Robert CINCU – Generația ’80 în texte teoretice

competitia-continua-generatia-80-in-texte-teoretice_1_fullsize

Antologia Competiția continuă, editată de Gheorghe Crăciun, constituie, la ora actuală, un reper bibliografic esențial în raport cu subiectul literaturii anilor ’80 din spațiul românesc. Așa cum sugerează și subtitlul (Generația ’80 în texte teoretice), articolele antologate problematizează diferite aspecte ale fenomenului literar catalogat generic drept Generația ’80. Inovațiile estetice propuse de optzeciști, tradiția literară recuperată de aceștia, caracterul postmodern al textelor sau însăși ideea de generație sunt doar câteva dintre subiectele dezbătute în aceste articole care, la rândul lor, au fost publicate tot în perioada 1979-1989. Vorbim, așadar, de reconstituirea unei imaginii de ansamblu privind literatura română a anilor ’80, o imagine de ansamblu creată, de asemenea, prin intervenții venind din aceeași perioadă.

Intenția lui Gheorghe Crăciun, așa cum mărturisește acesta în prefața de la prima ediție a cărții (din 1994; prefața a fost republicată ulterior și la finalul celei de-a doua ediții din 1999), era aceea de a relansa discuția despre optzecism în contextul anilor ’90, ani în care, observă autorul, începea să se manifeste o oarecare indiferență față de fenomenul literar ce acaparase cultura română în deceniul precedent: „discuția pe care își propune să o reia această antologie are în vedere un fenomen considerat la timpul lui important nu doar din punct de vedere artistic, ci și ca viziune socială și atitudine etică. În toată perioada deceniului trecut capul de afiș al literaturii noastre l-a constituit spectacolul oferit de apariția și manifestarea Generației ’80 […] Or, discuțiile acestea n-au fost nici până astăzi duse până la capăt și optzecismul e un fenomen despre care acum nimeni nu mai are chef să vorbească. Nu cred că se manifestă atât oboseala sau plictiseala percepției […], ci mai degrabă un sentiment de insatisfacție” (Gheorghe Crăciun (ed.), Competiția continuă, ediția a II-a, Paralela 45, Pitești, 1999, pp. 499-500).

Aparent, antologia s-a bucurat de o foarte bună receptare, iar acest lucru poate fi ușor observat din dosarul de receptare care a fost adăugat la ediția a doua a cărții. Observăm aici că unii critici (Ion Pop, Cornel Moraru) pun în legătură Competiția continuă cu Antologia poeziei generației ’80 (editată în aceeași perioadă de Alexandru Mușina), iar ambele antologii sunt apreciate pentru inițiativa lor literară de a relansa discuția despre curentul optzecist. Cu excepția unui text ușor polemic (semnat de Nicolae Manolescu), și ceilalți critici prezenți în acest dosar de receptare (Alex. Ștefănescu, Ioana Pârvulescu, Adrian Marino, Iulian Boldea ș.a.) par a fi convinși de relevanța demersului editorial propus de Crăciun.

Cu toate acestea, în prefața celei de-a doua ediții, Crăciun semnalează faptul că, din punctul său de vedere, prima ediție a antologiei nu și-a atins scopul propus: „La cinci ani de la prima ei apariție, Competiția continuă. Generația ’80 în texte teoretice este o carte ce pretinde să fie reeditată. Deși primită cu interes și destul de repede epuizată în librării, această culegere de texte constituită, faut de mieux, într-un veritabil tratat de nouă poetică literară nu și-a atins – după părerea mea, inițiatorul și îngrijitorul ei – toate scopurile dorite. Ea n-a reușit, de pildă, nici să resuscite interesul mediului nostru literar și cultural față de fenomenul generației ’80 […] nici să lanseze, în replică, așa cum era de așteptat, o discuție serioasă despre noua configurație a literaturii noastre din deceniul de față” (p. 5). Poate tocmai acesta este motivul pentru care Gheorghe Crăciun optează pentru o reeditare a cărții, adăugând în plus față de prima ediție dosarul de receptare amintit mai sus, un interviu și câteva texte noi (care tratează despre: relația optzeciștilor cu tradiția literară, postmodernism, textualism).

Prima secvență din antologie poartă titlul Profil interior și găsim aici mai multe articole care discută despre literatura optzecistă mai ales din perspectiva inovațiilor pe care aceasta le propune, astfel cuvântul de ordine e aici noutatea. Criticii (Ștefan Borbély, Bogdan Ghiu, Virgil Podoabă, Ion Simuț ș.a.) problematizează idei precum noua poetică, impresia unei noi poetici (care, în realitate, e foarte veche, de fapt), proiectul Generației ’80 sau noua școală a lui Caragiale. Încă din această primă secvență a antologiei putem constata că există anumite tipare în discursul critic privind optzecismul. Practic, specificul noului curent pare a ține de ironie, intertextualitate, banalul cotidian.

Urmează secvența intitulată Harta poeziei, care continuă observațiile (mai generale) din secvența anterioară, analizând îndeaproape poezia optzecistă. Și aici sunt reluate aceleași (sau noi) discuții despre ironie, despre poetica cotidianului și se fac comparații între șaizeciști și optzeciști, atât din punctul de vedere al unei continuității/tradiții literare, cât și din punctul de vedere al unei rupturi categorice de trecut pe care optzeciștii o realizează (inclusiv) prin acea ironie extrem de vizibilă în poetica lor. Există critici care vorbesc despre realism și realitate în poezia optzecistă (Nicolae Oprea, Radu Călin Cristea ș.a.), dar întâlnim și observații (la Gheorghe Perian, spre exemplu) care argumentează în favoarea unei autosuficiențe a textului poetic optzecist dincolo de orice formă de realism: „poezia generației ’80 nu cunoaște, în general, tentația realului, nu pare însetată de real și nici nu dorește să-și tragă realitatea pe piept ca o cămașă. Domeniul ei de ființare arată a fi mai degrabă cuvântul. […] Pentru poeții tineri, care nu cred în tranzitivitatea poemului, nedorind să-l orienteze spre altceva decât spre el însuși, poezia este doar literatură. Nici mai mult, dar nici mai puțin decât atât” (pp. 76-77).

Secțiunea Cuvântul poeților aduce în discuție, ceva mai mult decât secțiunile precedente, conceptul de postmodernism. Primul articol din această serie (articol semnat de Liviu Antonesei) surprinde foarte bine, încă din primele rânduri, câteva idei la care vor adera mulți dintre ceilalți poeți participanți la această secvență a antologiei: „Poetul, astăzi – nu-i așa? – trebuie să interiorizeze depășirea dihotomiei tradițional-modern și să înțeleagă că timpul său este al post-modernității, timp al sintezelor și întâlnirilor neașteptate, ucigaș al deosebirilor altădată tranșante și imaginat-definitive. A nu mai deosebi faptul «real» de acela «livresc», pe cel trăit de cel imaginat, a postula cu tărie existența difuză și insidioasă a memoriei imaginare, scutul și unealta poetului trăitor în post-modernitate” (pp. 109-110). În această secțiune a antologiei întâlnim și câteva texte canonice despre optzecism, cum ar fi Cuvinte împotriva mașinii de scris (Mircea Cărtărescu) sau Poezia – o șansă… (Alexandru Mușina), la care putem adăuga și un excelent articol semnat Magda Cârneci (Post-scriptum la o carte de poezie) care aduce în discuție nu doar o epocă post-modernă, dar și una post-culturală, post-istorică, post-transcendentală ș.a.m.d.

După dezbaterea privind poezia optzecistă și după contribuțiile teoretice ale poeților, urmează o analiză a prozei optzeciste grupată sub titlul Harta prozei. Dacă în cazul poeziei s-a vorbit mult despre postmodernism, proza pare a fi catalogată de cei mai mulți dintre criticii antologați drept textualistă. Opțiunea pentru textualism se datorează și faptului că mulți dintre teoreticieni catalogau termenul de postmodernism ca fiind mult prea vag, astfel specificul textualist al prozei devine principalul criteriu de recunoaștere a inovațiilor optzeciste. Trebuie menționat aici faptul că textualismul este un curent literar care are ca suport teoretic ideile structuraliste (dar și poststructuraliste) ale grupării Tel-Quel, și, inclusiv din acest motiv, generația ’80 apare catalogată frecvent ca fiind una a absolvenților de filologie, specializați în diferite direcții ale teoriei literare care circulau în România acelor ani. Vorbim, așadar, de o contaminare teoretică a prozei care în multe dintre cazuri este extrem de vizibilă. Cu toate acestea, unii critici (vezi, spre exemplu, cazul Mircea Mihăieș) reușesc să distingă mai multe direcții ale prozei optzeciste, acestea nefiind în mod obligatoriu nici textualiste, nici (măcar) postmoderne (autorul pledând, de fapt, pentru evitarea unor etichetări superficiale): „romanele optzeciștilor sunt doar în mică măsură și doar de circumstanță «textualiste». Tainele inimei – roman textualist? Dar Sala de așteptare, a lui Bedros Horasangian? E greu de spus. S-a propus, vizavi de Sala de așteptare (și nu e exclus ca «subtitrarea» să migreze și spre În larg, roman al aceluiași Horasangian), eticheta de proză postmodernă. S-o acceptăm – tocmai pentru că e atât de vagă” (p. 232). Tot în această secvență dedicată prozei există și câteva discuții privind rolul cititorului, care apare complet schimbat în interiorul paradigmei optzeciste (de această dată după un model, prin excelență, postmodern). Foarte interesant din acest punct de vedere este articolul semnat de Mircea Nedelciu, Un nou personaj principal, titlul făcând trimitere la noul statut al cititorului din perspectiva literaturii optzeciste: „Neputând însă găsi motivele serioase pentru a-i refuza pe unii cititori și a-i accepta pe alții, autorul din promoția ’80 a ales, se pare, calea ambiției maxime. El a făcut din cititor personajul principal al operei sale. […] prin dorința ei de a întreține dialogul, prin larga adresabilitate, prin recalcularea rolului cititorului, devenit personaj principal al operei, prin felul nou în care concepe angajarea, estetica acestei promoții se vădește și constructivă, umanistă pe măsura epocii” (pp. 243-245).

Secțiunea următoare din antologie, intitulată Cuvântul prozatorilor, reia multe dintre ideile secvenței precedente, aducând însă nuanțări dintre cele mai interesante. Același Mircea Nedelciu, spre exemplu, prezent în această secțiune cu alt articol, observă faptul că schimbarea regulilor prozei, prin (re)introducerea în ecuație a cititorului, va genera în mod obligatoriu și un nou fel de raportare la proză, un nou tip de receptare/lectură. O altă completare interesantă găsim în articolul lui Gheorghe Crăciun, Autenticitatea ca metodă de lucru, aici autorul sugerând un oarecare avans pe care poezia îl are în fața prozei în raport cu schimbările din societate: „impactul mijloacelor de comunicare în masă, manifestarea structurilor social-economice în continuă transformare, expansiunea cotidianului și degradarea unei anume mentalități despre viața privată sunt fenomene ale zilei, ale străzii, ale familiei, ale colectivităților umane în ansamblu. Pe care scriitorul nu le poate ignora […] este posibil ca spiritul de disponibilitate al poeților să fi sesizat mai repede această nouă condiție a individualității lor și poezia să fi avut aici de câștigat. Ar fi poate de observat că, deși e vorba de confruntarea cu aceeași lume, proza, spre deosebire de poezie, suferă încă de un prea mare respect al temelor și structurilor preexistente” (p. 270).

Penultimul capitol teoretic al antologiei este intitulat Generația ’80 și tradiția, iar aici sunt foarte interesante lămuririle pe care le aduc în textele lor autori precum Al. Cistelecan sau Vasile Gogea. Practic, ambii fac o distincție între tradiția literară, respectiv moștenirea literară. Simplificând puțin lucrurile, am putea admite faptul că tradiția literară ține de cadrul general al culturii (românești, în cazul de față), în timp ce moștenirea literară este acea parte din tradiție de la care un anumit autor (sau grup de autori) alege să se revendice. O distincție foarte importantă întâlnim și în articolul O problemă în doi timpi, semnat Ion Bogdan Lefter. Autorul observă aici faptul că raportarea la tradiție se poate face în două moduri distincte. Pe de o parte se poate vorbi despre intertextualitate/rescriere, fiind astfel recuperat un text mai vechi (fie în sens laudativ, fie în sens ironic). Pe de altă parte se poate vorbi despre o încercare de desprindere de vechile paradigme literare, iar această soluție este, în opinia lui Lefter, tot o formă de dialog cu tradiția.

Ultima secvență din antologie apare doar în cea de-a doua ediție a cărții și își propune clarificarea conceptuală a unor termeni-cheie cu care critica literară a lucrat frecvent în anii ’80 analizând noile inovații literare. După un prim articol, semnat de Vasile Andru, despre textualism, urmează câteva clarificări conceptuale ale termenul de postmodernism (mai multe dintre acestea fiind preluate din celebrul număr al revistei Caiete critice din 1986). E interesant de remarcat faptul că antologia se încheie cu un text mai degrabă pesimist în care analiza minuțioasă a literaturii românești din anii ’80 conduce spre concluzii extrem de sceptice. E vorba aici de celebrul articol al lui Alexandru Mușina, Postmodernismul la Porțile Orientului (publicat cu titlul inițial din 1988, Postmodernismul, o frumoasă poveste).

Dacă în prefața celei de-a doua ediții Crăciun se arăta oarecum dezamăgit, constatând că volumul nu a reușit resuscitarea lumii literare românești, tot Crăciun semnalează faptul că, încă de la prima ediție, Competiția continuă a devenit o referință bibliografică majoră în discuțiile despre Generația ’80: „prima ediție e o carte intrată deja în bibliografiile critice ale ultimilor cinci ani. S-au interesat de ea și cercetători străini ai literaturii române. O folosesc la ore, pentru unele texte cu caracter panoramic, până și profesorii de liceu. Ea a devenit, cum bănuiam de la prima ediție, un material de referință, epura unui fapt de istorie literară” (p. 7). Privind lucrurile din perspectiva prezentului nu putem să nu constatăm faptul că odată cu apariția celei de-a două ediții a cărții și, implicit, odată cu trecerea timpului, antologia Competiția continuă și-a conturat tot mai clar statutul de reper bibliografic esențial în raport cu literatura română, iar acest lucru nu este deloc surprinzător dacă ținem cont de faptul că avem de-a face cu o colecție de texte teoretice din anii ’80 care problematizează literatura anilor ’80 reușind cu atât mai mult să surprindă spiritul unei epoci de la care se revendică multe dintre direcțiile literare actuale.

 

[Vatra, nr. 9-10/2016, pp. 61-63]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s