Andreea POP – Retorici dezinhibate

cu-dricul

Cu mult nerv și volubilitate parodică debutează Octavian Perpelea în Cu dricul pe contrasens. Predispoziția fundamental cinico-ironică a poemelor semnalizează în direcția unui proiect liric în răspăr cu orice tentativă de confesiune tensionată directă, abandonată în favoarea consemnării incandescent-eruptive, cu impulsuri (auto)distructive. Rezultă de aici o retorică inflamată în toată regula, incisivă și amatoare de mici fibrilații sarcastice, pe care poetul o pune la bătaie cu vervă și avânt beligerant: „1000 de cuvinte așteaptă/ la poarta buzelor tale/ îți freamătă prin salivă/ tapetează gura/ îndopată cu bomboane de napalm// […] 1000 de cuvinte într-un/ montagne russe/ o cursă nebună fără frâne/ rostogolindu-se/ spre o uriașă portavoce// 1000 de cuvinte pregătesc/ un discurs nihilist care/ să arunce lumea în aer/ & să instaureze o nouă barbarie// ca și cum un demiurg îndrăgostit/ de expresionismul abstract/ s-ar apuca să creeze din nou/ lumea”, Tyler Durden. Insurgența aceasta programatică a versurilor lucrează oarecum în contrapunct cu spectacolul derizoriu, banalizat, al cotidianului care stă la baza coregrafiei lirice.

Una  care se revendică de la o poetică de tip outkast – „Bad Boy Berceny Style/ MOTHERFUCKER OF THE FATHERFUCKER” –, care la Octavian Perpelea funcționează cel mai adesea prin medierea farsei și a demonstrației teatrale. Poetul are vocația unui histrion care-și execută cu grație numărul persiflant, ce sfârșește nu odată în grimasă și poză parodică: „am pus toate lacătele/ am tras storurile/ am dat telefoanele/ pe silențios/ mi-am fixat cagula/ pe cap/ am citit incantațiile/ apoi am ras ritualic/ mustața iubitei”, esoterism. În altă parte, ceva mai în acord cu „politica” malițioasă a volumului, poemul cu același nume aproximează dimensiunea frondei: „cu dricul pe contrasens/ privesc cum frica vă încolonează/ la cozile Agenției de turism «Mina Minovici»/ cuprins de o surescitare morbidă/ deschid trapa & urlu/ vreau România în Liga Arabă/ vreau ca și americanii să aibă sentimentul românesc al ființei/ vreau un Kim Ir-Sen pentru cei pe care nu-i înghit/ vreau ca Biserica Ortodoxă s-o sanctifice pe Romica Puceanu/ vreau ca fiecare țăran să primească o sută de mii de euro/ pe cap de vită valahă furajată/ vreau o casă de vacanță pentru fiecare aurolac/ vreau ca toți chinezii să învețe suahili & urdu/ vreau să scot un volum de poezie la Biblioteca pentru hoți/ cu o prefață de Nuțu Cămătaru”. Pentru că dincolo de exercițiile dezinhibate și tonalitatea miserupistă, tot acest elan caustic indică în subteran spre o revoltă îndreptată deopotrivă spre interior și în afară. Pentru poet, însă, modalitatea cea mai la îndemână de a amenda aceste derapaje rămâne caricatura – în speță a „generației pro”, cu boemia ei de tip „semințe & bere la pet”. Dezvoltat cu un exhibiționism cronic, desenul acesta pamfletar al poemelor va asimila, în consecință, o gamă largă de avatare, de la „fauna” urbană – Pisicăreasa, „Oana Ramona Cornelia/ „bucățile cartierului”, desprinse parcă dintr-un celebru refren hip-hop, Lucica Bețiva, nea Oane, „rapsodul bucuriilor simple/ din mahala” ș.a. –, la faptul divers, reperele general validate, critica subtilă a noilor mode capitaliste (vezi poemul cu pranayama yoga), criza religioasă, ori câteva „bucăți” care fac o ușoară trecere a regiei tematice înspre o zonă ceva mai socială (tablou valah, corporate, anno domini 2014, România: grădina Maicii Domnului etc.), care raliază poemele Dricului la imaginarul deja consacrat al poeziei de dată mai recentă.

            E de găsit în tot acest discurs ostentativ un soi de „nebunie cerebrală” care irizează constant în poezia lui Octavian Perpelea și care operează exorcizarea golului și consemnarea delirantă a suprasaturației de viață prin prelucrarea lucidă a materialului supus observației („creierul meu/ cu bulină roșie”). Un copil teribil e, în definitiv, poetul, care-și montează programatic și nonșalant propriul război cu sine și cu lumea ca o modalitate „de a sabota/ frumusețea lumii”, cum singur și ironic se deconspiră la un moment dat.

_______

* Octavian Perpelea, cu dricul pe contrasens, Editura frACTalia, București, 2015

***

robert-elekes

Un spațiu poetic cu totul personal și inconfundabil își construiește Robert G. Elekes în aici îmi iau dinții-n spinare și adio. Inedită e aici structura compozită a materialului liric, alcătuită la intersecția formulelor. Epopeea fantezistă cu accente suprarealiste a lui Patrocle, figura centrală a volumului, e pusă în scenă sub forma unor poeme în proză (cele mai multe dintre ele) distribuite în straturi discursive multiple și pe registre stilistice diferite.

Arhitectura aceasta polifonică a textelor e construită de poet sub forma unei spirale care amestecă, amețitor câteodată, nivele de semnificație corespondente, ce se intersectează, completează și evidențiază reciproc. Pe de o parte, în prim-plan, episoadele cu Patrocle, desfășurate, unele, în timpul vizitei la stomatologul Sorin Cocoradă, figură recurentă și pretext pentru debutul unui alt nivel al poemelor (care vizează descrierea ambițiilor acestuia în calitate de „poet de provincie”, ori monologul teatral în timpul „intervenției” la care îl supune pe Patrocle, intercalat cu efectul unor pasaje muzicale, se va vedea imediat); mai apoi, amplul poem cu Patrocle „în cădere”, care evoluează pe măsură ce scad etajele, în sincopele cărora irizează amintirile și frica; grupajul de texte-manifest, care exhibă ostentativ, adică, alienarea unei generații și realitatea anodină (prelucrate parțial după formulă ginsbergsiană) în funcție de modulațiile unui playlist; peregrinările urbane ale Gabrielei G., echivalentul feminin al lui Patrocle etc. Sunt doar câteva ipostaze ale acestei poezii, care se derulează sub forma unei simfonii baroce regizate de poet cu o știință abilă a montajului.

Cu atât mai mult cu cât poemele au și un pronunțat fond muzical, atât ca modalitate de organizare a conținutului, cât și prin reperele culturale care le dau tonul, de la Fever Ray la Neutral Milk Hotel, plus secțiunea amintită anterior, concepută sub forma unui tur de forță melodic, de la „metaminimalism conceptual”, la „Hip-Hop socio-critic cu influențe melodice din folclorul românesc”, „Raggae psihedelic cu influențe shoegaze” și la „Post-manea/ Manea experimentală”. E, oricum, un proiect liric de o construcție migălos lucrată, sensibilă la simetrii, care sondează cu meticulozitate adâncimea lucrurilor și pătrunde până la rădăcina sensului, pe care îl întoarce pe toate fețele și îl modelează, după caz. Între limitele unor astfel de inflexiuni irizează suita gravă a poemelor. Nu mai amintesc de arhi-citatul Biofilm – una dintre piesele „tari” ale volumului, care disecă extatic substratul în curs de alterare al lumii –, ci voi cita din Awesome Mix 28/ La dentist, mai exact prima parte – „ZalSMOKEdis – Reverberație”, care ar putea prea bine ține de imn al sensibilității de tip „post-2000”: „am văzut cele mai bune minți ale generației mele/ împotmolite/ în unsoare pixelată, cu un pa și pularevedere în gând/ și un ecran înfipt în ochi, umblând printre/ fantome fosforescente, pe străzi scuipate, pe căi bătute,/ cu bărbii de bărbat, peste maldăre de eu,/ înregistrate,/ catalogate, mamifere expresive cu unghia în gât/ contemplând infinitul da,/ care da, într-adevăr au trecut prin Facultate S.r.l. înghesuiți/ în cămine ca niște evrei în tren spre Auschwitz/ hipsterarlechini sfinți cu cearcăne kafkanii și părul/ duhnind/ Parlamentiu recitând Budila lui Mușina în toaleta sexului/ opus,/ care s-au aruncat cu capul înainte în baruri subpământene/ în care plătești două spintecături de visa extra ca să îl ai/ pe neonnietzsche spânzurat pe perete în timp ce-ți sorbi/ încet mai-tai-ul și asculți un îngeringiner vorbind ceva/ despre cum sub haine suntem cu toții goi, […]”. Ori, undeva spre finalul volumului, tristețea strecurată între stări și ritmuri minimaliste, prin care e filtrată orbecăiala Gabrielei: „Vede lumea ca o gură în care oamenii mișună ca bacteriile prin saliva zilei, blocurile ca niște dinți înfipți în gingia de asfalt a orașului și fiecare geam ca o carie prin care îi poți vedea pe oameni mâncându-și viața înconjurați de ciment. Din propria ei carie săpată într-un incisiv central ea se uită în gura lumii și urmărește cum orașul alunecă încetul cu încetul pe gâtul pământului – dar aici muzica i se termină în urechi și o umbră de om trece prin fața ferestrei. Gabriela se repede la geam: jos, pe trotuar, e un bărbat rupt în două, căzut tocmai din cerul gurii.”, G. Gabriela . În orice caz, fără morgă serioasă ori poză afectată se consumă tot acest fond dramatic al poemelor, redirecționat sub forma unei odisee în cascadă.

            Până una alta, debutul lui Robert G. Elekes, original înainte de orice altceva, face dovada unei direcții lirice exersate, mature și cu potențial. Iar din Patrocle, „povestelnic prozaic”, pestriț, cu „armata” de angoase la vedere, un „personaj” memorabil.

_________

* Robert G. Elekes, aici îmi iau dinții-n spinare și adio, Editura Tracus Arte, București, 2015

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 47-48]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s