Cornel DIMOVICI – Pensacola, Florida, 2006

dimovici

Morfina începu să-şi facă efectul: durerile se topeau, lăsau doar o greutate amară, ceva nedefinit… Important era că durerile acelea sfîşietoare, brutale, constante şi încăpăţînate care îi măcinau vezica şi uretra se odihneau. Nici cateterul nu-l mai sfredelea şi arsurile se calmau. Contempla oceanul, conturul şters al valurilor şi călătorea spre plaiurile copilăriei şi tinereţii, acolo departe, pe Tîrnave, în orăşelul acela pe care nu-l mai văzuse de peste şaizeci de ani şi ar fi vrut să se întoarcă, acum, cît mai repede, disperat, însă ştia că va muri şi nu va mai pleca niciunde, afară de crematoriu.

De undeva, din casă se auzeau vocile celor două Margarete, cea mare şi cea mică. Rîdeau, se distrau, îşi povesteau ceva. Se gîndea că fusese înconjurat de atîtea Margarete… Şi pe mama o chemase Margareta, pe bunica, pe sora cea mică… Si cîndva se căsători cu Margareta şi pe singura lor fată o botezaseră Margareta. Şi verişoara Margareta… Celelalte Margarete zăceau împrăştiate prin cimitirele Transilvaniei… Şi ele se distrau… Şi era bine aşa. Le iubea pe amîndouă, dumnezeieşte, aşa cum iubeşti cînd şti că mori şi n-o să mai ai ocazia să să ştii ce-i aia iubire. Şi le iubise întotdeauna. Blestemat, nebun… Şi n-a reuşit niciodată să comunice cu ele… Ar fi vrut să se descarce… Să le povestească despre tragedia pe care a cărat-o singur, trist şi umilit şi totuşi plin de speranţă. Despre anii în „S. S.”, în „Legiunea străină”, în „Armata poporului” din Republica Democrată Germană, despre trădare, minciună şi fugă… Dar ele nu au avut niciodată timp… Margareta cea mică rîdea: „Tu în S.S?” „Şi ai tras în soldaţi americani? În soldaţii noştri? Glumeşti! Lasă, mai vorbim altădată… Cînd nu ai băut nimic…” Şi le iubea aşa de mult şi le era atît de recunoscător că putea să le iubească… Şi cercul se închidea… Şi avînd certitudinea că va muri, era fericit. În sfîrşit, putea să aştepte liniştea, somnul acela netulburat şi lung şi fără tenebre. Şi va lua cu el SECRETUL, misterul cel mare. Şi nimeni nu va şti şi nici măcar nu va bănui ce a cărat cu el în toţi aceşti ani. În sfîrşit era fericit. Împăcat. Şi singur…

BLAJ – CONSTANŢA

Şi era din nou în Blaj, cărând ghiozdanul acela greu, în drum spre școală, visând mări şi corăbii cu pânze… Citise toată noaptea despre războaiele lui Traian cu dacii şi spera să-l impresioneze pe profesorul de istorie cu cunoştinţele lui despre Apolodor din Damascus, care construise pentru împărat podul peste Dunăre… Era marea lui plăcere să le arate profesorilor că citea mai mult decât li se cerea, şi mai ales la istorie, geografie şi literatura română… În rest, avea greutăţi cu algebra şi geometria şi fizica… Şi Maria, mama lui vitregă, căzută peste noapte, cîndva, în casa lor, adică a tatălui, omul acela aspru şi întunecat, îl făcea mereu „greu de cap”, pentru că nu înţelegea formulele acelea tâmpite pe care nu încercase nimeni să i le explice şi ea apăruse cîndva la şcoală şi îl rugase pe director să-l trimită într-o „casă de corecţie”, pentru că ea nu mai făcea faţă, adică nu se mai descurca cu el, copil încăpăţînat, rebel şi obraznic. Şi Radu, profesorul de limba română, l-a chemat în sala de şedinţe şi i-a explicat că îl înţelege şi că toţi profesorii sunt de partea lui şi când are probleme să vină la el şi să se uşureze. Şi atunci el a fugit de-acasă, s-a suit într-un tren, având bilet doar pînă la Deva, şi cînd controlorul l-a prins, i-a explicat că tatăl lui este şeful gării din Blaj, ceea ce el bineînţeles ştia, şi că vrea la mama lui la Arad şi controlorul l-a înţeles şi l-a lăsat în pace… Şi după o săptămînă a apărut tata la Arad şi i-a spus că-i pare rău, adică îi pare rău de toate pe care le suferea la Blaj şi că totul se va schimba, ştiind bineînţeles că nu se va schimba nimic, însă măcar protestase, adică opusese rezistență, şi neavând nici o şansă, pentru că nici mama nu încercase să-i ofere o alternativă sau vreo speranţă, se reîntorsese cu tatăl lui la Blaj. Şi în tren, în orele acelea care nu se mai terminau, tata i-a spus doar „îmi pare rău”. Poate nu putea să vorbească sau îi era ruşine. A fost ultima oară cînd a vorbit cu el. Şi niciodată nu a aflat ce gîndeşte şi cine era tatăl lui… Un străin: „Iar ai luat note proaste! Ai să rămâi repetent! Nu o să se aleagă nimic de tine! O să ajungi un criminal!”. Şi a avut dreptate! Şi făcea iar planuri să fugă, mai încercase o dată, însă atunci omul acela care pretindea că era tatăl lui, îl bătuse, îl lovise numai cu cizmele acelea de călărie, şi de data asta era hotărît. El, tatăl lui, era un om foarte important în Blaj, era doar şef de gară, îl cunoşteau toţi, însă el nu aflase niciodată ce gîndeau despre el. Se despărţise de mama, o lăsase în Slănic, acolo unde fusese înainte şef de gară, şi venise la Blaj cu el, fără să-l întrebe măcar dacă voia să vină, să trăiască cu el, şi cândva apăru noua lui nevastă, Maria, şi ea comanda în casă şi cândva născuse o fată, sora lui, Margareta şi el, Stefan, nu se gândea decât să fugă, visa aventuri în Africa sau în Amazoane sau Noua Guinee şi voia să scape de familia asta care îl ura, burghezi calici şi snobi… Singurele bucurii le trăia la şcoală şi în camera lui, cînd putea să citească în linişte şi călătorea pe toate oceanele lumii şi se lăfăia în soarele tropical. La şcoală, profesorul Radu regiza piese de teatru şi el jucase în „Alexandru Lăpuşneanu” şi „Fîntîna Blanduziei” şi ar fi vrut să devină actor, însă toţi râdeau de el şi îi explicau că nu are dicţie. Scria poezii şi profesorul Radu îl încuraja, intrase în cenaclul liceului, unde se îndrăgostise de Mona, şefa cenaclului, însă ea era cu trei ani mai mare şi nici nu se uita la el. Din cauza asta s-a lăsat de poezie şi pe urmă de teatru. Se descurcă cumva şi termină clasa a opta şi făcu cerere pentru liceul naval. Când sosiseră actele să se prezinte la concurs, era în al nouălea cer. Simţea că Maria, mama vitregă, se bucura. În sfârșit, scăpa de el. Tata îl privea cu dispreţ: „Poate reuşeşti şi o să vezi ce înseamnă şmotru la marină”. Şi a reuşit. Şi anii în cazarmă au fost mai uşor de suportat decât cei din casa de la Blaj. În vacanţe mergea la mama la Ploieşti, dar şi acolo încurca, era cumva de prisos, mama avea un prieten cu care el nu se înţelegea deloc şi fusese fericit cînd putuse să rămînă o vară pe bricul Mircea şi în anul următor fusese ales să facă parte din echipaj pentru o călătorie cu regele Carol în estul Mării Mediterane. Deşi era doar un elev-marinar, trăise cu entuziasm croaziera şi lumea insulelor greceşti, aerul şi oamenii Mediteranei. Regele era înconjurat de ofiţeri, în porturi dispărea şi câteodată îl vedea pe vapor, singur, contemplînd marea. Îşi imaginase un rege cu totul altfel şi cumva simţea că era nefericit şi neajutorat. Şi, după lovitura de stat, trebuise să plece cu femeia aia care îl vrăjise, cu Madame Lupescu, şi lăsase totul, ca un hăituit oarecare, neiubit nici de tată, nici de mamă, nici de nevastă, nici de copii… Şi la ce bun să fii rege? Dar cine ştie? Cine ştie ce dureri şi rămăşiţe de visuri cară fiecare cu el? Elevul-matroz şi regele României? Sau regele Angliei?

Când plecase de la Blaj, sperase că totul o să fie mult mai simplu, că o să ajungă mult mai repede cineva şi o să-i arate Mariei, mama aceea vitregă, plină de ură, mai ales împotriva mamei lui, împotriva mamei lui dragi, pe care ea nici n-o văzuse, nici nu o întâlnise vreodată şi care nu-i făcuse niciodată nimic… De tata îi era milă: era slab, vanitos şi neajutorat. Ar fi vrut să-l ajute, însă şi el era un nimic. Deocamdată. Se gândea des la profesorul de istorie, care trăia singur în Biblioteca Mitropoliei, răsfoind manuscrise vechi, şi la profesorul Radu, care căuta urmele lui Eminescu în arhivele Liceului Sfântu Vasile… Şi la colegul de bancă, Mircea, care îl lua des la el acasă să mănînce şi să-şi facă lecţiile. Mama lui Mircea telefona la gară şi îi explica Mariei, mama-vitregă, că au lecţii foarte grele şi că ea îi poate ajuta. Au scris împreună primele poezii, imitîndu-l pe Eminescu, care rămăsese repetent în Blaj, şi începuseră să-i citească pe Balzac şi pe Tolstoi şi pe Dickens… Şi contemplînd Chania cu portul veneţian şi marea, se gîndea la toţi prietenii aceia buni, pe care i-a părăsit, acolo în Blaj, şi spera că se va reîntoarce cîndva şi îi va revedea şi vor povesti nopţi, despre aventuri şi drumurile lor întortocheate… Acolo, în orăşelul de pe Tîrnave, lăsase copilăria şi tinereţea şi inocenţa, timpul romantic al primelor poezii şi al descoperirii marii literaturi, a lui Werther şi Eminescu, prima iubire, neîmplinită, primele prietenii, şi luase cu el numai visurile fragile, vagi şi nedefinite şi cultura sau, mai bine spus, cheia şi pasiunea şi curiozitatea pentru cultură. Seara, elevii liceului naval au coborît în portul veneţian şi au vizitat Chania, şantierele navale veneţiene şi au băut vin cretan, însoţiţi de instructorii de pe bricul Mircea. A fost cea mai frumoasă seară din viaţa lui şi nimeni nu se gîndea la război, chiar dacă nori ameninţători se îngrămădeau deasupra Europei… Au rîs şi s-au distrat copios, ofiţerii povesteau despre ţări îndepărtate, cu porturi fascinante şi femei frumoase. Se va gîndi des la Chania, cumva singura lumină în anii care vor urma. Cînd s-au întors în Constanţa, au aflat că Germania a atacat Polonia. Situaţia în internatul liceului naval se schimbase. Câţiva simpatizanţi ai Gărzilor de Fier încercau să câştige adepţi pentru ideile lor şi fuseseră pur şi simplu exmatriculaţi de comandantul liceului. Duritatea pedepsei i-a uluit şi pe unii dintre colegi i-a speriat. Cu timpul avea să înţeleagă că ofiţerimea română era francofilă şi anglofilă iar majoritatea ofiţerilor îi dispreţuiau pe fascişti şi erau împotriva „golanilor” din „Legiune”. Mulţi luptaseră în primul război mondial împotriva armatei germane şi rămăseseră adepţi tradiţionali ai Antantei. Însă cercul se strângea şi tratatul de neagresiune dintre Germania şi Uniunea Sovietică a fost un şoc şi a produs o radicalizare politică. Marea majoritate erau dezorientaţi. Şi speriaţi. În Liceul naval se formaseră mai multe grupări: unii erau simpatizanţi ai mişcării legionare, alţii erau progermani, însă marea majoritate erau de partea ofiţerimii române franco-anglofile. Deseori aveau loc, seara, după stingere, discuţii aprinse, care treptat se radicalizau. Doi saşi, Hermann şi Markus, erau din ce în ce mai iritaţi de faptul că ceilalţi nu înţelegeau că viitorul aparţinea Germaniei şi numai Germaniei! După „stingere”, Hermann, un lungan slab, cu nasul lung şi ascuţit, tatăl lui fusese ofiţer în armata austro-ungară, juca poker cu încă trei colegi în patul de deasupra lui, el adormea cândva, însă prin somn îi auzea… Cîteodată intra ofiţerul de serviciu şi întreba de ce sunt lămpile de buzunar aprinse, însă ieşea fără să aştepte răspunsul. Unii citeau cărţi interzise, alţii scriau scrisori, însă majoritatea făceau politică. Încercau să înţelegă ce se întîmpla. Polonia capitulase şi cînd România cedă Ardealul de Nord şi Basarabia cu Bucovina de Nord şi Sudul Dobrogei, Mihai Drăgan, şeful Grupei, ieşi în faţa frontului şi îl întrebă pe comandantul Liceului Naval, Amiralul Bălănescu, dacă este de acord şi care este părerea lui personală.

– Noi am depus un jurământ pentru rege şi ţară! Dacă încercăm să gîndim altfel, adică, numai să gîndim, ne facem vinovați de „înaltă trădare”!

Europa era în plin război şi România îşi căuta drumul întortocheat în istorie. Generalul Antonescu este adus la putere de regele Carol al II-lea, care este obligat la 5 Septembrie 1940 să abdice. În octombrie intră primele trupe germane în România. Era clar că războiul era aproape. Situaţia din liceul naval devenise extrem de încordată, pedepsele erau la ordinea zilei, unii elevi se gîndeau să evadeze şi să se înroleze voluntari… Deruta şi îndoiala îi făcea şi pe elevi, şi pe ofiţeri irascibili şi agresivi. Toţi aşteptau ceva, nemulţumiţi şi îndoiţi, neputincioşi şi orbi. Destinul îi apăsa şi îi asfixia, copleşindu-i. Ştiau că nu mai aveau scăpare.

Şi în ianuarie 1941 rebeliunea legionară şi distrugerea, sfîrşitul „Gărzii de Fier”! Generalul Antonescu era dictatorul absolut! Şi în vară: „Vă ordon să treceţi Prutul!” Pentru elevi totul era copleşitor, haotic şi fără sens. Se fereau unul de altul, erau încarceraţi, fără nici o şansă să aleagă şi mai ales copleşiţi, timoraţi de panică. Ofiţerii-profesori erau derutaţi şi nu erau în stare, nu puteau să ia o poziţie. Într-o seară, la apel, s-a constatat lipsa lui Raul Doicu şi a lui Anton Purice. Amiralul Bălănescu devenise extrem de morocănos. Nu mai apărea la apeluri, îl vedeau câteodată în clădirea şcolii, trecând grăbit, fără să răspundă la saluturi. După vreo săptămînă, au fost convocaţi în sala mare de şedinţe. Amiralul îl prezentă pe procurorul-şef al marinei şi le comunică scurt că cei doi, Raul şi Anton, au încercat să dezerteze şi vor fi judecaţi de „Curtea marţială”. Procurorul, un tip ascuţit şi nervos, le explică, ţipând şi gesticulând, că România se află în război, că de acum încolo totul este militarizat, că ordinele sunt sfinte şi nerespectarea lor se pedepseşte cu moartea. Cei doi vor fi executaţi. În cel mai bun caz vor fi trimişi într-un batalion de pedeapsă, în prima linie. De acolo nu se mai întoarce nimeni! „Are cineva întrebări?” În sală era o tăcere de moarte. Nimeni nu se mişca. Nimeni nu răsufla. Procurorul se întoarse spre amiral, care privea în gol, îl salută iritat şi ieşi din sală. Tăcerea se prelungea la nesfârșit.

– Domnule Amiral, permiteţi? Era Markus.

– Da, ce vrei?

– Sunteţi de acord?

– Doar ai auzit! Suntem în război.

– D-voastră sunteţi Amiral!

– Toţi trebuie să respectăm ordinele!

– Aţi servit sub patru regi.

– Am servit patria şi armata şi poporul. Şi pe regii lor.

După câteva zile, amiralul fusese chemat la Bucureşti. Se auzea că ar fi fost trimis ca ataşat militar, undeva în America de sud. Noul comandant era un căpitan de rangul trei, predase geografia şi istoria şi fusese mult timp Adjunctul amiralului. La primul apel le reaminti că se aflau în război, că disciplina şi exerciţiile militare deveniseră scopul principal. Flota germană acţiona în Marea Neagră şi în Constanţa erau staţionate mai multe vase de război germane. În şcoală, şi mai ales în dormitoare, tensiunea creştea. Ştefan simţea că nu mai suporta starea asta ciudată, tulbure şi apăsătoare. Ascultau ştirile la radio, în cantină, şi nimeni nu cunoştea realitatea. Război peste tot: în Grecia, Creta, nordul Africii, Franţa, Belgia, Olanda, Norvegia… Şi „Războiul fulger” în Uniunea Sovietică! Unităţile române erau la Cotul Donului şi vînătorii de munte asaltau Caucazul! Elevii puteau părăsi cazarma numai duminică după-masă pentru cinci ore şi fiecare întârziere se pedepsea cu carceră. Într-o seară, Ştefan înârziase vreo zece minute şi la intrare ofiţerul de servicii îl salută şi îi comunică că este arestat. „Ne aflăm în stare de război. Întîrzierea se pedepseşte cu carceră! Mâine aveţi posibilitatea să vă apăraţi. Îmi pare rău. Mă iertaţi”. Doi marinari cu baioneta la armă l-au condus într-o celulă în subsolul unităţii de marină. După vreo zece minute apăru şi Markus. Începură să vorbească şi o voce guturală, agresivă şi rea, de undeva din clădire, răcni:

– Linişte!

A doua zi li se comunică că erau pedepsiţi la cinci zile de arest şi trebuiau să taie lemne pentru foc. Un marinar, soldat în termen, îi supraveghea la tăiatul lemnelor cu baioneta la armă. În timpul lucrului nu aveau voie să vorbească şi primeau de trei ori pe zi o farfurie de supă tulbure şi fără gust, cu o felie de pîine neagră şi uscată. A doua zi au fost raşi în cap şi au primit salopete de puşcăriaşi. În celulă era frig şi pe patul de lemn era doar o pătură. „Cînd o să ies de aici o să dezertez! Jur!” Markus era plin de ură. Ură împotriva tuturor şi a lui însuşi… Şi Ștefan voia să fugă. Dar nu ştia unde. Era umilit, pierduse toate iluziile şi speranţele. Era nimicit şi nu mai avea chef de nimic. Şcoala asta, parcă pe altă planetă şi nu doar la cîţiva kilometri de front, chiar dacă erau cîteva sute, dar ce mai conta, unde nimeni nu ştia nimic şi fiecare se ferea de fiecare, se suspectau reciproc şi rutina devenea din ce în ce mai absurdă şi fiecare se întreba când o să sară totul în aer… Seara, după ce mânca supa, ar fi vrut să adoarmă, însă oboseala şi ura şi amintirile şi planurile de fugă îl ţineau treaz. Şi iar voia să fugă, să uite lumea asta care nu-l voia, deşi, într-un fel, îi devenise familiară şcoala asta cu ofiţerii de marină şi elevii ei; însă acum totul se transformase în ceva inuman şi lipsit de sens. Da, asta era, lipsa de sens, absurditatea. Ce aşteptau? Să lupte împotriva celor de la care au învăţat totul; să lupte împotriva marinei engleze şi franceze, să lupte împotriva celor pe care îi admirau şi stimau şi respectau. Pentru cei care le-au ciopîrţit patria! Ce putea să fie mai absurd! Să lupţi împotriva părinţilor tăi spirituali, comandat, împins de cei care te urăsc şi te dispreţuiesc şi nici măcar nu te iau în serios. Pentru cei pentru care nu erai decît un valach, un soldat dintr-o rasă inferioară… Şi se gîndea la profesorii de la Blaj care i-au cultivat respectul şi admiraţia pentru Franţa, acum ocupată şi umilită. Cândva, într-o după-masă de mai, era cu toată clasa pe dealul unde, în mai 1848, tunurile lui Avram Iancu au ocrotit Adunarea de pe Cîmpia Libertăţii. De sus, priveau spre Câmpia aceea magnifică, mărginită de Tîrnava Mare, şi vedeau miile de oameni setoşi de libertate şi pe cei care le vorbeau. Cei fără drepturi cereau să fie recunoscuţi ca oameni liberi şi ca naţiune. Profesorul Radu le citea în franceză din „Cidul” lui Corneille şi nu din Bărnuţiu… De ce Corneille? Nu va înţelege niciodată… Şi pe Câmpia aia a libertăţii, miile de ţărani fără drepturi, valachii, ascultau fascinaţi discursurile tribunilor, care le promiteau libertate şi recunoaştere şi o patrie… Markus nu putea înţelege, el era sas şi problemele astea naţionale şi complexele, acum, în România mare… „Eu o să mă anunţ voluntar la S.S. M-am interesat, aici, la comandamentul german. Te poţi înrola, fără probleme. Mai ales ca elev al „Liceului naval”. Dacă vrei, te ajut. Doar ştii germana. E simplu. Scăpăm de toată idioţenia asta fără sens! De balamucul ăsta de neputincioşi, unde nimeni nu ştie nimic, de comandanţii ăştia care nu ştiu pe ce lume sunt!”.

– Glumeşti!

– Cum să glumesc? În cîteva zile am scăpat!

– Şi chiar crezi, că o să mă accepte şi pe mine?

– Bineînţeles! Doar au nevoie de soldaţi! Rusia e mare!

Ștefan tremura. Era frig. Sau erau din nou frisoanele alea blestemate! Era doar în patul lui. Sau i se părea. Era un pat asemănător, însă el nu era acasă… Era din nou în lagăr, în lagărul acela blestemat din Siberia. Sau era China. Canada? Era din nou în noaptea aia lungă, noaptea aia albă, infinită și rece. Noapte fără timp și spațiu, goală și aspră, zdrobitoare, distrugătoare… Noaptea care l-a schimbat, l-a metamorfozat, l-a transformat într-o umbră, într-o copie ciudată a lui însuși. Încercase de mii de ori să descifreze, să înțeleagă ce s-a întâmplat în zilele sau lunile sau anii pierduți în infernul acela alb, înghețat… Lagăre, nenumărate lagăre… Încercă iar să fugă, să alerge, să scape… Încerca să se întoarcă, să se înțeleagă, să afle de fapt cine este și cine a fost… Și deodată Markus: râdea, era în cameră, acolo lângă el, rămăsese tânăr, neschimbat. Încercă să se ridice, ședea pe marginea patului. Totul se amesteca vertiginos, gheața, zăpada cu zăpușeala aia din junglă, Markus era rănit, zăcea pe partea stângă, amestecat cu noroi și frunze, în iadul acela fierbinte, uniforma era impregnată cu sânge și pământ… „Împușcă-mă, te rog împușcă-mă!” Ștefan îl privea îngrozit, îl implora, ochii ardeau, aruncau flăcări… „Dacă mă lași aici, te blestem! Ești doar fratele meu!” Încercă să se ridice, însă un vietnamez îl lovi cu cizma în cap și Markus căzu iar în mocirla aia ciudată, puturoasă și fierbinte. Ștefan se aplecă spre el, însă o baionetă îl împingea în coaste și un pat de armă îl pocni peste cap. Legionarii care puteau merge erau împinși de baionetele vietnamezilor gălăgioși, plini de ură și scârbă. Și totuși Markus era acum, aici, în Florida, în camera ta, tânăr, vesel și aiurit ca atunci în Paris… Dar unde or fi rămas fetele alea frumoase? A fost Paris? Sau Amsterdam? Graz sau Constanța? Totul se învârtea, se învălmășea… Markus te contempla cu flăcările alea care erupeau din ochi și acum înțelegi, deși e târziu, prea târziu, că de fapt el a fost singurul tău prieten, singurul om în viața ta. Deci Markus trăiește, a scăpat totuși din jungla aia scârboasă și fierbinte… El trăiește, e aici, lângă tine! Sau tu ești deja mort și amândoi vă aflați în lumea asta ciudată în care n-ai vrut să crezi niciodată. „Markus, privește-mă, uită-te în ochii mei! Cum arăt, sunt tânăr sau bătrân?” Markus îl contempla ironic și trist, zâmbind sau refuzându-și un hohot de râs: „Chiar nu ți-ai dat seama că noi suntem departe, departe și că totul este doar o farsă?” „Unde suntem?”. „În lumea asta paralelă pe care unii o numesc Paradis”. „Noi suntem liberi și facem ce vrem și simțim la fel ca înainte. Doar puțin altfel. Cu alte probleme… Și lumile astea se amestecă, de fapt. Dar noi trăim mai departe…”

Ștefan râdea, însă treptat se întristă și deveni neîncrezător. Îl contempla pe Markus și era copleșit de îndoială. Ceva îl irita. Markus rămăsese tânăr, se mișca ca un dansator, era plin de farmec, hohotea… Încet, încet începu să înțeleagă: era mort! Și Markus la fel! Era departe de casa lui, de Florida, de cele două Margete. Și te simți mult mai bine, durerile au dispărut, te poți ridica, îl îmbrățișezi pe Markus… Nu poate fi adevărat! Lumea asta există! Și cealaltă. Totul este mai simplu, plăcut, comod… Lumea asta pe care mereu ai respins-o, în care nu puteai să crezi, este mult mai ușoară, cumva misterioasă, ca o fecioară ideală, care nu există… Este doar o repetare, o variantă mai simplă, necomplicată. Totul a fost în zadar! Îndoielile, frica… Drumul lung prin zăpușeala lipicioasă a junglei, marșul în decădere și minciună. Reîntoarcerea umilitoare și zdrobitoare în răceala și minciuna comunistă și nimicirea, prăbușirea totală. Da, reîntoarcerea, de data asta, forțată, împins de baionete și de ura vietnamezilor. Acolo a început farsa, minciuna, decăderea și dependența, sclavia. Da, Markus a rămas acolo unde ai rămas, de fap,t și tu, în jungla vietnameză, el, probabil, a ajuns înaintea ta în paradis, tu ai mărșăluit prin infern, zeci sau sute de ani, prin minciună și supunere și vânzare, ai crezut, ai crezut cinstit, curat, fără să înșeli, fără să furi, fără să-i fi făcut cuiva vreun rău, fără să jignești sau să lovești, ai sperat să te întorci în viață. Într-o viață, sperai, credeai, că există una, tu nu știai, îți imaginai numai, cum poate arăta o viață normală, într-o lume normală, într-o țară normală… Probabil asta a fost proba, renunțarea, ca să te reîntâlnești cu Markus într-o lume normală, echilibrată și calmă. Acum te poți liniști, totul este minunat, ești doar în rai, într-o lume a iluziilor, viață fără moarte, fără probleme. Acum poți uita totul. Mai ales obsesia tinichelelor, decorațiile alea nemeritate care te-au distrus și te-au urmărit și te-au stigmatizat… Umbrele, blestemul „Crucilor de fier” nemeritate, împărțite la repezeală, grăbit, parcă pentru a spori numărul „eroilor”. Întotdeauna când ai fost laș sau ai fugit, ai primit o „Cruce de fier”. Și toți vedeau sau se prefăceau că văd în tine un erou. Și mai târziu un criminal.

Markus şi Ștefan, erau în tren, în drum spre centrul de şcolarizare din Graz unde erau antrenați voluntarii pentru serviciile administrative şi pentru transmisiuni. Ei se hotărâseră pentru telegrafie şi trebuiau să facă și un curs intensiv de limba rusă. Programul începea dimineaţa la 5 şi pînă seara erau terminați: gimnastică, instrucţie, cursuri, exerciţii şi apelul de seară. Totul era cumva mai concentrat, mai dinamic şi mai epuizant. Mama îi scria foarte des, era tristă, cumva nemulțumită, și el încercă să-i explice, într-o scrisoare lungă şi complicată, motivul hotărîrii sale şi perspectivele de viitor; și cu şcoala navală ar fi ajuns, mai devreme sau mai tîrziu, pe front, adică în mizeria aia care se numea război şi pe care o ura, fără să ştie prea bine de ce… Dar mama nu îi împărtășea părerea, i-a scris, fără să-i explice mai amănunțit, că a făcut o greşeală şi că ea speră că va avea o picătură de noroc şi că războiul se va termina înainte de a ajunge el pe front… De fapt, şi pe el îl încerca cumva frica, dar nu mai avea încotro. Şi iar se gîndea la Blaj, din ce în ce mai des, se reîntorcea acolo unde rămăsese copilăria aia a lui tristă și umilitoare, însă era copilăria lui, totul fusese cumva altfel, poate inocența şi naivitatatea, nevinovăția…

În Graz trăia într-o lume ciudată, războinică, idealizată, într-un univers în care exista război, sacrificiu, moartea de erou; sensul şi scopul vieţii consta în „lupta sfântă împotriva comunismului mondial” şi împotriva masonilor şi a evreilor, se vântura un naționalism și un rasism ciudat, existau rase deosebite, alese, şi altele inferioare, mai ales slavii, care trebuiau stârpiţi şi alungaţi din Europa… Exersau mînuirea armelor moderne și „lupta corp la corp”, făceau marşuri lungi, epuizante, zile și nopți prin păduri și munți, cu greutăți în rucsac şi încet-încet, între tinerii atât de diferiți, se dezvolta, pe nesimțite un sentiment de solidaritate și de fraternitate, de tovărăşie. Lumea transmisiunilor, deși greoaie, era oarecum misterioasă și începuse să-l pasioneze, exerciţiile de rusă erau un fel de relaxare, se întîlneau cu ruşi, voluntari care erau staţionaţi tot în Graz, şi se distrau, vorbind ruseşte. Undeva, în subteranele subconştientului, pâlpâia speranţa că rusa şi telegrafia îl vor salva şi că nu va fi aruncat direct în prima linie, în tranșee. Zilele treceau… Orașul avea ceva deosebit, ciudat, un aer de Mediterană, era luminos, vesel şi oarecum neruşinat. Sîmbăta seara se plimbau pe Corso și se întîlneau cu fete din Graz şi din imprejurimi, cochetau în cârciumi sau cofetării, se pupau, îşi promiteau iubire veşnică şi încercau să se amețească și să creadă… Grazul era frumos, însă era război. În spital erau aduşi răniţi, veneau din ce în ce mai mulţi, pe străzi se plimbau amputaţi, trişti, stînjeniţi de infirmitate, în regiune erau trupe în refacere şi calvarurile războiului imprimau sudului mediteranean ceva cenuşiu, teutonic şi rece… De fapt, după toamna friguroasă, ceţoasă şi ploioasă, veni o iarnă ciudată, aspră, războinică şi rea. Era o iarnă rea. Nu pentru că era frig şi zăpadă şi vânt, dar totul era dușmănos, agresiv, inuman…

Se vorbea, totul era neoficial, că trupe române și armata a şasea germană fuseseră încercuite la Stalingrad. Începutul sfîrşitului se rostogolea… Ștefan spera că totul se va termina cumva și o să se poată întoarce la Blaj și o să termine liceul și va face totuși ceva în viață… Ordinul de marş veni noaptea, dimineața, la apel, li se ordonă ca în decurs de două ore să părăsească cazarma. Fuseseră încărcaţi în vagoane de vite, puţin modificate, cu paturi suprapuse, din metal, fixate de pereţii vagonului, cu o sobă de fontă în mijloc şi cu un butoi de apă. Porniseră spre marea aventură în vagoanele acelea ramolite, traversaseră Ungaria, trecuseră prin gara din Arad, se gândea la mama, la mama lui săracă și singură… Trenul oprea numai în gări foarte mici, numai noaptea, vedeau doar militari grăbiți, se încărca, se descărca, coborau în formație doar pentru dezmorțire, ofițerii intrau în gară și după câteva ore porneau mai departe Într-o noapte, treceau prin Blaj. În gară, trenul a încetinit, spera că va opri, măcar câteva minute. În locuinţa lor era lumină, pentru o fracţiune de timp, secunde, i s-a părut că vede umbra tatălui… Era o umbră. Şi trenul părăsise gara şi intră în noapte… Markus îi pusese mâna pe umăr. Ștefan îşi rezemă fruntea de sticla rece şi curentul îngheţat durea… Cândva, călătoreau monoton prin noapte și iarnă, intraseră într-un spațiu, într-o nouă dimensiune, în ceva care trebuia să fie Rusia, era o tristețe mută şi albul nesfârşit al iernii peste gări şi case sau ruine părea acoperit de un cearceaf imens… Totul era pustiu și mort. Un spațiu imaculat, rece, dușmănos şi misterios. Din când în când, coborau în gări, alergau prin zăpadă, primeau alimente şi apă, se informau unde sunt şi porneau mai departe. Zile şi nopţi… Cândva, într-o dimineaţă, trenul a oprit într-o gară mai mare, pe clădire scria „Rostov”, şi li s-a comunicat că au ajuns la destinaţie şi trebuie să-şi ia lucrurile, să facă curăţenie în vagoane şi să predea în gară păturile şi lenjeria.

Nou-veniții înlocuiau Divizia SS „Hunyadi”, care pleca în refacere. Şeful Companiei de Telegrafie şi Telefonie, Marton, era din Mediaş. Cunoştea Blajul şi gara şi pe tatăl lui Ștefan. Avea vreo 30 de ani, mâna dreaptă îi fusese smulsă de o grenadă, părul era complet alb şi ochii îngrozitor de albaştri. Îi explică, în româneşte, tot sistemul de funcţionare, câteva trucuri şi îl recomandă din tot sufletul repezentantului serviciului de informaţii, căpitanul Klein din Pănade, care comanda toate sistemele de comunicare din zona Cotul Donului, unde operau și divizii turceşti, italiene, spaniole şi româneşti. Divizia lor trebuia să întărească Donul şi Diviziile de vânători din Caucaz şi să asigure retragerea organizată a diviziilor decimate. Pierderile erau imense şi restructurarea frontului şi înlocuirea a sute de mii de soldaţi era un efort logistic de nerealizat. Divizii sovietice din Siberia înaintau şi forţau Donul, iar partizanii atacau din toate direcţiile. Frontul era ca un cașcaval și panica se strecura la toate nivelurile, iar serviciile de propagandă ale Wehrmachtului dădeau semne de epuizare. Zilnic soseau trupe proaspete, antrenate în luptele cu partizanii, și, la numai câteva zile după ce s-au instalat în Doneţ, a început o acţiunea „de curățare” a partizanilor care acționau din pădurile și mlaștinile fără sfârșit din zona Donului. Ștefan fusese repartizat la o companie comandată de un sublocotenent foarte tînăr, slab, înalt, blond şi arogant. Când află că era ardelean, şi nici măcar sas (deşi nu avea habar unde se afla, geografic, Ardealul), deveni răutăcios și-l întrebă doar dacă se descurca cu telefonul. Nici nu-l întrebă cum îl cheamă, deși el răspundea de legătura cu comandamentul. Acţiunea de mare amploare porni în formă de cerc şi trebuia să stranguleze, să-i lichideze pe partizani, vreo cîteva mii (se spunea) şi la nevoie să radă pădurile, vreo cinci mii de hectare; erau susţinuţi de aviaţie, artilerie şi tancuri. Porniră dimineaţa pe întuneric, însoțiți de muzica artileriei și a tancurilor, în coloană, conduși de tânărul sublocotenent, urmat de aghiotant, Ștefan şi încă doi telefonişti. Mărşăluiau vreo oră spre est, pe şoseaua albă, orbiţi de soarele care se ridica din zăpadă. Copacii erau albi. Totul era alb, alb. Se gândea ce ţinte perfecte erau pentru partizanii ascunşi printre pomi, când, deodată, din toate părţile izbucniră rafalele de arme automate. Simţi o lovitură și o arsură în pulpa dreaptă, se aruncă în zăpada rece, sublocotenentul şi aghiotantul căzuseră în faţa lui… Instinctiv, cum exersase de atâtea ori, se rostogoli lângă comandant, îl împinsese în şanţul de pe marginea drumului şi se băgă încet sub el. Acum era ferit de gloanțele partizanilor!

Totul se derulă instinctiv, fusese o reacție de autoconservare, de frică. După un timp se auziră motoare de tancuri şi rafalele scădeau în intensitate. Încercă să se târască, însă sublocotenentul era prea greu. După câţiva metri se opri. Se auzeau voci. Vorbeau germana. Un tanc se oprise, altele înaintau pe drumul alb, spre soarele orbitor. Văzu niște cizme și încercă să ridice capul. Un general de tancuri se oprise lângă el: „Ce-i cu sublocotenentul?” Ștefan voise să răspundă, însă comandantul lui încerca să se ridice:

– Domnule General Wolf (îl cunoaşte, se gîndi Ștefan), permiteţi să raportez: am fost atacaţi pe neaşteptate de partizani. Sergentul (nici nu-i reţinuse numele, zîmbi Ștefanl în sinea lui) mi-a salvat viaţa. S-a comportat eroic. Îl propun pentru „Crucea de fier”!

Bine, Hans! Şi tu eşti de azi locotenent! Sanitari! Aici, repede! Luaţi-l pe domnul locotenent!

Compania suferise pierderi grele şi fusese retrasă în refacere la Kiev. Comandantul fusese transportat cu un avion în Reich şi Ștefan era internat într-un lazaret, unde l-au tratat, au curățat rana din pulpă, i-au pus două drenaje, care au fost trase treptat în următoarele trei săptămîni și pe urmă a fost trimis înapoi la Divizie. Cu „Crucea de fier”! Regimentul se retrăsese la Jdanov, sosiseră camarazi noi, mulţi muriseră, alţii erau împrăştiaţi, răniţi, prin diferite spitale. Markus era într-un spital, undeva prin Austria sau Ungaria. Ștefan fusese repartizat la Gară unde lucra în centrala telefonică a Divizei care era sub comanda Abwehrului și avea misiunea să controleze toate comunicațiile ruşilor. Cea mai mare parte a cifrurilor sovietice fuseseră descifrate şi aveau enorm de multă bătaie de cap cu traducerea corectă şi cu identificarea unităţilor. La începutul lui Martie, unitatea specială care controla comunicațiile trupelor sovietice se mută într-un bunker construit sub grajdurile unui fost colhoz. Totul părea părăsit şi nevinovat, aşa că aviaţia sovietică îi lăsa în pace. Dormeau cu toții în bunker, mâncau acolo şi, din când în când, ieşeau, se plimbau prin sat și discutau cu alți soldați, camarazi de regiment, despre război și griji și speranțe. În centrul satului, într-o piaţă, era o cârciumă unde trăncăneau la o vodcă, un fel de alcool cu un gust de spirt medicinal, şi unde veneau cîteva femei tinere, care îi învitau pe soldaţi la ele acasă (bărbaţii erau pe front sau erau văduve, sau cine mai ştia…), unele făceau pe îndrăgostitele, ar fi vrut să plece, să scape de toată mizeria aia de război, altora le era poate foame sau sperau să ajungă în Germania, să se mărite… Maria era blondă, cu ochi albaştri, veseli, şi Ștefan îşi închipuia că era îndrăgostit. Şi era bine. Acum avea cumva un scop, o preocupare, un fel de diversiune, și tînjea să fugă, să se refugieze în căsuţa aia de la marginea satului, în brațele Mariei.

(fragment din Crucile de fier)

_______

Cornel Dimovici, autorul acestei proze, fragment de roman, este medic chirurg, specializat în urologie, emigrat în Germania acum câteva decenii, mai precis în 1974, unde a obținut statutul de azilant politic.

A debutat în ziarul Cuvântul Nou în 1969, apoi a publicat în Vatra, în 1971, propus de Mihai Sin, cu proză scurtă, pe când era medic la Comandău și apoi la Ozun, sate din județul Covasna.

A publicat câteva cărți în România, după 1989 continuând colaborarea la Vatra. Proza ce urmează provine dintr-o primă variantă, scrisă în românește, a unui roman început demult.

Dar romanul a fost finalmente rescris direct în limba germană și propus recent unor edituri din Germania. Printre altele, Editura Fischer (Fischer Verlag) s-a arătat rapid interesată și un contract de editare a fost semnat de curând. Cartea va apărea în Germania sub titlul Die Eisernen Kreuze (Crucile de fier)

Crucile de fier, titlul cărții face referință la decorația conferită pentru fapte de bravură în armata germană (Wermacht, dar și SS) în perioada 1939-1945. Atribuirea crucii de fier «1939» nu a fost limitată de considerente de sex, vîrstă sau naționalitate.

Este povestea unui erou fără voie, distins fără voie cu decorații de erou, într-un război în care eroismul și lașitatea și-au dat mâna cu cruzimea și omenia. Un război în care au fost angrenate fără voie multe țări, printre care și România.

Pe coordonate de destin similare cu rătăcitorul erou al lui Constantin Virgil Gheorghiu, din Ora 25, Ștefan, eroul ardelean al lui Cornel Dimovici, deloc eroic, nici eroizat, sub povara propriului destin, străbate în lung și-n lat, tot fără voie, spațiul labirintic al unei Europe îndurerate, însângerate, ghettoizate, gulaghizate și încălecate de puteri imperiale, care o vor lăsa zdrențuită și umilită vreme de o jumătate de secol. Dincolo de destine, printre iubiri salvatoare, spre împlinirea destinului său uman. (Septembrie 2016)

 

[Dan Culcer]

 

 

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 11-16]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s