Andreea POP – Puncte de nevralgie

iulia-modiga_bagdad

Aproape fără excepție, poezia Iuliei Modiga din Bagdad poate fi citită ca un soi de politică de deratizare și decantare a „muncilor zilnice”. Dictate de un elan confesiv de o transparență aproape fotografică, poemele fac din explorarea angoasei cea mai confortabilă strategie vizionară. E caz de oboseală cronică aici, pe care poeta o afișează fără program ostentativ în declicul câtorva imagini care lasă la vedere derapajele interioare – „încă mai exersez ieșirea la suprafață”; „ritmul cardiac își strânge genunchii la piept în/ slow motion”; „cu frânghii în buzunarul de la piept, cu pleoapele grele, cu soluții fugare” etc. – și care dau cea mai fidelă fizionomie lirică a Bagdadului. Inevitabil, toate aceste schițe trase în tuș solemn duc la o geometrie lirică abisală, regizată sub forma unui joc al distanțelor (care amintește, parțial, de poemele pe care le scria Alexandra Turcu în Celelalte produse într-un debut contemporan cu acesta de față) ce trădează vidul: „am ieșit din somn ca dintr-o instituție financiară/ într-o vineri.// am atins cu ambele palme pardoseala din baie/ și am împins.// dincolo era/ privirea halogenă/ ultima/ înainte de toate/ celelalte”, am încuiat ușa pe care am închis-o. Ceva mai inflamate ca tonalitate, dar consumate prin același tratament „la rece”, vor fi cele câteva poeme care pun la bătaie scenariul urban în care cresc sănătoase fricile poetei (să îți mai zic ceva: e noapte și nu ai habar; e 5 fără zece și nu mă-ncumet să urc; și-au scos oamenii din cap, între ele ar fi între ele), ori acelea de orientare socială, mai mult sau mai puțin declarative, care traduc, toate, rețeaua de sensuri de semn negativ care stă la baza versurilor. Aici e de găsit cea mai intimă logică poetică, în instrumentarea tensiunii din jur cu o vigilență fără scăpări și care captează cu premeditare pulsațiile dereglate ale lumii. Nu e vorbă, radiografia personală nu se limitează la survolarea nivelurilor de suprafață, ci declanșează, din loc în loc, mici debușeuri interioare, păstrate, ce-i drept, într-un regim temperat.

Asta pentru că, de undeva de la jumătatea volumului încolo, ceva mai evidentă devine un soi de „exorcizare” amoroasă, pe care poeta o profesează fără abuz de sentimentalisme, dar cu o exhibiție mai sesizabilă decât până acum. Cu tot proiectul de „abstinență” pe care și-l propune, poezia Iuliei Modiga nu face însă rabat de câteva notații stângace, cu atât mai mult cu cât perimetrul pe care îl vizează adună, deopotrivă, inflexiuni desprinse parcă din repertoriul unui trubadur rătăcit, reminiscențe de tipul „ce am fost și ce-am ajuns”, ori câteva ipostaze ale unei feminități subjugate, așa cum se întâmplă, de pildă, în iubire, stomac de șobolan: „îți caut numele în lista potențialelor ratări de v. leac/ nu apare, cel mai probabil din compasiune// iubire, stomac de șobolan și uz de fals/ fiolă de spaimă și fisură disperată// i-am alocat două ore pe săptămână să te caut/ la internări pe secția de psihiatrie infantilă și la ieșiri/ din țară// pentru asta m-a învățat bunicul meu/ aritmetică și franceză/ pian și tenis de masă/ rugăciuni și poziția corectă la masă// să rămân în alertă/ ca dinții de iepure/ care tot cresc.” Oricum ar fi, nu e loc de conciliere în toată această schemă a traumei convertite în obsesie.

Nu fără câteva scăpări la nivelul expresiei se desfășoară acest discurs; poemele prizează, din loc în loc, câteva imagini-clișee, formulări forțate („oare pe stradă te-aș recunoaște cu o plasă în brațe/ cu mii de minuni mici care să iasă/ și să mă dezafecteze la piept?”, uite că nu mai sunt de nota zece), ori efecte căutate care fac ce fac și dau, totuși, în câteva secvențe, niște „expresii scânteietoare memorabile”, cum le numea Dumitru Crudu pe coperta a IV-a (e cazul versurilor de final din poemul frumoasa pierzătoare – „pumnii calzi vor topi/ oamenii de zăpadă/ oamenii în cămașă/ albă/ de zăpadă”). Fără consecințe majore în planul de ansamblu al volumului, ele sunt topite într-un proiect liric care, dacă nu prin altceva, se reține prin nefalsificarea confesiunii. Rămâne, de aceea, dincolo de astfel de asperități, o poezie curată, ca o galerie de graffiti-uri discrete alcătuite la intersecția liniilor negative.

__________
* Iulia Modiga, Bagdad, Editura Karth, București, 2015

 

* * *

unde-se-termina-lumina

Tensiunea poemelor din unde se termină lumina vine din suprasolicitarea unui imaginar de „artizanat”, cu sacrificiul trării pure. Raluca Leontina Neagu scrie o poezie care își expune micile angoase cu premeditare și o voluptate a scenariului dramatic aproape euforică. De aici înclinația naturală a versurilor pentru gesticulația gravă, de largă desfășurare, care înregistrează cu fler artistic fluctuațiile lucrurilor din jur. Senzația că pretextul confesării e, aproape pretutindeni, mai real decât materialul pe care îl surprinde, vine tocmai din această paradă a crizei interioare în care sunt angajate cu dezinhibare poemele.

Una care se consumă cu mină teatrală și coregrafie expansivă, ca în următorul (auto)portret din primul grupaj al volumului, în care exteriorizarea spasmului interior capătă nuanțe incandescente: „sunt un magnet pentru furtuni// caut în disperare liniștea și când o găsesc/ mă învelesc cu ea până mă sufoc// peste două ore mă nasc/ și țipătul meu va umple fântânile/ și mama va plânge/ tata va uita cheia și va sări peste lacăt/ și tu mă vei iubi după 19 ani/ așa/ certată cu legile îndemânării/ așa/ visătoare până la autism// asta sunt/ o frunză cu bocanci/ uneori îmi vine să mătur totul din cale/ alteori adun firimiturile și le pun laolaltă/ pentru tabloul complet// sunt o biată lamă de cuțit/ cu ochii închiși// cum să nu mă iubești?”, portret cu ochii închiși și lamă de cuțit. E de găsit aici, în toată această retorică declarativă (nu lipsită de frecvente locuri comune, ori care tatonează imagini aproape transparente ca semnificație prin vehicularea excesivă în repertoriul general validat al poeților cu rana la vedere – și nu numai), fondul iremediabil solemn al fizionomiei lirice din unde se termină lumina, preferința pentru desenul încordat al lumii ridicată la rang de strategie poetică esențială, care echivalează cu tot atâtea reprezentații ceremonioase la scenă deschisă.

Cu atât mai mult cu cât regia tematică vizează, în bună măsură, reflecția existențială și teoretizarea pe marginea faptului divers, pe care le supune unui instrumentar vizionar pe măsură, din care nu lipsesc „ornamentele” visceralo-expresioniste, ori modelele (declarate!) venite pe linia Sylvia Plath – Virgil Mazilescu – Traian T. Coșovei. Se adaugă la toată această geometrie expansiv-depresivă și-un filament livresc aproape hristic prin intensitatea pe care o atinge și care face din poetă (încă) o victimă a condeiului – „să scriu poezii cu unghiile înfipte în carne”; „cuvintele ascuțite în zori/ cu dinții” etc. –, și câteva poeme de factură biografică, fără rezonanță în rândul majoritarelor de mai sus cu ecou existențial, dar între care se remarcă unul care aș zice că e dintre acelea cu cota cea mai ridicată de autenticitate și-unul dintre cele mai reușite, per ansamblu: „numărăm bătăturile tatei și ne mândrim cu spatele îndoit/ cu picioarele slabe și tranșeele din frunte/ ieșim la șosea arătăm tuturor coloana tatei// vecinii îi sărută obrajii beau bere/ beau fiere/ îl întreabă când pleacă/ tata nu știe/ nu știe niciodată când va auzi sunetul ăla de roți/ vorbim cu el doar când plouă la nemți/ atunci sună așa să nu uite/ limba română și nu se plânge/ mâncarea e bună ne dau multă ne scot în câmp/ să le adunăm hameiul e ca ricinul nostru/ doar că îl strivim/ din el fac bere bogații ăștia și dau cailor/ să guste primii// întotdeauna se întoarce mai bătrân și mai slab/ dar nu trebuie să i-o spunem/ are în ochi ceva bănuitor pare obosit// așteptăm iarna pentru că atunci se odihnește/ iarna îngheață și oasele lui/ și țara lui Hitler”, țara lui Hitler. Ar fi aici, oricum, o direcție potențială pentru decantarea viitoare a acestei poezii și îndrumarea ei pe un culoar mai precis delimitat.

Pentru că altfel poemele Ralucă Neagru „suferă” prin lipsă de focalizare unitară și rafinament imaginar, lăsând impresia că tatonează cu insistență pe marginea unui substrat tensionat difuz, fără a-i atinge însă punctele de maximă nevralgie.

_________

* Raluca Leontina Neagu, unde se termină lumina, Editura Tracus Arte, București, 2015
 

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 33-34]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s