fie capabili să se trezească dimineața ca susținători ai lui Stalin și să meargă la culcare cu aceleași convingeri. La o reflecție matură, însă, a devenit clar că politica lui Stalin va conduce la o alianță împotriva lui Hitler. Asta însă era o concluzie intelectuală și nu reacția spontană a imigraților.

***

Int: Care au fost circumstanțele în care ați revenit în Ungaria din URSS?

GL: Cel mai notabil aspect al întoarcerii mele a fost că toate ereziile mele din Moscova au fost șterse din memorie. E foarte semnificativ că a apărut un articol într-o revistă care anula cu totul Tezele lui Blum. Altfel spus, se anunța că al Doilea Congres a luat o decizie greșită în problema dictaturii și a democrației, și că greșeala a fost corectată de Stalin. Tezele lui Blum nici măcar nu erau menționate; era ca și cum nu ar fi existat. Ceea ce vreau să spun este că existența sau non-existența mea în Ungaria a fost mereu o chestiune foarte problematică. În 1959, de exemplu, la aniversarea dictaturii [sovietelor], Muzeul Petofi a expus o placă din 1919 de pe care numele meu a fost șters. Era clar că oricine se putea comporta ca mine în 1956 sau 1957 nu avea cum să fie comisar al poporului în 1919. Singurii care ar fi fost potriviți pentru a fi comisari ai poporului în 1919 erau cei care au acționat corect și în acord cu politica partidului în 1956 și 1957. Nu trebuie să pierdem din vedere acest fapt. Tot ceea ce s-a scris despre mine în istoria oficială a partidului este extrem de problematic, ca să folosesc un eufemism.

***

Int: Ce cărți ați mai publicat după 1945?

GL: În principal cărțile pe care le-am scris între 1919 și 1945. Apoi, Teoria romanului și Istorie și conștiință de clasă au apărut în germană fără permisiunea mea. Am încetat să le mai includ printre operele mele, și chiar am avut o dispută cu Somlyó despre asta. El zicea că nu am nici un drept să-mi dezmoștenesc opera de-o viață. Dar opinia mea e că n-am avut absolut nimic de-a face cu o pretinsă operă de-o viață. Istoriei îi revine decizia dacă are sens sau nu să vorbim despre o operă de-o viață. Oricine se angajează să creeze o operă de-o viață se angajează la o minciună de la bun început.

______

Note:

1 În notele autobiografice ale lui Lukács scrise înaintea interviului (Gelebtes Denken – Gând trăit), episodul este descris astfel: „Perioada marii exterminări a cadrelor. Poziția mea (paralel: Bloch). Noroc în fața catastrofei: (a) Buharin-Radek 1930; (b) mișcarea ungurească; (c) apartamentul meu.”

Traducere de Alex Cistelecan

[Vatra, nr. 12/2015]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s