Virgil RAŢIU – Bătrâneţe fără tinereţe şi moarte fără de viaţă (fragment)

virgil-ratiu-bust-2011

De o vreme trăia cu moartea. Îi puse pe cap cipcă şi la urechi cerceluşi. Faptul fusese cam de totuluitot. Părea, însă, că o iubeşte.

Vino, moarte! Vino, moarte!… Hai să plecăm împreună… Doar nu voi trăi cât Bănceasca. Bănceasca este un deal imens, ca o măgură, ca un munte, acoperit însă numai cu iarbă rea, fără tufişuri. Face umbră peste localitatea de la poale, când răsare Flăcăroiul. Pe coastele acelea nu creşte decât fâşcă pe care o pasc nişte vaci slăbănoage.

Abia şoptea cuvintele. Era Costan al lui Vântu, zis Căcătoi. Abia şoptea silabele pentru ca să nu fie auzit de străbunică-sa…

Ce femeie era străbunica!… Aşa ceva nu a văzut nici America. Numai în România făptura putea să aibe loc şi desfăşurare.

Moartea este un fel de viaţă mai simplificată. Nu doare cum doare tinereţea. Când apare, moartea vine şi se aşează pe un taburet şi stă năucă. Are o privire lungă, cum au vacile. Numai boii nu au privire, asta din pricina că boii nu au niciun viitor. Viaţa cea mai abitir, energia din boaşe le-a fost luată, ca la eunuci. Ăştia, eunucii, când stau de vorbă cu o persoană – nu are importanţă sexul persoanei – nu sunt în putere să privească în ochii acelei fiinţe. Eunucii privesc în pământ. Aşa privesc şi boii.

De o vreme Costan trăia cu moartea. Însă o privea în ochi. I se uita exact în pupile. Morţii îi venea să-l stupească. Morţii îi venea de-a dreptul să moară… Cum să se uite un viu la moarte, să o străfulgere? Ce chestie, cu trăirile astea!

Costan nu îşi mai aminteşte cum s-a născut, când s-a născut. Să fi fost prin 1900?… Acum suntem în 2000… Nu şi-a adus aminte niciodată. El nu are amintiri. Aşa este şi în romanele ruseşti despre moarte şi despre viaţă. Este omul fără amintiri, este un fel de unicat. În cheamă Costan şi mai ştie naiba cum. Dar nu e ticăit, nici hăbăuc. Nici nebun. Nu este nici prost. Însă moartea a fost prezentă la naşterea lui. Atunci l-a şi luat în calcul, l-a trecut pe tabel, pe frontispiciu. Din acel moment, de la acea făcătură, i se spune: De-a’ lui Căcătoi…

O fi fost viu, dincalte că acum stă la sporovăială cu moartea.

Nu toată lumea, tot omul, toate suflările iubesc moartea. Este un privilegiu, se pare, zic filosofii, să iubeşti moartea. Filozofi antici. Nici Dumnezeu nu ştie cum unele chestii de gândire s-au păstrat de atunci. Numai, zic unii mai de dincoace de Războiul Troian, precis numai moartea a avut grijă de ele. Este mare lucru să colaborezi cu moartea.

Viaţa?… Nimicul este mai puternic decât viaţa.

Costan a lui Vântu nu îşi aminteşte nici când şi cum a fost tânăr. Nu a avut această preocupare, să se privească pe sine. De fapt, Costan nici nu ştie ce procedeu există undeva în fiinţa umană care se numişte amintire. Care presupune că trebuie să-ţi aminteşti cine ştie ce din propria viaţă.

Dar, dacă eşti o fiinţă care nu ai viaţă? dacă eşti o fiinţă care nici nu vei avea viaţă? dacă eşti o fiinţă asemeni unui abur? O vâlvătaie de pe lacul în care toţi peştii, vietăţile sunt moarte?…

Astăzi însă, Costan e împăcat, trăieşte. Moartea dansează de bucurie şi fericire. Apoi se aşează pe podea ca o vie care rodeşte struguri. Costan al lui Vântu dansează şi el, în felul său de a dansa. Când dansează, Costan nu dă din picioare, nu îşi flutură mâinile, nu-şi răsuceşte capul pe gât cum fac clovnii. Doar muşcă aerul şi în locul dansului, mişcă ceva, ca un fel de urticarie, ca aripile unor fiinţe despre care el a citit în câteva cărţi. A aflat Costan că acelor nevăzute le spune îngeri. Din păcate, zic unii, erau îngerii morţii. Se bucurau ăia, îngeraşii mov, de dansul ciudat al lui Costan ca nişte nefăcuţi. Erau puzderie. Sunt şi acum.

Într-o zi a venit în vizită viaţa.

Curtea lui Costan, aşezată în faţa unui bloc de fier, era plină de pomi cu pere putrede şi mere stricate. Avea şi trei cireşi pe care fructele se uscaseră, încât nici ciorile nu le mai mâncau. Costan avea şi un nuc în grădina lui. Nucul era singurul pom pe are îl admira. Făcea nuci de aur. Când crăpau cojile verzi de nucă, pocneau în iarbă, Costan se arunca pe burtă şi se tăvălea peste drupe. Avea purtare şi apucături de zmeu. Nucile erau de aur. Iar Costan se punea pe mâncat nuci. Nu îndrăznea nimeni să vină ca să-i fure nucile. În jurul casei lui nu locuiau feţi-frumoşi care să facă pe paznicii, ca să ducă tătânelui lor, împăratul, un bol cu nuci aurii. Costan, la vârsta lui, cu barbă şi păr alb, era şi un foarte bun arcaş. Odată a nimerit un uliu din zbor. Uliul ochise o nucă de aur.

Într-o după-amiază întră în curtea lui Costan, zis Căcătoi, o baiaderă, o zână, o mazoană fără cal. Nu avea cal. Avea în schimb o lance, un fel de lance. Mai bine spus o halebardă.

Costan care stătea cu burta pe nucile de aur, ridică capul, un bostan urât cu nas mare şi o lumânare arzând în dosul pineal. Fata, infanta, apariţia în curtea blocului unde locuieşte Costan, la un semn făcut din partea cealaltă a blocului de locuinţe, încremenise. Rămase pe iarbă, desculţă, într-un picior. Celălalt picior nu i se mai vedea. Doar Costan a lui Vântu i-l vedea.

Tu cine mama dracului eşti? sări Costan în picioare scuturându-se de cojile de nuci care nu mai erau de aur. Miezul lor, doar, fusese de aur.

Eu sunt sora mai mică a morţii, zise fiinţa, care îşi schimba culoarea ochilor cum schimbă vitezele un pilot de probe auto.

Îmi pare rău, însă prietena mea, moartea, tocmai a plecat.

Păi, tocmai de aceea am venit eu, vorbi cu claritate amazoana, mişcând din halebardă în sus şi în jos.

Pe mine, mama, m-a dezvăţat de viaţă atunci când m-am născut. Apoi, la şcoală am făcut acelaşi lucru. Din cauza asta am avut tot timpul scăzută nota la purtare. Mama nu ştia ce să mai facă. Tata, lafel, habar nu avea cum să mă înveţe câte ceva despre ce înseamnă a trăi… Aşa că, marş de aici, până nu pun aricii pe tine.

Costan simţise că vorbise prea mult într-o astfel de împrejurare.

Hai, marş! strigă al lui Vântu.

Părul negru al amazoanei se făcuse albastru. Atunci apăruse calul, calul râncheză, îl apucă de dată pe Costan de burta cămaşei şi-l azvârli în fântână. Fata albastră nu râse. Costan al lui Vântu reuşise să se prindă de lanţul cumpenei şi coborâ în răcoarea colacilor. Acolo bău apă. Peste gura fântânii apăru capul calului care începu să râdă.

Amazoana infantă se lipi de coama calului. Calul se făcuse galben, baiadera apăru îmbrăcată în cârpe, şi ea cu părul galben. Se duse sub nuc. Le culese pe toate. Erau de aur. Şi sora morţii plecă, sărind poarta gardului de ciment ca la echitaţie.

Costan se trase afară din fântână cu destul efort. Însă când să păşească peste ghizd se întâlni faţă în faţă cu prometeul Primăriei, omul cu banii, casierul.

Am venit, spuse acela. Ăla avea o figură de ladă de cuie.

Lasă-mă să ies! strigă Costan, ţinându-se cu o mâna de cumpăna fântânii din curtea blocului.

Nu te las, boule! Bătrân împuţit! Deja miroşi a cimitir!

Tu miroşi! bubui Costan a lui Vântu… Habar nu ai, cloşcă ce ieşti, bătrâneţea mea este veşnică. Tinereţea ta miroase a lână arsă.

Costan îşi luă avânt, se holbă la împuţitul de prometeu al Primăriei ca la o balegă, scoase din buzunarul de la spate două nuci de aur şi i le băgă în gură.

Roade, potaie!

Prometeul Primăriei căzu în cur şi în jurul său, din geanta de casier se împrăştiară în curtea de ciment o grămadă de bănet.

Dar însă, pe neaşteptate, reapăru călare, sărind gardul de beton armat, amazoana. Acum era roşie. Poate de mânie. Adunară bănetul risipit pe jos.

Moartea, spuse nătânga roşcovană, mi-a poruncit să-i duc banii colectaţi. Prometeul ăsta al Primăriei nu e bun de nimic!…

Îi puse casierului un laţ de funie pe grumaz, îl strânse bine până când funcţionarul holbă ochi de broscoi, şi zburaseră. Au zburat aşa, ca nişte năluci făcute din puf de zahăr dat cu cerneală. Calul era alb ca varul.

A doua zi şi a treia zi şi a patra zi, Costan, zis Căcătoi, nu mai întâlni pe nimeni, nici în curtea blocului de beton, nici înafară. Cineva i-a spus, nu ştie precis cine anume, poate moartea, că Primăria fusese închisă peste noapte. Un corp de excavatoare şi buldozere au scormonit pământurile şi şoseaua care taie oraşul în două şi baricadaseră Primăria. Pe muntele de moloz şi piatră, sus de tot, apăruse capul tăiat a prometeului, casierul. Părea că avea înfipt pe nas şi un ficat.

Nu plâgea nimeni din jur. Doar nişte bubuline se tot fâţâiau prin preajma locului şi a muntelui de pietriş, ca nişte proaste. Era o vorbă, acolo prin localitate: proasta de Claudia.

Prosta de Claudia, se zice, a fost construită de un scriitor. Dar însă, tot lumea vobeşte că sciitorul nu are nicio legătură. Mai degrabă ar fi vorba de prosta de Iudita, de prosta de Felicia, de proasta de Renata, de… După cum vorbesc şi gurile de la Gară: nişte bubuline.

Decât să fii tânăr, mai cuminte este să fii bătrân, un babalâc, acolo, o ştevie, o ciosvârtă, aşa, ca o umbră cu picioare. Să fii, bunăoară, ca un cârnat de porc, de care trag trei potăi pentru ca să-şi astâmpere foamea…

Potaia morţii a reapărut.

Dar a reapărut şi gura oraşului, sub formă de om, se înţelege. Cel care bate toba şi vorbeşte frumos, după ce bocăne darabana legată de gât, cât de frumoasă este tinereţea. Ăsta cu toba are şi o însoţitoare. Acompaníatoarea pare ruptă de sub Turnul Eiffel. Poartă două geci, de culori asortate, una peste alta, două bichini şi două încălţări, şlapi şi, peste, cisme, decupate la vârfuri, pe tureac şi hornoaie. Dar de această dată nu l-au mai căutat pe sfântul Primar. Nu. Îl căutaseră pe Prefect…

Acum, ziceţi: Ce să facă moartea cu un prefect? Cu un primar, mai treacă meargă, frecţii-injecţii… Însă, cu un prefect?…

Prometeul de la Primirie şi-a dat duhul. Acum câteva zile. Gardienii oraşului susţin că îşi luase singur gâtul, pentru că nu mai reuşise să deconteze nişte încasări. Doar era casier. Baba Nuţi Novac, de la colţul clădirii Primăriei, spunea că o să deconteze pierderile financiare „însăşi” edilul. Da, ălea, ălea… Dintre primar şi casier.

Comunitatea se bucura. Nu mai era cine să-i taxeze şi să-i jumulească de bunuri.

Dă-l în aia mă-sii! ţipase şi Costan al lui Vântu. Decât să dau bani ăstora, mai bine mă duc în cimitir şi îngrop banii la căpătâiul celui mai învârstă om înmormântat. O să-mi spună administratorul cimitirului, şi-o să-mi arate locul de veci. Managerul cimitirului are o evidenţă serioasă. După care, mă duc şi dezgrop foloasele cuvenite, mă întâlnesc cu moartea, prietena mea, şi-i propun să mâncăm o plăcintă cu brânză pe pietrele din cimititul eroilor sovietici. Acolo, şi astăzi, în acel loc, mai este multă vânzoleală şi mult freamăt şi sughiţuri. Chestia asta mi-a spus-o moartea alaltăieri.

Costan medita pe marginea patului de lemn:

Cum ar fi să mor fără să trăiesc. Cum este să trăieşti fără să mori?…

Viaţa nu aduce nimic bun omului. Doar chinuri, injecţii şi frecţii.

Măcar moartea aduce numai dureri.

Costan ajunse la concluzia că moartea este mai plăcută decât viaţa.

Cu moartea mai poţi dialoga, mai stai la o vorbă, chiar poţi încheia o înţelegere. Până şi moartea intempestivă, accidentală este mai loială decât viaţa de toate zilele. Cu o moarte bruscă, întâmplătoare, înseamnă că ai avut anterior o înţelegere tacită, căutată şi acceptată de ambele părţi.

Însă cu viaţa nu poţi trata nimic. Nu încap negocieri între viaţă şi persoană. Cu viaţa nu se negociază nici cât e negru sub unghie. Adevărata viaţă este moarte. Doar că are loc picătură cu picătură, clipă de clipă, kilometru de kilometru, zbor de zbor. Cam aşa s-ar descrie viaţa.

Costan al lui Vântu citise deja câteva sute de cărţi. Nu vroia să înţeleagă mare lucru din textele citite. Ştia, habar nu avea nici el de unde ştia, că moartea este adevărata viaţă.

Frunza trunchiului morţii apăruse la fereastră. Se holba printr-un ochi de sticlă. Costan al lui Vântu locuia la parter. De aceea compuse, construise în faţa blocului de fier şi ciment şi o grădină, ca un fel de parc. Moartea privea în casa lui Costan aşa cum se uită oamenii, în timpul priveghiului, la un mort.

Costan se zvârcolea în gol. Gândea că este prea tânăr pentru atâta bătrâneţe. Simţea că bătrâneţele încep să îl iubească. Păreau că îi fac voia, că îi intrau în gânduri. Cineva începuse să se amestece sub frunzele de nuc. Venise toamna aurie. Se cuibărise în câteva zvântări ale minţii, în aere vălătucite, în capul său:

Mama a murit, nu ştiu când. Tata a murit, nu îmi amintesc. Trăiesc o bătrâneţe fără tinereţe…

Costan nu avea puterea să discearnă ce înseamnă într-o lume tăvălită ca asta în care locuia, ce înseamnă viaţa. Tot ceea ce mai ştia era o impresie. Începuse să sape în minte şi în simţuri ce este, cum este să fii tânăr. Nu i se relevă nimic.

După ce s-a căsătorit, nu ţine minte anii, a divorţat fără să ştie de ce. Casimcea, pare că o chemase pe soţie.

Când îşi îndreptă ochii spre ochiul de sticlă al ferestrei, Costan o văzu pe Casimcea.

Sări în picioare ca un resort: Moarta dracului! Ce caută aici?!

 

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 8-10]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s