Alexandru VLAD – O poveste

Digital StillCamera

1. Când încerc să penetrez acea zonă, acel moment, ajung fără să vreau în centrul derutant al stării, cel care nu are nevoie de cuvinte, ca apoi să alerg la periferie, după amănunte concrete. Amănuntele, în concreteţea lor, rămân singura certitudine şi poate nu întâmplător tocmai împotriva lor luptă timpul şi frica mea. Ce fel de frică? Frica de nefericire. Eram destul de naiv pe vremea aceea să cred că un eşec în dragoste ar însemna nefericire.

Lucram pe atunci la Institutul Meteorologic local, prelucram rapoartele de la staţiile meteo care se aflau undeva în munţii Vlădeasa, Pietrosul, Piatra Craiului şi alţi munţi. Nu fusesem niciodată acolo. Acolo vremea nu e o coloană de cifre şi nici un mănunchi de sinapse. Acolo bate vântul şi ninge indescriptibil. Noi cei de la birouri primeam datele, prelucram cotele apelor Dunării şi cotele râurilor, aveam hărţi sinoptice prelucrate după fotografiile făcute din sateliţii meteorologici francezi şi americani. Acestea aveau statutul de documente secrete. Centrul nostru, modern şi sărac în acelaşi timp, era plasat pe Cetăţuie, deasupra oraşului, de parcă ar fi fost în puterea noastră să monitorizăm climatul rece al acestuia şi ploile capricioase ce-i spălau străzile neglijate.

Aveam ore de primire a mesajelor, ore de prelucrare a datelor, ore de transmisie la celelalte centre – Iaşi, Bucureşti, Timişoara – mereu ore fixe ce-ţi făceau ziua felii. Între ele alte evenimente la ore fixe – dejunul, cafeaua, prânzul şi chiar  discuţiile personale la telefonul de serviciu, pentru care pândeam linia liberă. La unele ore ascultam muzică, furam trei ore de lectură dintr-o carte – şi acestea tindeau să devină la fel de planificate.

2. Împrejurimile erau frumoase. Multă verdeaţă, case şi grădini cu oameni în secret speriaţi de demolare şi sistematizare. Pe aceste străzi nu intrau decât maşini particulare, modeste şi vechi, uneori trezite la viaţă după reparaţie capitală sau chiar casare. Orice maşină necunoscută stârnea alarma. Praful se ridica atunci ca să se aşeze în frunzele teilor, castanilor şi pomilor fructiferi, pe zarzavat şi florile dintre faţadă şi gardul de la stradă. Noi eram deocamdată singura clădire oficială, priviţi şi noi cu o oarecare ostilitate îngrijorată. Nu se lua în considerare sarcina noastră nobilă, cea de-a anunţa timpul probabil. Se considera că greşim prea des, sau că enunţăm exact contrariul – şi asta era o exagerare, credeţi-mă.

3. De aici de sus se vedea bună parte din oraş, aripa dinspre Gară şi cea care se alungea pe lângă Someş cu tentaculele noilor cartiere. Nu percepeam drama, pentru că acestea înlocuiau cu agresivitate casele vechi şi tihnite ale oamenilor. Ne obişnuisem cu panorama, oraşul habitual devenea o panoramă în intervalul cât eram în turnul de control, cu geamurile lui fumurii. Turnul acesta era inutil, noi nu eram pompierii. Nu se vedea însă de aici strada pe care locuiam eu, aceasta era modestă şi ascunsă în spatele magaziilor feroviare. Vedeam pasarela, silozul pentru cereale, macaralele unei construcţii din vecini, dar nu vedeam străduţa pe care locuiam în chirie la un subsol, în dreptul Fabricii de Vată. Strada se numea Dragoş-Vodă şi numele acesta îmi ajunsese familiar, nu mai avea semnificaţii istorice, aşa cum un număr de telefon nu mai poate avea nici un fel de semnificaţii matematice.

Această stradă era stropită destul de des de maşinile salubrităţii, asta pentru că garajul lor se afla undeva pe artera perpendiculară şi şoferii îşi goleau totdeauna rezervoarele de apă înainte de-a parca. Mirosea plăcut a praf ud, dalele de granit erau bălţate de soarele ce le usca pe când mergeam eu, la o oră relativ aristocrată, spre Institut. Pasarela mirosea a fier încins, cărbune şi fum, a păcură ce penetrase lemnul gros al scărilor şi podelei, făcute din traverse vechi. La capetele ei stăteau, ca nişte vameşe, ţigăncile care vindeau seminţe. Niciodată flori, ceasuri sau ţigări străine, doar seminţe. Probabil ca atunci când apărea miliţia şi le confisca marfa să nu aibă pagube prea mari. Eram în zona atelierelor de reparaţii, a bazei de cereale şi câtorva ateliere mici. Deci oameni care preferau seminţele tuturor celorlalte modalităţi, la fel de ieftine, de a-şi omorî plictiseala pauzelor. Zgomotele aproape muzicale ce ieşeau din aceste ateliere îmi dădeau o imagine greşită asupra muncii care se presta acolo. Oamenii intrau şi ieşeau în tricouri murdare în care altfel păreau că se simt deosebit de bine, parcă lipsiţi de orice alte obligaţii şi apăraţi de ele ca de o armură socială.

5. Mă simţeam mai bine ca oricând în lipsa de bani şi de pasiuni, stare care mă lăsa stăpân pe propria mea persoană, cum spune un anume romancier, care nu mai e la modă să fie citat. Funcţia mea de operator la Institut era nouă şi modest plătită, dar eram mulţumit în acea excitare pe care ţi-o dă orice slujbă nouă, şi un itinerar nou de parcurs zilnic spre ea. Cât despre pasiuni, eram convins că nu mai sunt omul care să-şi permită astfel de incidente isteroide. Printre modestele mele plăceri erau orele târzii de plajă pe acoperişul garajului în care gazda îşi ţinea maşina (o Skoda roşie), cărţile pe care le achiziţionam de la micul anticariat al oraşului. Aş mai adăuga drumul matinal şi nu prea pe strada Dragoş-Vodă spre pasarelă şi de aici, pe scurtături abrupte, spre dealul Cetăţuiei. Plăcerea drumului mai includea câteva subpuncte: un geam deschis spre o încăpere în care se făcea totdeauna patul la ora când treceam, punerea în mişcare a macaralei anchilozate, şi oamenii cu care mă întâlneam la ore fixe.

În fiecare dimineaţă când trec, pe geamul deschis pentru aerisire văd o bătrânică greoaie făcând pe îndelete patul, mişcându-se cu greutate în jurul acestuia şi netezind cearşafurile curate, calde încă de somnul altcuiva.

La capătul străzii, ieşirea spre pasarelă, era o cutie poştală ce mi se părea atât de izolată şi nebăgată în seamă încât era imposibil să fie vizitată de două ori pe zi (cum scria) de maşina galbenă a poştei. N-am văzut niciodată oamenii aceia expeditivi golindu-i conţinutul în sacul de pânză tare, cu gesturi rutinate de jefuitori de bancă, ca să urce apoi în maşina cu cornul poştal înscris pe portiere. După cum nu am văzut pe nimeni depunând acolo scrisori.

Din cei cu care mă întâlneam, îmi opream privirile asupra unei fete care mi se păruse de la început neobişnuit de frumoasă. Asta nu e greu – ca o fată tânără şi frumoasă să-ţi pară neobişnuit de frumoasă. Totul concordă spre aceasta odată ce sufragiile de bază sunt îndeplinite – mersul, calitatea îmbrăcămintei, expresivitatea feţei. La ea mă frapase liniştea cu care venea spre mine, la ore diferite, fapt pentru care n-o vedeam în fiecare dimineaţă. Astfel am încercat să-mi „potrivesc pasul”. Porneam din vreme, un joc nepericulos, mergeam încet până la pasarelă, zona comună, ca apoi să grăbesc pasul când nu mai aveam şanse s-o văd. Am fost frapat prima oară, când am întors capul după ea, s-o văd că întoarce şi ea capul, curioasă. Nu sunt un mascul după care femeiele frumoase să întoarcă şi ele capul, dar probabil privirea mea trăda atâta leşinată încântare, atâta abandonată singurătate încât s-a întors să-mi vadă mersul încetinit, să mă vadă vulnerabil din spate. Ori poate avea şi ea semnele ei, bune sau rău prevestitoare.

6. Ce fel de viaţă duceam? Mi-e greu să-mi amintesc, mai uşor să-mi închipui. Citeam aproape tot timpul meu liber şi totuşi citeam în poziţii incomode, sau întins pe pat, ca un om grăbit sau nervos care citeşte ca să-şi omoare un timp intermediar. Nu era un timp intermediar, o stare sufletească intermediară ca zăpăceala inconştientă a unui oraş ce urmează pe neştiute şi surprinzător să fie asediat. Posibil, îmi lipsea ceva, nu ştiam ce anume, nu ştiu nici acum. Mai mult, iniţial nu ştiam nici măcar cât de vulnerabil sunt prin lipsa de preocupări care să mă concentreze, prin „lipsa de bani şi de pasiuni”. Cumpăram de exemplu ziarele şi revistele literare, de parcă acolo aş fi putut găsi ceva pe care să mi se oprească ochii, interesul meu să se fixeze, spiritul să contracteze o pasiune.

Uneori pe când să ies ceaţa şi pâcla de afară arătau limpede că avionul nu venise de la Bucureşti, cunoscută fiind prudenţa TAROM-ului şi lipsa aparatelor sofisticate de dirijare. Desigur, rămânea radioul pentru ştiri, dar nu era vorba de ştiri cât de obişnuinţa de a ieşi la orele unsprezece spunîndu-le tuturor că mergi să cumperi ziarele sosite din capitală.

(Aici se opresc notele din carnet)….  

 

 

 

[Vatra, nr. 5/2016]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s