Alex GOLDIȘ – Pentru o critică umanistă

vancu-elegie-pentru-uman

Nimeni n-ar fi fost mai potrivit decât Radu Vancu să facă arheologia anti-umanismului, pledând, în același timp, pentru umanism. Deși nu și-a ascuns niciodată idiosincraziile politice și/sau diferențele de opinie față de un scriitor sau altul, Radu Vancu a făcut, în viața literară românească, figură de instanță coagulantă. Vancu este nu doar mentorul cenaclului și al revistei de poezie „Zona nouă”, ci o conștiință vie a vieții literare, care se activează de fiecare dată când faptele depășesc limitele principialului. Adică, în medie, cam de 12 ori pe an. Poziționările recente împotriva derapajelor instituționale ale Uniunii Scriitorilor din România l-au transformat, pentru conducerea acesteia, într-o persona non grata. Și mai specific personalității lui Vancu este, însă, exercițiul de a privi întotdeauna partea plină a paharului. Nu pentru că n-ar sesiza disimetriile, antipatiile sau doar simplele diferențe de poziționare din lumea literară autohtonă, ci pentru că le sublimează în consensuri, impunându-și să creadă cu încăpățânare în dictonul dostoievskian „Frumusețea va salva lumea”. Puterea lui ieșită din comun de a sublima disensiunile de dragul principiilor l-au transformat într-una dintre cele mai relevante voci ale spațiului intelectual românesc, pe teme literare și non-literare. Nu sunt, nu pot fi întotdeauna de acord cu el, însă îi caut întotdeauna opiniile și argumentele.

Așa încât nu era decât o chestiune de timp până să regăsim semnătura lui Radu Vancu pe un volum cu titlul Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu*. Tema cărții nu e neapărat nouă nici la noi, nici în context internațional, însă i-a lipsit încărcătura militantă prezentă aici. Critic umanist mai degrabă decât simplu critic care scrie despre tema umanului, Vancu concepe o elegie retrospectivă și prospectivă, cum o numește contradictoriu. El deplânge evacuarea omului din discursul poetic modern, visând, în același timp, la revirimentul lui – înfăptuit doar pe jumătate în postmodernism. De fapt, Radu Vancu își precizează de la început imposibilitatea neutralității și a privirii strict științifice. Discursul lui respinge în mod vădit retorica academică actuală, în virtutea unui eseism care-și asumă cu detașare referințele. De aceea, coboară cu ușurința unui erudit de la teoreticieni strict contemporani la figuri consacrate ale topos-ului dezumanizării. Polemizând cu cea mai recentă contribuție la temă, studiul lui Mark Greif, The Age of the Crisis of Man (2015), Vancu pornește de la premisa că tema dezumanizării nu poate fi redusă la dezbaterile de secol XX și nici n-a fost provocată de atrocitățile celui de-al doilea război mondial, așa cum argumentează autorul american. În schimb, eseistul pledează pentru proiecția problematicii umanului/anti-umanului pe ecranul mult mai vast al ultimelor trei secole, de la Iluminism până la postmodernism. Teza centrală e aceea că direcția antiumanizantă n-a succedat orientarea umanistă, ci că cele două s-au aflat, încă de la început, în simbioză. Această dublă valență a modernității e explicată prin conceptul de enantiodromie, definit de Jung ca „manifestarea opusului inconștient” sau „fenomen caracteristic care are loc aproape pretutindeni acolo unde viața conștientă este dominată de o tendință unilaterală inconștientă, la fel de puternică, ce se manifestă mai întâi prin inhibiția randamentului conștient, mai apoi prin întreruperea direcției conștiente”. Așadar, antiumanismul nu reprezintă, pentru Vancu, decât excesul compensativ al raționalismului iluminist. Teza, demnă de reținut, oferă prilejul relecturii unor volume de autoritate semnate de Antoine Compagnon, Harold Bloom, Francis Fukuyama sau Giorgio Agamben care, deși nu-și iau drept reper fundamental „umanul”, îl acroșează în concepte învecinate precum „antimodernism”, „homo sacer”, „sublim”.

De altfel, după cum se observă și din diversitatea conceptelor pe care le pune în joc, Radu Vancu optează pentru o înțelegere liberă și extensivă a termenului de „uman”. Mai degrabă decât să-i definească accepțiunea, eseistul preferă să-i aproximeze înrudirile de familie în sintagme și metafore precum „căldură animală”, „trup”, „confesiune”, „postmodernism”, „reconstrucția figurii umane”. Nicăieri nu e mai vizibilă această înțelegere ecumenică a conceptului decât în stabilirea tipologiei ilustrative pentru reîntoarcerea la uman, o tipologie poetică cvadripartită: confesivi, sacrali, corporali și maximaliști. Cine va căuta clarificarea corpusului de autori reprezentativi pentru „noul antropocentrism”, vorba lui Mușina, sau concretizarea conceptuală prin aplicația la text a teoriilor avansate în prima parte a cărții va rămâne dezamăgit. Radu Vancu dialoghează aristocratic cu ideile și paradigmele, însă nu-și suflecă niciodată mânecile pentru a pătrunde în măruntaiele textului sau pentru a pune ordine în concepte și în corpusul de opere. Așa se face că analizele dedicate lui Ezra Pound, Mircea Ivănescu, John Berryman, Dylan Thomas, Emil Brumaru, Alexandru Mușina, Andrei Bodiu sau Mircea Cărtărescu, Sorin Titel și Mircea Eliade (ultimii doi își găsesc cu greu justificarea în această serie a „umanismului poetic”), înainte de a ilustra o hartă relevantă a reîntoarcerii la uman, ilustrează o hartă a afinităților de lectură ale lui Radu Vancu. Destui alți poeți, precum William Carlos Williams, Eugenio Montale, Allen Ginsberg sau Frank OʼHara, ar fi fost cel puțin la fel de reprezentativi pentru această „elegie pentru uman”.

De fapt, a doua parte a cărții poate fi citită ca o pledoarie indirectă pentru „critica umanistă” prin apropierea admirativă, care depășește relația aridă cititor-text. Hermeneutica e, pentru Radu Vancu, indisociabilă de „întâlnirea” privilegiată cu autorul vizat, cartea conține întotdeauna „urme” palpabile ale personalității. Așa se face că pasajele de analiză sunt însoțite adesea de confesiuni menite să redimensioneze poetul din relieful textului. Începutul capitolului despre Ezra Pound poate fi citit ca o punere în abis a întregii formule critice a lui Radu Vancu, de vreme ce eseistul pune întâlnirea cu poezia lui Ezra Pound pe seama „inițierii” performate de Mircea Ivănescu: „La nouăsprezece ani, atunci când a început împrietenirea mea cu Mircea Ivănescu, nu-l citisem pe Pound (…) Iar din poezia lui cred că citisem doar puținele traduceri ale lui Mircea Ivănescu din Antologia de poezie americană modernă și contemporană din 1986. Țin precis minte cât de uluit am fost când, la puțini ani după aceea, mi-a cerut să am grijă ca la înmormântarea lui să-i fie pusă în sicriu ediția Cantos de la New Directions din 1970, «cartea de la care a început totul», cum țin minte că mi-a spus. Mi-a repetat, de-a lungul prieteniei noastre, de vreo două sau trei ori rugămintea  – până prin 2009, când vizitele mele la el aproape că au încetat. Firește că, în zilele înmormântării, creierul meu numai la poezie nu s-a gândit; încât am omis să-i îndeplinesc rugămintea aceasta. O altă eroare pe care o să mi-o reproșez mereu. Acea rugăminte, așadar, m-a făcut să fiu dintr-odată mult mai atent la Pound – și să încep să-l citesc extensiv, cu toate simțurile la pândă, ca să deslușesc unde stă ascunsă, în literele acelea inerte, energia capabilă «să înceapă totul»”. Lecția lui Vancu: nevoia de a înțelege poezia, ba chiar nevoia de a-i descifra mesajul transcendent („anti-uman”) are întotdeauna rațiuni și subtexte umane.

Calitatea cea mai importantă a scrisului lui Radu Vancu nu e, așadar, nici tranșanța critică, nici forța disociativă, ci impulsul spre mitizare și spre retorica encomiastică. Și asta nu din lipsă de spirit critic, ci din …nepotrivire de caracter. Peste părțile discutabile ale operelor sau ale omului eseistul trece repede, inventariindu-le cu o vădită stinghereală. Fără să le ascundă vreo clipă, adeziunile de extremă dreaptă ale lui Pound sau Eliade sunt privite aproape ca niște rușini personale. Singurul urmaș al lui Lucian Raicu dintr-o tânără generație de critici răutăcioasă și pusă pe deconstrucții, Vancu privește relația dintre sine și scriitorul comentat ca pe o relație de dragoste, în care interpretul nu face economie de gesturi tandre. De altfel, el nici nu alege să scrie despre scriitorii care-i repugnă uman sau față de care are rezerve din unghi literar. În schimb, cei buni în toate sensurile se bucură de o critică învăluitoare și maximalistă, gata să sacrifice paradigme și să propună, în schimb, concepte luxuriante – la a căror stilistică participă și poetul: dacă din punct de vedere etic Mircea Cărtărescu este „Marele Disciplinator” (în opoziție cu „Marele Indisciplinator” al lui Pessoa), din unghi literar, el e un „manierist confesiv”, „un hibrid foarte rar nu doar în literatura noastră, ci în toate literaturile lumii, și se cade prețuit ca atare”. La fel, pentru a putea aproxima importanța poeticii lui Mircea Ivănescu pentru literatura română (și nu numai, căci poetul e comparat de pe picior de egalitate cu John Berryman), criticul-poet se vede nevoit să inventeze termenul de „mitoid” ca „reziduu recesiv al unui mit, excerptat din structura lui originară și privat de funcția lui, incapabil să-și performeze rolul inițiatic, însă reintegrat în procesul psihologic al realizării sinelui”. Cu siguranță că mitul lui Mircea Ivănescu în literatura actuală se îndatorează, măcar parțial, terminologiei și rememorărilor lui Radu Vancu.

Elegie pentru uman rămâne pledoaria atipică pentru o critică empatică și constructivă, gata să reînnoade legătura pierdută dintre comentator și scriitor. O baie caldă printre atâtea dușuri reci.

_____________
*Radu Vancu, Elegie pentru uman. O critică a modernității poetice de la Pound la Cărtărescu, Humanitas, București, 2016.

 

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 23-24]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s