Alex CISTELECAN – Utopii la promoție

Fredric Jameson et. al., An American Utopia. Dual Power and the Universal Army, Verso, Londra & New York, 2016

jameson-an-american-utopia

O utopie pe măsura realității americane, a celei de astăzi mai mult ca oricând – ceea ce nu o face însă o utopie neapărat mai „realistă”. În același timp, și din perspectiva tiparelor obișnuite ale contextului și genului în care se înscrie, o utopie destul de insolită, chiar provocatoare, al cărei rol declarat e tocmai acela de a tulbura consensul idilic al reveriilor comunarde, localiste și escapiste ale noii stângi. „Acolo unde utopiile anilor 60-70, în spirit anti-instituțional și anarhist, și influențate de teoria foucauldiană a „puterii”, visau la societăți eliberate de „putere”, adică de orice formă de organizare politică”, revendicând mai degrabă expresia imediată a comunității și a subiectivității, utopia lui Jameson e una voit anti-locală și universalistă, organizațională, instituțională și impersonală chiar până în punctul de a fi antipolitică.

Modelul pe care se construiește proiecția lui Jameson e cel al „puterii duale”, termenul tehnic pentru coexistența tensionată, între februarie și octombrie 1917, a guvernului provizoriu și a sovietelor în Rusia. Dar ceea ce în Rusia a fost doar o configurație pasageră a puterii, în cadrul unui proces eminamente politic și revoluționar, la Jameson devine un model stabil de organizare post-revoluționară și post-politică a societății.

Jameson pornește realist – chit că sfârșește în alte registre. Utopia, ne previne el în paginile de deschidere, nu trebuie imaginată în vid, ci plecând de la contextul dat – iar contextul dat, contextul atât de acut pentru Jameson este cel american, cu ceea ce are el cel mai profund anti-utopic, cu mecanismul său de protecție anti-emancipatoare: federalismul și Constituția care îl consfințește. Tocmai ținând cont de acest context aparte – federalismul american, ale cărui efecte antidemocratice le-am înregistrat încă o dată în recentele alegeri prezidențiale din SUA –, utopia trebuie gândită nu ca efect și urmare a unui improbabil Eveniment kairotic, nici ca aftermath al unui „război de poziție” sau „război de manevră” gramsciene deopotrivă de impracticabile astăzi, ci mai curând procedând pragmatic și încercând să identificăm care este acea instituție deja existentă, deja trans-federală, care ar putea prelua sau configura structura unei viitoare societăți emancipate. Or, contrar răspunsurilor previzibile (partidul, școala, poșta – ca instituții proto-utopice deja vehiculate în istoria stângii), soluția lui Jameson merge în altă direcție: primul pilon al puterii sale duale este armata. Dar o armată, s-ar zice, cel puțin originală: o armată universală, în care ar fi înrolată toată lumea (din SUA? din lume? nu e clar) și care ar fi un fel de instituție totală a societății, asigurând funcționarea tuturor sectoarelor de producție materială și socială – de la mâncare, haine și locuințe la sănătate și educație. O armată a cărei militarizare „nu presupune nici portul de armă și nici măcar exercițiile militare, ci mai degrabă disciplina necesară asigurării funcțiilor de bază ale societății”, și o armată care este deja, în sine, o socializare a națiunii ca societate fără clase, sau, cu cuvintele filosofului american, „împlinirea societății civile a lui Hegel” prin deprivatizarea ei. Asemenea armată, e limpede, n-a existat vreodată, iar armata actuală americană, observă Jameson, prin procesul de privatizare și mercenarizare la care e constant supusă, se apropie cu atât mai puțin de acest model – ce se apropie în schimb de el e, apud Jameson, tipul de armată națională din fostele țări socialiste.

Dacă armata universală ia astfel în seamă toate funcțiile reproducerii materiale a societății, și dacă astfel organizate, necesitățile materiale presupun o cheltuială minimă de timp și efort din partea tuturor (3-4 ore dimineața, calculează Jameson), de imensul timp liber astfel creat, de suprastructura afectivă și culturală a acestei societăți utopice și, mai ales, de dezamorsarea acelei invidii structurale, lacaniene, care macină astăzi coeziunea corpului social și care, structurală fiind, se va manifesta negreșit chiar și în societatea utopică viitoare, de toată această eliberare afectivă și culturală potențial explozivă se va însărcina o altă mare instituție: un Birou de Plasament Psihanalitic, al doilea pilon al modelului puterii duale propus aici de Jameson. „Noua instituție va combina funcțiile de sindicat și de spital, de oficiu al forțelor de muncă și de tribunal, de agenție de marketing, birou electoral și centru de ajutor. Ceea ce va mai rămâne din poliție putem presupune că va fi absorbit în cele din urmă în această agenție centrală, care va înlocui în final și guvernul și structurile politice, statul dizolvându-se astfel într-un soi de gigantică terapie de grup”.

Departajarea între armata universală și biroul de plasament psihanalitic, structura însăși a puterii duale a lui Jameson coincide astfel cu delimitarea bază-suprastructură sau necesitate-libertate: necesitățile materiale ale societății sunt acoperite de munca, redusă la minim, a tuturor în aparatele armatei universale, biroul psihanalitic având doar rolul de a asigura spațiul și forma optime în care se pot manifesta nevrozele și pulsiunile antisociale ale fiecăruia fără a destabiliza aranjamentul general.

Se pot spune multe despre utopia americană a lui Jameson – sau putem doar ridica din umeri, luând-o cumva ca atare, ca un exercițiu gratuit de imaginar fantastic. Tot așa cum e greu să râzi la o glumă care te anunță, în același timp, metatextual și autoreferențial, că e doar o glumă, e greu să iei în serios provocarea unui exercițiu care se anunță de la bun început a fi doar o simplă provocare de onirism politic. Și că totul e doar o provocare devine oarecum clar de îndată ce vedem cât de puțină atenție acordă Jameson tuturor acelor probleme strict legate de conceptualizarea modelului său de putere duală, și cu câtă ușurință trece peste, în fond, aspectul material principal, ancorarea realistă a oricărei gândiri utopice, și anume condițiile ei de posibilitate. Din această perspectivă, așa cum bine observă Alberto Toscano, propunerea lui Jameson stă pe un paradox: „Pe de o parte, întoarcerea la un model revizuit de putere duală e impusă de absența unei perspective revoluționare, oferindu-se astfel ca un mecanism de deblocare a unei situații marcate de paralizie cognitivă și practică; pe de altă parte, o astfel de putere duală… nu poate fi concepută decât după un moment de ruptură”. Or, momentul acesta și posibilitatea lui nu sunt problematizate nicăieri de Jameson: utopia lui propune un model de tranziție post-revoluționară unei lumi blocate fatalmente într-o fază pre-revoluționară, de nu contra-revoluționară. Desigur, Jameson ar putea răspunde accentuând tocmai continuitatea cu contextul dat pe care o garantează instituția deja existentă a armatei ca pilon al puterii duale. Dar problema aici este că, în afară de nume, armata universală a lui Jameson nu are nimic altceva în comun cu ceva existent astăzi, în cele mai multe aspecte fiind chiar contrarul – pacea și cooperarea universală – avatarelor sale în carne și oase. Desigur, din nou, s-ar putea imagina un mecanism sau o strategie care să facă tranziția de la instituția de astăzi la armata utopică universală, dar asta ar reintroduce pe fereastră necesitatea momentului politicului și a partidului, sau a subiectului și deciziei politice pe care Jameson le-a evacuat pe ușă de la bun început.

Iată de ce, în ciuda numeroaselor sale observații interesante dar mai curând colaterale (despre sfârșitul teoriei politice, despre imaginarul utopic al teen movies etc.), și în ciuda unor propuneri concrete de reformă utopică foarte incitante (precum ideea unor pachete de viață de câte cinci ani distribuite populației prin tragere la sorți), utopia americană a lui Jameson suferă de limitările oricărui proiect utopic venit în vremuri de restriște: ea este utopică doar în măsura în care nu e realistă – adică doar în măsura în care rămâne un simplu exercițiu irelevant de imaginar fantastic, fără vreo punte cu prezentul. Și e realistă doar în măsura în care e distopică – doar în măsura în care ceea ce ne propune există deja printre noi în mod răsturnat. După cum observă și Jodi Dean în contribuția sa din volum, „Utopia americană a lui Jameson ne re-prezintă ruina actuală a politicului din Statele Unite sub o lumină utopică. Vreți o societate a militarismului și a juisării? O aveți!”.

Apropo de militarism, juisare și utopie realmente existentă: ironic sau nu, utopic sau nu, alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA s-a însoțit cu un șir de victorii de-a lungul statelor americane a referendumurilor pentru legalizarea uzului recreațional sau medicinal al marijuanei… Sau mai bine să nu spun nimic, să nu ne trezim că, în lipsa armatei, pardon, a societății universale, rămânem și fără birourile de plasament.

***

Boris Groys, In the flow, Verso, Londra & New York, 2016

in_the_flow-d8eb6cf673250b1a4990c11980567fb8-e1458752548845

Boris Groys jucând în rolul deja recunoscut și consacrat de Boris Groys – dar cu ceva mai puțină convingere. Cu riscul – ce mai, certitudinea – de a cădea în psihologia popoarelor, s-ar spune că, tocmai prin autopastișarea ce definește volumul de față, prin faptul că-și poartă schelele atât de la vedere, e cu atât mai identificabil un anumit model sovietic sau post-sovietic de construcție teoretică, cu formele sale fericite sau nefericite depistabile de la Alexandr Zinoviev la Groys, trecând prin Kojève și chiar și pe la Ernu, ultimul desigur în măsura anvergurii și influențelor locale1, un tipar care ar exprima tocmai acea directețe și fermitate atât de stereotipizate, romanțate și denunțate deopotrivă de-a lungul istoriei la poporul lui Tolstoi și Vladimir Putin. Spre deosebire de metoda filosofiei analitice (iei o problemă, o împarți în cele mai elementare și mai evidente părți componente, după care o reasamblezi și-ți rezultă o evidență) sau de cea sintetică (să-i spunem astfel, mai mult de dragul simetriei, tehnicii filosofiei continentale – iei un concept, cu toată structura sa de opoziții și intersecții conceptuale, îl aplici la o problemă, și-ți rezultă o tensiune indepasabilă între teorie și practică în care se exprimă de fapt adevărul amândurora), gândirea rusă pare a fi mai mereu tentată de tehnica metonimiei de contrast sau a contrastului metonimic (sună la fel de barbar-tehnocrat oricum): iei primul contrast de suprafață în fenomenul studiat, după care colorezi toată lumea, istoria omenirii laolaltă cu veșnicia adâncimilor sufletești, în culorile sale. Metoda păruse destul de agreabilă în Post-scriptumul comunist (comunismul e bazat pe cuvinte, capitalismul pe cifre – și de-aici rezultă totul), parte și pentru că volumul aducea, cel puțin în spațiul nostru cultural, și o primă critică a poststructuralismului de pe poziții non-conservatoare (critica marxistă a poststructuralismului, deja clasică oarecum – Jameson,Harvey, Ellen Wood, Perry Anderson – fiind încă mai degrabă necunoscută pe la noi, în ciuda publicării deja în 2002 a Condiției postmodernității a lui Harvey, poate cea mai longevivă carte de pe rafturile librăriilor). Și la fel de amuzantă fusese metoda și în Stalin și opera de artă totală, unde ni se argumenta că, într-un fel, exista ceva stalinist în avangarde, și ceva avangardist în stalinism, și dacă te gândești bine stalinismul e realizarea totală a avangardei ha ha.

„Dacă te gândești bine într-un singur fel” – cam acesta pare să fie algoritmul construcției groysiene.

Care, douăzeci de beri mai încolo, în Art in the Flow, nu mai rezultă chiar la fel de simpatic. Se pornește de la observația că, în locul muzeelor artei tradiționale, arta contemporană supraviețuiește mai mult ca documentare pe internet a evenimentelor artistice, care sunt astfel imortalizate tocmai în măsura în care sunt puse în marele circuit, marele flow, iar de la această observație imediată se reconstruiește întregul mausoleu al bătrânului romantism al artei ca punere în operă a adevărului, supremă deschidere a ființei și cel mai cool mod posibil de a-ți petrece postistoria.

Arta contemporană este efortul deliberat de auto-fluidizare, pe când arta tradițională era un efort de auto-eternizare (pentru că internetul nu e ca muzeul). Artistul performer își dizolvă individualitatea sa artistică în totalitatea operei de artă. Ceea ce înseamnă că arta contemporană este pe aceeași linie cu „violența divină” a lui Benjamin, pentru că distruge vechea ordine fără a crea una nouă (și pentru că internetul nu e la fel ca muzeul). Opoziția dintre design (estetică funcțională) și artă (contemplare a nefuncționalității) este de fapt opoziția dintre lumea de dinainte și de după Revoluția Franceză, dintre premodernitate și modernitate. De-aici rezultă că infama estetizare a politicului este deja un gest politic, de prezentare a prezentului ca deja mort și ineficient, de unde rezultă că nu se prea susține opoziția celebră între politizarea esteticului și estetizarea politicului, ceea ce înseamnă că și diferența dintre fascism și comunism, dacă mai există, trebuie căutată în altă parte (toate astea doar pentru că designul nu e ca arta).

„Ce înseamnă a fi un artist revoluționar: înseamnă a te alătura fluxului universal material care distruge orice ordine temporară politică sau artistică. Scopul aici nu e schimbarea – înțeleasă ca trecere de la o ordine „rea” la una „bună”. Ci mai degrabă arta revoluționară abandonează orice scop și intră în procesul non-teleologic, potențial infinit căruia artistul nu poate și nu vrea să-i pună vreun capăt”. E Troțki, călare pe Faust, călare pe Bartleby, totul în epoca reproductibilității lor imediate și social-media-te.

9 beers into conversation: „instalația artistică este proprietatea privată simbolică a artistului. Intrând în ea, vizitatorul lasă în urmă teritoriul public al legitimității democratice și pătrunde într-un spațiu al controlului suveran și autoritar. Vizitatorul e pe pământ străin, un expatriat ce trebuie să se supună la o lege străină – legea stabilită de artist. Artistul e nu doar suveranul, ci și legislatorul spațiului instalației… Am putea spune așadar [dacă ne gândim bine într-un singur fel] că practica instalației artistice dezvăluie gestul violenței suverane și necondiționate care instituie o ordine politică”.

De-acum înainte, în instalația artistică numită camera mea decretez că nu mai intră nimeni decât cu șosete galbene. Iată violența suverană și necondiționată care a născut Leviatanul.

Capitolul 10: Ați observat vreodată cum, pe Google, căutările noastre sunt sub forma unor cuvinte izolate, nu a unor propoziții întregi? Ei bine, asta este de fapt împlinirea vechii utopii avangardiste și artistice în general a eliberării cuvintelor de gramatică, care este desigur, pace turnura lingvistică, mama tuturor emancipărilor posibile2.

Next round: Ce spuneți de Wikileaks? Știți că Julian Assange trebuie să se ascundă în vreme ce desecretizează informații publice? Ei bine, asta reprezintă de fapt reintroducerea universalismului în politică, apariția unei noi clase universale de funcționari mai paradoxali, birocrați-haiduci, continuarea practică a deconstrucției derridiene, eliberarea semnelor de controlul subiectivității, plus confirmarea paradoxului că universalitatea și „publicitatea” kantiană se pot manifesta doar ca secret inaccesibil și conspirație.

Să cerem nota.

_______

[1] Supraabundența de expați din această listă poate să nu fie întâmplătoare: poate fi vorba de un autenticism asumat și jucat deliberat, chiar până la stereotipie, marcă diferențială necesară înscrierii într-un câmp cultural străin.
2 Și totuși prima dată am zâmbit la gluma asta: vezi Boris Groys, „Cuvinte dincolo de gramatică”, Vatra, nr. 8-9/2014, https://revistavatra.org/2014/11/13/google-cuvinte-dincolo-de-gramatica/

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 45-48]

Un comentariu

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s