Ana OLOS – Trudeau: „libretto” și „verse drama” de George Elliott Clarke

canadian art 9

Bucuria și entuziasmul canadienilor, în octombrie trecut, la alegerea lui Justin Trudeau, liderul partidului liberal, ca prim-ministru cu promisiunea unei schimbări benefice, a readus în actualitate personalitatea părintelui său, carismaticul dar și controversatul Pierre Elliott Trudeau care, în perioada cât a fost premier (1968-1979, 1980-1984), a contribuit la o transformare esențială a federalismului canadian prin oficializarea bilingvismului, implementarea multiculturalismului ca politică guvernamentală și adoptarea unei constituții canadiene independente. Astfel că devine din nou actual și poemul dramatic de mare complexitate Trudeau al lui George Elliott Clarke2. La origine, libret pentru o nouă operă de jazz3, a doua sa colaborare cu compozitorul D. D. Jackson, după Québecité4 (un fel de Romeo și Julieta a multiculturalismului), drama în versuri merită nu numai o simplă relectură, ci o receptare mult mai atentă în momentul actual european.

Chiar înainte de a deschide cartea, cititorul este intrigat de subtitlul Long March & Shining Path, la prima vedere o metaforă a parcursului vieții politicianului Trudeau dar, pe de altă parte, trimițând spre un context cu totul altul decât cel canadian. Căci „Marșul lung” fusese tactica de retrageri succesive care l-au propulsat pe Mao Zedong la putere, iar „Calea luminoasă” este numele partidului comunist maoist din Peru, considerat organizație teroristă „în adormire”5 pe când era scris libretul. Cunoscând caracterul polifonic și aluziv al scrierilor lui Clarke, cititorul este deja tentat să anticipeze anumite relații intertextuale. Aluzia la partidul maoist din Peru îndeamnă la asocierea dramei lui Clarke cu romanul „total” Conversație la catedrală (1969) a lui Mario Vargas Llosa în care, pe fundalul unei societăți multiculturale, autorul reprezintă importul ideilor marxiste, revoluția și dictatura militară din țara sa din perspectiva unuia care, între timp, și-a revizuit convingerile politice din tinerețe. Titlul romanului pare să trimită la Omorul în catedrală a lui T.S. Eliot, dramă istorică în versuri, gen pe care îl experimentează de data asta și Clarke. Fără îndoială că profesorul de literatură de la Universitatea din Toronto a citit și eseul despre „verse-drama”, unde marele poet vorbise și de extraordinarul impact al muzicii, greu de egalat în poezie. De aici e doar un pas la muzicalul de extraordinar succes al lui Andrew Lloyd Webber, Cats, cu libretul bazat nu pe marile poeme eliotiene, Prufrock, The Waste Land sau Four Quartets (care influențaseră poeziile de tinerețe ale lui Clarke), ci pe cărticica de poezii în ritm de jazz Old Possum`s Book of Practical Cats. Poate de aici și formula de compromis adoptată de scriitorul canadian: Trudeau, în versiunea tipărită, fiind și libret de jazz-opera, și dramă poetică în cinci acte, și probabil în intenție „operă totală”. Căci fără înzestrarea muzicală a unui Wagner care, și el, aspirase să creeze o „operă totală”, Clarke se vede în situația de a suplini muzica lui D.D. Jackson prin virtuțile sale poetice, suplimentate de cunoștințele teoreticianului, cercetătorului și istoricului literar, ale jurnalistului și pamfletarului aparținând unei minorități „vizibile” dar prea puțin recunoscute prin contribuția sa la limba și cultura canadiană.

Astfel că, iată, cum se vede din Cuprins, G.E. Clarke, parcă anume să-l oprească pe cititor de la alte speculații, vine cu propriile-i texte explicative cu „etichete” în franceză, puse înaintea și în urma poemului dramatic. Primul dintre cele trei metatexte introductive – „Attention” (15) – cu un epigraf din Canto LXXVI de Ezra Pound [deci nu Eliot!], avertizează că personajele sunt ficționale, faptele istorice intenționat distorsionate, datele schimbate, iar dialogurile și situațiile inventate. Al doilea text, un sonet cu titlul baudelairean „Au Lecteur” (17), clamează provocator, parodiind de data asta Canto II: „La naiba cu orice istorie! Oricare biografie”, căci încercarea de portretizare este „une belle infidèle”. Cea mai lungă notă explicativă „Vrai: un essai” (19-26), relatează cum, în timp ce vizitase împreună cu colegii de liceu reședința primului ministru, elevul Clarke îl văzuse pe Trudeau în carne și oase, evenimentul declanșând debutul său poetic. Tot aici, își afirmă dreptul, ca cetățean de culoare „baptist-marxist”, să scrie ceea ce crede despre personajul său, pe care îl așează alături de alți idoli din tinerețe: „avangardistul reacționar Ezra Pound”, „filosoful dictator Mao Zedong”, „poetul dezinhibat Irving Layton”, „trompetistul de jazz Miles Davis”, „bardul pop Bob Dylan” și „oratorul Malcolm X”. [No comment!]. Clarke îl apreciază pe Trudeau și pentru că a fost singurul candidat liberal care a vorbit despre asasinarea lui Martin Luther King și moartea lui Che Guevara; care a vizitat China și l-a întâlnit de două ori pe Mao; care, în campania sa electorală, a promis să redeschidă relațiile cu China roșie; iar ca prim-ministru, a vizitat Cuba lui Castro și Africa de Sud a lui Mandela. Avem și o primă schiță de portret în proză a personajului: european alb, bogat, canonizat și demonizat de hoardele de juriști și sociologi „canuci”, dar și de către artiști, poeți, jurnaliști și istorici (20)”. Delimitându-se de alți autori canadieni care au scris despre Trudeau, Clarke își precizează intenția de a amplifica rolul de „cetățean al lumii” și de internaționalist „pur-et-dur” a eroului său (21). Totuși – oricât l-ar admira – nu dorește ca drama să fie o elegie/elogiu închinată unui Trudeau care, în tinerețe „flirtase cu un nativism fascist, visând să conducă o armată pentru a crea un stat independent – francez, catolic și omogen (21)”. În viziunea sa, Trudeau, la fel cu mulți artiști, intelectuali sau politicieni (exemplele sale fiind: Mao, Marinetti, Mussolini și Mishima [la fel și Llosa!]) fusese dornic de putere (21). Trecerea premierului de la conservatorism și autoritarism la liberalism este văzută ca rezultat al descoperirii întârziate a ororilor Holocaustului, în timp ce călătoriile extensive l-au transformat pe fostul „fascist provincial” într-un liberal anti-naționalist și cosmopolit. Notele de subsol ale lui Clarke, în ipostaza sa de profesor, aduc informații suplimentare. De pildă, nota 7 subliniază orientarea premierului în politica externă a țării sale, acționând în cele două direcții principale ale epocii postbelice: Războiul rece și decolonizarea. Fiind un „peacenik”, Trudeau a re-orientat armata canadiană spre misiuni de menținerea păcii. Evitând „un realism definitiv”, Clarke își consideră poemul dramatic un „pean” al spiritului anului 1968: „Primăvara” de la Praga, „Mai-ul” de la Paris, cu versiunea „Tory” din Canada – adică „Trudeau-mania”. Dar „Trudeau-ul său” nu este „nemuritorul acum-decedat”, ci o figură asemeni serigrafiilor lui Warhol, mai degrabă „sideral” decât „suprareal”, jumătate Platon – jumătate Chaplin, o combinație de trăsături pe care Clarke le regăsește în parte la câte unul din foștii săi idoli (24).

În lista personajelor, alături de baritonul Mao Zedong și tenorul Pierre Elliott Trudeau, este reînviată poeta chineză Yu Xuanji. Viitorul președinte american J. F. Kennedy, la întâlnirea cu Trudeau e doar senator. Fidel Castro va fi însoțit de locotenetul său afro-cubanez, Neruda, amintind, desigur, de cunoscutul poet chilean; alături de Trudeau și soția sa Margaret (mama copiilor săi, alături de prim-ministru din 1971-1977), va fi și ziarista cu nume hibrid feminist Simon Cixous. Roscoe Robertson, susținător dar și critic al lui Trudeau în dramă, pentru canadieni este un remember al faimosului lor pianist de culoare Oscar Paterson. Ca personaj istoric apare și președintele sud-african Nelson Mandela, cu care Trudeau corespondase în timpul petrecut de militant în închisoare. Pornind de la numele personajelor, cititorul e tentat să descopere asociații în lanț. Personajul Jacques Fanon, luptător separatist québechez, este un melanj dintre psihiatrul franco-algerian Franz Fanon, teoretician al negritudinii, fatalistul lui Diderot și melancolicul lui Shakespeare. Jurnalista Simone, pusă în relație cu Simone de Beauvoir, duce spre simpatiile cuplului Satre-Beauvoir față de Cuba. Numele ei de familie o invocă pe scriitoarea feministă franco-algeriană Hélène Cixous, dar și pe Beauvoir. Se creează astfel, prin hibridizarea numelor o rețea de relații subterane între personajele cu aceleași simpatii politice și situațiile din dramă. Indicațiile scenice (asemănătoare cu cele ale lui Bernard Shaw), propun și o hibridizare culturală a interpreților, ducând la o distribuție multietnică și multirasială, ce să reflecte societatea canadiană și, în același timp, Satul Global. Astfel că interpreta rolului Margaret „ar trebui să fie din India (din Kashmir sau Biharia), cunoscând tradiția de interpretare vocală de acolo. Dar ea ar putea fi și italiană. Ori, identitatea ei ar putea fi pur și simplu „indeterminată”, ca și cea a actriței Rae Dawn Chong, interpretă într-un film al lui Annaud ș.a.m.d..

Așa numitele „Vistas” pe fundalul cărora se vor desfășura cele cinci acte ale dramei, cu Trudeau adevărat „cetățean al lumii”, vor fi : China revoluționară, Cuba lui Castro, colonia franceză Tahiti, Africa de Sud democratică, Québecul Revoluției liniștite, New York din Statele Unite și o Canada „cool” și „mod”, acest întins spațiu devenind în intenția autorului o reprezentere a celor „trei lumi” din a doua jumătate a secolului XX.

Motto-ul actului I „Eleganța e un refuz”, citat oarecum derutant din Coco Channel, introduce prima scenă: China lui 1949, în plin război civil, explozii și sunete de mitralieră vestind intrarea lui Mao Zedong înarmat cu un pistol și purtând un steag roșu. Liderul Armatei de Eliberare a Poporului, așezat pe o stâncă, compune un îndemn la masacru în versuri: „Sus soldați! Ucideți! Împrăștiați-vă dușmanii ca niște armăsari!/ Omorâți cu forța trăznetului!// Căci puterea politică curge și țâșnește/ din butoiul pistolului vostru” (32). Traducerea în proză distruge percutantele ritmuri de jazz, căci în original, majoritatea cuvintelor sunt monosilabe: up, kill, foes, colts, slay, shock, flow, runs, guns, cu o bătaie greu de echivalat într-o limbă romanică. Deși liderul chinez încearcă să-și raționalizeze incitarea la masacru invocând urletul pruncilor înfometați, discursul său continuă la fel de violent. Trudeau, încă student și „inocent” (aluzie la însemnările de călătorie din tinerețe, scrise cu un prieten, Doi inocenți în China), apare din ceață și nu contenește să se mire cum oamenii se pot ucide, deși sunt cu toții frați „în ceață”, subliniază ironic autorul. Trudeau se rușinează cât de laș fusese în timpul războiului cu Hitler, când, în loc să se înroleze, își irosise timpul gonind în armură de motociclist prin Québec. La întrebările răspicate ale lui Mao răspunde evaziv, dar și admirativ față de „triumful” liderului. Clarke nu pierde ocazia de a pune în gura lui Mao și o critică la adresa liberalismului candian și a „libertății cuvântului cu falca însângerată”, referire la criza din octombrie 1970, când prim-ministrul Trudeau a ripostat atacurilor teroriste ale Armatei de Eliberare a Québecului instituind legea marțială, cu suprimarea tuturor drepturilor democratice.

Actul II debutează cu vizita din 1960 în Cuba lui Fidel Castro. Disprețuindu-i pe „peacenici” și „beatnici”, Castro se încrede doar în kalașnikovul său și reia sloganul lui Mao despre puterea politică ce trebuie impusă cu arma, secondat de locotenentul Neruda, apoi amândoi comentează invazia americană eșuată de la Bay of Pig. Trudeau este încă tot inocentul mirat de uzul armelor: „Cine pe cine împușcă? De ce? Pentru ce? În ceața istoriei și într-un război rece ca ghiața” (51). După un episod dintr-un club din Montreal, scena 3 se mută în China lui 1960, cu Mao președinte al republicii, afirmând că tortura conferă putere, în timp ce tinerele din jurul său visează la victoria din Indochina. Actul se termină cu o scenă de amor dintre tânărul Trudeau, visând și el puterea, și poetesa chineză Yu.

Actul III (motto: „Libertate! Justiție! Egalitate!”) este dedicat anului 1968. Scena 1 (februarie), cu Trudeau deja ministru al justiției. Retras în Tahiti ca să decidă dacă va candida premier, citindu-l pe Platon, e sedus de avansurile tinerei hippiote Margaret. În caracterizarea pianistului Robertson, „Pierre” este acum un aristocrat macho, acrobat dialectic, platonist fotogenic, șic precum Cassius Clay, dansator de swing, raționalist rece ca ghiața, schimbător ca ectoplasma, dar și asemuit cu Charles de Gaulle și cu J.F. Kennedy. Acestă „improvizație” a pianistului îi prilejuiește lui Clarke folosirea cu brio a diverselor registre ale limbii engleze, argourile venind cu numeroase aluzii la subcultura americană. Similare sunt și replicile jurnalistei Simone, conectând simboluri renascentiste cu figuri din cultura americană pop sau cu personaje din filme de animație. Cum e de așteptat, nu numai conotațiile muzicale pot rămâne nedetectate de cititorul mai puțin familiarizat cu cultura de peste ocean, ci și aluziile politice privind alegerile din Statele Unite sau legătura dintre Frank Sinatra și mafia, ori cele implicând viața privată, ca „rolling stone”, metaforă a carierei politice a premierului, dar și referire la scandalul stârnit de relația fostei prime-doamne cu membrii trupei Rolling Stones.

Tot în actul III – reprezentând și conform tradiției dramatice apogeul conflictului –, apar criticile tot mai vehemente la adresa lui Trudeau, acuzațiile de tiranie ascunsă sub formula „democrație participativă” și aspirația la o societate echitabilă / justă (de unde și numele dat fiului său). Personajul e pus să rostească un discurs justificativ, parodie după monologul manipulativ al lui Antoniu la înmormântarea lui Caesar din tragedia lui Shakespeare, apărând în Parlament în sandale [întâmplare reală] și togă romană. Acuzațiilor și insultelor lui Fanon premierul le răspunde imperturbabil cu citate din programul partidului liberal.

Începutul actului IV (1969) detensionează atmosfera cu un „tête-à-tète pe muzică de film, Trudeau-Margaret, într-o cafenea din Monte Carlo, dar spionați de juranlista Cixous. De acolo e un salt în Camera Comunelor din Parlamentul canadian, premierul acuzând decăderea insituției într-o „Cameră a comics-urilor” ori într-un bordel populat de felurite lighioane în loc de „zoon politikon”. În scena 2 (aprilei 1970), premierul e asaltat de Cixous cu întrebări nemiloase despre bilingvism și ambiția de „a-i albi pe indieni”, fostul erou devenit pentru ea un manipulant, cameleon, tarantulă și scorpion. Este întrecută în insulte de Robertson, fostul admirator al politicii multiculturale a premierului considerat acum „un zero” sau „o gaură neagră”. Scena 3 se mută la Havana, unde revoluționarul québechez Fanon face schimb de idei politice cu locotenentul Neruda. Dar în scena 4, pe fundal de explozii și împușcături – criza din Québec, octombrie 1970, la care se referise Mao în actul I – Trudeau (asemuit cu Salvador Allende) este cel care înarmat cu o mitralieră, hotărât să-i zdrobească pe „bandiții care au asaltat democrația!”. Revoluționarul québechez venind și el cu o pușcă și un steag socialist, îl numește pe Trudeau „un Dracula draconic” o „tarantulă tiran” și „o reptilă cu sânge rece.” De data asta, în loc de dialog, personajele luminate pe rând de reflectoare, își rostesc tiradele doar pentru sine. Cixous repetă ca pe un leitmotiv întrebarea autentică adresată de ziariști premierului în zilele atacurilor teroriste: „Cât de departe veți merge?”, celebru fiind și răspunsul laconic dar amenințător al lui Trudeau: „Just watch me!”. Iar Cixous preia întrebarea-mirare a fostului inocent despre cum pot oamenii să ucidă. Scena din ziua de Crăciun 1972, când se năștea Justin, primul fiu al cuplului Trudeau (actualul premier), în loc de o sărbătoare a bucuriei, vădește deja răceala ce coboară în căsnicia mult prea ocupatului politician cu o soție tânără, dornică de dragoste și intimitate.

Prima scenă din actul I o arată pe Margaret dansând într-o discotecă din New York în 1979, regretând anii șaizeci, „eliberată” acum de soțul „înlănțuit de dealul Parlamentului”. Mărturisește că a „fumat” cu Rolling Stones și-și exprimă satisfacția că Trudeau a pierdut alegerile, având totuși în sacoșă dialogurile lui Platon. Urmează scena din 1980, când Trudeau, reinstalat la putere, triumfă cu ocazia Referendumului din Québec și anunță solemn o „Canada nouă –, cu o Constituție strălucitoare, o Societate Justă, un curcubeu de minorități – multiculturală, bilingvă și împăcată”. La întrebările ziaristei despre naționalismul din provincia franceză, premierul afirmă cu convingere: „Nu există puritate culturală/ Adevărul e că n-a existat vreodată./ Ceea ce numim omenire/ Este doar un amestec frumos”. În scena ce urmează, 1984, Trudeau se pregătește să se retragă din politică. Iar compozitorul Roscoe Robertson, intenționând să compună despre premier o operă, chestionat de jurnalistă, consideră că întreaga carieră politică acestuia, inclusiv multiculturalismul și Carta Drepturilor și Libertăților, a fost un eșec. Dar de vreme ce și americanul Goodman a compus opera Nixon în China, nu vede ce Trudeau n-ar fi îndreptățit să devină și el subiectul unei opere.

Scena 4 e situată în Soweto, Africa de Sud, în 1995, unde cei trei politicieni vârstnici [inspirat din verse-drama The Elder Statesman al lui T.S. Eliot?], recapitulează evenimentele ce le-au marcat cariera politică. Nelson Mandela îi este reconscător lui Fidel Castro pentru ajtorul dat la eliberarea Africii de Sud. Președintele cubanez persistă cu sloganul maoist despre uzul forței, dar canadianul redevine „peacenik” și vede „politica pălind în fața eternității”. Cu șase ani după retragerea din funcție a premierului, scena finală (A. D. 2000) se petrece într-o capelă a catedralei [deci, totuși, Eliot, dar și Llosa, char dacă pentru acesta catedrala fusese doar o crâșmă din Lima] Nôtre Dame din Montréal, cu Margaret îmbrăcată într-o tunică maoistă, venită să-i adreseze o serie de „ultime reproșuri” fostului tovarăș de viață. După plecarea ei, Trudeau, ca și melancolicul personaj shakespearian, vorbește de cele șapte etape ale vieții sale: „La 20 dorisem o revoluție/ La 30, dorisem un doctorat / La 40 dorisem atenție. La 50, iubire / La 60 dorisem putere / La 70 influență / Iar la 80 doresc să fiu iertat!” El conclude că viața i-a fost un „un lung marș pe o cale luminoasă”, și asta, întorcându-ne la subtitlul dramei, evocă un vers al lui Eliot: „În început îmi e sfârșitul”. Autorul își scoate personajul din scenă într-o apoteoză [ironică?], lopătând într-un canoe sub lumina aurie a reflectoarelor, ca un șef de trib indian plecând să-și întâlnească moartea.

Primul din textele atașate după final, „L`Actualité”: cu motto-ul „eu însumi provin dintr-o rasă regală”, e o scurtă listă de personalități pe care Clarke le consideră importante spre a completa viziunea lectorului despre dramă. Printre aceștia, Josephine Baker, eroină a Rezistenței franceze, canadianul Norman Bethune, devenit medic al lui Mao. Este amintită descendența din Haiti a iubitei creole a lui Baudelaire, nașterea în România a lui Irving Layton. Aflăm numele afro-americanului co-fondator maoist al Partidului Pantera Neagră: Huey P. Newton, a lui Pierre Laport, politicianul asasinat de teroriștii FLQ, la fel și numele boxerului canadian Leo „Kid” Roy, campionul ce i-a dat lecții de pugilism tânărului Pierre. Scriitoarea Alice Munro figurează ca „sculptor de povestiri”. „Réalité” (119) descrie împrejurările colaborării cu compozitorul D.D. Jackson, cadrul și distribuția primelor două reprezentații ale operei. În „Hansard” (121), după un citat din Confucius „Fiecare lucru își are frumusețea sa, dar nu toți știu să o vadă”, vine o lungă listă a principalelor surse ale dramei [din care lipsesc, ce dezamăgire!, Llosa și Eliot]: alături de propriile cărți ale lui Clarke, dramele istorice ale lui Shakespeare, scrierile lui Trudeau, plus multe alte opere și nume cunoscute sau mai puțin. Sunt menționate numeroasele burse de documentare obținute de scriitor, ce au facilitat elaborarea dramei și numele celor cărora le-a rămas îndatorat. „Colophon” (123), cu un citat din sculptorul și scriitorul libanezo-american Kahlil Gibran: „Căci frumusețea nu e o necesitate, ci un extaz”, este, așa cum obișnuiește Clarke, despre caracterele tipografice folosite la imprimarea cărții. Iar „Verité”(125) oferă informații despre autor: „în același timp poet necesar și cercetător esențial”.

Libretul-dramă în versuri a lui G.E. Clarke, ca experiment literar postmodernist, ilustrează ceea ce Linda Hutcheon definise ca metaficțiune istoriografică în roman, cu referire specială la Famous Last Words / Faimoase ultime cuvinte (1981) a canadianului Timothy Findley (1930-2002), prezent și în lista cu sursele lui Clarke. Poate aici își avea locul și drama aceluiași Findley, Elizabeth Rex (2000), tot metaficțiune istoriografică, cu o confruntare imaginară dintre suverana din Renașterea engleză și dramaturgul nemuritor Shakespeare. Asta ne face să credem că și G.E. Clarke, pe lângă toate celelalte implicații ale dramei sale, încercase de a-și confrunta destinul cu cel al politicianului, mai ales că în tinerețe se apropiase și el de politică în calitate de asistent al unui deputat parlamentar, dar alegând să devină literat, pentru că, așa cum spune Trudeau-ul său, „politica pălește în fața eternității”. Supoziția se confirmă și prin coincidența dintre cele 5 stadii ale vieții autorului cu cele ale personajului său.

Un regizor român, dorind să pună în scenă drama sau opera-jazz Trudeau, ar putea include și o scenă cu vizita premierului canadian în România lui Ceaușescu (februarie 1984), vizită pe care Pierre Elliott Trudeau și-o dorise de fapt în tinerețe, după ce îl citise pe Panait Istrati6. Dar pentru vizita aceasta, la fel ca și cea în R.D.G.-ul lui Honecker, Trudeau fusese virulent criticat de presa din țara sa.

 

Note:
 
1. Vezi o primă abordare a poemului dramatic, rezultat al unei burse de cercetare la J.F. Kennedy Institute din Berlin: Ana Olos. „George Elliott Clarke’s Trudeau”, Proceedings of the Second Edition of the ELLE International Conference. Oradea și The Round Table. Partium Journal of English Studies, Vol. III, Spring 2013, Cultural Studies, online
2. George Elliott Clarke (n.1960), în prezent profesor la Universitatea din Toronto, este un important scriitor canadian, cunoscut și cititorilor români. În 2006 a fost premiat la zilele „Poesis” din Satu Mare, a fost tradus în volumul Poeme incendiare de Flavia Cosma (Ed. Cogito, Oradea, 2006), prezentat cu poezii în revistele Poesis și Nord literar de Ana Olos și în Viața Românească de Diana Manole. În revista Transilvania 5/2014 Crina Bud și Ana Olos au publicat un substanțial interviu cu scriitorul.
3. Opera Trudeau a fost una dintre cele cinci lucrări premiate de Harbourfront Centre din Vancouver, într-o competiție menită să încurajeze crearea unor opere de artă „multidisciplinare”, în 2005.
4. G.E. Clarke. Québécité. A Jazz Fantasia in Three Cantos. Wolfville, Nova Scotia: Gaspereau, 2003.
5. Dube, Ryan and John Lyons. “’Muted’ Shining Paths Resurfaces in Peru”. The Walstreet Journal. Europe Friday, May11, 2012. Online
6. Ștefan Andrei, Cele 100 de vizite ale lui Ceaușescu, online.
 
 
Bibliografie selectivă: Christiano, Kevin J. Pierre Elliott Trudeau. Reason before Passion. Toronto: ECW Press, 1994. Print; Clarke, George Elliott. Québécité. A Jazz Fantasia in Three Cantos. Wolfville, Nova Scotia: Gaspereau, 2003; Trudeau. Long March & Paths. Kentville, Nova Scotia Canada: Gaspereau, 2007; Eliot, T. S. Selected Prose of T.S. Eliot. London: Faber and Faber, 1975;
Fanon, Franz. The Wretched of the Earth. New York: Grove Press, 1968. Transl. Constance Farrington; Hutcheon, Linda. Historiogarphic Metafiction. Parody and the Intertextuality of History. Online; Mudasir, Mufti. “Language, Character and History in Postmodern Drama: Towards Formulating a Poetics”. The Criterion: An International Journal in English. Vol. II, Issue iii, September 2011. Online; Olos, Ana. “Cultural Polyphony in George Elliott Clarke’s Work”. Proceedings of the First Edition of ELLE International Conference – Oradea, 15-17 September 2011. Ed. Liviu Cotrău. Cluj-Napoca: Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012, 111-124; „George Elliott Clarke about Africadian Literature”, Euresis, 2013, 159-167.

 

[Vatra, nr. 6/2016]

 

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s