Ioana ȘERBAN

 

 

Vrăjitoarea 

Locuiesc în lume de ceva vreme –

mai sălbaticele cântece mai negrele vrăji de dinainte

oare nu ele-mi dădeau o conștiință morală?

Acum stau într-o poză – îmi vine bine –

dar nu mai bine decât suferința

în care de fapt nici nu te vezi unde în locul chipului

ai o descărcare de fulgere

care spală orice tic orice grimasă

pe orice cuvânt îl coboară în pântec și-l azvârle în cer

de trei ori trei

Dar acum stau și văd că și poza a învățat să bată ca o inimă

s-o falsifice cu atâta precizie încât trebuie s-o supun la un test

le pun una lângă alta – poza mea și inima mea –

            cea adevărată cedează

            Eu sunt fiara care n-a fost dresată să câștige orice joc

            încap în lucruri simple:

            în frunze în coasta unui bărbat în alergarea mea

            precum strămoșii mei huni nu văd decât stepa întinsă dinaintea mea

            propria mea femeie

            deposedându-mă acolo de sexul meu

            până ce din nou devin eu însămi femeie și apoi mă cuibăresc în coasta unui bărbat

            ca un vârf de suliță mă cuibăresc

            să-l străpung să-i țâșnească apă și sânge

            și miere

            Dragul meu

            Prea degrabă se termină omul pentru inima lui

            peste vârful capului ar trebui să mai aibă un copac un ou

            ochii celuilalt

            mai negrele vrăji mai rapidele descărcări

            timpul nu le-a înregistrat dar lumina da

            atunci lumina să curgă –

 

 

Aleph

 

Scriu un poem din nimic –

            lâncezesc printre oameni și fum până ce greutatea propriului chip

mi-i face mai apropiați

            îi aud cum povestesc:

            „Era un poster alb doar cu un dreptunghi pe el și dedesubt scria

            că aceasta e lama unui cuțit fără mâner”

            Mă strecor printre ei și fața mea e undeva în urmă admirând acel cuțit –

            atât de liber de mânerul său

            liber de mâna care l-ar copleși cu o întreagă cosmogonie de eșafod și aur

            dintr-odată imponderabilă strălucirea lamei lui cuprinde

            toate remarcile noastre de-a lungul tăișului

            fără să le oglindească înapoi în lume –

            Aleph al insinuărilor,

            cât de pură strălucire

            cât de pur cuvintele noastre se odihnesc pe lama ta

            cuvintele noastre pe care noi nu le ascultăm niciodată acum ascultă tăcute de

propria lor îmbrățișare –

            aceasta nu e despre noi

            nici despre pierderile noastre

            nici despre a șaptea amintire a celei de-a șaptea amintiri limpezite din cupa noastră

            Cuțit-fără-mâner, Aleph al sinucigașilor,

            împlântă-ți strălucirea

            în ochii mei

            adânc în somn

            deasupra imaculatului nimic luminat de lună.

 

 

Vărsătoare

 

Cine este cel pe care-l iubesc? De secole îi torn chipul

            în acest vas fără fund

            trebuie c-am fost blestemată să-l umplu

            condamnată la umbra lui fără capăt

            Explicațiile au secat – la fel și privirea

            verific zilnic horoscopul unde conjuncțiile Soarelui cu Venus vin și trec

            vin și trec

            să treacă de la mine vasul acesta

            Dar tot aici rămân cu ulcioarele mele să-l umplu în fiecare zi

            cu timpul acest gest a devenit atât de cald

            mă îmbracă-n blana unui leu – strig cu vocea unui leu:

            Vă rog, să nu treacă de la mine vasul acesta!

            Acum sunt atât de aproape:

            și atât de goală această profeție care dă pe din-afară

            și atât de lacomă pentru ulcioarele mele și visele mele și blestemele mele și

            frustrările și gemetele

            sângele crăpăturile palmelor strigătele din cercurile degetelor

            și niciodată nu e de-ajuns!

            Pesemne că lumea din capătul celălalt al vasului s-a preschimbat într-un potop

            înghite orașe și instalații

            și haina unui trecător

            înecându-l

            și primenind încă o dată totul –

            Continui să torn

            planetele sparg puritatea în mii de bucăți

            eu sparg planetele între degetele mele.

Descântec

 

Nu-mi mai e teamă când ceilalți îmi spun că sunt singuri

            pot să-i ascult oricât –

învârtind între degete colții descleștați ai leului

            (n-am salvat dintre ei nici adevărul nici minciuna)

            fețele mele în lume se schimbă se inflamează devin puncte care mârâie

            le pictez buzele în roșu

            nu au între ele nici adevărul nici minciuna

            doar linia subțire a compromisului –

            M-am născut prea târziu ca să-i întâlnesc pe cei cărora aș fi putut să le șoptesc toate astea

            din păcate sunt fie prea bătrâni fie prea reci

            în mormântul lor verde din Père Lachaise –

            Feți-frumoșii mei morți vă trimit aceste șoapte

            ca pe un cântec de leagăn

            o operație estetică ce fixează pe oasele voastre

            în loc de picioare descărnate o coadă de sirenă

            sau un corp de centaur

            în loc de craniu un cap de Minotaur

            Hai s-o ștergem împreună înapoi în labirint să găsim ieșirea

            din nenorocita asta de singurătate grețoasă

            între buzele noastre

            în loc de linia subțire a compromisului

            cu sămânța care ne-ar renaște în lume pe toți

            simultan

            să ne înmulțim să descântăm pământul.

***

Le-am spus prietenilor

            că o să plec departe o să mă izolez

            poate o să mă las de scris – a șaptea și ultima chakră a izolării

            prietenii mei nu m-au judecat

            mi-au dat în schimb un rânjet un căscat o sprânceană încruntată

            în țara îndepărtată pe ele mă culc

            deasupra capului îmi înflorește

            lotusul negru cu o mie de petale

            al celei de-a șaptea chakre

a izolării.

***

Cândva îmi depozitam demnitatea în lucruri

apoi pierzând-o mi-am depozitat imaginile în lucruri

apoi pierzându-le – nici măcar pe acelea –

ci nimicul meu până când nici pe el nu l-am mai avut

dar continuam să depozitez să pompez în lucruri

ceva – ce? –

iar ele începeau să fie din ce în ce mai rumene mai frumoase

            să-mi dea înapoi totul – talentul imaginile demnitatea

            suferința

            de-atunci am devenit o țintă vie într-o

lume prea frumoasă atât de frumoasă.

 

*** 

 

Leo BUTNARU

 

 

Început şi final de spici

 

În memoria lui Ioan Flora

 

Onorată audienţă

onorată insistenţă

poezia se cam ascunde de lume

sau

aşa ar trebui să fie

unde şi unde

de loc

de timp

şi electromagnetice unde

şi unde

în discreta s-ar părea răspândire

până peste infinit

până peste fire

de om sau de mac

sau peste simplul raţei mac-mac

mereu ca un atac eşuat

întru comunul acord

dar şi atac de cord

al tău la propria ta persoană

încât

până a iscăli aici

iluzoria poezie

chiar ai putea muri

firea-ar să fie… – ea

poezia poezie…

Dragoste şi memorie

Noaptea ne interzice chipurile.

Noaptea e un fel de cenzură.

Noaptea ne interzice chipurile.

La un moment dat, definitiv.

Ar trebui să avem memorie bună

pentru ca să ne iubim chiar şi atunci

când nu ne vedem.

*       *       *

După ce trag adevărul de păr

unii umblă cu zulufi blonzi sau negri în gură;

după ce au tras adevărul de păr

faţa adevărului devine oarecum alungită

elipsoidală

încât despre unul

sau despre altul dintre oameni se spune

că el ar fi tras la faţă

mai că stil Modigliani.

 

 

Liniştea şi chiorăitul

 

Mai de mult

undeva prin Moldova

Eminescu auzea cum iarba creşte;

cu decenii mai târziu

în nopţi transilvane

de atâta linişte revărsată-n jur

lui Blaga i se părea că aude

cum se lovesc de geamuri

razele nimbului lui Dumnezeu

(aşa ceva);

cam tot pe atunci

altfel zis concomitent cu nopţile de la Lancrăm

uneori

în preajma Ploieştilor

de atâta linişte

se auzea cum chiorăie petrolul în

burta pământului flămând

încât

îl făcea să izbucnească-n hohote de râs pe Mefisto

sau

pe mai că discipolul său

Caragiale.

 

 

Ceva din august 2013

 

Era august (mai este încă)

şi pe ţărmul mării

dar şi în valurile ei era frumos

sub soarele generos

în bătaia vântului soros (nu George

adjectivul venind de la soare …).

                    Chiar aşa era

precum se întâmpla

la Vila „Stancu” unii poeţi declamau versuri

uşor sentimental-postmoderniste

adică ironice despre rujul de buze

cu care să picteze meduze

cu periuţele genelor fine

cu care să bage în design delfine

până în după-amiaza în care se află

că murise voievodul ţiganilor (sau

precum scrisese Strauss Der Zigeunerbaron)

şi acolo la Neptun deja vedeam

cum piraţii îşi coborau în bernă steagurile negre

cum veneau condoleanţe dinspre Berna

şi cum (cu gândul la viitoarele voturi)

la priveghi se produceau preşedintele ţării şi

oarecine dintre şefii de partide

ţiganii fiind apolitici

drapelele piraţilor politice fiind

în acel final de comândare

ce putea fi unul dual – sau ca altă mâncare de peşte

sau – sfârşind în coadă de peşte.

 

 

Descrierea situaţiei

 

1

 

Dacă mai suport cât de cât

o piatră pe inimă

pe creier nu suport nici barem

un fir de nisip – cu toate că

probabil în scoica craniului

s-ar putea zămisli o perlă – dar

repet: nu suport nici firul de nisip

pe dunele circumvoluţiunilor.

                                 Hei, tipule!

I-aţi dracului negreaţa de sub unghie

de pe creştetul meu!

2

 

Dacă mai suport cât de cât ca destinul

ca vinul

să mi se urce la cap

nicidecum nu pot suporta

chiar propriul destin

de încearcă să mi se urce

în cap – aici

e tronul libertăţii mele.

3

 

Cu alte cuvinte

să rămânem la descrierea situaţiei

fără să ajungem la

descreierarea ei.

 

 

Balerina

Moartea i-a fost atât de liniştită

chiar lină

de parcă de pat i s-ar fi apropiat o balerină

iar în lipsa nevoitei asedieri

moartea e fix la timp

şi fără de pierderi

nu ca în cazul celor

când de neplăceri

morţii mai că-i vine s-o ia îndărăt

dar în fine

nici în atare cazuri nu poate fi vorba de retenţie

pentru că după ceva tevatură

şi infimă întârziere

moartea nu renunţă la intenţie

doar că în această situaţie e ceva mai puţin artistism

precum atunci – vă spuneam –

când moartea e atât de lină

de parcă după ultima suflare a omului

vine o balerină

ba mai mult

în graţioasa-i mişcare

balerina pare a fi plutită

pare a fi înălţată chiar

de acea ultimă suflare.

 

Între

Între pedeapsa capitală

şi

recompensa capitală

sau invers

pentru cel vinovat că a iertat o vină

sau gratulat că a uitat o vină

uneori morala şi legea omului sunt

hiene hăitaşe şi hoitaşe

sau zeiţe ce încunună cu lauri;

chiar aşa

morala şi legea pendulează între pedeapsa capitală

şi

recompensa capitală

sau invers

în sărăcăciosul timp mărunt al marii însingurări

fie a celui încoronat

sau tot a lui în ipostaza secundă – decapitat

cu tot cu coroană.

Perpetuum

Totul se repetă. Chiar şi ceea ce

nu a avut loc – îşi repetă

absenţa.

***

 

Lucia NEGOIȚĂ

 

 

Poeme

 

***

Alesesem duhovnicul aspra lui dojană

să-ngenunchez pe cojile de nucă

și nu pe cel care ofta cu apăsare

iertare dând prin sărutarea pe frunte

știam că sunt dar nu știam să fiu

slujbaș la TVR zile în șir așteptând

cu ochii spre cer îndărătnica ploaie de vară

ca pe harisma vorbirii în limbi

camera merge indignați-vă

nu pierdeți filmele

tot mai ingenioasele cafturi  sângele pe pereți

extratereștrii cu cel de-al treilea ochi

lăsați să zburde indecența micilor detalii

dramoletele cotidiene cu aurolaci

inocentare nurii tăi sunt călcați în picioare

în geanta mea cu femeiești nimicuri

primite-n dar de la elfii poznași

ce lesne trecură prin porțile visului

avec leur robe humide au bord

 

o scrisoare din celălalt veac

vocea e singura care ne definește

rămân al dumneavoastră devotat

Constantin Noica

 

sună șefu`

iar umbli fată prin văile morții

când viii te așteaptă ay ay

***

La atingerea ta acest plaur îmbălsămat

cu rădăcinile-n cer

primește darul vederii

precum orbul

prin mângâierea cu tină

apa de tânăr trup nu ține minte

robia nici drumul întoarcerii

prea repede povara funerară

își așează răsplata

peste chipul unei patrii pierdute

mereu exaltată

intri în saloanele cu paturi

și dulăpioare colorate naiv

pe care stau tolănite

jucăriile made in China

lângă valizele cu citostatice

(surâsul mecanic al fondurilor europene)

câteva planșe pe care pensula

întinde o pată apoasă

un soare pleoștit și îngerul

cu o aripă stă învelit

în părul Mitrodorei risipit ca ploaia

printre neguri spini și vrejuri încâlcite

dinții păcatului cad retezați

prin gura lui ah dulce rotunjită

abandon

expiere

înfricoșare

***

Peste o apă neînsorită prin putreziciune

se târăște orgoliul prin umilință

feminitatea își dibuie hrana

precum un pește vorace

bucatele pământești

templul zidește din ziuă în noapte

profeții despre zilele regelui

jurăminte ale sărăciei în duh

gata să prindă între coapsele reci

deocheate obiceiuri postmoderne

cine să mai spună soarta mea e poezia mea

nouă condamnare la viață

mâl luminos eliberat de trufie

cu bătăliile pierdute

frunzele milei urzind

un rău și mai mare

o cumpănă între răul de afară

și somnul mocnit dinăuntru

ce sufletul a risipit rămâne risipit

cădere pe pământ

prin lujere urcând

la Înviere

***

Mă pândește iar copilul necunoscut

care ar vrea să se-nchidă

în temnița somnului

fără nume ca zeul

îl apără Îngerul Sfântul îi dă suflet

fără cuvinte curge rugăciunea

fecioară și maică

***

                                               Lui Șerban Foarță

 

Despre mâinile gemene n-am scos o vorbă

în trupul același

streașină leagăn potir

se roagă se-nalță la cer

legate una de alta

străine de-odată

atunci intrasem în luptă

sprijinită pe trupul firav ca de sticlă

o dinastie veche a ținut să-mi vorbească

pianul aproape dispărut Bösendorfer

clapele oraculare albe și negre

tresar înainte să fie atinse

de urletul gros al femeii de la Maternitatea Avrig

exerciții de Czerny canonul

vremii pe loc îndârjirea

 

o molie ca o petală

țese sigilii de tutun și tămâie

peste placa de bronz

dreapta mea binecuvântată și zboară

întoarce pagina pe portativ precum

bobul ascetic de chimen

(peste el cantorul lăsase câțiva stropi de salivă)

iar stânga a zeului pedepsitoarea

suflă peste degete abur matern

iertarea a toate

dalbe flori ale Dalbei

florile Lunii

***

Scurtă e viața noastră băieți

cât paza luciolelor printre studenții săraci

sau unduirea lanceolată a grozamelor

din păduricea de pini a lui D’Annunzio

aliniați-vă la pieptul înfiorat al goliarzilor

Gaudeamus cântecul tragerii pe roată

a păcatelor tinereților noastre

e loc în cazanul vrăjitoarei

pentru peștii de pradă dar și

pentru lascivele undițe

rupeți filele din calendar

cu zilele călugăriței de nuntă

și înmormântarea – mi-a spus Mitrodora

scuturați praful

de pe sandaua Galileanului

trecând prin Samaria

poezia să fie tot ce vrea ea să nu fie

 

abandon maculare sfidare

dictatură inocentare discurs

o hojmelie în jurul căreia

am șezut și am plâns

 

pe nimeni nu lăsați

să vă batjocorească tinerețea

        (Epistola către Timotei)

***

 

Zamfira ZAMFIRESCU

 

***

e o casă veche în oraș
în care cântă
la trompetă un bărbat
aproape albastru
așezat pe pervazul unei ferestre

împrejurul casei sunt străzi înguste
pe care seara se plimbă
vietăți sperioase
mierle pui de cinteză
iepuri antilope
pisici de celofan
și femei de sticlă
foarte fragile

când trec pe sub felinare
sau se opresc în dreptul vitrinelor
dacă ești destul de atent
înăuntrul acestor femei
vei vedea
mecanisme bizare
asemănătoare morilor de vânt
care pot transforma
orice bărbat
în pulbere fină

***
când dormi
în lumina lunii
uneori
sufletul se destramă
şi suie tăcut
până în palma mare a lui Dumnezeu
făcută căuş
apoi se pogoară
ca praful în odăi neumblate
se aşterne în trup
dimineaţa îl găseşti
mai alb
mai curat
şi te simţi tulburat fără pricină anume
ca atunci când îţi treci mâna
prin blana unei vulpi
împuşcate în inimă iarna

***
e vremea culesului

iau fricile vechi
pe care praful nu se așterne niciodată
le așez în sertar
una câte una
pun între ele flori de lavandă
în timp ce tăcută
dâra albă a unui avion
împarte cerul în două

***
camera se luminează de fiecare dată când trec pe stradă maşini. farurile lor proiectează desenul din perdea pe tavan. ce înserare frumoasă astăzi. zic. ce înserare frumoasă în fotografiile tale. îți zic. mă uit invers, dinspre fotografii înspre tine. văd blocul gri, balconul gri, cu sticle goale, cutii de carton, mucuri de ţigară şi praf. văd fereastra, perdeaua dată-ntr-o parte, pe tine te văd în̶c̶ăr̶u̶n̶ţi̶t ţinând în mâinile ridicate aparatul de fotografiat argintiu. și inima sub cămaşă. te ţin minte. să ştii. eu te ţin minte păşind fără zgomot pe scările învelite-n mochetă. bătând la uşă după miezul nopţii. ”ţi-am adus cartea”. atunci am zâmbit şi tu ai zâmbit. oraşul dormea încolăcit ca o pisică. astăzi, după foarte mulţi ani, scrisul tău de mână e tot acolo. pe prima pagină. la fel de cuminte. înduioşător de cuminte.

***
în primăvara în care a plouat câteva zile la rând, fără oprire, pe râul umflat și tulbure care curgea prin dreptul grădinii, au trecut plutind crengi, frunze, pene, cutii de carton, bucăti de lemn, stârvuri de ciori, pești morți și o bancă verde, care s-a oprit încurcată în sălciile pletoase de pe mal. Era o bancă mare, din lemn, cu spătar și mânere frumos arcuite, de asemenea din lemn, ca acelea care se găseau pe aleile din parcul central, înainte să mă nasc eu. V. a scos-o din apă, a curățat-o de mâl și, după ce ploaia s-a oprit, a lăsat-o o vreme la soare, în curte, să se usuce. După ce s-a uscat, a cumpărat un bidon de vopsea verde, o pensulă, o sticlă de diluant, a vopsit-o cu grijă și apoi a așezat-o la poartă.
Vara care a urmat a fost neobișnuit de caldă și banca s-a dovedit foarte folositoare.

De câte ori se așeza cineva pe ea, deasupra ei începea numaidecât să plouă.

***
Când am ajuns pe mal, m-am așezat în iarbă, mi-am șters cu degetul arătător praful de pe sandale, le-am verificat cataramele, mi-am netezit părul și-am început să o aștept pe mama. Ziua era luminoasă și mirosea a duminică dimineața, cu toate că era joi după-amiază, frunzele plopilor sclipeau, apa râului forma vălurele ce se fugăreau la vale. Singura mea teamă era că, în timpul ce avea să se scurgă așteptând, o să cresc și, când va sosi, mama va trece pe lângă mine ca pe lângă o străină, asa cum trec prin pădure căprioarele pe lângă puii lor mari, fără a-i mai recunoaște vreodată.

***
Își scutura îndelung de zăpadă bocancii în faţa ușii, apoi intra împreună cu o pală de aer rece. Se așeza pe scaunul din bucătărie și astepta sfios, întunecat și tăcut ca o taină. Purta un surtuc gros din pănură, cu revere tighelite, buzunare adânci şi nasturi mari, lucioși, cusuţi pe două rânduri cu o aţă spălăcită, petrecută în cruce prin cele patru găuri. Avea mâna dreaptă vârâtă într-o mănuşă din piele de miel. O mănușă specială, croită pe măsura mâinii lui cu două degete lipsă. Privirea lăcrămoasă i se așeza pe toate lucrurile din încăpere și era aidoma cu cea a iedului cel mic în așteptarea caprei, după ce fraţii lui au fost mâncaţi de lup. Când se ridica să plece, pe podeaua bucătăriei lăsa în urmă o băltuţă de apă noroioasă, și, prin colturile mai întunecate, ca niște pânze fine de păianjen, rămâneau agăţate oftaturi sure. Se îndepărta pe strada străjuită de felinare neaprinse, fără grabă, aplecat, însoţit îndeaproape de un îngeroi bătrân şi zgribulit ale cărui aripi, din cauză că și el mergea aplecat, lăsau în zăpada proaspătă două dâre adânci. Ca de sanie.

La mare

Eu prima oară la mare am fost cu trenul împreună cu tata în vacanța de vară dintre a zecea și a unșpea mama ne pusese pe drum pâine brânză ouă fierte roșii și castraveți din grădină sare într-o cutiuță de medicamente tata era în costum și cu pălărie de parcă mergea la biserică și el ca și mine urma să vadă prima oară în viața lui marea pe care până atunci o văzuse doar în vederile pe care ni le aducea poștașul cu bicicleta în tren îmi era rușine că el intra în vorbă cu toată lumea zicea compartament în loc de compartiment controlorului domnu’ cheferist avea un ceas de mână pe care îl ținea în buzunar pentru că îi era ruptă cureaua când am ajuns dimineața buimaci după o noapte întreagă nedormită ne-am dus pe plajă eu eram neagră era august pe sfârșite și mă bronzasem în grădină întinsă la soare ca șopârla între stratul cu pătrunjel și tufa de leuștean tata era alb ca un iaurt când a ajuns pe plajă a fost atât de uimit încât și-a făcut cruce cu mâna lui mare cât o lopată tulai doamne apără și păzește ce de lume strânsă laolaltă niște tineri care jucau volei au început să râdă unul l-a arătat cu degetul ha ha ha moșul și-a făcut cruce ha ha ha tata și-a suflecat pantalonii până la genunchi a intrat în apă și a rămas imobil ca o statuie din insula paștelui uitându-se lung în zare dincolo de geamandură trecea un vapor ce părea de jucărie nesfârșirea albastră ne-a copleșit pe amândoi o vreme nici eu nici el n-am mai zis nimic fiecare cu gândurile lui a fost nevoie să treacă o grămadă de ani să vină ziua în care să îi povestesc mândră doamnei j. în curte sub vița de vie la o cafea cum era tata când era viu ea femeie cochetă cu mărgele la gât și unghiile vopsite rujată ca petalele florilor din parcul central să lăcrimeze și să îmi spună ce tătic minunat ați avut a fost rândul meu să râd tătic? să-i spui tatei tătic ar fi fost ca și cum i-ai fi spus amazonului râuleț. Tata și punct.

***
în coşul pieptului
o jale grea ca un obuz
mă sfârtecă tăcut
deschid uşa ce dă către odaia dintâi
pe pervazul ferestrei pisica
mă priveşte cu ochi galbeni
învăluiţi într-o melancolie femeiască
să-l trezesc? întreabă
noi două ne-nţelegem când vorbim
despre el
nu – îi spun şi ea zâmbește
trec în a doua odaie
în a treia odaie
în a patra, a cincea
peste tot parfumul de mir şi tămâie
mă împresoară şi-mi vine să plâng
ştiindu-l cald fragil adormit
în grija pisicii
la capătul odăilor e o scară de lemn
pe care n-am voie să păşesc
pe cer străluceşte ultima stea
dintre stele
pentru ca în somn
visele rele
să nu-l tulbure

***
nu văzusem niciodată o balalaikă adevărată
până atunci
doar în filme în fotografii şi în câteva cărţi
fumul ţigărilor un roi de lăcuste albe
plutea deasupra meselor de lemn vechi
chelnerul a golit scrumierele
s-a urcat pe un scaun a deschis
ferestruica de sub tavan
în ochiul ei de catifea ningea
cei trei bărbaţi cântau romanţe ruseşti
unul dintre ei semăna cu tata
înainte de-a o cunoaşte pe mama
când am plecat
strada se făcuse lungă şi albă ca trena unei mirese
cerul îngheţat se lăsase foarte jos
atât de jos încât
puteam să fac în el o gaură cu răsuflarea caldă
prin care să văd
cum dorm cei din lumea cealaltă
în cuiburi moi ca păsările
pe scările acoperite de zăpadă
care duceau spre lac
erau urmele paşilor de pisică
am intrat în casă fără să aprind lumina
soba de teracotă era rece
mi-am azvârlit ghetele m-am culcat îmbrăcată
hainele miroseau a balalaikă a fum a ninsoare
mâinile a lapte îndulcit cu miere
̶m̶i̶-̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶d̶o̶r̶ ̶d̶e̶ ̶t̶i̶n̶e̶
̶m̶i̶-̶a̶ ̶f̶o̶s̶t̶ ̶d̶o̶r̶ ̶d̶e̶ ̶t̶i̶n̶e̶

în noaptea aceea
dacă aş fi urmat
paşii pisicii desenaţi în zăpadă
aş fi fost vindecată

***

către dimineață
s-a așezat o pâclă albastră
peste dealuri până departe
dincolo de pădure
văzduhul s-a umplut
de cântec de păsări
sub pământ
adânc
adânc
sub pământ
către dimineață
o cârtiță oarbă
și-a alăptat puiul

***
Îl privesc de când a venit
cu mâhnire
îmi acopăr gura cu mâna
cum fac țărăncile
când trece mortul pe uliță
e înalt și tânăr și zvelt Dionis
cu plete ca un apostol
din cina cea de taină
poartă blugi Lee
cămașă albă din pânză de in
vorbește mănâncă și bea
fără să-i pese că dimineața
nu se luminează de ziuă
lângă el
într-o cutie căptușită cu catifea
e clarinetul din lemn de granadilla
cu clapete argintii
de care are grijă
c̶a̶ ̶de̶ ̶o̶c̶h̶i̶i̶ ̶d̶i̶n̶ ̶c̶a̶p ca de moaște
când mi-a atins părul obrazul bărbia umerii
am închis ochii
când i-am deschis am văzut
dinaintea mea cerul
reflectat în lentile negre
Dionis are mâinile calde
mă spionezi – zice el și râde
cu capul dat pe spate
cum poate să râdă orbul când
în scăldătoarea Siloamului nu mai e
nici o picătură de apă?

***

Silvia BITERE

Sentimente, idealuri, minciuni

despre ce mai scriu

despre nimic doamna mea

adun  așa ca o nebună de prin viață

îndes totul în mine

sentimente idealuri minciuni

moarte nu

am doar morții din partea părinților mei

e bine să ai ceva din partea cuiva

în rest dacă mai văd vreo icoană pe drum

mă închin la ea și ei îi dau lacrimile

e de la vopseaua proaspătă îmi spun

iarba nu se ia pe degete așa ușor

icoanele nu plâng dintr-o dată pentru nimeni

 nu nu plâng

ce-ți veni doamnă cu batista

mai bine saltă-ți genunchii  la gură

poate ai rămas grea cu mama

am fost în cimitir azi noapte

și era atât de bucuroasă

de-au ieșit toți morții pe alee la plimbare

vedeți doamnă eu am uitat că la naștere se plânge

 

 

Poetul e de admirat

 

așa cum o zi nesocotită în calendar și totuși o zi

dusă cu vorba

la masa unde stau cu prietenii mei  poeții – alcoolici prin alint i-am numit

vor a se ridica de pe carourile unei  fețe de masă

paharele cu vin

evident și eu

mă aflu!

mă aflu în treabă cu primăvara asta

ce să fac

 mi-a înflorit deodată în minte

le spun iubindu-le mâinile cerneluite

nu degeaba nu în van v-au fost trimise

mâinile astea

și apele mi-au invadat irisul

când paharele nici măcar nu apucaseră a se ridica

de pe carourile unei  fețe de masă

iar asta era de admirat

 

 

Nemuritorii  poetului

 

i-am spus într-o zi la o cafea prietenului meu poetul

tot ce vine din tine ca și din mine sunt lucrurile care ne împlinesc

spațiul interior al obârșiei noastre

de aceea crezi tu că ești nemuritor precum sean connery

desigur nu este nicio aluzie la peliculă sau o anecdotă poetică de prost gust

însă prin felul lucrurilor la care suntem zi de zi supușii unei noi iubiri

a globalizării sentimentelor

adunate cum stau ele între femeie și bărbat

vorbele mi se par străine de facerea noastră ca poeți

și  iar desigur nu avem niciun sens pe acest pământ

ca femeie și bărbat

însă poeții vezi tu prietene

întrebările noastre izvoare de înțelepciune sunt

cu  grădinile suspendate cu zidul nostru chinezesc

pentru noi destinul de poet e măsurat în ani lumină

precum la steaua unui mare mare poet identificat și după moartea luminii

apoi suflul ăsta viu din care suntem  moșmondiți

 veșnici în ale noastre simțiri

uite dragul meu poet și draga mea cafea

vă beau cu poftă și nu mă mai satur de viață

Noi suntem ce nu suntem

 

Doamne poți să mă cerți tu cât vrei

că uneori minte nu am

și nici la cap nu-mi vine

însă tot Doamne mai știi că am luciditate pentru semenii tăi

că sunt în toate facultățile mintale când nu fac poezie

mărturisesc am rău de înălțime și avioanele sosesc cu întârziere

pe aeroportul meu dar sunt eu vinovată?

vezi bine am ajuns într-un punct pe care dacă pun degetul

mă doare Doamne

mă doare până la coastă

de ce mi-ai făcut coastă și mai cu seamă de ce m-ai trimis aici

ca să fac poezie când știi bine că ea nu există decât în mintea

semenilor tăi

aici se trăiește din amintiri din altă viață

și nu mai știm dacă tu chiar trăiești acolo

sau dacă o persoană Lazăr o fi trecut pe la noi

că nu mi s-a arătat niciodată mulțumit de salvarea lui de la moarte

Marile iubiri

 

am scris o seamă de poezii proaste

despre suflete și alte chestii

m-am gândit adesea la nemurirea sufletului și la alte chestii

și nu am ce să vă spun ca să vă liniștesc setea de cunoaștere

am sucombat în suflet și el nu mi-a dat o cafea

că nu are că viața e tristă

și a început

că iubirea e legată de suflet

că băutura întunecă mintea

și de aici poezia

că nu credem în el destul și nu-i  dăm ofrandă

adică iubire

adică orbire adică durere

de unde i-am spus

pe mine nu mă interesează nemurirea sufletului și alte chestii

nici marile iubiri nici marile războaie

când și cum s-a murit de-alungul timpului

pe mine mă interesează dacă azi am iubit un om

el să nu mă certe

 

[Vatra, nr. 12/2015]