Vatra-dialog cu Floarea ȚUȚUIANU: „mă zbat între a crede și a mă îndoi – fără să le amplific”

tutuianu

Sunteți cunoscută publicului în calitate de poetă și artist plastic, dar ați declarat că cel mai mult v-ar fi plăcut să faceți film. De ce nu ați ales filmul ?

 

– Da, la modul ideal mi-ar fi plăcut să fac film. Cea de-a șaptea artă cuprinde câte puțin din celelalte șase. Importantă este imaginea, și scenariul, apoi jocul actorilor… Marii regizori, precum Wajda, Kurosawa, Tarkovski, au avut studii de arte plastice, Fellini își desena mai întâi scenele, David Lynch este artist plasic și compozitor, iar Almodovar, actor, cântăreț, scenarist, Cristi Puiu voia să devina pictor. Mulți dintre ei își scriu scenariile. Dar dincolo de studii și pregătire îți trebuie o forță extraordinară de a coordona o asemenea muncă, pe o perioadă lungă de timp. De la ansamblu până la cele mai mici detalii. Cred că e o meserie pentru bărbați. Mi-ar fi plăcut. Dar n-am îndrăznit. Sunt însă o cinefilă ferventă. Sunt filme pe care le-am văzut și de 10 ori (Andrei Rubliov al lui Tarkovski sau Amadeus a lui Milos Forman).

Este filmul o sursă de inspiraţie pentru poezie?

– Cred că da. Orice operă poate fi la rândul ei o sursă de inspirație (nu plagiat) pentru artist.

Personal, mult timp m-a urmărit o imagine dintr-un film al lui Tarkovski, în care o fetiță mișca cu privirea un pahar pe o masă (telechinezie). Imaginea avea ceva inefabil. După foarte mult timp am scris un poem cu titlul „Levitație” care se încheie așa: (…) Corpul lui deasupra corpului meu levitează/ la un centimetru distanță/ Și această lipsă de atingere păstrează vie./ Dorința. După ce am scris poemul mi-a revenit în minte… imaginea.

Proză ați încercat să scrieți ?

– Pasiunea mea este cititul. Cu timpul va fi, tot mai mult, privitul. Pentru că sunt comodă, îmi plăcea să stau în pat și să citesc. Cel mai mult. Prima carte pe care am citit-o, și de care îmi amintesc, mai ales senzația de zbor, a fost „Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia” de Selma Lagerlof . Și apoi, cumva dezorganizat, literatură clasică franceză, rusă, americană, sud-americană, japoneză: un amalgam ce cuprindea pe Madame de Lafayette și Diderot, Flaubert și Proust, Dostoievski și Cehov, Hemingway și Virginia Woolf, Kawabata, apoi Kafka, Cervantes, Joyce, cu pasiuni pentru Kierkegaard și Roland Barthes, Umberto Eco și Saramago, ajungând la Margueritte Yourcenar, și, la maturitate, Petroniu, Poemul lui Ghilgameș… Biblia.

Poezie – aproape deloc. Târziu, Rilke, Rimbaud, Baudelaire, Emily Dikinson, şi mai târziu Pessoa, Bukovski. Nu credeam că voi scrie poezie. Proză, da. Dar a fost să fie poezie. Am avut câteva încercări de a scrie proză, dar în fața paginii albe, m-am inhibat, ceea ce nu s-a întâmplat cu poezia. (râde)

În ce măsură credeţi că scrisul este produsul întâmplărilor noastre biografice?

 

– Personal cred că marea parte a poeziei bune e de natură biografică. Aș adăuga un citat care aparține uneia dintre poetele preferate: „Poți scrie despre orice aspect al vieții, dacă ai curajul și o vei face fară rezerve, lăsându-ți imaginația să improvizeze” – Sylvia Plath.

Cum e despărţirea de o carte pe care ați scris-o?

– O carte o porți în tine un timp mai scurt sau mai lung. Și e în tine nu doar când scrii la ea, ci și când mergi cu metroul, sau la cumpărături, când te plimbi sau mănânci; (când faci dragoste, nu). Când reușești să o termini (asta și cu pauzele, de a o pune deoparte, pentru a o reciti cu ochi proaspeți), când ai dat bt-ul, câteva zile, săptămâni, nu prea știi ce să faci cu tine, cu timpul. Ești golit. Apoi, o ai în mână, ca obiect, te bucuri de cum arată și ea își continuă propriul drum. Fiecare carte cu destinul ei. După primul volum am avut un fel de panică deoarece credeam că nu va mai urma nimic, că nu voi mai scrie… dar a urmat al doilea volum, Libresse oblige, apoi celelalte.

Ca artist plastic nu pot vedea o carte de poezie decât ca pe un obiect de lux: tipărită pe hârtie bună, cu ilustrații, cu o copertă care să o reprezinte, și pentru că fac acest lucru pentru cărțile mele, atunci când se tipărește cartea, eu nu pot fi decât în tipografie. Pentru mine, atunci se naște cartea.

 

Ați debutat editorial mai târziu decât generația din care faceţi parte. Unii autori consideră un noroc debutul tardiv, alții dimpotrivă. Dumneavoastră ce părere aveţi?

– Eu sunt o excepție. Am luat lecții de desen și pictură din clasa a V-a, la Târgoviște, apoi am urmat atât liceul, cât și Universitatea de Arte (pe atunci Institutul „Nicolae Grigorescu”) din București). Aveam o profesie, o meserie care îmi plăcea, o preocupare artistică. Participări la expoziții colective, expoziții personale, dar eram la curent și cu ce era nou în literatură, îmi plăcea Nichita și cărțile pe care le scotea cu Sorin Dumitrescu, apoi vestita Generație ’80, Cenaclul de Luni, le citeam volumele de versuri, pe unii chiar îi cunoșteam. Am debutat târziu, cu Femeia pește, la Cartea Românească, 1996, odată cu generația ’90, de care m-am și apropiat. Ioan Es. Pop debutase în 1994 cu celebrul Ieudul fară ieșire, Lucian Vasilescu, Daniel Bănulescu, Emil Gălățanu, Saviana Stănescu, Rodica Draghincescu…

Nu am avut nicio miză cu volumul, chiar titlul l-am păstrat contrar sfaturilor primite, de a-l schimba. Am avut noroc de cronici bune fără să cunosc prea bine lumea literară.

Cred, totuşi, că e bine să debutezi devreme. Poezia e un fenomen ce ține de tinerețe. Dar sunt și excepții în poezie (Tudor Arghezi, debutând în volum la 47 de ani) sau în proză, scriitorii din „Școala de la Târgoviște” debutând târziu, deja formați, și cu un stil desăvârșit , total diferit de ce se scria în epocă.

Considerați că e important pentru un artist să fie prezent în social-media, să se promoveze?

– Da. Promovarea e un lucru bun. Te face cunoscut. Acum s-a schimbat foarte mult modul de promovare. Aparițiile la TV și în revistele literare fiind tot mai rare, astăzi – iată, internetul a devenit un mod rapid de informare. (Am rămas surprinsă să-mi văd volumul Sappho care se vindea online la eMAG). Revistele se citesc on line, există bloguri, se postează fotografii și filmări de la lansări sau de la târgurile de carte, festivalurile de poezie sunt tot mai multe. Mediul on-line este și un mod de promovare. Ceea ce îi lipsește, cred, e o promovare justă a valorii. Ceea ce e mai greu. Pe acest lucru era foarte supărat Umberto Eco. Poți găsi poezii slabe cu sute de like-uri sau picturi îndoielnice, tot cu sute de like-uri.

Dar nu toți artiștii sau poeții sunt pe facebook. Se spunea, cu ceva timp în urmă, că cine nu e pe facebook nu există. Dar poezia bună există și fără promovare: pe mine mă impresionează altceva, felul în care poeți sau poete foarte bune au scris o carte sau două și au renunțat la poezie, chiar dacă au avut succes. Un exemplu ar fi Judith Mészáros, care a scos două volume de versuri, în ’93 și ’94, și apoi a renunțat, sau Ruxandra Novac, cu un volum substanțial apărut în 2003, fără să mai revină (deși s-ar putea) și, totuși, să nu fie uitate. Deci, fără niciun fel de promovare, poezia bună rezistă în timp.

Ce vă aduce poezia în calitate de cititor și poetă ?

– Pentru a exista mari poeți, este nevoie de mari cititori – se spune. Poezia e esență literară.

E un privilegiu să o citești și o canoneală, căznire, nevoință, ostenință, suferire – să o scrii. „Nefericirea e starea poetică prin excelență” – spunea Cioran.

Poate singura revelație a poetului e faptul că el crede în puterea unor cuvinte, creând poemul, cuvinte pe care cititorul le recunoaște a fi ale lui însuși – recunoscându-se în poem.

Pentru mine, poezia e o altă formă de cunoaştere artistică, mai aproape, mai intimă decât pictura.

Aveți un poet preferat ?

– Da. Fernando Pessoa.

Dacă i-ați lua un interviu și aţi avea dreptul la o singură întrebare, care ar fi aceea ?

– L-aș întreba dacă a scris pentru mine acest poem:

                        „Floarea ce ești tu, nu floarea pe care o dăruiești,

                        Mi-o doresc. Fiindcă-mi refuzi ceea ce eu nu-ți cer.

                                   Vei avea vreme să refuzi

                                   După ce vei fi dat-o.

                        Floare, fi-mi așadar! De te culege avară

                        Mâna nefastului sfinx, tu, perenă

                                   Umbră, vei rătăci absurdă,

                                   Căutând ceea ce nu ai dat.”

Credeţi că se modifică în timp trăirea afectivă asociată poeziei? Cum au fost emoțiile de la debut comparativ cu emoțiile avute la publicarea antologiei de poezie Sappho?

– Cu siguranţă, trăirea afectivă asociată poeziei se modifică în timp. Emoțiile cele mai mari le-am avut când am debutat în România literară, în 1995, și când mi-a apărut primul volum, „Femeia pește’’, la Cartea Românească, în 1996. Am stat în tipografie o zi întreagă și am plecat noaptea cu un exemplar în mână. A doua zi aveam lansarea la Gaudeamus, la prima sa ediție. Așa cum, cu 10 ani înaintea acestui debut, avusesem emoții cu prima expoziție personală. În timp, emoțiile nu mai sunt așa de puternice. Dar ele există. Cu fiecare expoziție, și cu fiecare carte.

Paul Valéry spunea că „un poem nu este terminat niciodată, doar abandonat”. Ce părere aveți?

 

– Cred că pentru fiecare poet scrisul are moduri diferite de a se manifesta. La unii ține mult de inspirație, alții se așează la masa de scris sau la computer și scriu, unii revin asupra poemului pe parcurs, modificându-l, alții îl scriu dintr-o suflare. La mine ține doar de inspirație, iar poemele sunt rezultatul a ceva trăit. Scriu de obicei noaptea. Uneori termin un poem într-o noapte, alteori nu, dar am și multe poeme abandonate. Nu le schimb pe parcurs. Mi s-a întâmplat să scriu într-o noapte un poem și în alta să mă chinuie un singur cuvânt. Pe cele mai multe le abandonez. Definitiv sau pentru perioade lungi de timp în care nu scriu.

 

La ce lucrați în prezent ?

– Am două proiecte la care lucrez (mă împart între poezie, artele plastice și… serviciu).

Primul proiect – un volum de versuri – „Poeme platonice” -, început în 2014, după o vizită la Lisabona cu o expoziție colectivă intitulată „Măștile poetului” la „Casa Fernando Pessoa”, volum aflat în stadiul ilustrațiilor, și un „catalog-poem” – un fel de carte-obiect care să conțină o selecție a poemelor mele din toate volumele, însoțite de lucrări de grafică și pictură din expozițiile personale. Lansarea catalogului-poem „Corp de literă” aș dori să aibă loc în cadrul unei expoziții personale. Va dura ceva timp…

Pe parcursul acestui interviu mi-aţi vorbit despre poezie şi artă plastică. Există un un loc comun al lor, un loc de întâlnire?

– „Ca să fii poet, trebuie să crezi în geniul tău. Ca să ajungi artist, trebuie să te îndoiești de el. Omul cu adevărat tare e acela la care o trăsătură o amplifică pe cealaltă” – André Gide. Eu cred că mă zbat între „a crede” și „a mă îndoi” – fără să le amplific.

Am încercat să îmbin cele două arte, poezia și pictura, și locul lor de întâlnire, pentru mine, este cartea.

                                               Dialog realizat de Laura DAN

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 17-19]

 

2 comentarii

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s