Melania BANCEA – 11. Propunere

melaniabancea

Toamna se aşternuse peste oraş pe nesimţite. Dimineaţa, în drum spre birou, îmi plăcea să împrăştii frunzele moarte de pe trotuar cu picioarele şi să îmi închipui că sunt un fel de spărgător de gheaţă înaintând anevoie dar neabătut spre cercul polar. Plecam de acasă mai devreme cu o oră pentru a evita aglomeraţia matinală, cetele de şcolari gălăgioşi, şirurile lungi de maşini care lăsau în urma lor dâre irespirabile de gaze de eşapament. Încercam să nu mă gândesc la nimic ci doar să absorb frumuseţea efemeră din jur, deşi toamna nu este chiar anotimpul meu preferat; mi se pare o entitate profitoare, care începe prin a se lăuda cu roadele altor anotimpuri şi sfârşeşte dramatic, într-o explozie de culori şi senzaţii. E ca o femeie care-şi trăieşte ultimele zile ale unei frumuseţi inutile. Stearpă în esenţa ei, depresivă şi definitivă, înaintând inexorabil spre vârsta senectuţii albe.

Oana era plecată la facultate iar Fătu reuşise cumva să-şi ocupe şi bruma de timp liber, acceptând să antreneze echipa de nataţie-juniori a oraşului. Venea acasă după ce adormeam eu iar dimineaţa îl lăsam dormind, aşa că aproape că uitasem cum îi sună vocea. Nici curăţenie nu prea era cazul să fac într-o casă al cărui unic locuitor păream a fi. Începea parcă să-mi lipsească dezordinea pentru care îi bombănisem pe ai mei ani de zile. De gătit, ce să mai vorbesc. Nu aveam pentru cine. Dintotdeauna am mâncat frugal, aşa că mă mulţumeam cu ce se găsea prin frigider, rareori încropind câte un fel de mâncare pe care-l aruncam după câteva zile aproape neatins. După un timp am ajuns la concluzia că e mai bine să iau din când în când, de la restaurantul-hotel din centru, un „meniu al casei” care-mi ajungea pentru două-trei zile. Nu era grozavă mâncarea lor, dar era cel puţin gătită şi relativ ieftină.

Simţeam că încep să amorţesc. Îmi adormiseră dorinţele. Nici sex nu mai simţeam nevoia să fac. Cu Fătu nu mă mai întâlnisem în dormitor de câteva luni iar cu Filip ajunsesem într-o fundătură. După trei ani de relaţie am ajuns la concluzia că n-am reuşit să schimb nimic la el. Poate că dacă aş fi sesizat măcar un semn de emancipare de sub tutela cicălitoarei Poo – ştiu eu… un Mai lasă-mă, femeie, în pace! scăpat la nervi, de faţă cu lumea – mi-aş fi zis că n-a fost în zadar toată această zbatere care implica furişatul spre întâlnirile noastre clandestine, teama de a nu fi prinşi sau a ne da de gol în faţa oamenilor care contau pentru noi. Amantlâcul ăsta al nostru începea să devină anost şi sordid în acelaşi timp. Începusem să mă satur să-l văd cum vine la întâlnirile noastre cu un set de aşternuturi de pat înghesuit în geanta lui sport, mie revenindu-mi sarcina de a aduce prosoape şi săpun, pentru a nu le folosi pe ale locatarului care stătea în apartamentul de serviciu al firmei. Devenise cumva totul prea casnic pentru a mai simţi fiorul unei aventuri. Cumva trebuia să-i punem punct. El părea satisfăcut de starea aceea de lucruri şi nu dădea semne că ar vrea să se schimbe ceva. Cred că asta m-a şi iritat la el de am ajuns să-i spun, la finalul unei întâlniri amoroase în care, în ciuda faptului că-şi îmbunătăţise simţitor tehnica, nu simţisem aproape nimic:

– Ai părăsi-o pe Pia pentru mine?

Nu că aş fi dorit asta, ci doar am vrut să-l scot din starea aceea de satisfacţie de care se lăsa cuprins când avea impresia că m-a dus pe culmile plăcerii doar pentru că am mimat cu talent orgasmul. Şi-a ridicat capul de pe pernă, m-a privit lung, de parcă voia să se convingă că vorbeam serios şi mi-a răspuns:

– Tu l-ai părăsi pe Fătu pentru mine?

Era ca în jocul ăla prostesc cu „Cine zice ăla este!”

– Eu am întrebat prima. Nu mi-ai răspuns.

S-a ridicat din pat şi s-a îndreptat spre baie. Îi vedeam fesele moi şi albe, picioarele lungi şi frumos desenate, colăcelul de grăsime care i se contura pe şolduri şi spatele rotund, şi m-am întrebat ce mama naibii caut eu în povestea asta.

– Credeam că ţi-am răspuns, a spus şi s-a închis în baie, de unde s-a auzit mult timp curgând apa, Filip fiind un împătimit al igienei, deprindere pe care tot de la Pia a împrumutat-o, în tinereţe fiind destul de neglijent cu aspectul ăsta.

M-am îmbrăcat în grabă, mi-am luat pantofii în mână şi am ieşit din apartament, încercând să fac cât mai puţin zgomot. M-am încălţat abia când am ajuns la parter şi am izbucnit în râs închipuindu-mi ce ar fi crezut lumea dacă m-ar fi văzut coborând tiptil, desculţă, scările, dar mai ales figura perplexă pe care avea s-o aibă Filip când se va trezi în apartamentul gol.

De atunci, m-a sunat de nenumărate ori, mi-a trimis mesaje pe telefon sau pe mail, dar nu i-am răspuns niciodată. Din fericire, evenimentele Grupului treceau atunci printr-o pauză, aşa că n-a trebuit să dau ochii cu el şi să-i dau explicaţii.

Mi-era mult mai bine fără complicaţia care se numea Filip. Simţeam că am pierdut totuşi ceva, o obişnuinţă la care poate că nu trebuia să renunţ, dar câştigasem linişte şi împăcare. Poate că nu era chiar un vis viaţa mea, dar măcar nu mă mai simţeam murdară şi vinovată. În starea asta eram când m-a sunat Aida, la vreo două săptămâni după experienţa noastră ciudată.

– Bună. Deranjez?

Nu i-am recunoscut vocea de la început. De puţinele ori când am vorbit, parcă de fiecare dată avea alt timbru vocal, aşa că nu e de mirare că nu mi-am dat seama că e ea.

– Depinde, am răspuns eu insolent, aşa cum fac de fiecare dată când sunt abordată de persoane care-şi închipuie că sunt atât de importante încât e musai să le recunoşti de la primele silabe rostite.

– Ah, scuză-mă că nu m-am prezentat. Sunt Aida.

– Bună, Aida. S-a întâmplat ceva?

– Nimic important… cred. Doar voiam să vorbim puţin. Nu mai stau mult pe aici şi voiam pesemne să-mi iau rămas bun de la tine.

– Sunt acasă acum. De ce nu treci strada ca să-mi faci o vizită?

A râs uşor, apoi a spus:

– Înţeleg. Adică, pe teritoriul tău cum s-ar spune.

Afurisită femeie! Cum naiba reuşeşte ea să sesizeze ce-mi trece prin minte sau chiar să anticipeze unele lucruri pe care nu le-am gândit încă!?

– Nu e vorba de asta. Doar că sunt încă în pijama…

– Cum vrei. Pot să vin şi eu la tine.

– Nu, lasă că vin eu. Oricum aveam ceva de vorbit cu Ariciul.

– În regulă. Te aştept.

Nu ştiu cât de în regulă putea fi, dar măcar aveam impresia că de data asta eu controlez situaţia şi nu ea.

Mi-am luat o bluză şi nişte pantaloni, mi-am pus botinele cu toc stiletto, întrebându-mă de ce fac asta în loc să-mi trag pe mine, la repezeală, un trening şi pantofii sport, am scos din vază ultimii trandafiri pe care-i tăiasem din grădină şi m-am înfiinţat la Il Riccio în mai puţin de un sfert de oră. L-am zărit pe Arici în Club, cu un vraf de hârtii în faţă şi computerul pornit. M-a salutat destul de rece, privindu-mă oarecum cu antipatie, ca pe o băgăreaţă care nu avea ce căuta în casa lui neinvitată de el.

– Aida m-a chemat, am simţit nevoia să-mi justific prezenţa acolo.

– Cred că e sus. A doua pe dreapta, a mormăit el şi s-a întors fără prea mare entuziasm la ale lui.

N-a fost nevoie să bat la uşă, fiindcă era larg deschisă. Camera era însă goală, aşa că m-am aşezat pe un scaun, cu florile în braţe şi am aşteptat. „Hai la mine, că plec de-acasă!” adică.

A apărut şi ea după câteva minute. Purta o tavă încărcată cu un ibric aburind, două ceşti, zahăr cubic, lapte şi câteva prăjiturele. Ce mai, un adevărat five o’clock.

Era trasă la faţă, dar nu i-o văzusem niciodată prea clar, aşa că s-ar putea ca asta să fie doar o părere. Zâmbea cumva absent, ca şi când gândul i-ar fi în altă parte, doar trupul puţintel fiind prezent.

M-a întrebat despre Fătu şi despre Oana, am mai flecărit un pic pe seama timpului, după care – considerând probabil că-şi făcuse datoria de gazdă politicoasă – a intrat abrupt în subiect.

– Uite de ce am vrut să ne vedem… M-am tot gândit cum să-ţi spun… Până la urmă, am decis că, la fel ca mai întotdeauna, cea mai bună minciună e adevărul. Am în familie cazuri de Altzheimer. Acuma, nu c-ar fi ereditară, dar chestia asta te pune pe gânduri. Dacă există o predispoziţie familială pentru aşa ceva? Ca la alte boli, cum ar fi diabetul de pildă. Pe de altă parte, o ateroscleroză cerebrală pe toţi ne paşte pe măsură ce îmbătrânim. Demenţa senilă nu-i nici ea o raritate în patologia vârstnicilor. Am avut destui pacienţi atinşi de aşa ceva. Poate că nu am un creier genial, dar ceva cunoştinţe am acumulat în timp, dacă n-ar fi vorba decât de cele profesionale şi de lucrurile cu care am rămas după ce am citit câteva cărţi; nu-s de lepădat nici gândurile pe care le-am măcinat de-a lungul anilor, născute din ceea ce sesizam, din ce mi se povestea sau din ce observam că se întâmplă în jurul meu. Nu ştiu dacă e vorba aici de vanitate, dar parcă n-aş vrea ca toate astea să se piardă; am investit ceva timp şi energie în ele, aşa că mi-a venit ideea să încerc cumva să le transmit altcuiva, să găsesc pe cineva pe care să-l ajut să-mi intre în minte, s-o descifreze, s-o copieze şi s-o pună în draft cumva; sau într-un buzunar pe care să-l închidă sau să-l deschidă când va voi. Şi apoi să procedeze la fel ca mine când o simţi că i se apropie timpul…

Mă uitam la ea, uluită, încercând să depistez licărirea aia jucăuşă pe care o avea când glumea; n-am văzut decât un aer de încordare, ca şi când de răspunsul meu ar fi depins viaţa ei de atunci încolo; cine ştie, poate că într-adevăr depindea… Era uşor aplecată spre mine şi mă privea cu intensitate; vedeam cum i se decolorează încet irisul, virând spre galben-tulbure, nuanţele de verde care predominau de obicei părând a se scufunda undeva în adâncul ochilor. O priveam fascinată, incapabilă de vreo reacţie. Mi-a remarcat perplexitatea, aşa că şi-a schimbat poziţia, şi-a consultat ceasul mic de aur de la mână, s-a îndreptat de spate şi mi-a spus privind pe geam:

– Înţeleg că te-am şocat, aşa că nu-i bai dacă nu-mi dai un răspuns acum. Doar că nu mai am mult timp de stat aici. Va trebui să plec în curând şi aş fi vrut să ştiu rezolvată problema asta. Ştiu că e ciudat ce-ţi propun şi ai tot dreptul să refuzi. La urma urmei, nici nu sunt sigură că funcţionează, deşi mi s-a părut că există semne…

La drept vorbind, nu înţelegeam prea bine ce-mi cerea. S-o las să-mi invadeze mintea cu amintirile ei? Să mă încarce cu gânduri străine mie? N-aveam eu destui pitici pe creier ca să mă mai încarc şi cu ai ei? „Buzunar”, auzi la ea! Unul pe care să-l închid şi să-l deschid după voia mea? La felul în care m-a obsedat femeia asta în ultimele luni, cine-mi garantează că n-o să mă cantonez în el definitiv, dorindu-mi să aflu cum e să fiu în locul ei?

– Dacă ai întrebări, voi încerca să-ţi răspund, a mai adăugat ea zâmbind stingher în timp ce-şi aranja faldurile caftanului purpuriu, cu un soare minuscul brodat cu auriu în dreptul inimii.

Chiar aşa: individa asta nu ştie să se îmbrace normal, ca toate femeile? Trebuie mereu să iasă în evidenţă prin ceva exotic şi frapant, care să-ţi distragă atenţia de la figura ei mai degrabă comună decât frumoasă? Nu i-a spus nimeni că la vârsta ei nu i se mai potrivesc codiţele alea de şcolăriţă care îi înconjoară capul ca unei ţărănci de la munte?

Acum, că încetase să vorbească, aerul părea că se încarcă cu o ostilitate a cărei sursă probabil că eram eu, ea fiind relaxată şi zâmbitoare ca o fiinţă care tocmai a scăpat de o greutate apăsătoare. Cred şi eu! Pasând-o altuia!

– Ceva amănunte?… Tehnice, dacă pot să le spun aşa, am îngăimat eu, încercând să par sarcastică. Asta nu înseamnă că accept, doar eram curioasă.

– Nu e un experiment ştiinţific, aşa că n-aş putea să-ţi dau. E doar o ideea de-a mea… nebunească poate; fără sorţi de izbândă, probabil, dar mi-am zis că merită să încerc, fiindcă îmi pari persoana cea mai potrivită pentru aşa ceva.

Aaa, deci avusese loc anterior un fel de selecţie! „Dragi telespectatori, câştigătoarea ediţiei de azi a concursului Hai să batem câmpii este senzaţionala şi minunata Floare-Albă-de-Cireş, deţinătoarea a trei ochi, unul dintre ele în axilă, motiv din care nu e funcţional decât când stă cu braţul respectiv ridicat, de parcă s-ar cere mereu afară!”

Faptul că apelase la mine cu cererea asta stranie o coborâse parcă de pe piedestalul de lumină pâlpâindă pe care o urcasem de la o vreme. Era doar o muiere care cerea un serviciu alteia; ceva de genul celui de a o acoperi când se întâlneşte cu amantul sau de a-i uda florile în timp ce e plecată în concediu.

– N-ai pe altcineva căreia să-i transferi ce ziceai tu? O soră? O fiică? O prietenă? Verişoară?…

Pe măsură ce-i înşiram toate astea, clătina din cap cuprinsă de o voioşie inexplicabilă.

– Prietene nu am; doar cunoştinţe. Ai văzut că nu-s chiar regina socializării. Sunt singură la părinţi, aşa că pică şi varianta cu sora. Verişoare… de-astea am, ba chiar îmi prisosesc, doar că-s răsfirate prin toată Europa, ori mie nu-mi prea place să călătoresc ca să dau de ele; chiar şi de-ar fi altfel, pe unele nu cred că le-am văzut vreodată; şi nici nu cred că am rezona în multe privinţe. Despre fiică… spune drept, tu ţi-ai supune-o pe a ta la aşa ceva? I-ai da voie să-ţi cunoască toate gândurile, unele legate de familia ta, altele chiar de ea?

Aici cam avea dreptate. Nu cred că i-aş încredinţa Oanei tot ce mi-a trecut prin minte până acum; nici chiar ce simţeam sau gândeam despre ea într-un moment sau altul. Cum să afle că n-am fost întotdeauna mândră de ea? Că uneori mi se părea mai greoaie de cap decât mi-aş fi dorit eu, mai puţin graţioasă, că mai degrabă chinuia pianul ăla decât să ne desfete cu minunate sonate sau lieduri, că mirosea de-ţi muta nasul în timpul furtunii hormonale a adolescenţei? Toate astea, plus multe altele, nu m-au făcut s-o iubesc mai puţin, dar nici nu mi-au pus vălul ăla bolnăvicios, al mamelor-absolute, pe ochi, cel prin care îşi văd mereu progeniturile ca fiind perfecte şi deasupra celorlalţi.

– …dar, poate, cel mai important lucru e acela că noi două semănăm în multe privinţe, altfel nu-mi explic de ce ai simţit nevoia să afli mai multe despre mine. Eşti deosebit de intuitivă, ai o receptivitate ieşită din comun şi un simţ al observaţiei aproape monstruos. N-o lua în sens peiorativ, te rog. Monstruos în sens de extrem de ascuţit, analitic. Eşti vie şi iscoditoare, aşa cum am fost şi eu mult timp; aşa cum mi-aş dori să rămân, dacă n-aş simţi că… Mă rog, asta nu contează. Scuză-mă, te rog.  Am cam sărit peste cal, poate că nu trebuia să-ţi cer aşa ceva.

Asta a fost tot? O joacă de care s-a plictisit înainte chiar de a începe?

– Nu înţeleg; până la urmă, propunerea ta era serioasă sau doar te jucai cu mine? am luat-o eu la refec, iritată. Nu mai sunt chiar copil; recunosc din prima o tentativă de manipulare, ori tu asta ai făcut acum cu mine: m-ai incitat, mi-ai trezit interesul, m-ai tămâiat – scuză-mi expresia neacademică! – după care te-ai retras, asta, ca mai apoi să te poţi spăla liniştită pe mâini de toată afacerea, susţinând că eu am fost aceea care mi-am dorit-o.

Mi-a părut rău de ce spuneam chiar înainte de a termina de vorbit. Mă ascultam debitând tâmpeniile alea şi mă întrebam ce mama naibii m-a apucat, dar nu mă puteam opri. În cele din urmă am făcut-o însă. Mâhnirea care-i acoperise chipul ca un văl fumuriu mă făcea să doresc să aspir cumva cuvintele care tocmai îmi ieşiseră din gură. Ştiam însă că nu se poate şi că probabil stricasem totul din cauza gurii mele prea slobode.

A întors capul spre fereastră, a oftat abia auzit şi a şoptit:

– N-am glumit. Nu obişnuiesc să manipulez oamenii. Îmi cer iertare dacă am dat impresia asta. Şi că ţi-am făcut propunerea de mai înainte.

Mi s-a părut atunci că silueta ei începe să se estompeze, purpuriul caftanului să ruginească, soarele auriu din dreptul inimii să-şi piardă conturul, părul să i se decoloreze, trăsăturile feţei să se şteargă. M-am frecat la ochi, ca spre a face să dispară un miraj, dar n-am reuşit deloc s-o văd mai clar. Am pus totul pe hemeralopia mea incipientă, care mă făcea să-mi fie din ce în ce mai greu să conduc maşina în amurg sau la răsăritul soarelui. Într-adevăr, afară se lăsa întunericul şi obiectele din jur începeau să-mi devină neclare, creându-mi ca întotdeauna o stare de nelinişte, accentuată se pare şi de propunerea ciudată a femeii.

– Putem aprinde lumina? m-am trezit spunând cu o voce care mi se părea emisă de cineva străin mie.

S-a ridicat brusc în picioare, aproape răsturnând măsuţa pentru cafea dintre noi, a făcut câţiva paşi mari spre uşă şi a răsucit comutatorul. Lumina rece care venea dinspre plafonieră mi-a rănit ochii, făcându-mă să clipesc des. După câteva secunde de acomodare, mi-a revenit vederea, aşa că am remarcat că toată aiureala aia cu estomparea a fost doar o închipuire. Femeia stătea dreaptă, lângă uşă, cu trăsături cât se poate de clare. Poate chiar prea clare. Crispate parcă. În orice caz, săpate adânc în carnea puţină a feţei. Ochii îi erau înfundaţi în orbite şi arăta istovită de-a dreptul. La cât de sfârşită părea, era chiar o minune că se putea ţine pe picioare. Simţeam că mă doare s-o văd aşa şi aş fi făcut orice să revină totul la starea de înainte. Aş fi fugit chiar, dar ar însemna să trec pe lângă ea, ori lucrul acesta mi se părea imposibil în acele momente. Mă aşteptăm să-i simt încleştarea aspră a mâinilor în încercarea ei de a mă reţine în cameră. „Prea multe filme de groază!” mi-a trecut atunci prin minte şi am zâmbit. În fond, era cu mult mai măruntă şi fragilă ca mine şi i-aş fi putut da un brânci de să nu se vadă dacă ar fi încercat asta, aşa că m-am ridicat de pe scaun şi m-am apropiat de ea. Mai mult chiar, parcă dorind să mă conving că nu mi-e teamă de atingerea ei, i-am pus o mână pe umărul osos şi i-am spus:

– Mai vorbim despre asta şi altă dată. Acum trebuie să plec, mă aşteaptă ai mei cu cina. Le-am spus că nu stau decât câteva minute şi uite cum a trecut timpul…

S-a dat la o parte cu mişcări stângace, sacadate, de robot căruia nu i-a mai făcut revizia cineva de mut timp. Şi-a ridicat colţurile gurii într-o grimasă care trebuia să închipuie un zâmbet. Trebuie că şi-a dat seama că arăta oribil în acele momente, aşa că s-a apropiat de fereastră, cu spatele spre mine şi a spus cu un glas uscat:

– Nu-i nicio problemă. Scuză-mă că te-am reţinut atâta. Noapte bună.

Am plecat de-acolo cât de demn am putut, încercând să nu dau impresia că fug mâncând pământul. Am coborât scările încet, ţinându-mă de balustradă, simţind cum îmi tremură fără voia mea genunchii. Ajunsă jos, am grăbit paşii spre casă, am încuiat cu grijă uşa în urma mea, întorcând cheia de două ori în broască, am urcat în dormitorul nostru şi – la adăpostul întunericului – m-am uitat spre casa Ariciului, în care era luminată doar camera ei, care se vedea încă în dreptul ferestrei privind întunericul. M-am simţit în acelaşi timp uşurată că scăpasem de prezenţa ei neliniştitoare, dar şi ruşinată că m-am dovedit aşa slabă de înger cu doar câteva minute înainte.

Dintr-o dată femeia nu mi se mai părea misterioasă, ci doar o biată nebună care-şi închipuia că poate să-şi transfere altcuiva memoria, lucru imposibil şi neacceptabil pentru orice minte raţională.

Nu era decât ora 20, dar m-am băgat în pat îmbrăcată cu hainele de peste zi şi am adormit înainte chiar de a mă cuibări în partea mea de saltea. Nu l-am auzit pe Fătu când a intrat în casă; nici când s-a băgat în pat; nu i-am auzit nici sforăitul gros din pricina căruia îmi propusesem să încerc să dorm în camera Oanei cât timp e plecată la facultate. N-am auzit nimic până dimineaţă, la ora 5, când m-am trezit cu senzaţia că urmează să se întâmple ceva, dacă nu în casă, măcar în împrejurimi.

M-am sculat din pat cu spatele înţepenit de somnul mult prea lung şi m-am apropiat de fereastră. Afară încă se îngâna ziua cu noaptea, dar cu toată hemeralopia mea am zărit Twingo-ul Aidei ieşind din curtea Ariciului, apoi încadrându-se cuminte pe banda din dreapta a drumului şi rulând silenţios pe strada pustie. Am mai apucat s-o văd când a trecut prin dreptul ferestrei mele: o siluetă tremurândă, întunecată, cu părul acoperindu-i pe jumătate faţa, şi mâinile subţiri, delicate, abia atingând volanul, de parcă nu ea ar fi condus maşina, ci doar ar fi mimat asta spre a nu atrage atenţia eventualilor privitori.

Îi simt intens lipsa, dar parcă nu mi-aş dori să revină în viaţa mea acum, când am reuşit să mă liniştesc cât de cât, să-mi reintru în ritm. Vorba bunicii dinspre tată: „Mai bine să-mi lipsească decât să-mi prisosească”. Sau poate că era invers, nu ştiu.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2016, pp. 19-22]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s