Rita CHIRIAN – Suprafețe potrivite

fundoianu-herta-si-alte

„Nu din imagini se încleia [poemul], nici din emoții, ci din volume, din suprafețe potrivite, din conjugări de echilibruri, din contacte precise, din ponderi măsurabile. Nici într-un caz realitatea, oricare ar fi fost dânsa, nu prima inspirația sau tehnica poemului. Poemul era conceput ca un univers autonom, cu legile lui arbitrare, cu hazardul lui prevăzut, un fel de alfabet Morse…”, acesta era principiul strategic, constructivist & înnoitor al lui B. Fundoianu. Critica noastră, destul de setoasă de taxonomii și de expedieri fără drept de apel, l-a așezat repede pe Fundoianu în linia tradiționaliștilor, fiindcă vorba venea cam des despre priveliști provinciale și cornute mari. Chiar și Călinescu se arată iritat de punerea lui Fundoianu laolaltă cu Pillat și Radu Gyr, dar nu-și duce gândul până la capăt și-l păstrează în seria tradiționaliștilor. Deși admite că, în interbelic, ei rămân să facă servicii unei oarecare forme de modernism, că cei mai mulți dintre poeții de bucolice vin din simbolism – din mantaua lui Baudelaire – și că au păstrat „obicinuința îmbrățișării universului”, pentru Fundoianu chiar și cămașa asta e mult prea strâmtă. Până la urmă, și un singur poem, citit de la început până la sfârșit, din Fundoianu frapează prin modernitatea viziunii și a dicției insolite: nimeni care să se fi aruncat cu atâta voluptate în elementare și nimeni care să fi plonjat cu aceeași beție în senzorialitate – nimeni, poate, cu excepția unui Max Blecher, alt moldovean hipersenzitiv, față de care-l mai apropie, deopotrivă, tragicul de biografie. Deși e aproape indecent să spui că, în ceea ce-i privește pe Fundoianu și Blecher, destinul e la fel de spectaculos ca opera.

Fundoianu nu este, totuși, dintre poeții (și expatriații!) ignorați. Între 1965 și 2012, au apărut antologii serioase – și riguroase – din versurile lui și s-a vorbit destul de mult, semn că literatura noastră, așa ingrată și capricioasă cum e ea, își îngăduie, în cele din urmă, să se îndrăgostească de poeții ei. Am acum în față o bijuterie – obiect și poezie –, apărută la Editura Cartier, Herța și alte priveliști, antologie realizată de Dan Coman, cu (foarte frumoase) fotografii de Vitalie Coroban. Surprinzător, editorii au ales, pentru această antologare, un amestec al formelor pseudonimice, Benjamin Fundoianu, pe care autorul nu l-a folosit, în chipul ăsta, niciodată – și poate că nici nu contează prea tare, de vreme ce ediția ne pune înainte un poet cu adevărat uimitor, cu o prospețime care seduce și azi în aceeași măsură în care-l seducea, la 1941, pe Călinescu.

Născut în 1898 la Iași, într-o familie de evrei – ar fi interesant un studiu asupra iudaității literare în Moldova –, Fundoianu debutează la 16 ani, în revista ieșeană Valuri; debutul editorial se petrece și el foarte repede, la 20 de ani, cu o povestire de sursă biblică, Tăgăduința lui Petru, profesiune de credință simbolistă, emfatic-juvenilă; mult discutată în epocă a fost culegerea de eseuri Imagini și cărți din Franța (1922), cu pagini despre Baudelaire, Stéphane Mallarmé, Rémy de Gourmont, Francis Jammes sau André Gide, scrise cu inteligență și eleganță stilistică (l-au supărat pe Lovinescu, fiindcă tânărul, gata să îmbrățișeze sincronizarea până la identificare, făcuse crimă de lezmajestate la adresa spiritului național, zicând că România „nu e intelectualicește decât o provincie din geografia Franței”). Devenise unul dintre membrii legitimi ai mișcării de avangardă, cu importante și inovatoare proiecte artistice. În căutarea împlinirii lor, la 24 de ani, Fundoianu pleacă din țară și trăiește experiența pariziană, traumatică mai ales prin ambiția de a se vedea adoptat lingvistic. La Paris se afla sora lui, actriță, care, alături de soțul ei, Armand Pascal, făcea parte din compania „Vieux Colombier”. De la Paris, Fundoianu continuă să publice în revistele din țară, în Contimporanul, în Integral sau Unu. Tot de la Paris își alcătuiește volumul Priveliști, apărut în 1930, și care cuprinde cele mai multe dintre textele scrise până la plecare. Un portret al autorului realizat de Brâncuși însoțește Priveliști-le. Își caută un rost de literat francez, semnând – ca Benjamin Fondane – recenzii la rubrica Philosophie vivante a revistei Cahiers du Sud; tot aici îi apar eseurile Le Poète et le schizophrène și La conscience honteuse du poète. Are slujbe precare, iar proiectele cinematografice sunt, în continuare, destul de imponderabile. Istoria îl prinde în hățuri, luptă în al Doilea Război Mondial, cade prizonier, evadează, este din nou prins, este eliberat după armistițiu, numai ca să fie arestat de Gestapo – puțin înainte de victoria aliaților –, este trimis la Auschwitz și apoi la Birkenau, unde cunoaște sinistrele cuptoare naziste. O viață și o poezie a limitei. O spunea și Bogza: „«Să te naști în Moldova, în blânda, în dulcea Moldovă…» și să sfârșești în cuptoarele de la Auschwitz. (…) Să te naști în Moldova, cu darul de a fi poet: «În târg miroase a ploaie, a toamnă și a fân…» și să sfârșești în cuptoarele de la Auschwitz.”. Dar – bine o știa Fundoianu – totul depinde de atitudinea pe care veți fi avut-o pe frânghie, în timpul dansului de groază.

Fundoianu este – poate înainte de a fi poet – o inteligență. Sensibil cunoscător al literaturii care se scria, alege – cu toată cerebralitatea de care este capabil un poet – o formulă poetică ce, într-un timp mai blând, l-ar fi putut duce printre cei mai importanți poeți ai secolului al XX-lea, poate chiar lângă un alt evreu genial, Paul Celan, el – supraviețuitor cu povara supraviețuirii. Este deopotrivă un imaginativ suprarealist și un expresionist htonic; textele sale sunt traversate de (auto)ironie; mai mallarméan decât un Barbu din prima perioadă de creație; mai lucid și mai exasperat decât Bacovia; miliardar de imagini, în spiritul lui Voronca, pentru care însă „în poem, produs îndelung de calcul și hazard, hazardul se resorbea ca un fir de ață într-o rană”, Fundoianu dezbrăcându-se de „întâmplător, de capriciu, de generația spontană”. Manipulând clasicul și idilicul, sublimează poezia în vizionarism și tragic; vorbind despre animale – vaci, porci, capre și alte vulgare –, Fundoianu creează o fotografie poetică ce amintește de Chagall și Kokoshka.

Inspirate din recuzita rustică, textele lui Fundoianu sunt departe de pacificarea jammesiană. Sunt strictă clamoare împotriva „febrei de creștere, de distrugere”, fiindcă „nimic din ceea ce constituie materia primă a acestui lirism nu mai exista în realitate”; e, în aceste pagini, o poezie a spaimei, o filmare cu cameră fixă a celui care vede „curgând pe după geamuri armatele cenușii și tobele bătând a moarte”. Rămâne o descriere în măsura în care tabloul este distorsionat prin coșmaresc, iar transcripția devine poetică de glosalgie. Sunt viziuni împotriva realului, impuls de opoziție împotriva carnagiului generalizat, împotriva tehnicizării și reacție de exaltare a stihialului și a elementarelor. Prima strategie a poetului se bazează pe ideea unui panteism senzorial, pe o beție mai devastatoare decât setea dionisiacă a unui – să zicem – Blaga; neliniștea este profundă și mareică, dincolo de aparentul bucolism. Explozia de vitalitate este decodată în cheia violenței, simțurile sunt agresate, nu pentru a fi desensibilizate, ci pentru a le isteriza. Sevele agreste țâșnesc din toate părțile în această lume de frustețe, indiferentă la malformarea îndepărtată a civilizației. Chiar contagiind marginile târgului, mecanizarea, igiena și pudoarea sunt aici prohibite, simple excrescențe pe obrazul ogorului și al pășunii fără capăt: vacile calcă asfaltul ud, boii se freacă de stâlpii de telegraf, porcii se hrănesc cu firele de iarbă crescute pe calea ferată, ploaia stinge felinarele, de pe imașuri mocirloase, vitele aduc seara întunericul și pustiul.

Clocotul universal seduce și macerează pentru totdeauna; e aici o dorință de reîntoarcere în mâlul primordial, o îngânare și o ispită a anarhicii de început de lume: „O, tu ești baliga uitată-n drumuri,/ ești plugul de belșug și fecundații,/ ești sufletul pământului de fiere/ și ești făptura câmpului de grâu.// Și ți-e făptura ca un grâu nemernic,/ și ți-e făptura abur pe oglindă,/ și ți-e făptura un clăbuc de-amurg –/ făptura ta asemene naturii.” (Câmpuri, 1916). Pe harta poeziei lui Fundoianu, „singurătatea cade ca un fruct copt pe liniști”, „sub mănăstirea nouă e vechea mănăstire”, sufletul „ți-l pipăi cu mânele, eteric”, „agonii de-aur îți bâzâie-n auz”, romantic, „ochii (…) văd bine și-atunci când sunt închiși”, „creierul” se schimbă în „carne cu dorinți”, cel care locuiește acest tărâm este „barbar și incult/ Ca un pământ virgin”, un „animal” redus sublim la funcțiuni și senzorialitate, care vede „dospind, în iarbă, numai protoplasma”, vrea „ceva cu simțurile toate”, iubirea este mai dihai ca la alți poeți – „Vreau să ne-azvârle aceeași furtună în genunchi,/ femeie!”. Grotescul își trece culorile și mirosurile peste liniile fin-idilice: „Nevoia vegetală visează, lânced, ploi/ cu apă pentru sete; cu râtul scurt, o scroafă/ își poposește burta păroasă pe-o garoafă/ și cască lung spre soare a somn și a urât./ Un purceluș cu coada o gâdilă pe rât/ și-apoi, cum vin purceii, culcați ca niște mâțe,/ sug laolaltă patru din cele patru țâțe.”. Nu e ușor să faci poezie în care, dimpreună, să stea garoafa, o scroafă, godaci și țâțe – și să mai rămână acolo duioșie, și să nu tragi viziunea în vreo liricizare călâie – sau, mai rău, mai brumarian, în vulgaritate. La fel, copilăreala extatică își păstrează poezia și în versuri care frizează facilitatea, ca „Și eu priveam cum urcă pe mână o furnică,/ cum ies paseri de beznă din cuib de lună galbăn,/ cum freamăt de frunzișuri se sfâșie în frunză,/ cum urșii stau să iasă din vizuini spre miere/ și cum o floare-n noapte închide uși de ziuă/ pe-o viespe răsturnată în patu-i de polen.”. Aici, „viața trece-n cadru de zi, ca-ntr-o lucarnă,/ și viața trece-n cadru de zi ca un tăun”, aici „tristețea… oarbă” „dăinuie-n natură”.

Îngemănarea cu substanțele fruste este, de fapt, o chemare de contopire reconfortantă cu însuși principiul vieții. De aceea, umblă prin ploaie desculț, își desfată nările cu mirosuri grele (și la Blecher erau mărturisiri de olfacții pestilente), actul căpătând dimensiuni ritualice, regizate de un păgânism regenerator: „Ploaie, spală pământul de baliga cuminte,/ cruță pământul, ploaie de uraganul rău,/ bun, în deșertul mării, setoșilor de umblet,// umflă sămânța bine și fă-o să plesnească;/ sămânța de lucernă, de popușoi, de orz,/ orz pentru cai, lucernă pentru vaci și popușoiul// fă-l, ploaie, pentru oameni cari te așteaptă-n tindă,/ cu porci uscați de-amiază, cu vișini, cu pustiu/ și cu neveste-n care țipă copiii surzi.// Și pune frunze-n vișini: ca să se urce-omida,/ fă grâul: să nu moară guzganii de pământ,/ și salcii: să se poată bivolii scărpina.” – și numai cine-a așteptat să cadă ploaia în Moldova poate-nțelege câtă lacrimă-nnodată e-aici! Cu aceeași invocație pluvială debutează și poemul Ce simplu…, dar textul desfășoară viziuni chagalliene: „Ploaia veni cu sânge și furnici, din Sud;/…/ O fată, ici, pe câmpuri, a adormit pe spate,/…/ Ca întotdeauna, viața-i cu garduri și cu porci,/ cu vișini și neveste care au țâța seacă/…/ Cirezi halucinate mugesc pe după vie;/ femei goale, în lanuri, au pielea pământie,/ și ai putea pământul în pielea lor să-l ai./…// și bulgării de noapte se prăbușesc pe moartă.” Aceste convulsii trag după ele atavisme, memoria netrucată a celui pentru eternitate fugar; le distilează în beție vitalistă, în sentiment exaltant, în forță și delectare în elementare; totul e uimire, mărit prin lupa unor experiențe primitive: calcă cu picioarele goale pământul reavăn, doarme în fân, soarbe din laptele proaspăt muls – e diezat prin simț al catastroficului și prin practică maniacală: „În desprimăvărarea de-nceput/ sufletul meu e ud de-atâta soare,/ ca un harbuz de vară ne-nceput,/ cu miezul plin de sâmburi și răcoare.// Aș vrea să sparg ferestrele din trup/ pleoapă rece cu privire-nchisă,/ să se așeze-n mine ca-ntr-un stup/ soarele blond cu miros de melisă./…/ Prin mese cu picioarele de ciută/ izvoare-aș vrea să biruie prin zid,/ și casa să se spargă ca o fructă/ cu o omidă-n fiecare blid.” Pe teritoriile cartografiate de Fundoianu, contururile ființelor și ale obiectelor suferă o deformare apocaliptică; percepția este, cu necesitate, sinestezică, culorile își strigă nevoia de fuziune, consistența materiei capătă dinamică de coșmar, perspectiva centrală e spartă și planurile se intersectează, totul cu o violență de fizică nucleară. Nu e, acum, departe vremea când viziunea se structurează acut expresionist: „o, de-ar fi fost ca mintea-mi cuvântul să-l cunoască/ ce-ți rătăcește visul în carne-n miezul nopții/ sfârșitul lumii iată-l citit din doască-n doască/ pământul se apropie de unul din necopții/ tăi sâni…” (Fecunditatea neputinței, traducere de Șerban Foarță).

Fundoianu și-a pus toată nădejdea în poezie, a pus „certitudine oarbă”, a așezat în ea „mesianism”. Numai ea, spune, poate „libera și răspunde acolo unde metafizica și morala și-au tras multă vreme obloanele”. A pus „o mască, cea mai frumoasă, pe un obraz urât și ciuruit, obrazul ultimului Ideal”. Fundoianu știa că „omul e un animal pe care poezia îl cioplește din lut, sau îl aruncă în aer cu dinamită.” Cu „puțină eleganță”, cu „puțină demență”, nu pot să nu mă întreb cum ne-ar exploda în creier poemul pe care l-a gândit Fundoianu în pragul unei săli uriașe unde, din dușuri, a țâșnit ultima ploaie.

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 25-27]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s