Daniel VIGHI – Povestea ardelenilor emigrați în America: Hanți Kelpius și John Căcăroanța (fragment de roman)

daniel-vighi-1

Ce să le mai spună Kelpius babetelor de pe bancă și bețivanilor din birt? Ar putea povesti cum anume s-a născut în el pofta de ducă peste Ocean, acolo unde și-a înțărcat dracul, urmașii. Vă invit să vedem cu ochii minții școlile pe care le-a făcut, cum anume a trăit în gazdă în odaia din piatră a lui Marghit-neni de pe ulița care dădea direct spre poarta veche, din lemn de paltin, a Universității din Altdorf. A mai învățat și la școala din Sighișoara junele Hanți Kelpius înainte de a ajunge la Universitate în purtarea de grijă a sus-numitei Marghit-neni, ea însăși de loc din Ardeal, mai precis din Radna, nevasta fostă a sodarului Perianovics, cel de la care John Căcăroanța, la etatea de nouă ani, cumpăra sifon în sticle cu clonț și mâner din alamă prin anii de început ai domniei lui Ceaușescu. Să nu uităm, așadar, să spunem și despre faptul că înainte de a ajunge la Tübingen, Leipzig sau Helmstedt, Johannes Kelpius a râvnit la comorile științei vremii lui, respectiv teologia protestantă și matematicile amestecate cu sintaxa latină la o sută șaizeci și unu de ani de când burgravii din Sfatul orașului regal Schässburg au trimis împachetată folomoc rectorului școlii o haină lungă cu guler din blană de jder împodobită cu o pongiolă lungă cu fir aurit la tivitură, la preț de patru florini, ca să-i fie domnului rector spre silința dăscăliei. Un aprod știutor de carte i-a cetit din pitacul domnesc vorbele: „Baccalaureato Rectorii scolae causa unis vesti, ut haberet diligensium cum juvenibus”. De atunci și până când a pășit Hans Kelpius pe dușumelele claselor din clădirea nou ridicată pe al cărei fronton era scris cu litere de-o șchioapă Schola Seminarium Reipublicae-1619, au trecut tot atâția ani cât a stat Banatul sub jug turcesc. A studiat Hanți până la nivelul clasei prima, a trecut cu bine de clasele cele mai mici, cea mai de jos, clasa măgarilor, cum li se spunea celor din clasa întâi la școala din Radna a tovarășului învățător Moldovan la care a deprins știința cititului John Căcăroanța, amenințat de investitura „bât cu ochi” dacă ar fi fost neștiutor și nepregătit. Unde mai pui că titulatura aceea era însoțită de un băț din alun desenat cu doi ochi, postat în fierul băncii școlare care să-l rușineze pe puturosul neștiutor al literelor.

Așadar a urmat Kelpius Johannes clasa măgărească, adică quatra, apoi tretia, pe urmă secunda și, în cele din urmă, prima, în care Hans dobândise, de la rector și lectorul nou-venit, niscaiva ebraică, greacă veche și, desigur, mai multă lătinie. Ajuns prin orașele cu ulicioarele de piatră din Germania a putut să afle mai multe după anul 1686. De bună seamă că a mers la dăscălie în odaia de Seminarium Philologiae Humanisticae unde a deprins buchile ebraice de la magister Johannes Fabricius care se afla pe atunci trăitor pe acele meleaguri și în cănțălăria de la Die Universität Altdorf, care se mai zice Altdorfina, odăr Academia norica. Să mai spunem și faptul că precis Kelpius al nostru, cu toate că bun școler, priceput la deprinderea de limbi moarte, odăr vii, așa cum s-a arătat mai apoi când singur-singurel s-a apucat să deprindă limba anglicanilor ca să-i fie de folos când fi-va dincolo de Ocean, sigurat că a căscat și s-a uitat pe ascuns pe fereastra de la Seminarium Philologiae Humanisticae, și asta nu pentru că nu l-ar fi interesat limba jidovească, sau lătinia, sau vechea elinească, mai abitir zarva teologhicească, și pe asta o plăcea mai mult decât orișice altceva pe lume. Cu toate astea, nu s-a putut abține de la căscat și de la privirea pe fereastra Seminarium Philologiae Humanisticae, afară, pe ulicioara străbătută de paori și negustori. Vina pentru privirea aceea era a magistrului Fabricius care, vai, să nu spunem ceva cu păcat, era om de mare știință de carte, dar o deslușea ucenicilor cu multă adormire a atenției din cauza felului în care vorbea: molcom, așa ca la cursurile lui Lucian Blaga de mai târziu, care le citea studenților că-ți venea să te tot duci, ba se mai și povestește că Ion Negoițescu l-ar fi condus pe filosof la curs, până la ușa de la Seminarium Philologiae Humanisticae, și apoi ar fi dat bir cu fugiții. Așa preda și Johann Fabricius în timpul de până la anul 1697, când s-a mutat la Die Universität Helmstedt care se mai chema și Academia Julia, odăr Academia Julia Carolina, odăr Academia helmstadiensis. Și câtă vreme a predat la Altdorf, se ținea la Korrespondenz cu magistrul Gottfried Wilhelm Leibniz când cu daravela rămasă în istorie cu numele Sinkretismusstrei, odăr în limba anglicanilor Syncretism Controversy, care s-a pornit de la cutare nuntă de domniță cu un principe catolic, și când dom prefesor Georg Calixtus, odăr Callisen, a încercat să domolească zarva căutând dumnealui cum anume și-ar putea da mâna cu papistașii în problemuri teologhicești de le-au zis Sinkretismusstrei, adecă Neînțelegerile Amestecătoare, odăr Contopitoare, odăr eclectizm. Învățătoriul Fabricius a lucrat dimpreună cu învățătoriul Leibniz la dobândirea căilor către Sinkretismusstrei, adecă Neînțelegerile Amestecătoare, odăr Contopitoare, odăr eclectizm. Din această cauză nu prea a fost pe placul ardeleanului nostru, căruia îi mergeau sâmbrele către alte întovărășiri mai aprige, cum a fost să fie pietismul. Dacă e adevărat că Kelpius nu părea foarte atras de lecțiile lui Fabricius, asta nu înseamnă că nu era atras de altele, și pornind de la acestea. Spre exemplu, a urmat la începuturile sale teologice, de bună seamă, învățăturile și îndemnurile spre credință ale fostului student de la universitatea din Wittenberg, autorul știutelor și mult discutatelor teze, nouăzeci și cinci la număr, pe care Martin Luther, căci despre el este vorba, le-a scris în latină și mai apoi, tălmăcite în limbile prostimii, au ajuns peste tot purtate în desăgile negustorilor și în lăzile de călătorie ale meșterilor și ucenicilor din breslele meseriașilor. Numai că ardeleanului Kelpius nu i-a mai plăcut cum se prezenta luteranismul la aproape două veacuri de la nașterea sa. Simțea dor de credință mai afundă, de întoarcere mai la izvoarele dintâi, un fel de chemare nestăpânită în credință nu-i dădea pace, așa că la nici douăzeci de ani și-a terminat tot ce avea de învățat, la vârsta la care alții încă mai umblă după cai verzi pe pereți: la șaisprezece ani era cu lucrare de masterat luată, fără plagiatele ăstora din ziua de astăzi: cutare prim ministru’, cutare vicepriministru’, unul de-i zice Victor Ponta, altul pe care ziarele l-au poreclit generalul Izmană, și alții asemenea lor. În anii petrecuți pe băncile din Altdorfina a dat peste meșterul Johann Jacob Zimmermann, astronom priceput în mersul stelelor și al cometelor. Om mărunțel ca toți cei care propovăduiau sfârșitul lumii – și ei ca și marii generali și biruitori în războaie erau „nu mari de stat”, vorba cronicarului Ureche. Johann Jacob Zimmermann se arăta posac din cauza înfrânărilor și a zbuciumului întru căutarea dreptei credințe, de care se arăta foarte atașat și șăgârtul său (ucenicul, adică n.n.) din Ardeal. Herr Jacob privea puțintel sașiu, purta o bască turtită pe cap de care unii ziceau că nu se despărțea nici noaptea. Într-una din discuțiile lungi despre Apocalipsă pe care le purta adesea cu Kelpius i-a mărturisit acestuia cum anume a ajuns la ideea plecării peste Ocean ca să descalece o sâmbră (sau comunitate n.n.) dreptcredincioasă pietistă, ca la anii de după cele dintâi Rusalii, când frații apostoli au pornit să vorbească limbile pământului. Cel cu care s-a întâlnit la Saalhof în Frankfurt am Main a fost fratele predicator Johann Jacob Schutz care s-a alăturat și domnia sa ălora care se rugau în case ascunse la margini de burg, cu soldați, meseriași, negustori mărunți, muieri măritate și văduve, spălătorese și croitorese sau slujnice pe la casele bogaților. Acolo strălucea fratele Schutz prin vorbă și cântare de imn. Acolo a venit într-o seară de duminică, la vremea Adventului, o muiere de mare credință pe nume Johanna Eleonora Petersen de Merleau: fată de nobil scăpătat după războiul care nu s-a sfârșit treizeci de ani. Acolo au vorbit în predici despre cartea Apocalipsei și despre înțelesul versetelor greu de priceput ale celui dintre fericiți Ioan din insula Patmos la casa de rugăciune Saalhof din burgul Frankfurt, fostă vamă pentru plutele negustorilor de pe râul Main, lângă Rententurm, la poarta veche de intrare în cetatea pe care papistașii din Cetatea Vaticanului o numesc Francoforte sul Meno. De acolo s-au numit acești tovarăși de rugăciune ai lui Schutz, frații pietiști de Saalhof, asta după ce au refuzat sfânta împărtășanie luterană laolaltă cu lumea cea păcătoasă. Pe lângă Schutz, la casa de rugăciuni, odăr Colegiu pietist, odăr Conventicula, odăr Oculta, se mai ținea de Casa de rugăciune și studentul Petersen care se va însura cu mistica Johanna Eleonora, viitoarea scriitoare și poetă din Merleau. Tot pe acolo se ruga Domnului Philipp Jakob Spener, socotit tatăl pietismului, autorul scrierii Pia Desideria în care cere fraților și surorilor să se unească în grupuri de studiu biblic și de citiri ale sacrelor cuvinte, și Francis Daniel Pastorius, cel care va scrie în America, în cătunul Germantown din Pennsylvania, poeme despre buna creștere a stupilor de albine, pe lângă altele dedicate celor sfinte, împlinind vorba lui Max Weber despre munca și originile protestante ale capitalismului. Cel mai de seamă lucru la Saalhof, pe lângă predicile despre sfârșitul lumii, au fost predicile despre Plecarea în Lumea Nouă. De altfel, și Pastorius, și Zimmermann vor cumpăra acri de ogoare și pajiști de la William Penn, mai marele ținuturilor unde aveau să plece, așa cum au hotărât la Saalhof, lângă Turnul Toll din Frankfurt am Main, în vechea clădire a vămii: acolo au pus la cale drumul către Noul Canaan lăsat ofrandă și dar de la Dumnezeu, adevăraților creștini.

„Mă muieri”, le zice John Căcăroanța, babetelor de pe lavița de la uliță, „așa să sciți că ardeleanul nost’ Kelpius a aflat de la Zimmermann despre învățăturile lui Jakob Böhme, a cetit și lucrarea Scriptura sacra Copernicans în care Johann Jacob Zimmermann îl scoate basma curată pe Mikołaj Kopernik, făcătoriul izvoditurii mult hulite de ierarhia romano-catolică De Revolutionibus Orbium Coelestium, elev al lui Regiomontanus, astronom prin Transilvania lui Kelpius, în vremea domniei lui Matei Corvin, ale cărui scurte țiguri-miguri (efemeride, cum ar veni, n.n. ) astronomico-matematice – studii despre mersul stelelor pe bolta cerească – l-au ajutat pe Cristofor Columb să dibuiască Noile Indii”.

Pe toate acestea, adăugă John, le știa prea bine Johann Jacob Zimmermann și i le-a povestit cu de-amănuntul șăgârtului său din Schäßburg. „Ascultă, feciorule”, îi zicea, „nu ne mint stelele din cer, sunt semne de la bunul Dumnezeu, așa cum va fi peste ani, al optulea meu strănepot, an American singer”, de-i zice Josh Groban, care va cânta cu Celine Dion The Prayer ca să ne bucure în cerurile de unde s-a arătat cometa aceea care s-a mai arătat și în vremea vieții lui Copernicus și mai apoi în anul 1607, când căpitanul Newport a fondat cea dintâi colonie din regatul anglicanilor pe țărmurile Americii, și mai apoi în anul 1682, cu un an înainte de marele asediu al otomanilor la zidurile Vienei, pe urmă asediul cetății Strassbourg cu o armată de treizeci de mii de soldați sub conducerea Majestății Sale Ludovic al XIV-lea al Franței.

Nu avea de unde ști misticul matematician și astronom că prăpăstioasa cometă va reveni la data stabilită de orbita sa din veac: va spune asta la anul 1703 Edmond Halley care îi va descâlci misterul, și anume că se întoarce la un număr fix de ani, iar urmașii astronomi drept răsplată pentru descoperirea făcută vor da cometei numele său. Câtă vreme Zimmermann a fost dascăl matematician la catedra Universității din Heidelberg, va descoperi, cu multă cutremurare, din potrivirea numerelor sfinte ale Apocalipsei, ca sfârșitul lumii se va petrece în toamna anului 1694, motiv pentru care va îndemna din fruntea Conventiculei, odăr Colegiu pietist, odăr Oculta din Hamburg ca toți pietiștii să se pregătească de Plecare: „pregătiți-vă, fraților, că sfârșitul este aproape, și bine ar fi să ne găsească în Noul Canaan în rugăciune, așa cum și-a dorit Domnul nostru Iisus Hristos, cel Răstignit și Înviat!”

Împreună cu Francisc Daniel Pastorius își vor pregăti drumul, tot așa cum Mărioara lui moșu Băsu, după revoluția din 1989, va lua legătura cu neamurile din Ohio ca să se ducă acolo. Îi va ajuta fratele predicator Negru, și Mărioara de pe strada Zarandului va sfârși în țintirimul comunității baptiste din cine știe ce orășel (Domnul le mai ține socoteala!) de pe meleagurile acelea. Așa și Pastorius cu Kelpius, nu vor merge la nimereală, ba mai mult, se vor suci destulă vreme până să pășească pe lemnul corăbiei care-i va purta unde trebuiau să ajungă. Fratele profesor Zimmermann a fost chemat la Cel de Sus chiar pe țărmul portului Rotterdam în anul 1693 pe când se afla în fruntea unei Adunări pietiste formate din unsprezece familii, printre care babele de la uliță, alde baba Zemia, baba Leana Piștiric, baba Leana Piștiric, sora Sânziana, baci Pătru Cocolic care a auzit glas mare din Apocalipsă, versetul 10, pe ulița Economilor care dădea spre ștrec și dincolo de dâlma căii ferate Arad-București pe care trecea în viteză mare acceleratul „vinărvalțăr” cu domni la ferestre privind peisajul din intrarea în defileul Văii Mureșului, de dincolo de localitatea Șoimoș cu cetatea din vârful dealului cu iarbă și stejari din vremea ocupației otomane, după care atât de mult suspină Erdogan, președintele Turciei. Ba mai mult, un anume effendi consilier al președintelui-sultan vorbește despre România, odăr Valahia, că ar face parte din imperiul osmanlâilor turci, din vitejia cărora au rămas mărturie isprăvile galeriei clubului de fotbal Galatasaray. Și glasul care răsuna dincolo de calea ferată era, așa cum am spus mai sus, acela din Apocalipsă, versetul 10. Și următoarele:

”10 În ziua Domnului eram în Duhul. Şi am auzit înapoia mea un glas puternic, ca sunetul unei trâmbiţe,

11 care zicea: „Eu sunt Alfa şi Omega, Cel Dintâi şi Cel de pe Urmă. Ce vezi, scrie într-o carte şi trimite-o celor şapte biserici: la Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia şi Laodiceea.”

„De ținut minte”, le probozește sora Sânziana pe babele de pe lavița de la Ulița Bisericii din comuna Radna, raionul Lipova, „că biserica Filadelfia nu-i degeaba în verset”. „Da’ de ce zici tu așa, soră Sânziana”, o întreabă baba Zemia cu mirare de școlar din clasa domnului învățător Dumbrăviceanu. Și sora Zana1 nu se lasă rugată și le spune cum devine treaba. Mai întâi se oprește din pașii care o duc la Adunarea pocăiască din Rădnuța, își înmoaie în gura știrbă de trecerea anilor degetul arătător cu care răsfoiește Cartea, apoi îl ridică sus, chiar acolo în mijlocul străzii, și le zice babetelor: „ascultați numa’ ce zice Domnul!”. Și citește cu voce tare ca popa de la orientalii ortodocși pe care crâsnicul Păciură îi numește orientași, în ciuda repetatelor corectări ale cuviosului părintelui nostru Lică Crișovan. Așadar citește sora Zana vorbele din Cartea pe care o ține dinainte ochelarilor ei cu sfoară răsucită din cânepă, în mijlocul uliței, în praful cu balegă și gâște cu bobocii pe nume lilicuțe:

„Căci Domnul dă înţelepciune; din gura Lui iese cunoştinţă şi pricepere.

6 Cine are urechi, să asculte ce zice Bisericilor Duhul.

7 Îngerului Bisericii din Filadelfia scrie-i: Iată ce zice Cel Sfânt, Cel Adevărat, Cel ce ţine cheia lui David, Cel ce deschide şi nimeni nu va închide, Cel ce închide şi nimeni nu va deschide”

„Stoop”, strigă eruditul Kelpius, chiar pe când cele unsprezece familii căutau să-și strângă boarfele, lingurile, oalele și tot ce le mai lipsea pentru îmbarcare. „Stoop”, strigă mai marele comunității pietiste chiar înainte ca aceasta să pășească pe scândurile bătute cu leațuri ale pasarelei care ducea spre puntea înaltă a corabiei. „Stoop, și să ne rugăm”, zice, pe urmă adaugă că nu e destul! „Să ne învrednicim de Sfânta Carte, să zicem toți cu glas tare vorbele cele care spun adevărul nostru de credință, și anume Sola Scriptura”.

Pe când spunem cele ce se consemnează aici, sora octogenară Sânziana ridică chiar din mijlocul uliței, în drumul ei spre Adunarea de la Biserica de pe stâncă din Șoimoș, Cartea către celelalte babete care stăteau pe lavița din fața casei lui Saveta Scherlițoaie care tocmai o probozește: „na, stai Zano, că nu numai tu te închini la Evanghelii”, zice, și aduce aminte de cuviosul popă Lică Crișovan. Nu se termină fapta epică, și Kelpius adună familiile în rugăciune, mai apoi scoate între baloții cu stofe și mărfuri o terfelogitură cu coperte din lemn împodobit cu piele, și citește literele mari, aurite, „ascultați aici”, strigă, și citește titlul: Kabbala Denudata, sive Doctrina Hebræorum Transcendentalis et Metaphysica Atque Theologia. Pe urmă spune câte ceva despre autorul terfelogiturii aceleia peste măsură de groasă și de boțită de trecerea veacurilor, al cărei autor este bacsi Christian Knorr von Rosenroth, cabbalist și scormonitor după arcanele literei Vav din Alfa-Veitul ebraic după care Kelpius citește ceea ce a scris von Rosenroth în terfelogitura Kabbala Denudata cu vorbele latinești referitoare la litera Vav. Adică:

“De litera Vav sic scribitur in Libro Temunah, quod pertineat ad Tiphereth, quod certum est. Additur autem, quod propterea sit simpliciter oblonga, ut ostendatur, istum modum esse Columnam mundi.”

 Mult ne uităm ca vițelul lui baci Iosif Oancă la poarta lui cea nouă pe când baba Zana strigă din mijlocul uliței textul pe care, spre norocul babetelor neștiutoare, îl tălmăcește pescarul Șoani, cel cu un picior de lemn, bărbatul cam bețiv al măistoriței Ilonka-neni, nevasta lui care mătura după fiecare reprezentație de la sala de mozi Radna: mozi sive cinematograf, cum spunem noi astăzi, cei care mergem la Cinema Shopping City Timșoara și servim popcorn, în timpul cât se dă mozi, tot așa cum cei din vechime crănțăneau bomboane agricole albe și negre iar cojile scuipate cu meșteșug pe dușumelele îmbălsămate cu motorină erau măturate între reprezentații de respectiva măistoriță Ilonka-neni. Și pescarul Șoani cel cu un picior de lemn, se ridică din luntrița lui de pe malul Mureșului și le spune babetelor că vorbele lui sora Zana spun de litera jidovilor de-i zice Vav care se pronunță și ca un fel de U. „Mă, babe”, zice Șoani, „Vav este litera a șasea din AlefVeit-ul ebraic și se păsălește (potrivește n.n.) cu numărul șase din Kabbalah”. „Bă, babelor”, zice, „forma lui Vav este ca a unui cârlig cu care prind io somnii cei mari din cotul Mureșului de-i zice Alimanul Popilor din raionul Lipova și despre care s-a mai scris la romanul Insula de vară: acolo, la romanul acela, era un june care se masturba toată ziua, bună ziua și se tologea2 fain în arătările lui de labagiu3, când cu Sofia Loren, când cu Claudia Cardinale.

            Acum să povestim și despre cum ajungem de la Moara lui Baumann din colțul de stradă care duce spre intrarea falnică la cimitirul din Lipova, dar nu o apuci pe strada care se arată pe mâna stângă cum mergi la stațiunea balneo-climaterică, la „ape acre” cum i se zice mineralwaserului care curge acolo de la țeavă. Și cum mergi drept înainte, nu pe mâna stângă, dai de o căsuță mititică, un mai nimic cu streșinile ruginite, cu burlanele găurite de rugină în care pe vremuri a fost sinagoga, sefardă la începuturile ei, adică prin veacurile stăpânirii otomane, de când datează și Subdughenele, adică Bazarul. Bețâcul Iosif Oancă din Rădnuța, care se pregătește să plece la imigrație la America, povestește – stau mai mulți cu el acolo, la birtul Vulturul Negru al lui bacsi Păvăloc Trăilă, clădovan din Cladova – și ascultă povestea. „Mă bețâci”, zice, „cum mergi drept înainte de la Moară dai peste biserica sinagogă și dacă te salți la poarta îngustă apuci și la cimitirul jidovesc, cu zece pietre dintre care una este a unui văruț al lui domnu doctor Assael Asriel a cărui piatră de mormânt se află la cimitirul din Timișoara din anul 1636, Jahve să-l hodinească! Văruțu’ din Lipova hodinește aici, iar despre dom’ doctor a scris naratorul meloman blegos la editura Cartea românească în Istoria din cutia de pantofi, la anul 2013, în care a reprodus ce stă scris pe piatra roasă a mormântului din cimitirul evreiesc din Timișoara de pe Calea Lipovei (calea către lipovenii israeliți și către sinagoga lor mititică în al cărei pod – ehe, așteptați numa’ să vedeți ce-i acolo!). Ascultați numa’ ce vă zâc, iubiți ortaci bețâci: la sinagoga mărunțică de pe ulița din Lipova, care duce drept înainte de la Moara lui Baumann către stațiunea balneo-climaterică cu apă acră, în podul prăfuit de vreme se află într-un dolaf (dulap, în graiul locului n.n.) ruinat, o terfelogitură de carte plină de molii, carii și praf gros, care se cheamă Sefer Ha Temunah și se scrie în ebraică ספר התמונה adică, pe limba tălienilor mătușii Chițorana din Șoimoș, cu numele „Libro della Figura”, plină cu poruncile halakhiche, care sunt toate cele 613 mitzvot, țucu-vă, adică poruncile de la Tora, din cartea Makkot care se ține în terfelogiturile pline de praf Misnah și Talmud. Și Sefer HaTemunah a fost dibuită de ardeleanul Kelpius din învățătura pe nume Kabbala Denudata, sive Doctrina Hebræorum Transcendentalis et Metaphysica Atque Theologia a baciului Christian Knorr von Rosenroth din care a buchisit tânărul sighișorean Hanți Kelpius înainte de a merge la America.

Bețâcul a pus cărțoiul pe masă, printre dețurile de răchie de prună, le-a dat deoparte cu dosul palmei și a trântit ceaslovul plin de găinaț de la golumbii din podul sinagogii. Cu degetul le-a arătat chiar pe cea dintâi pagină coaptă de ani și de căldurile verii din pod literele jidovești נחוניה בן הקנה‎‎ pe care, cu ochelarii proptiți de nasul borcănat și roșu de la beutură, le-a citit tovarășul Bârzava Ion, fost tehnician la spațiul locativ al raionului Lipova, care dădea vina în permanență pe tată-so că a ajuns alcoholic, întrucât nu l-a lăsat sub nici o formă să bea și el, când era prunc, un deț de rachiu, așa că a ajuns să creadă că răchia îi ceva ce nu să există mai fain pe fața pământului, și când a fost slobod la băut nu s-a mai putut opri. Și cum spun, Bârzava își pune ochelarii pe nasul borcănat și roșu, și le deslușește celorlalți bețivani ce spun literele jidovești și anume Nehunya ben HaKanah. Când aude astea, pe dată baci Pătru Cocolic începe a spune adunării cine fu Nehunya ben HaKanah:

– Mă oamini, Nehunya a lu HaKanah a fost de-un leat cu Jochanan a lu Zakai de se mai zice Yohanan ben Zakkai. Zakkai ăsta a trăit pe vremea lui The Second Temple care se scrie Bet HaMikdash HaSheni o și o fost de felul lui, ca și HaKanah, un tananim” care se tălmăcește om cu scaun la cap înțelept rabinic ca fie iertatul Assael din cimitirul din Calea Lipovei din Timișoara Să mai zice printre rădnani și că cei doi ortaci de-un leat au trăitără pe vremea când s-au dat foc templului de cătră cătanele Romei și n-a mai rămas piatră pe piatră după spusa lui Ieșua. Yohannan aștepta un Mesia. Și ortacul Nehunya a lu HaKanah, de bună seamă că și el aștepta pe Cel Uns să-i scape de răutăți. Nu știm nicidecum dacă Plecarea pe care o cerea Ben Zakkai din sfânta cetate căreia cătanele romane îi ziceau Hierosolyma iar ai lui Zakkai, Yerushalayim – nu știm, așadar, dacă aceasta o cerea și Nehunya ben HaKanah. În tot cazul, ben Zakkai zicea că Plecarea era de dorit, că în acest fel scăpa norodul, că degeaba rămâne Orașul și Templul fără popor. A mai cerut să ia cu ei Legile lui Moisă din cărțoiul Thora și că atât e de ajuns pentru Plecare.

Așa a simțit și a gândit și Hanți Kelvius când a dat peste numele fericiților rabbi din terfeloaga plină de praf și carii Sefer HaTemunah. La fel au simțit și Pătru Cocolic și a lu’ Golomoz. Nu trebuie multe, iei ce ai cu tine în minte și la suflet mai întâi, pe urmă vezi cu restul boarfelor și geamantanelor cum le astruci și le dosești pe vapor.

Așa s-au pregătit și ai lui Hanți Kelpius, care mai întâi au avut în frunte pe dascălul meșter Johann Jacob Zimmermann: astronomul care a fost chemat la Domnul între boarfele din cheiul portului Rotterdam în vara târzie a anului 1693, motiv pentru care frații au cerut să se amâne Plecarea. Între timp, Kelp a petrecut câteva luni în Londra pe lângă învățăturile fratelui Dykeman: secretar (ca buna Zena de la Sfatul Popular Lipova pe vremea cotelor obligatorii) al Philadelphian Society care se arăta a fi asemenea sâmbătarilor din Șoimoș pe vremea popii Lică Crișovan în timpul mareșalului Antonescu. Pe acești sâmbătari de ziua a șaptea îi căutau jăndarii, așa că s-au gândit și ei la Plecare ca pietiștii frați de la Philadelphian Society care se închinau la sora Jane Lead: aceasta, la etatea de cincisprezece ani, a auzit glasul îngerului Domnului șopotindu-i în somn, la ureche: „lasă lumea și viața păcătoasă, soră Jane, și apucă pe calea Domnului”. Ea când a auzit vocea pe dată s-a pocăit, a părăsit familia ei cea bogată și a trăit între săracii de la Philadelphian Society, s-a măritat cu un frate dogar și a făcut patru prunci ca Rebeca din Biblie, pe urmă i s-a arătat Virgin Sophia într-o arătare dumnezeiască. Despre arătare a povestit cum că Virgin Sophia s-a ridicat asupra ei cu mare minune, îmbrăcată într-o pongiolă (cămeșoi larg, adică) ca acelea care le capătă pruncii la înmormântările orientașilor din Radna ai popii Lică Crișovan de le zice stihare cu răpizi (un fel de bețe în vârf cu niscaiva globuri zugrăvite cu chip de îngeri) care capătă, pentru osteneală de a le purta, un leu și cincizeci de bani și un corn de la Alimentara lui Petracovski.

____________
[1] de la Sânziana, n.n.
2 citește verbul a se tologi cu înțelesul literar-domnesc de partidă de sex, n.n.
3 citește onanist, n.n.

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 3-7]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s