Andreea POP – Psihologia feminină hardcore

alexandravacaroiu_prezentasauabsenta

Debutul Alexandrei Văcăroiu din Prezență sau absență e, în linii mari, un exercițiu premeditat de survolare intimă malignă. Tensiunea vine aici, într-un fel, din stilizarea dramei erotice, a cărei coregrafie negativă e regizată prin derularea unor secvențe ale alienării afective.

Tot acest „proiect” contorsionat e desfășurat de poetă sub forma unor misive pe alocuri cinice adresate in absentia, în succesiunea cărora se concurează reciproc bună parte din stereotipiile senzuale actuale (internautice ori ba). Ele vizează un proces de reconstrucție interioară expozitivă, funcționează, adică, mai mult ca demonstrații hristice, decât ca o terapeutică propriu-zisă. Cu atât mai evidentă e această „destinație” cu cât poemele „deconspiră”, din loc în loc, o recuzită ușor trivializată, ce revizitează repertoriul deja epuizat al retoricii amoroase. Ea dovedește, simultan, și o preocupare (aproape) obsesivă pentru căutarea efectelor, pe care poeta o explorează și dincolo de schița intimă, la un palier ceva mai existențialist, cu bătaie mai largă, pe care aproape că îl trivializează: „e puțin ciudat cum se probează orice sentiment în oglindă ca o rochie nouă de la h&m” vs. „îmi arunc biletul pe geam și aștept controlorul/ viața e așa de frumoasă că am senzația că trebuie s-o plătesc”. E forma cea mai accesibilă de confesiune, dar nu și unica.

Asta pentru că tot acest exhibiționism radical trimite mai degrabă spre semnalmentele unei letargii interne deja cronice; atunci când se abat de la traiectul lor declarativ-romanțios, poemele descoperă, din loc în loc, câteva spații de relaxare, în care angoasa irizează organic: „răsăritul o să-mi arunce mici spaime pe asfalt le voi culege în drumul meu spre casă/ împreună cu altele lăsate în tot felul de conversații”, dimineața mă întreabă dacă să mă trezească vrea să fac parte din lumea asta. Ori, în altă parte, ceva mai evidentă prin accentul visceral: „scoate cuvintele din jurnale și lasă-le/ să-ți întoarcă pielea pe dos să-ți aranjeze carnea/ și organele/ în ordine alfabetică/ vor ieși toți oamenii ăia de sub pielea ta și fondul de ten ți se va șterge/ vor fi riduri și vânătăi”, scoate cuvintele din jurnal și lasă-le. Distribuite de regulă în doze concentrate, astfel de „mostre” ascund în tectonica lor tulburată adevărata traumă a poeziei din Prezență sau absență, aceea a mutilării sentimentale generalizate.

Una discretă, oricum, pentru că dincolo de toată gesticulația lor dezinhibată, poemele sunt înregistrate pe o partitură minimalistă, „acordată” peste tot de predispoziția lucidă a poetei, care atinge la un moment dat – tangențial, e drept – o mică „priză” cerebrală care poate ține loc, simultan, și de-un manifest de tip outkast: „eu nu sunt poetă când sunt tristă/ deschid wordpadu și tastez nu plâng/ dau enter/ numai wordul mai are caractere nu-mi iau/ dulciuri și nu-mi sun foștii și totuși eu nu sunt poetă/ o poetă adevărată scrie despre henry miller și despre criminali/ poeții adevărați nu știu ce-i ăla enter”, eu nu sunt poetă când sunt tristă. Cu un efect de „artizanat” care vine din fizionomia imaginarului, nu din grila stilistică efectivă în care acesta e „înrolat”, poezia de „budoar” a Alexandrei Văcăroiu e ținută în frâu, totuși, de psihologia ei hardcore.

_________________

  • Alexandra Văcăroiu, Prezență sau absență, Editura Charmides, Bistrița, 2015

 

***

ligia-dan-metonimiile

Tot de la o filiație „dură” poate fi revendicată și poezia Ligiei Dan din Metonimiile morții. Atâta doar că aici filatura angoasei prinde niște fire mai clare, aproape la limita rezistenței prin teribilismul care străbate subterana poemelor.

Experiența morții, căci aici e de găsit, concret, pârghia esențială de ancorare a materialului poetic, e „filtrată” prin registre formale multiple, care parcurg drumul de la „tratamentul” ironic (Superstiție), la farsă (Tatuaje traumatice) și la autoscopie intimă (cazul cel mai frecvent) fără prea multă inhibiție. Ba chiar dimpotrivă; cu toate că e suspendată temporar în favoarea „popasului” erotic (nimic tandru ori delicat nici aici), sau a consemnării discret religioase (Dona nera, Puținul rămas, Și, apoi, se prea poate), preocuparea aceasta pentru bilanțul morbid e valorificată sub forma unei arhitecturi baroce, între ale cărei falduri poeta antrenează serii succesive de imagini incandescente; derulate cu o exuberanță viscerală, ele stau în vecinătatea indecenței prin profunzimea confesiunii. Sub pretextul unor „fragmente”, de pildă, Fărăîndoiala care închide volumul dezamorsează toată încărcătura acumulată în episoadele anterioare sub forma unei avalanșe traumatice apropiată, prin tematica sa electrocutată, de șoc, de poemele lui Radu Vancu, ori, mai aproape temporal și ca articulare a viziunii, de poezia Roxanei Cotruș din Daddy issues/ disecție. E, oricum, o zonă poetică nu fără riscuri pe care Ligia Dan o „onorează” cu o atitudine poetică proprie.

Ea indică mai degrabă o apetență pentru mimica de carnaval – „Fac pe șamanul voios/ printre puținii rămași”, Anevrism –, decât pentru expozeul sobru, cu toată amploarea dramei în jurul căreia sunt circumscrise poemele, și care astfel e urmărită într-un discurs ale cărui inflexiuni de vârf sunt polarizate dinspre notația gravă, de tip „parastas,” spre exorcizarea animată a traumei, pe care o asimilează cu precădere. Aici aș zice că e „cantonamentul” cel mai fidel al acestei poezii, în libertatea debordantă, aproape manieristă, cu care jonglează pe marginea problematicii dramatice. O dovedesc digresiunile și simetriile ce recompun traiectul senzual eșuat din Besame, besame mucho, sau arlechinada din Despre cum să scrii un volum de poezii într-o singură noapte pentru a fi mai aproape de iubitul tău, de pildă, care amestecă într-un delir frenetic secvențe poetice consacrate, reflecții livrești cu subtext ironic și onirisme halucinogene, care țin, în același timp, și de mărci ale inteligenței, căci eliberează discursul poetic de un eventual regim prea drastic. Cu toate aceste premise evazive, fizionomia experimentală a poemelor n-are nimic gratuit în ea și trimite de fiecare dată, fie și în chip mediat, tot spre hăurile traumei. O „deconspiră” foarte concret un poem ca Moartea s-a privatizat, care, fără să epateze printr-o structură complexă, rezumă poate cel mai bine „paternitatea” poeziei Ligiei Dan și „seva” ei tensionată: „Nu-ți va rămâne decât să-ți strigi durerea/ de pe picioroange,/ să-ți stivuiești strâns baloții de paie a amintirilor/ și să aprinzi candele în abisurile cărnii,/ cu spinarea neagră,/ sprijinită de-o cruce ca de-o poartă/ prin care vei trece în casă.// […] Țipătul mut îți va înfunda urechile pe dinăuntru/ și vei încerca să ieși din pământul surpat în tine,/ demontat ca un radio ale cărui piese/ nu le mai găsești locul firesc.// Perii egali ai zilei îți vor lustrui retina până când/ culorile lumii îți vor părea, în cele din urmă, o farsă./ Crusta uscată a limbajului va fi cusută cu sârmă,/ buzele vor fi sigilate cu lipici ieftin,/ iar degetele vor fi legate cu ață.// Vei privi lumea cu ochii tulburi/ printr-o peliculă de lapte prins/ cu gura transformată într-o acoladă.” E un soi de neputință care poate fi citită aici și peste tot în volum, de altfel, și care intermediază, dacă nu o „misiune” de vindecare a cicatricei, măcar spectacolul ei decadent, în plină erupție.

_________________

  • Ligia Dan, Metonimiile morții, Editura Tracus Arte, București, 2015

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 39-40]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s