Inedite: Radu MAREȘ, ultimul roman: Odesa

radu-mares-1

Pe marginea unui roman neterminat. Odesa de Radu Mareș

„fără o apăsată dimensiune politică, romanul ar fi o simplă frivolitate”

Radu Mareș

Există șanse ca romanul neterminat al lui Radu Mareș să se adauge neșanselor tragice care au lovit literatura română din timp în timp. După întârzierea apariției Țiganiadei lui Ioan Budai-Deleanu, a prozelor lui Ion D. Sîrbu (ambele opere având măcar norocul de a fi fost finalizate de autor), Odesa rămâne o operă schilodită de moartea autorului, dar în care noi simțim capodopera și credem că orice cititor, neprofesionst sau profesionist, va trăi un sentiment asemănător.

Va fi probabil greu să fie reconstituite, în completarea fișierului word care stă la baza acestei publicări, intențiile care subîntindeau proiectul autorului, după manuscrisele cu note de mână, greu lizibile chiar și pentru cei care eram obișnuiți cu scriitura crispată, zgâriată a prozatorului, din cărțile poştale pe care ni le trimitea uneori. Mailurile care s-au adunat în anii din urmă sunt ușor de reprodus și poate unele merită chiar să fie publicate, în orice caz păstrate, imprimate pentru arhiva scriitorului.

Perspectivele narative adoptate de autor în textul ce se publică acum sunt multiple. Segmentul (Raport A) este realizat din perspectiva personajului „Piticul”, un tânăr care trece peste Nistru, clandestin, din URSS în România, venind din Odesa, după ce omorâse un om, înainte de ultimatumul sovietic care a dus la cedarea Basarabiei. Fragmentul se încheie cu plecarea precipitată, dintr-o mică localitate de graniță, a personajelor, Colonelul, un bătrân misterios, directorul Obadă, Maricuța, Piticul, Vasilică, copii dintr-un orfelinat, fiecare cu experiența proprie, sub presiunea alarmei: „Vin rușii!”, adică în zilele dintre 26 și 28 iunie 1940. Scena memorabilă este saltul unui parașutist sovietic care ucide din reflex în cădere și este ucis în apărare de un copil.

(Pentru contextul istoric

http://www.george-damian.ro/de-ce-a-fost-cedata-basarabia-la-28-iunie-1940-4765.html)

Segmentul (Anexa 1) este o fișă de dosar dedicat lui X, personaj misterios aparținând unui serviciu secret românesc, a cărui prezență discretă este semnalată în împrejurări istorice esențiale pentru istoria României.

Segmentul 7 (o scenă din unghiul naratorului omniscient) ne transpune dincolo de Prut, într-o localitate de munte din nordul Moldovei. Prăvăliașul, crâșmarul Poleacu, le distribuie gratuit bomboane copiilor orfani, ajunși la adăpost după o lungă călătorie/rătăcire spre Apus.

Segmentele 8, 9 reconstituie momentul sosirii grupului de orfani la adăpost, într-o casă abandonată, în apropierea unui azil de bătrâni, ai cărui locatari organizează o „rezistență armată” împotriva invaziei de la Răsărit.

Segmentul 10 se bazează pe însemnările secrete, codificate, ale Maricuței într-un caiet, un fel de cronică a evenimentelor locale, în care sunt implicați bătrânii.

Din segmentele 11-12, a apărut în România literară un fragment, pe când Radu Mareș trăia, sub titlul Scrisoare de dragoste. E vorba de descrierea drumului spre Est al unei cercetătoare tinere, plecată singură, cu salvconducte puternice, pentru a se alătura grupurilor organizate de Dimitrie Gusti, prin Anton Golopenția, pentru studierea localităților românești din Transnistria, după izbucnirea Războiului de reîntregire, adică după 22 iunie 1941. Ajunsă după rătăciri periculoase în preajma Odesei, cade în mâna unor probabili „partizani” ascunși în catacombele calcaroase de sub orașul portuar și este salvată din întâmplare. Puternice sunt scenele pustiirii după retragerea sovietică.

Segmentul 13 se petrece la Statul Major al armatei române, după teribilele jerfe umane pentru cucerirea Odesei și personajul martor este Șova Augustin, aghiotantul generalului Macici. O scenă în care militarii raportează generalului starea armatei și zonei.

(Context istoric:

http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.fr/2012/11/cucerirea-odesei-al-doilea-razboi.html

http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ce-trebuia-cucerit-odessa-armata-rom-n)

Segmentul final 14 se petrece tot la Odesa, în clădirea rechiziționată pentru Comandamentul militar român. Ea va cădea pradă exploziei organizate poate de armata sovietică înainte de retragere sau de rezistența civilă locală, care a minat clădirea atât de bine încât experții geniști nu au reușit să depisteze explozibilul. Au pierit în explozie militari de frunte ai armatei române, consecințele fiind o represiune teribilă, atingând populația civilă care a fost solicitată să deconspire autorii, dar nu o putea face. Suntem în preajma zilei de 22 octombrie 1941. Se face aluzie la sosirea unui personaj bizar, trimis de Mareșalul Antonescu, Gherman Pântea, devenit Primar al orașului Odesa, despre a cărui biografie aflăm date istorice reale, sub semnătura lui Igor Cașu (http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/cum-un-maresal-sovietic-l-a-salvat-de-la-moarte-pe-primarul-roman-al-odessei-1941#disqus_thread.)

Cu câteva luni înaintea dispariței sale, după ce ne văzusem la Cluj în compania unor prieteni comuni, Radu Mareș ne-a trimis, lui Ioan Mușlea și mie, spre lectură, peste o sută de pagini din romanul la care lucra. Nu știu care ar fi fost titlul definitiv. Tema războiului din Răsărit, atacată dintr-o perspectivă neobișnuită în raport cu literatura română postbelică, este pasionantă. Și Radu Mareș a avut curajul să încalce barierele ideologice și politice așezate înainte și după 1989, de cenzorii partidului comunist și de re-cenzorii Restaurației și „corectitudinii” politice. Firește, e vorba de un prim nivel de lectură. Dar romanul lui Radu Mareș nu este doar un roman despre politica înaltă și istoria înaltă, cum a fost Delirul lui Marin Preda. E un roman despre oameni striviți de politică și istorie. Despre oameni care se apără și se revoltă, natural. Am trimis, Ioan Mușlea și cu mine, ca vechi prieteni ai scriitorului și colegului de generație, firește rezervând drepturile de proprietate ale moștenitorilor care se vor manifesta cândva, fragmentul coerent pe care l-am primit, spre publicare la Vatra, revista la car

O operă inedită, din păcate nedefinitivată de autorul care a fost luat de boală și moarte dintre noi, prea devreme desigur.

Cred că soluția cea mai bună pentru valorificarea postumă a operei ar fi crearea unui fond Radu Mareș la Cluj, oraș de care l-a legat definitiv studenția și cariera profesională, la Biblioteca Centrală Universitară din Cluj-Napoca. Acest fond de manuscrise și de cărți ar completa fondul depus de Radu Mareș la Filiala locală a Arhivelor Naționale, în condițiile vitrege ale evacuării intempestive din sediul său, al Editurii Dacia, al cărei director a fost scriitorul după 1989.

Cum scrie Adrian Dinu Rachieru, într-un recent număr al Observatorului cultural: „Cînd ne vom întoarce (apărut la Editura Limes, în 2010) rămîne marele său roman, întîmpinat elogios şi premiat de Uniunea Scriitorilor; un «roman periculos», aprecia însuşi autorul (în perioada elaborării), devenit «lovitura vieţii» în ochii admiratorilor, cerînd vocal o repoziţionare a prozatorului în clasamentele noastre, vai, atît de fluctuante. […] Om cultivat, de un rafinament intelectual incontestabil, scriitor calofil, neînregimentat, pozînd într-un «bătrîn ursuz», pisălog, cîrcotaş etc., Radu Mareş acuza, precum puţini, drogul scrisului. […] Cu alt prilej, vorbind despre romanul politic, făcea o remarcă de reţinut: fără o apăsată dimensiune politică, romanul ar fi o simplă frivolitate. Or, Cînd ne vom întoarce trebuie citit şi în această cheie, aparent estompată, provocînd «revelaţia unei cărţi mari», cum se entuziasma «un cititor fericit» (Doina Cernica)”.

Credem că Odesa ar fi marcat o treaptă superioară după Când ne vom întoarce. O lectură în 10 puncte a Pavilionului canceroșilor de Alexandr Soljenițân, publicată de Radu Mareș (vezi

http://asymetria-anticariat.blogspot.fr/2009/08/radu-mares-zece-insemnari-despre.html) dă poate o cheie pentru proiectul de roman istoric și politic la care se gândea Radu Mareș, în care ficțiunea și istoria reală se suprapun, personajele inventate și cele reale colaborează pentru a construi ficțiunea romanescă superioară.

De aceea am scris că nu trebuie să ne văicărim la plecarea lui Radu Mareș. Știam că scriitorul a înălțat un semn important pentru viitorime, o troiță la răscrucea de acum a literaturii române, după ce temeliile acesteia au fost zdruncinate, în parte desigur, de comunismul idioților, de cruzimea inamicilor colonialiști și de trădarea colaboraționiștilor.  Radu Mareș lucra deja la reconsolidarea temeliilor prozei române în linia ei organică iar cei ce vin au de unde porni de-acum încolo.

 Dan CULCER 

***

Radu MAREȘ

 al-vlad-si-radu-mares-foto-dan-culcer

ODESA

Roman [neterminat]

(inedit, primit de la autor de prietenii săi, Ioan Muștea și Dan Culcer, spre lectură și comentarii)

Odesa

(Raport A)

1

Pândeam întins pe burtă în iarbă când mi-am dat seama că și în Odesa mai știam o casă unde noaptea nu se aprinde niciodată lumina. Aceea avea porți grele de metal, gard zidit de trei metri cu sârmă ghimpată deasupra și-mi făcusem o singură dată curaj să mă cațăr pe stâlpul de la electrică să văd ce e înăuntru. Așa cum bănuiam, dincolo de gard era beznă și nicio mișcare. Aici însă portița la uliță putea s-o sară și un copil, iar broasca ușii de la intrare părea a fi din cele care pot fi descuiate și cu acul de păr. Toate erau de altfel la vedere, casa cu prea multe ferestre la care nu se vedea niciodată lumină, fără femeie și fără câine de pază, dar și fără pisici și m-am gândit odată că sigur și fără șoareci. Stupii din fundul curții cu viața lor concentrată ocupau prea puțin din acest vid peste care asfințea luna și ardea soarele, un teren plat și izolat de la marginea târgului unde nu se va clinti niciodată nimic. Începea să scadă arșița în acea după-amiază iar automobilul Colonelului lipsea. Cred că mai ales aceste absențe adăugate mă atrăgeau magnetic acolo și veneam ca la o întâlnire obligatorie.

Câteva tufe țepoase de lemnul câinelui, chiar sub gardul terenului nostru de sport, și iarba necosită prin care mă târâsem mă protejau în caz că s-ar fi ivit cineva. Trecând agale pe uliță, ca și cum aș fi fost la plimbare, verificasem înainte cu atenție: după scândurile date cu dohot gros nu erai vizibil din curtea vecină. Nu era posibil, ar fi trebuit să vină cineva la un metru sau și mai puțin și să privească din partea opusă, exact ca mine, cu nasul lipit de crăpătura dintre scânduri. Greu era doar să te furișezi până acolo, să-ți ocupi locul. După aceea, puteai sta oricât, nu-ți avea nimeni grija. De câteva ori, culcat pe burtă și mestecând plictisit o frunzuliță amăruie de cimbrișor copt la soare, m-a furat somnul. Mă trezeam alteori vorbind singur sau mă jucam în imaginație cu marea, visam cu ochii deschiși malul mării din partea unde se sfârșesc docurile iar apa are pete scânteietoare de ulei care parcă scot pe val mici flăcărui albastre. Şi e ciudat: tocmai locul de care ai fugit ca de dracu’ îți dă, când ți-l amintești, sentimentul tânguitor pe care nu-l vei putea nicicând descrie ca să-l înțeleagă și altcineva. Mă mai gândeam altădată, venindu-mi în fire, că ar trebui să mă rușinez de aceste jocuri pentru cei mici. Pentru că aveam 12 ani împliniți și știam tot atât cât apucă să învețe un om normal într-o sută de ani.

Abandonasem de câtva timp poarta de fier dinspre ulița mare, după ce mă găsise acolo directorul, domnul Obadă. Era într-o zi la amiază, răsunau bufniturile mingii pe terenul de sport iar eu, dincoace, singur, căscam gura la harabalele încărcate din care se descărcau coșuri în piață, la câțiva pași. Directorul, pe care m-am prefăcut că nu l-am auzit apropiindu-se, mi-a pus mâna stângă pe cap – în dreapta fiind mâneca goală a cămășii, înnodată la mijloc – și am fost sigur că știe ce înseamnă pentru un copil să stea la gard, singur. N-aveam nevoie de mila nimănui dar nici nu cred că el simțea vreo milă pentru vreunul din sufletele celor din orfelinat. Știam doar atât: că de departe, stă cu ochii pe mine, e ca un vânător care încă amână. Toți militarii din lumea asta sau foștii militari, pe care-i recunoști imediat, vorbesc la fel, mai ales cu inferiorii în grad cum era pentru el un copil. Voce uscată și o economie de sunete care să nu zgârie.

– Îți place în România, hlopeţ? s-a interesat el și mi-a răsucit capul cu stânga spre el, ca pe un capac, pentru a mă putea privi în ochi.

Deși vorbeam încă rău, îmi găseam greu cuvintele, și nu totdeauna pe cele care se potrivesc, știam atâta românește cât să înțeleg asemenea întrebări, dar din primul impuls am gândit răspunsul rusește înainte de a realiza că e la fel în amândouă limbile.

– Da, am spus scurt, iar el și-a retras mâna.

A mai stat lângă mine, tăcut, câteva clipe, clătinând din cap sau făcând semn cu brațul la saluturile trecătorilor. Nu mai era nimic de adăugat și cred că el hotărâse asta, tot militărește, iar eu l-am imitat pentru că îmi făcea plăcere. Dar ce înseamnă să-ți placă ceva la un om?

Prima mângâiere din viață pe țeasta tunsă la zero venind din partea unui fost militar, aspru ca șmirghelul și cu care nu îndrăznea nimeni să glumească era ceva foarte ciudat și m-a făcut să mă zbârlesc. Un bărbat uscat și ciung, neînstare de slăbiciuni. Întrebarea era și ea ciudată, una la care nu mă așteptam și încă nimeni nu mi-o adresase.

Grănicerii insistaseră din prima clipă să le spun dacă știu persoane care trec arme, sau altceva decât arme, dincoace de Nistru. Nu știam, curiozitatea lor mi se părea prostească. Cine se întovărășește cu un copil ca să trambaleze arme? În Rusia, dincolo, erai împușcat pe loc și pentru un pistol ruginit cu butoiaș. Venise acolo, la postul de pază de la graniță, pentru mine, în afară de traducător, și un civil care nu scotea o vorbă, mulțumindu-se doar să asculte, însă cine cunoaște lumea din port, care-i o probă de foc pentru neproști, își dă seama imediat cu cine are de a face. Asta a fost la început, câteva zile după ce m-am predat. N-aveam absolut nimic de ascuns care să-i intereseze, în tot cazul nimic în legătură cu armele și cu cei care le aduc în România, dar nu părea nimeni dispus să mă creadă. De ce fugisem atunci din Rusia? Mereu asta voiau ei să știe. Am răspuns la fel de zeci de ori, cu toate că din alte întrebări reieșea că nu mă cred în stare s-o fi făcut singur. Dacă cumva fusesem cu mai mulți, de care, eventual, mă rătăcisem, cine erau aceștia? Cine ne trimisese? Unde trebuia să ajung? La ce adresă? În ce direcție aș fi luat-o, dacă le scăpam printre degete? Era încă una din prostiile care se strecoară anume în orice interogatoriu, numai că nu erau pentru mine astfel de viclenii de doi bani. La un moment dat, civilul tăcut dispăru, proba cea grea trecuse, așadar, cu bine.

La poliție, după aceea, luaseră totul de la cap, adăugându-se un singur lucru nou: dacă sunt prost sau fac pe prostul… Aveam mai mult de zece ani de școală a vieții la Odesa, în mahalaua Moldovanka, unde și pentru mai puțin te alegi cu gâtul tăiat ca un pui de găină dar și unde se vorbesc toate limbile pământului. Acolo învățasem și alte cuvinte românești pe lângă pulă și pizdă, acum începeam să înțeleg destul de bine ce se vorbește, dar asta rămânea deocamdată secretul meu. Contam pe oboseală, auzisem regula asta de la niște vagabonzi coborâţi la mare din Caucaz și mi-am amintit acum. Numai cine e de oțel nu obosește și nu abandonează. Or, eu sunt de oțel, spre deosebire de toți cei din jur. Stali.

Când am ajuns, în cele din urmă, aici, la orfelinat, pe director nu-l interesase decât să nu am păduchi. Un copil fugit de la ruși trebuie neapărat să aibă măcar râie sau tebece și să scuipe sânge, asta o repetau toți. Cu domnul Obadă erai însă obligat să te înțelegi fără întârziere și, cu toate că nu era doctor, se lămurise pe loc ce e cu mine și m-a lăsat în pace. Mă urmărea totuși, de asta îmi dădeam seama atunci când îi întâlneam privirea atentă de vânător care te-a prins în cătarea puștii. Era însă imposibil să ghicești ce vrea să mai afle. Fusesem de altfel dezbrăcat și controlat medical amănunțit de ceilalți, înainte, dar mi-am dat seama că nu plămânii mei îi interesează, ci dacă nu cumva sunt tăiat împrejur. Am râs, în sinea mea. Asta orice copil o știe că nu poate fi ținut secret, de când își scoate prima oară hainele ca să sară în apă, la înot. N-avusesem niciodată păduchi, dar m-au tuns. E slab, l-am auzit pe un doctor, dar fără semne de rahitism. Nu tușeam, aveam ochi sănătoși și auz muzical. Nu păream prost. M-au expediat la duș, cu un calup de săpun și ștergar.

Nu exista nici un motiv care să mă ție aici cu forța și de câte ori îi întâlneam directorului privirea găseam confirmarea în licărul ei rece: știa. Însă din ce visasem să fac cândva nimic nu se regăsea în viața mea la orfelinat, unde mă sileam doar să nu atrag atenția, să rămân invizibil, care e altă regulă învățată în port, și așteptam ca într-o gară unde niciodată nu va sosi vreun tren. Şi totuși puteam fugi oricând, nu doar noaptea după ce lumea doarme și se ajunge în câmp cel mult în jumătate de oră. Numai că nici să fug nu doream iar el de asemenea știa asta, fără să mă mai descoase ca grănicerii. Asta, până s-a ivit Colonelul.

A fost într-o zi de lucru, la amiază. Cred că în mai.

Ca în orice piață din lume, și acolo cea mai mare gălăgie era în înghesuiala din zori când se descarcă la tarabe coșurile mari cu legume și pește și vin bidoanele cu lapte proaspăt muls, dar și oale de lut cu smântână dulce. Puțin după asta încep să vină slujnicele la cumpărături și odată cu arșița, spre prânz, piața amorțește, după care, încet-încet, începe să se golească. Cam atunci venisem și eu la locul meu de la poarta curții din față unde îmi plăcea să întârzii, pentru că de acolo se vedeau bine toate. La o căruță, pe care o observam, tocmai încărcată cu ce se strângea de pe tejghea din ce nu s-a vândut, caii erau nărăvași. Acea căruță, întoarsă pe loc îngust, agățase și răsturnase nu știu precis ce anume, în înghesuială fiind încă două căruțe care așteptau să poată trece și ele pentru încărcare. S-au auzit câteva voci răgușite amenințând. Încăierarea a izbucnit imediat după asta, deodată cu țipetele ascuțite ale femeilor, în timp ce una din căruțe, probabil cea cu bucluc, a fost dată înapoi și oprită de-a curmezișul uliței. Automobilul a apărut și el tot atunci, silit să se oprească până se face loc și, într-o clipită, a fost o schimbare pe care nu se putea să n-o iei în seamă: dintr-odată, femeile au amuțit, s-a făcut liniște pe toată ulița, nu doar între tarabe, ghemul celor încăierați s-a desfăcut și el, ca prin farmec, cineva s-a năpustit împleticindu-se spre cai și căruța s-a urnit din loc, a tras pe margine. Manevrele n-aveau nimic neobișnuit. Ciudate, nefirești erau rapiditatea și tăcerea care se lăsase. Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca și cum nici n-ar fi existat o poticnire, automobilul descoperit a trecut chiar pe sub nasul meu, ca la defilare, mai departe, iar la volan era bărbatul ras pe cap și ars bine de soare.

Dacă-l vedeai de la distanță, mergând pe jos, așa cum l-am văzut eu într-una din zilele următoare, Colonelul era un moș cu pălărie țărănească de pai și ochelari negri cum au doar orbii. Tocmai pleca la fluturi, cum se șoptea în urma sa, avea plasa de tifon într-o mână și traista din pânză albă în care-și ținea cutiile pe umăr și mersul de militar, spinarea țeapănă iar eu m-am luat tiptil după el, furișându-mă printr-o gaură în gard ochită de mult. Necunoscutul cu ochelarii lui îmi amintise de orbul care cânta la harmoşka pe un scăunel undeva lângă port și era tot o siluetă de care nu-ți poți dezlipi privirea. Cu Colonelul față în față îţi reprimai însă impulsul imaginar de a-i arunca o copeică în talgerul de cositor dintre picioare, pentru că era și o clipă când dacă îi întâlneai ochii prin sticla ochelarilor ceva se citea în ei foarte clar. N-ai ce căuta aici, vezi-ți, copile, de treabă…!

Nu era greu de aflat ce știa toată lumea din târg. Casa Colonelului cu automobilul descoperit, peste care se arunca uneori o prelată, acăţarii din fundul grădinii și tufele de nalbă de doi metri, fântâna și stupii erau acolo cu mult timp înainte de a fi fost adus eu la orfelinat. Văzusem zeci sau sute de automobile până atunci de toate felurile, apărând cu viteză mare și tăindu-și cale prin mulțimea care sare la o parte țipând sau trecând stingher, în depărtare, pe un drum de stepă și lăsând în urmă nori uriași de praf galben și nu mă minunam ca ţărăncile care vând cireșe în piață. Mulți nu credeau că are 72 de ani împliniți, cum se vorbea despre el, eu însă învățasem că există bărbați în putere și la peste o sută de ani. Adevărul e că nici eu nu știu prea bine de ce mă apropiasem de celălalt gard al curții, din capătul terenului de sport, și de ce mi-am lipit nasul de crăpătura dintre scânduri.

Eram în ascunzișul meu din iarbă când am recunoscut zgomotul motorului, peste puțin Colonelul cobora să-și deschidă porțile. Asta se întâmpla în ziua când nu-și luase nici pălăria, nici ochelarii, umbla cu ţeasta rasă, pârlită, maronie și strălucind de sudoare și, după ce și-a scos și cămașa, se vedea că are o piele tăbăcită, ca a hamalilor, și pe spinare și pe piept. Nu-și arăta vârsta însă nici de aproape. Directorului nostru, Colonelul îi fusese comandant pe front, în război, dar când se găseau alături era greu să spui care din ei doi e bătrânul și care mai tânărul. Colonelul era uscățiv – cu două degete mai scund ca directorul –, fără nimic în plus sau în minus care să conteze, să atragă atenția, adică aşa cum ne va învăța el că e de preferat într-o viață care, și ea, trebuie să-și arate spre lume fața cea mai neînsemnată cu putință. Cea mai insesizabilă.

Am socotit: domnul Obadă îl vizita pe Colonel după câte o absență mai lungă. De două ori pe lună sau și mai des, venea cu briciul să-l radă pe cap. Întâlnirile lor aveau loc totdeauna în curte, vreau să spun că nu se trăgeau la umbră, cum se obișnuiește, cu un pahar de vin, să povestească în tihnă. Săpunitul și rasul cu briciul în stânga, cu care se descurca perfect, durau puțin iar discuțiile la fel. Auzisem destule povești despre viața din tranșee, alta decât cea de afară, de la lumină, cu alte reguli. Aici nu era însă război și nici urgența nu era ceva s-o măsori și s-o recunoști. Era ca și cum și-ar fi transmis un ordin telegrafic, cu conținut fix, la care nu mai sunt necesare comentarii și explicații.

Așa se face că știam tot ce e important. Şi nici nu trecuse prea mult. De după poarta cea mare, stând nemișcat ca să nu atrag atenția, urmărisem aproape zilnic aceeași forfotă a uliței sub cerul decolorat și aceleași voci care răsună ca dintr-o fântână adâncă, fără ecou. Aveam însă răbdare. Oameni și case, câteva dughene care nu mă ispiteau cu nimic, turla de tablă ruginită a bisericii. O vreme, când ajungeam într-un loc nou, eram atent la deosebiri. Târgurile, mai ales cele aruncate departe de mare, seamănă însă izbitor între ele și la culoare și la miros. Între Rusia, despre care știam destule, și România, unde am fost cărat pe sus dintr-un loc în altul, învârtindu-mă parcă în cerc, până să fi fost depus la orfelinat, mai era însă și deosebirea de la mare la mic în toate privințele. De altfel, cine a deschis ochii și a învățat tot ce știe la Odesa, se va uita de sus în jos la lumea de dincoace de Nistru. Uneori mi se părea că știu chiar prea multe. Atât de multe care nu-mi sunt de nici un folos. Cunoșteam toate intrările secrete sub Odesa unde puteai ajunge doar dus de mână de călăuză. Sunt locuri întunecate despre care se spune că seamănă cu un mormânt de unde nu e deloc sigur că vei găsi calea de întoarcere spre lumină și, la lumina torței, am călcat printre oasele celor care au sperat zadarnic că se vor salva acolo. Le-am învățat rapid pe toate, așa cum alții învață alfabetul. Am scăpat teafăr și liber, neprins, de câteva ori, datorită acestei învățături. Acolo, într-o iarnă, de la alți fugari ca și mine, am aflat despre regula tigrului galben din Munții Altai. Pare o glumă și o prostie, dar numai cine o știe scapă pentru totdeauna de frica de moarte. La ce-mi folosesc toate astea acum? mă întrebam uneori continuând să urmăresc atent forfota de pe ulița mare, cu toate că știam prea bine răspunsul. Undeva, după colț, era primăria, alt loc unde fusesem dus să se uite câțiva bărbați asudați la mine, ca la urs. Într-acolo treceau în câte o sâmbătă sau duminică după-masa slujnicele, mergând la brațetă câte trei, patru, într-o plimbare prelungită până la grădina de tir. Fetele chicotesc fără rost, prostește peste tot în lume. Nu mă uitam după ele cu plăcerea și interesul altora. Bălegarul de cal rămas în urma trăsurilor se coace în praf și face viermi roz și miroase la fel de iute, și el, peste tot. Şi aici, și la malul mării ninge la fel în martie cu puf lânos de la plopi. E absolut identic liliacul, la fel trandafirii galbeni agățători. N-aveam nici un regret, nu mă chema nimic deosebit înapoi.

Între timp, proba greutăților trecuse și ea cu bine. O lume străină nu e totuși o probă mai complicată decât să te descurci cu literele unui nou alfabet, să le citești și să le scrii. Şi nici mult mai greu decât să înoți sub apă, tras de curenți, noaptea și agățat de un buștean pe care ai pus legăturica unde sunt pantalonii și o cămașă. Şi să ieși fără zgomot pe celălalt mal, să simți sub tălpi pământul rece al țării străine, despre care cineva îmi povestise că e presărat cu capcane de lup cu arc de oțel îngropate sub frunze sau în nisip. Umbra periculoasă mai apărea uneori în câte un vis, dovadă că existase și de-a-ndăratelea, dar la lumina zilei nu mă gândeam la ea și nici într-un caz când pândeam la poartă. Astfel că ulița mare, cu toate casele de pe o parte sau cealaltă, le-aș fi putut descrie, din memorie, fără greșeală, la fel vocile, chiar și de la distantă, pe care le recunoșteam după un singur cuvânt. Știam, încă de la prima ieșire cu bilet de voie în oraș, toate încuietorile, din care singura complicată – atât cât se vedea de la distanță de zece metri – era broasca nemțească cu miez de oțel probabil mai complicat de la ușa băncii. Deși trecusem pe acolo doar de două ori, fără să intru, aş fi putut să urc cu ochii închiși în clopotniță. Învățasem cum sună roțile sacalei lui moș Horoba, diferit de cele ale vreunei căruțe încărcate care trece tot spre piață. Știam că vine, încă înainte de a da colțul. Recunoșteam caii de la fiecare trăsură și pe întuneric, noaptea, după fornăitul răsunător care se aude din pat, dar și câinii care latră la lună și în ce curte și încă multe altele, mai multe decât oricare din copiii născuți aici. Orașul se termina brusc cu câteva coșmelii înghesuite una în cealaltă, de la care se ridica uneori un fir subțire de fum. Veneau apoi șleahul cu colbul gros de două palme, pustietatea dealurilor arse de soare și orizontul ca un tăiș de sabie în depărtare. Poate avusesem noroc, și mă gândeam și la asta adesea: un târg mic, unde-i cunoști chiar și dacă nu-i știi pe nume pe toți din jur e exact locul pe care-l visasem, să rămân îngropat aici până când se va arăta și pentru mine semnul cel bun, să învăț tot ce va deveni necesar mai târziu, să adun ca hârciogul de stepă rezerve pentru pasul hotărâtor, care își va avea sorocul și el cu siguranță într-o bună zi. După ce nu-mi interzisese iar eu reveneam mereu la poarta mare de fier, locul meu preferat, directorul Obadă ar fi devenit bănuitor dacă i-aș fi spus că mă joc astfel de unul singur. Dacă i-aș fi spus că acesta e exercițiul meu de putere, m-ar fi crezut tâmpit sau nebun.

Prima oară când l-am văzut pe Colonel, nu știu ce, dar altceva decât frica a făcut să mi se răcească pielea: trebuia să mă fac cât mai mic, dacă se poate invizibil și am sperat că nu m-a observat. Abia după ce a trecut de mine și s-a îndepărtat, mi-a părut rău că n-am țâșnit ca să-l urmăresc.

Nu vreau să descriu mai în amănunt această curiozitate. Dar era ca și cum trebuia să mă verific, un fel de examen obligatoriu dat cu mine însumi.

Data următoare eram pregătit. Planul îl făcusem cu de-amănuntul, de câteva ori l-am și visat, și era exact cum trebuia să se întâmple: pălăria țărănească din pai de secară, cu boruri largi și ochelarii negri de orb, plasa de fluturi cu coada ei lustruită, cum au biciuștile vizitiilor găgăuzi, și traista de pânză în care deocamdată nu știam ce păstrează

Așa că, imediat ce a trecut de locul unde stăteam în acea zi, m-am repezit spre spărtura în gard. Nu era nimeni să mă vadă, a fost simplu. Pe uliță, ascuns în mulțime, m-am luat după el prefăcându-mă negrăbit, ca unul care pierde vremea fără rost și cască gura în stânga și-n dreapta. Bănuiam că nu se va opri la piață și nu m-am înșelat. Dădusem eu, în schimb, târcoale pe acolo, căci mirosurile care se simt de departe te fac să înghiți în sec, pofticios. Vânzătoarele venite cu smântână și lapte din sat, mai ales rusoaicele gureșe cu curul mare ca o pernă, mă știau. De acolo, de la tarabe, primisem odată un pumn de cireșe și altădată un măr văratic, cu miez făinos și dulceag, însă acum am făcut în așa fel să nu mă ia nimeni în seamă. Simțisem precis despre Colonel că nu e dintre cei care dau o raită prin piață, fără să cumpere ceva, prefăcându-se doar interesați și nu m-am înșelat. Nu interveni, așadar, nici acolo nimic care să-i abată atenția spre mine și să bage de seamă că mă țin scai de el.

Vania Golașul e cel care-l zări de departe pe Colonel și se năpusti pe ușa deschisă, din frizerie, să-i iasă în întâmpinare. Nu-mi plăcea, la Vania, atunci când venea să ne tundă, mirosul greu și acru al răsuflării, de ceapă și spirt îndoit cu apă. Cred că își știa defectul și el și se opri prevăzător la doi pași distanță. Eram prea departe ca să-mi dau seama ce vrea, dar era limpede că i s-a adresat în românește. Colonelul se oprise și el și i-a răspuns scurt, câteva cuvinte. Mi-am dat seama, și am avut confirmarea și mai târziu, că știa să vorbească și cu bețivii și cu nebunii pe același ton în care autoritatea e subînţeleasă. Vania, oricum, începuse să spună ceva strigând în gura mare, însă după puțin l-am văzut râzând fericit, ca și cum ar fi prins o mare ocazie. Cred că îndruga niște cuvinte aiurea care-i veneau atunci, pe loc, ca și cum ar fi recitat o poezie pe scenă, în fața unei săli pustii. M-am ascuns după colț, așteptându-l să termine și încercând să ghicesc ce va fi mai departe.

Frizeria lui Vania Golașul se afla într-o intersecție, nu departe, unde de obicei veneau trăsurile cu care străinii străbăteau cei douăzeci de kilometri până la gară, să stea la umbră sub șirul de tei. Imediat, cum o iei la dreapta, câțiva pași mai departe, era sala unde se dădeau filme duminica și, peste drum, era sinagoga. Tot acolo se afla casa doctorului Rauch, cu firmă la intrare, deasupra ușii, și cele mai frumoase perdele la geamuri de după care, vineri seara, se ghicea licăritul pâlpâitor al lumânărilor: trecusem și pe acolo, o singură dată, ca să-mi fac o idee. Casa învățătorului Filat era în direcția opusă și o cunoșteam pentru că acolo locuia cu chirie directorul Obadă. Nevasta învățătorului lucra la Poștă, aveau doi copii, Mihăiță și Oltiţa, un cățel, Samurache, și niciunul din ei nu părea să aibă ceva în comun – așa cum nu ai cu un dulap gol – cu fostul militar ciung, care vine acasă doar ca să doarmă. Un om fără păcate de care să-ți poți da seama și pe care nu știi de unde să-l apuci. În nopțile cu zăpușeală de la începutul verii, dintr-o livadă vecină cu cea unde diminețile se jucau Mihăiță și Samurache, țâșnea domnul Dulfu, fost notar cândva și pe care-l lăsase nevasta. Venea spre piață vorbind singur în întuneric, strigând și cântând răgușit, până îl dobora somnul. Şi știam și locul unde se trântește în iarbă să doarmă, lângă bazinul de răcire al uzinei electrice, peste drum de grădina de tir.

Ce a urmat la întâlnirea celor doi în față la frizerie s-a petrecut foarte repede, într-o secundă. Salutul milităresc al lui Vania, la care observasem dinainte că e nesigur pe picioare, mai întâi. Colonelul nu cred că i-a răspuns, salutându-l și el, fie și dacă era un gest glumeț de bețiv, la care nu se supără nimeni. Oricum, ce era de spus, dacă putem presupune așa ceva, fusese spus. Mă mai întrebasem înainte, ca unul care cunoaște doar ziduri și caldarâm, în afară de mare, dacă există un loc anume unde să prinzi fluturi. În dreapta, după uzina electrică erau dealurile și stepa. După grădinile de unde ieșea domnul Dulfu, în cealaltă direcție, urmau, la două sute de metri, cimitirul și crucile lui văruite. Unde se află locul unde, ajungând, vei găsi cu siguranță niște fluturi, ca să nu zici că ai făcut atâta drum degeaba?

Secunda trecuse și, când mi-am luat seama, Colonelul nu mai era. Chiar dacă e incredibil și absurd, dispăruse. Din locul unde mă pitulasem se vedea perfect în toate direcțiile: nu era nici o urmă de pieton cu ceva care să semene a biciușcă într-o mână și cu pălărie țărănească de pai pe cap. Cam așa a fost prima oară.

2.

Domnișoara învățătoare Halip știa rusește destul de bine, o auzisem vorbind din gât, aspru, cum vorbesc tătarii, dar mie, din capul locului, nu mi s-a adresat decât românește

– Elevul Antonescu Ion nu vorbește, mi-a explicat ea când m-a dus de mână, ca pe o păpușă, spre ultima bancă unde era locul liber. Nu poate, a mai simțit ea nevoia să precizeze, urmărindu-mă prin sticla foarte groasă a ochelarilor, care-i deformau pupilele și-i dădeau o expresie de mască. Înțelegi?

Folosise cuvinte simple, rostite clar, răspicat, dar avea și răbdarea să repete când e necesar. Ținea să-mi arate locul meu de aici înainte, care va fi lângă elevul căruia ceilalți îi spuneau Mutu: un rus și un mut, cuvinte pe care ea le evitase. Amândoi în banca din fundul clasei.

– Înțeleg, am spus.

Viitorul meu vecin privea fix drept înainte, neinteresat nu doar de prezența mea ci de tot ce e în jur. Auzea perfect, poate chiar prea bine, aflasem dinainte de la ceilalți care săriseră să mă pipăie și să mă descoase. Era desigur mai înalt, cu trei ani mai mare, cu o figură bălană de popă, cum sunt pe cărțile de joc și când i-am dat un ghiont eram pregătit să-mi răspundă la fel:

– Poți să-mi spui și tu Rusu.

Însemna că-i voi spune Mutu, cum s-a și întâmplat o perioadă, celălalt nume al său, cel din acte, fiind prea complicat pentru gustul meu. Nu s-a repezit la bătaie ca alții, mai vechi în orfelinat și care mă botezaseră Rusu cu de la ei putere, n-a făcut semn nici da, nici nu și am simțit, chiar din acea clipă, că poate vorbi, dar nu vrea și nici n-o să vrea vreodată.

Mutu, care avea să fie primul Vasilică, fusese adus și predat la orfelinat de un podgorean milos, după ce niște oameni îl găsiseră în pădure. Copilul nu vorbea și nu știa nimeni să spună ce e cu el și poliția n-a reușit nici mai târziu să-i dea de urmă, de unde vine și al cui poate fi. Orfelinatul „Regina Maria” avea reguli stricte de la care nu exista abatere, însă domnul director Obadă, cu tot felul lui uscat și milităros, acceptase mica ființă umană sălbăticită și fără nume și-l pusese imediat în porție. I se scoseseră zdrențele, cum se făcea cu toți adușii, și, după chemarea lui Vania, care-l tunsese la zero, fusese expediat la spălător. Aproape toți nou-veniții, la proba cu apă fierbinte și săpun care intră în ochi și ustură, deveneau violenți și se împotriveau, țipau și mușcau. Mutu acceptă cuminte și tunsul și spălatul și schimburile curate și-și tăie singur unghiile cu foarfeca, după ce i se arătă doar o dată cum se face. Cu această ocazie se stabili că nu e surd, ca alții, adevărații surdo-muți, dar nu reuși nimeni să-l clintească din muțenia lui, nici cu binele, nici cu bătaia. Înțelegea însă totul, pe loc, chiar și ce e sau pare complicat pentru o minte de copil, și asta l-a făcut pe director să nu-l expedieze în altă parte, cum se vorbise inițial. A insistat să-l creștineze în bună regulă, la biserică, și pentru asta i-a fost naş, adică a fost cel care a dat răspunsurile preotului: botezat Ion, nume la îndemână, întrucât se nimerea să fie pe aproape în calendar ziua unuia din numeroșii Sfinți Ion, iar nume de familie, cel trecut după aceea în scriptele orfelinatului, la inspirația nașului, a fost Antonescu, după numele unui ofițer ceva mai tânăr ca el, cunoștință din război sau de după aceea, zicea el, și căruia îi păstra bună amintire.

Când am ajuns acolo, mutul Antonescu Ion, viitorul Vasilică, avea vechime și trecuse în clasa mare a celor care știu scrisul și aritmetica, unde am fost dus și eu, după ce se lămuriseră ce știu și de câtă râvnă sunt în stare. Se înzdrăvenise, față de cel despre care se povestea că la început era doar piele și os. Şi crescuse, între timp, era aproape de două ori cât mine, dar, atât cât l-am putut măsura cu colțul ochiului, mi-am dat seama că, la bătaie, l-aș fi învins. Nu foarte ușor, dar l-aș fi doborât. Scria cu stânga – și se-nțelege că lovea cu stânga – cum nu mai văzusem pe unul la fel. Nici nu știa să zâmbească, și poate ăsta era restul sălbăticiei aduse din pădure, iar când era obligat să spună ceva cu gesturi nici nu scotea mugetul tânguitor al muților adevărați. Pentru el, eu eram ca și cum i s-ar fi pus un cufăr gol alături. Şi nu doar eu.

Şi totuși semănam, mai mult decât seamănă între ei toți orfanii din lumea asta. Trecerea mea peste Nistru, din Rusia, păruse tuturor neverosimilă și ar fi fost și suspectă dacă aș fi fost mai mare. Mă predasem grănicerilor, cum știam că se face, însă de la ei drumul până la orfelinat fusese ceva mai complicat decât al mutului cules din pădure: avea el ceva în minus sau în plus față de mine, ceva despre care nu se poate spune cât contează. Asemănarea e însă că, la fiecare din noi, ceilalți copii se uitau ca la niște fiare abia scoase din cușcă. Alt punct comun, care ne și despărțise curând, e că niciunul din noi n-avea nevoie de prieteni și ajutoare nici ca să învețe, nici să se joace cu mingea pe terenul de sport, să se hlizească înghiontindu-se și fugărindu-se prostește. Gândesc acum: știam amândoi ceva care te scoate definitiv din coconul dulceag și călduț al copilăriei adevărate.

Mutu nu zâmbea și nici nu observa ce e în jur, nu mă simțise că stau ascuns după grad, la câțiva pași, nici când l-am zărit lângă automobilul pe care îl spăla cu cârpe și apă de la fântâna de lângă stupi. L-am urmărit cu un început de invidie rea, încercând să-mi imaginez pe ce cale ajunsese el să se încrucișeze cu Colonelul și cum anume se pusese de acord cu el asupra unei lucrări pe care încă nu mai văzusem s-o fi făcut și altcineva. Burduful de pânză cauciucată care, când se desface, ca la trăsurile elegante, devine acoperiș, fusese strâns și de spălat rămâneau doar părțile metalice, iar aici el îşi făcea treaba migălos și cu negrabă. Încet-încet, de sub praful gălbui adunat de pe şleahurile pe unde gonise cu maşina Colonelul, ieşea la iveală negrul strălucitor ca oglinda, de care atunci luam cunoştinţă şi eu. Vreau să spun că spălarea se dovedea utilă ca orice înfrumuseţare, mai ales cu o mână de meşter antrenat să desfacă ceasurile în bucăţele şi să le pună după aceea la loc. Vârât în ascunzişul de sub tufele de lângă gard, am stat să mă uit la el mai bine de o oră, judecând după soare. În cele din urmă, văzând că n-are de gând să termine, mi-am pierdut răbdarea, m-am ridicat şi am plecat. Ca să te uiţi până la capăt la Mutu când face ceva, trebuia să ai aceeaşi sârguinţă neobosită de nebun ca şi el. Aflasem şi asta, însă fără să-i acord vreo importanţă.

Până să ajung eu în bancă lângă el, trecuseră câţiva ani şi Mutu apucase să dreagă un ceas cu cuc, ajuns în mâna lui din întâmplare, după ce fusese aruncat la gunoi, reparase şi motorul pompei de apă, căruia nimeni, până atunci, nu reuşise să-i găsească leacul. La ceas venise lumea să se uite ca la o minune, cum, la oră fixă, păsărica gălbuie iese din cuşcă şi cântă de exact atâtea ori câte arată acele ceasului. Primise şi alte ceasuri, mai mari sau mai mici, reparate toate, astfel că, de la naşul său, directorul Obadă, avea de mai mult timp permisiunea să meşterească pe un colţ de masă în subsol unde mai erau spălătoriile şi atelierul de lăcătuşerie şi de unde nu ieşea la lumină decât scos de foame. În cele două clădiri cu etaj, moştenite, după război, de la ruşi, cu tot cu curtea, până la gardul de scândură, văruit în fiecare an, înainte de Paşti, pivniţele erau locul cel mai ciudat. Fusese acolo închisoarea cazărmii, celor mici le era frică să coboare treptele, dar nici alţii nu o făceau cu plăcere. Nopţile, înainte de somn, în dormitoare se povesteau multe, iar eu începusem să înţeleg aproape tot. În pod, sub grinzi, se afla un culcuş de bufniţe. Directorul Obadă le proteja, pentru că bufniţele stârpesc şoarecii. Din pivniţe răsunau noaptea scărţâiturile uşilor în balamalele ruginite. Cineva spunea că se aud şi gemetele soldaţilor ruşi morţi în chinuri în pivniţă şi cei mai mici, mai fricoşi, îşi trăgeau pătura peste cap speriaţi. Asta fusese de mult, pe vremea ţarului. Gemeau şi deschideau uşile ca să iasă strigile, pentru că doar ele rămăseseră aici, înafară de ziduri şi de aleile pavate cu piatră cubică. Se mai povestea că Regina românilor ne trimite din când în când câte un rând de aşternuturi albe, care, la primire, erau ştampilate pe un colţ cu stema cu coroană a orfelinatului iar asta era o poveste verificabilă. De la Regină era şi icoana mare cu Sfântul Gheorghe călare şi balaurul din sala de mese. Toate astea îmi plăceau, fără să le acord nici lor mare importanţă, însă, când am coborât prima oară, am simţit vag o oarecare nelinişte, de care m-am şi ruşinat în aceeaşi secundă. Era ziua când se aprinde focul la cazane şi tot ce e ştergar sau buleandră, izmene şi cămăşi băieţeşti, obiele, dar şi cearşafurile Reginei, era opărit cu leşie clocotită şi după primii paşi pe treptele care coboară am recunoscut ca familiar, rusesc, ştiut din copilărie şi apoi uitat: damful ud şi aburul fierbinte, mirosul de cârpă şi de fier ruginit, poate şi respiraţia grea a pereţilor vechi de piatră. Undeva, în faţă, răzbătea lumina de afară printr-o ferestruică de aerisire. Pe uşa atelierului atârna însă lacătul mare, turcesc, scos la iveală tot de Mutu, care-l făcuse să strălucească, dar îi fabricase, uluindu-i pe toţi, şi cheie potrivită. Am tras în piept aerul dulceag, ezitând în obscuritate: eram în stare să fac acelaşi lucru, chiar şi fără sârma de oţel trebuitoare la îndemână. De ce ezitam? Pentru că asta era arma mea, marele secret, şi ţineam să nu-l divulg grozăvindu-mă fără rost, prosteşte. Încă nu dădusem în România peste o minte care să merite să mă cunoască.

Am revenit târâş la locul de pândă după două zile şi Mutu era şi el dincolo de gard. Automobilul rămăsese tot tras la umbră, nu departe de fântâna cu roată, iar cei şase stupi din fundul curţii şi tufele uriaşe de nalbă, şirul de salcâmi tocmai daţi în floare erau în fundul curţii. Colonelul, pe care îl urmărisem în alte dăţi intrând în casă sau deschizând larg porţile ca să plece, sau lucrând la stupi, cu mască şi afumătoare, lipsea. Şi mi-a trecut prin cap că de data asta plecase pe jos după fluturii săi şi-l lăsase pe primul său Vasilică aşa cum îşi lasă părinţii copiii cu o jucărie la îndemână ca să aibă ocupaţie pentru mâini şi să nu se apuce de prostii cât ei lipsesc. Mutu montase la loc apărătorile roţilor şi farurile, scoase data trecută din locaşurile lor şi meşterea ceva vârât sub burta maşinii. Abia acum, fără el la vedere, mi-am dat seama ce e într-adevăr straniu acolo. Era o casă la care urmele care înseamnă viaţă fuseseră ascunse, sau erau în aşa fel dispuse încât să rămână inaparente, oricât insistai să le descoperi. Mutu zăbovea şi, aşteptându-l să iasă de unde se vârâse, am încercat să-mi imaginez pe ce cale ajunseseră faţă în faţă Colonelul şi el şi cum se puseseră de acord asupra unei lucrări pe care n-o încredinţezi oricui. Dar era ca o problemă fără rezolvare. Atât că acum apăruseră şi sculele speciale, înşirate pe o cârpă unsuroasă lângă automobilul strălucitor.

Ce făcea Mutu acolo părea o joacă, cum fusese şi repararea ceasului cu cuc. În tot cazul, un scop anume nu era sesizabil, cu toate că între timp reuşise să desfacă bucăţi şi din ce se afla sub podeaua automobilului. Terminase destul de repede, după care se vârâse sub capotă, la motor. La lucrări de lăcătuşerie fină, cu mâinile goale, dar şi cu uneltele trebuitoare, când le ai, mă pricepeam şi eu şi cunoşteam riscurile care apar când trebuie să pui la loc ceea ce ai desfăcut în bucăţi. N-aveam însă voie să mă amestec, deşi de câteva ori mi-a venit să sar peste gard de enervare şi m-am stăpânit cu greu. Ca şi la ceasurile lui, despre care auzisem multe, Mutu lucra ca şi cum ar fi urmărit să intre în burtă, la maţele invizibile ale automobilului, pipăind şi deschizându-şi drumul înainte cu buricele degetelor până îl va înghiţi gaura neagră. Confirmarea, dacă mai era nevoie de aşa ceva, am avut-o la cină unde a apărut mânjit cu vaselină care nu se curăţă uşor de pe degete şi puţind a benzină. M-am dat lângă el ca să-l ajut la spălat. Cunoşteam prea bine efectele admiraţiei în gura mare şi ale linguşirii, ale vorbei mieroase, pe care o învaţă obligatoriu orice orfan singur pe lume ca să poată răzbi, ştiam şi să imit atât cât e necesar sinceritatea. Cunoşteam pe dinafară tot jocul unde nu se riscă mare lucru. De la înălţimea lui, slăbănogul, viitorul Vasilică m-a dat însă la o parte cu o strâmbătură ca pe un obiect care-i stă în cale.

În ziua următoare, tot doar cu automobilul strălucitor şi albinele, Mutu porni motorul şi o mică explozie răsună în curtea pustie iar după ea un norişor puturos de fum negru făcu să mi se usuce saliva în gură de emoţie. Când naiba le învăţase pe toate?

Întrebarea i-am pus-o la o altă vizită în beci, nedispus să renunţ, întrebare bine înmuiată în viclenia despre care eram sigur că nu va da greş. Ştia să se protejeze însă perfect – aici, semănam iarăşi – şi mi-a răspuns cu o privire care trece prin tine, nici da, nici nu şi mi-am dat seama că n-are rost nici să sar la bătaie şi nici să insist rugător. Nu era fiinţa de la care să scoţi ceva cu forţa, chiar şi dacă îi pui cizma pe gât. Fără nici o îndoială, eram învins. Şi a trebuit să fac pasul de retragere al învinsului, deşi nu-mi place şi nu se face uşor. Apăru însă tot atunci ca din cer şi viitoarea Maricuţă, prima, la drept vorbind, şi n-am mai avut răgaz pentru gânduri negre.

Alionka, aşa cum spunea că îi e numele de botez şi era strigată de celelalte fete, n-aveam să-i spun niciodată. Veni la un an după mine, culeasă de un jandarm din piaţă, unde fusese găsită dormind printre coşurile golite, sub o masă, şi dusă la post iar acolo a fost chemat urgent Vania s-o tundă, pentru că era plină de păduchi până-n ochi. S-a aflat că e dintr-un cătun din judeţul Ismail şi că fugise de acasă. Când am dat eu cu ochii de ea, se ştia că a fost luată de milă de doctorul Ghelber, slujnică pentru cele două gemene mici, ca două pisici grase, ale sale. Şi se mai spunea că atunci când te ia un doctor la el, înseamnă măcar două lucruri: că n-ai râie şi că nu tuşeşti şi nu scuipi sânge ca alţi vagabonzi. Foarte repede, fata reuşi să-i convingă pe cei mai bănuitori că e întreagă la minte şi se poate avea încredere în ea. Am văzut-o ducând coşul cu ştiucă prospătă după doamna doctorului Ghelber. I se încredinţa uneori şi căruciorul cu gemenele pe care îl împingea înaintea soţilor Ghelber, ieşiţi la plimbare. Umbla tot tunsă la zero, cu ţeasta rotundă ca o bilă pe care, de sub tulpanul de pânză albă, apărea puful gălbui ca de pui de găină, crescut ca lumea ceva mai târziu. Viitoarea Maricuţă nu era făcută să placă. Era slăbănoagă, numai piele şi os, ochi spălăciţi pe o faţă cârnă şi lătăreaţă, cu pomeţi de calmâc, după care-i recunoşti pe cei veniţi din vastok. Nu-mi plăcea, dar era aşa cum nu-mi plăceau niciuna din fetele care se perindau prin faţa porţii, slujnice care duminica îşi toarnă în cap o jumătate de sticlă de odicolon, e caraghios să întorci capul după ele şi să oftezi. Nu mă interesa! Prin ce anume îi atrăsese totuşi atenţia doctorului? m-am întrebat de multe ori, ulterior. Cum de a căzut zarul pe ea? Pentru că eu, privind de după poartă şirurile de fete ieşite să se plimbe la braţetă spre grădina de tir, nici măcar n-o luasem în seamă mult timp, ca la un examen unde n-ai cum trece cu vederea ceva dacă e într-adevăr deosebit şi merită atenţie. În schimb ea a recunoscut că nu mă slăbise o clipă din ochi. A evitat cu grijă să adauge motivul: eram piticul nemişcat de după poarta înaltă de fier…

O duminică mai specială lămuri până la urmă lucrurile. În acea zi, spre seară, târându-se pe lângă garduri beat mort, în drum spre casă, Vania Golaşul căzu în fund pe uliţă şi adormi chiar pe locul căderii, rezemat de poarta dincolo de care eram eu. Lumea care trecea pe acolo îl ocolea nepăsătoare, ştiind că din asta nu se păţeşte nimic, nu se moare. Dimpotrivă, un somn face bine şi limpezeşte. Zăpuşeala crescuse spre sfârşitul zilei şi în cei câţiva paşi până în locul unde mă aflam eu aerul fierbinte se umpluse de mirosul acru dospit de samagon: puţea borâtura de lângă cel adormit şi în jurul căreia se adunase un roi negru de muşte. În plimbarea lor spre grădina de tir, fetele făcură ca şi ceilaţi trecători, îndepărtându-se spre marginea drumului, pregătite să ocolească. Mergeau la pas, câte trei-patru în rând, sporovăind şi râzând, cu spinarea dreaptă şi ţinându-se strâns pe după mijloc. Pentru băieţii cu ţigareta aprinsă în colţul gurii şi părul lung pieptănat peste cap şi dat cu ulei de nucă din urma lor trebuia să fie un avertisment că nu le poate despărţi nimeni, atât de sigure pe ele şi de puternice sunt. Nu e deloc aşa, asta o ştiam şi eu. Tremurau şi asudau de nerăbdare şi frică, chicotelile lor erau ca să sperie frica. Deşi Vania era blajin şi se vedea că-i cu capul căzut în piept, ajunşi în dreptul lui, şi fetele din faţă, şi băieţii de după ele, amuţiră. De un beţiv nu se râde, asta e legea rusească păstrată şi aici. Dar ai şi grijă, pentru că nu se ştie niciodată ce se mai poate întâmpla.

Acolo, unde la un pas era şi borâtura lui Vania, s-a oprit Alionka, dar neavând pe cine să întreb şi să verific, motivul adevărat mi-a scăpat. Deduc doar că băiatul avocatului Taransky, unul din cei ce se ţineau după grupul din care făcea parte şi ea, i-a strigat ceva sau poate chiar a şi atins-o sau a împins-o, a înghiontit-o, cum se întâmplă când sunt mai mulţi la un loc, băieţi şi fete. Viitoarea Maricuţă s-a oprit, asta am văzut. S-a oprit în loc, şi-a desprins braţul de fata care o ţinea şi s-a răsucit, venindu-i băiatului Taransky, care încă râdea, faţă în faţă. Lovitura a fost şi ea pe nepregătite, între ochi, cu pumnul strâns dar şi cu toată forţa de care poate fi în stare o fată de 15 ani. Nu ştia să pălmuiască, pentru mine a fost sigur. Nu sărise însă nici cum fac fetele, în general, să zgârie ţipând şi să lovească la nimereală, orbeşte. Alionka a ţintit precis: dintr-o parte şi în osul nasului, cu monturile tari ale degetelor strânse în pumn. În cele câteva clipe de tăcere lăsată, a răsunat surprinzător de pe margine vocea răguşită a lui Vania, care se deşteptase:

– Haraşo!

Ca toţi cei de faţă, băiatul nu se aştepta la aşa ceva şi o clipă a stat descumpănit, mai mult de surpriză decât de durere. Dar a dus după aceea mâna la nas şi degetele i s-au umplut de sânge.

Aş zice că sângele i-a speriat pe toţi, şi pe fete, şi pe băieţii veniţi din urmă şi pe cei opriţi să caşte gura mai încolo. Încremeniseră, neştiind ce să facă. (Eu singur am zâmbit, nevăzut de nimeni: mie, bătaia îmi place.) Înaintea oricui, dar şi înaintea mea, ceea ce m-a umplut de admiraţie, Alionka simţi ce va urma. Cu siguranţă, nu era din categoria fetelor care o iau la fugă să scape şi ţipă speriate contând pe faptul că va fi un suflet bun să le sară în ajutor. Continuarea a fost mai rapidă ca frica iar gestul fulgerător, înainte ca băiatul să-şi ia elan şi să se repeadă spre ea: cu piciorul întins, lovitură seacă pornind din şold, cu şpiţul – şi toată forţa – între picioare. Pe băiat, lovitura l-a îndoit, ca secerat. A întârziat o clipă, după care a căzut în genunchi. Vocea lui Vania a răsunat din nou şi era în ea o notă de satisfacţie cântată, care dovedea că nu-i scăpase nimic.

– Ocieni haraşo.

Fetele s-au pornit imediat, ca la un semn, pe ţipat, toate deodată, băieţii s-au repezit să-l ridice pe cel căzut, care acum era moale ca o cârpă, de la distanţă priveau cu mâna la gură tot mai mulţi, existam şi eu, la trei paşi, cu acelaşi zâmbet secret. De ce să nu recunosc? Ca şi lui Vania, felul cum se terminase bătaia, înainte de a începe, îmi plăcuse grozav. Important e că în jurul Alionkăi, învingătoarea, apăruse ceva ca un cerc invizibil, de care erai obligat să-ţi dai seama că a fost trasat şi indică o frontieră. Atunci, prima oară, i-am întâlnit prin gardul de fier privirea care căuta parcă în jur un punct de sprijin: era o privire rea şi rece ca gheaţa, care se sprijină doar pe golul absolut.

După Mutu, această ciudată Alionkă, bătăuşă şi tunsă la zero, a fost a doua fiinţă care, sub ochii mei, a reuşit să se apropie de Colonel. Şi cred că din prima clipă a şi devenit Maricuţă. Nu sesizasem nici înainte vreun semn care să mă facă atent şi, pentru că aceasta e regula sfântă a discreţiei (nu a secretului), nici mai târziu ea nu a simţit nevoia să se justifice. Faptul că intrase în curte l-am pus, reflectând, pe seama unui curaj mai aparte, cel care pare sfidare. Iar pretextul bănuiesc că a fost mierea, dacă luăm în cont ipoteza capcanei. Vrei miere? ar fi întrebat-o Colonelul, care trecea imediat la subiect, cu oricine stătea de vorbă. Or, pentru o copilă de 15 ani ce e mai important decât dulcele? Dacă da, serveşte-te!

Albinelor nu le place mirosul usturoiat de năduşeală şi nici parfumul, trebuie să vii la ele spălat cu săpun simplu, îi explică el, în timp ce-i dădea şorţul greu şi prea larg, cu buzunar unde se vor pune uneltele mici, apoi obrăzarul confecţionat dintr-un fund de sită. Le place grozav, mai zise el, şi s-a auzit clar până la mine, buruiana numită roiniţă. Rupi din tufă câteva frunzuliţe şi te freci bine cu ele pe mâini.

Colonelul nu repeta niciodată o explicaţie – sau un ordin – care trebuia să fie cât mai scurt şi, cu un instinct bun, viitoarea Maricuţă pricepu asta. Trebuia să-şi mai scoată şi tulpanul şi, fără a i se mai cere, asta a şi făcut. Cu creştetul dezvelit şi golaş, gâtul i se vedea şi mai subţire, cum au toţi cei îndopaţi cu varză fiartă şi mămăligă rece, şi umerii ascuţiţi, fără carne. Deveni astfel brusc parcă neajutorată şi, din ascunzătoarea mea de unde priveam printre scândurile gardului, m-am răsucit neliniştit, gata să-i sar în apărare. Nu avea însă nevoie de ajutor, de asta-ţi dădeai seama repede. Îşi trase masca pe cap şi imediat interveni şi schimbarea. Era acum nu ca o bătrânică gârbovită, trasă în jos de şorţul greu ca o armură, deşi te puteai gândi şi la asta, ci ca o fiinţă fără vârstă şi sex, o păpuşă de cârpă cu mască la care i se ridică şi se mişcă doar braţele.

De când stăteam la pândă, din ascunziş, învăţasem multe despre albine. Când se scot fagurii, trebuie să ai aproape şi să le pui în locul golit ramele pe care e doar foiţa de ceară lipită pe sârmele transversale. Mai ai la îndemână fum: de cârpă sau, cel mai bine, de iască, să ardă mocnit, fără flacără. Avem aici şomoiagul ăsta de cârpă, aprins la un capăt, îi dicta Colonelul. Fără o vorbă, ea executa pas cu pas tot ce i se spune, până când a fost lăsată să se descurce singură.

Stupii, puşi pe suporţii lor la câteva palme de sol, erau cuburi cu laturile de paie presate şi cusute cu sârmă în rame de lemn, sus şi jos, acoperiş plat, lemn şi tablă. Te vei apropia prin spate ca să nu te afli pe direcţia periculoasă a urdinişului.

Acoperişul era de ridicat şi pus pe pământ, deoparte: ea se descurcă rapid, în tăcere. Urmează capacul pe susul stupului, cum ar fi un tavan. Albinele îl sudează prin interior cu ceară, astupând orice denivelare sau fisură a culcuşului lor, care trebuie ferecat să fie etanş şi pentru asta există în buzunarul şorţului cuţitul ce poate fi folosit şi ca pârghie. Se cere mână uşoară, îndemânare, dar şi curaj, prin degete simţindu-se în tot acest timp vibraţia surdă ca de motor de sub această ultimă pavăză, abia după care urmează întâlnirea cea mare.

Căzuse falsa cortină de linişte a amiezii de aproape o oră. Teren pustiit de jur împrejur, părăsit, viaţă care s-a retras în amorţire, uliţe cu stratul gros de colb fierbinte iar şi mai departe stepa sub cerul alb, ca de sticlă groasă. Din locul său de la umbră, Colonelul asista fără o vorbă, ca la un examen veritabil, despre care va fi vorba mult mai târziu. Era, de data asta, fără pălărie şi fără ochelari negri, cu ţeasta rasă proaspăt, arsă bine de soare, şi, în câte o clipă, căutându-l cu privirea, părea că doarme în picioare.

Alionka se mişca deocamdată îndemânatică, fără poticnelile de care-mi era teamă. După braţele subţiri, dezgolite, şi după ceafa tunsă de pui golaş de găină, ai fi bănuit-o fără vlagă. Loviturile la o bătaie sunt una, iar lucrul cu o bombă care poate expoda în orice clipă cum e un stup sunt altceva, cere alt tip de putere. Slăbiciunea se dovedi însă înşelătoare. O pauză prelungită câteva clipe care pare ezitare marca doar gestul următor, inventat chiar în acea pauză, şi ea nu se întoarse niciodată să întrebe ceva, nici nu dorea aprobare sau încurajare. Continua să-şi vadă de treabă ca şi cum acolo ar fi fost doar ea şi stupul de unde emana doar muzica surdă a ghemului de albine dar şi un avertisment, o vagă ameninţare.

Uitându-mă la ea de jos în sus, din iarba unde eram ascuns, şi urmărindu-i fiecare gest, mi-am dat seama prima dată că totuşi îmi place. Ştiam, din şcoala portului unde, dacă ai ochi şi urechi, înveţi tot ce trebuie ştiut în viaţă, cu ce ochi să mă uit după o fată. Mai învăţasem şi că puţin dispreţ acordat copilelor mucoase care plâng prea repede e ca sarea în bucate. Cum să spun? Aliona avea un curaj care nici mie nu-mi lipsea, doar că nu l-aş fi dat pe faţă ca ea, aşa uşor, fără a mai sta pe gânduri. Îmi plăcea, aşa cum îmi mai plăcuse cu ani înainte un cecen chior, ciung, fără picioare, fără dinţi şi care când se îmbăta ne spunea poezii ore în şir – am plâns când într-o zi a dispărut şi n-a mai aflat nimeni ce e cu el. Spunea că îl cheamă Serghei, nume comun de fugar fără acte, şi se lăuda la beţie că a băut de-adevăratelea sânge de cazac în anii războiului şi, cu toate că nu exista niciun punct comun de la care să porneşti, am visat o clipă că lângă ea, în spatele ei, e umbra lui Seriojenka, urmăreşte şi el cum se ridică în aer un fagure cu ciorchini zumzăitori de albine pe el.

Curajul fetei s-a rupt o dată sau de două ori. Ezitarea cea mare, prima crampă de frică, despre care ştim toţi că trece ca un nor negru, a fost la trosnetul dezlipirii şi desprinderii cu vârful cuţitului a capacului dar şi a ramei sudate înăuntru şi când melodia de ameninţare a crescut în burta stupului cu un grad. Ea îşi aminti însă lecţia Colonelului, culese de jos cârpa aprinsă şi suflă uşor fumul spre albinele ieşite în întâmpinare şi pare-se că asta le potoli, ameninţarea se stinse. A doua veni atunci când, ridicând rama cu fagurele de miere şi cu ciorchinele de albine pe o parte şi alta, aceasta se dovedi mai grea decât se aşteptase la manevrat, presupunând că existase în mintea ei un plan, o suită de gesturi sugerate de Colonel, fiecare cu cântărirea lui prealabilă. Ridică aşadar fagurele cât mai sus cu putinţă, cu ambele mâini, neştiind ce urmează, după care îi veni ideea cea bună şi-l rezemă, ca să nu-l scape, cu un colţ de marginea stupului. Soluţia mi-a plăcut iarăşi, pentru că îşi elibera o mână. Cu aceasta, culese de jos rama goală, mult mai uşoară, de introdus în spaţiul eliberat. Urmase o pauză când suflă iarăşi fum. Şi grijă mare cum te mişti, vezi să nu striveşti din nebăgare de seamă vreo albină!

La sfârşit, înainte de a închide stupul, de a aşeza la locul lui acoperişul, fagurele proaspăt scos afară mai trebuia curăţat tot cu fum şi pus deoparte. Albinele se irită la mişcări bruşte şi dezordonate, atenţie, iarăşi! Nu da din mâini, nu fugi! Şi nu cumva să scapi fagurele, dacă tocmai umbli cu el. Atunci se întâmplă ceea ce era prima înţepătură, undeva pe partea de braţ rămasă dezgolită şi mai trebuie să spun că, din ascunzişul meu, o aşteptasem cu nerăbdare, ştiind precis că-i inevitabilă. Durerea înţepăturii de albină nu e uşor de suportat, însă de la distanţă nu s-a ghicit decât o tresărire infimă. Mă gândeam că o să ţipe. Alionka însă nici n-a crâcnit. Auzisem şi eu explicaţia Colonelului cum trebuie presată cu vârful cutitului pielea ca să scoţi acul şi cum pe punctul roşit se pune repede o picătură de miere, operaţiuni pentru care se cere mână care nu tremură dar şi viteză. A doua înţepătură veni la mutarea ramei când a strivit cu ea o albină fără să-şi dea seama. Chiar la sfârşit, când tocmai pleca de lângă stupul cu care terminase şi-şi scotea şi masca, încă o albină veni ca un glonţ tras pe neaşteptate şi o înţepă la ceafă. Alionka nu ceru ajutor. Pe locul său, lângă perete, Colonelul nu se clinti, deşi vedea ce se întâmplă. Nici măcar la scosul acului din pielea dezgolită de la ceafă, care se face orbeşte, pe pipăite şi unde eu însumi am simţit o secundă dorinţa să sar s-o ajut nu schiţă vreo mişcare, astfel că, până la capăt, Alionka a stat singură.

Fagurele era, într-adevăr, greu, foarte greu, dar frumos, cu mierea încapsulată cu ceară aurie pe ambele feţe, ceea ce dovedea că şi alegerea făcută din ochi fusese bună. Ulterior, când mi-am încercat şi eu puterile la un stup, am verificat un amănunt înainte nici măcar bănuit: mierea proaspăt scoasă la aer pare fierbinte, radiază o aromă care frige ochii şi nările. Oricum, să guşti atât cât poţi lua cu vârful cuţitului, să vâri în gură o bucată de fagure din care mierea se suge uşor, presând ceara cu limba, e ceva ce se face cumva de la sine, fără a mai sta pe gânduri. Ea predase însă intact trofeul Colonelului, explicând politicos, dar scurt, că nu-i place dulcele, nu pofta de dulce o adusese aici.

Se priviră atunci în ochi, bătrânul care cunoştea perfect ce înseamnă durerea invazivă, tot mai rea, pe măsură se otrava inundă ţesuturile, şi copila, neştiind nici ea ce anume aşteaptă: se plăceau. Te vei numi Maricuţa, o va anunţa el nu peste mult, atunci când vor fi trecute şi celelalte probe.

Lecţia de început era însă simplă, nesecretă şi spusă cu voce tare o voi învăţa şi eu. Încă o lecţie.

Pe albină, las-o, dacă ţi se pare că bâzâie ameninţătoare, când de fapt ea doar te cercetează. Dacă te vede cuminte, liniştit, pleacă la treaba ei. Atacă doar când o stârneşti şi o obligi să se apere. Atunci te înţeapă, pentru că doar asta ştie, asta înseamnă pentru ea să-şi apere stupul, şi moare. Trăieşte cât trăieşte ca să strângă polen şi miere, dar în rostul existenţei ei e înscris şi acest atac final. Îţi inoculează tot veninul pe care-l poartă cu ea şi, după aceea, cu sorocul împlinit, moare. N-o grăbi la acest deznodământ…

Altă probă, trecută şi de noi, înaintea ei, a fost atunci cînd Colonelul i-a răsturnat dinainte, dintr-o pungă, mărgelele colorate. Nu exista întrebare. Invitaţia era fără cuvinte: priveşte-le şi erai lăsat să te holbezi nu prea mult, după care mărgelele erau strânse în pungă. La întrebarea câte au fost din fiecare culoare, Alionka s-a încruntat. S-a auzit şi cum, în cele câteva clipe care au urmat, şi-a tras nasul. Ezitarea era însă cât i-a trebuit să-şi traducă numărul în româneşte, după aceea poticnindu-se doar la pronunţie: 21 mărgele galbene, să zicem, 15 roşii, 8 albastre, 6 verzi, 10 albe, 4 mov, 17 negre… Înainte, noi, mai şi greşiserăm numărătoarea la una sau două culori. Alionka, afurisita, n-a greşit nimic.

Nu şi-a mai tras nici nasul când Colonelul a zis bine, nici n-a zâmbit şi nici n-a găsit de cuviinţă că trebuie să ceară lămuriri. Şi pentru ea era ca un joc despre care vei afla mai multe când vine clipa iar după privirea ei nu se ghicea dacă jocul o atrage sau nu. Ca şi noi, nici ea n-a zis însă nu.

3.

avion_bols_evic_dobori_t_novorosiisk_1942_t

Odată era lună plină când se vede în jur ca în palmă. Altădată era sărbătoare şi noaptea târziu, chiar şi atunci, te puteai aştepta în orice clipă să treacă pe uliţă câte un rătăcit, beat sau treaz. Ploua altădată iar asta înseamnă că, dacă vii de afară pe loc uscat, e greu să nu laşi urme. O superstiţie învăţată de la un armean evadat din convoi şi ajuns ca destui alţi fugari în hrubele din port ţine de vineri, zi când nu se începe nimic. Ieşit într-o zi să-şi rişte norocul, fusese găbjit pe străzile Odesei de miliţie. Abia după aceea ne-am dat seama toţi că, în beznă, pierdusem şirul zilelor din calendar, îl pierduse şi bietul armean, dacă şi-ar fi dat seama că e vineri ar fi stat cuminte la adăpost sigur. Automobilul negru de sub perete era însă cel mai clar semn că stăpânul e prin preajmă. Trebuie să spun că totuşi fuseseră şi câteva nopţi aşa cum le doream eu pentru planul meu, însă de fiecare dată mă oprea altceva decât frica. Nu ştiu, amânam. Până la urmă, acea noapte veni…

Afară era o vreme uscată, neagră, fără stele, iar automobilul – verificasem de cu seară – lipsea, semn că acasă erau doar albinele, Colonelul fiind plecat într-una din lungile sale călătorii, când putea lipsi şi câteva săptămâni. Am stat fără să dorm, în aşteptare, până dincolo de miezul nopţii. N-auzisem cocoşii, dar am acţionat după ceasul meu din cap care e fără greş: m-am prelins din pat şi, desculţ, am ieşit în liniştea încremenită a nopţii. Am stat afară la pândă, încă o clipă, cu urechea ciulită. Tot târgul dormea, dispăruse chiar şi stafia lui Dulfu, care altădată străbătea cu strigăte de nemulţumire toată uliţa pustie din dreptul pieţei până la locul lui de dormit din grădina de tir. Adormise şi el în cel de-al doilea somn.

Mai departe, nu era mare lucru de făcut. Pragul şi uşa de la intrare cădeau pe un colţ de umbră, până la care am trecut în fugă. M-am lipit de perete, am tras cu urechea: nimic. Piatra era nerăcită la talpa goală, peretele, chiar şi dinafară, avea mirosul bun de tencuială învechită dar sănătoasă, în care, cândva, la începuturi, peste laptele de var s-a pus şi sare fermecată. Sârma de oţel dintr-un arc de la un pat de spital o aveam la îndemână şi măcar asta mă pricepeam s-o fac uşor şi rapid, elegant, fără să las urme, şi mai ştiam – auzisem, de fapt, şi pe alţii – că oricărui spărgător îi place mai mult această parte de început, când mâinile trebuie să nu transpire, decât banii şi bijuteriile. Încuietoarea-broască era şi ea aşa cum stabilisem de departe, din cele la care se foloseşte o cheie pe cât de mare şi grea, care rupe buzunarele, pe atât de simplă şi nu mă înşelasem: limba zăvorului s-a dat peste cap de la prima încercare. Aici nu mai era bine să întârzii. Uşa s-a deschis lin, fără scârţâit şi într-o clipită am fost înăuntru.

Am împins uşa la loc, uşor, până s-a auzit zăvorul. Era beznă înăuntru, mai neagră şi mai densă decât noaptea de afară şi câteva secunde am stat nemişcat, aşteptând semnul de răspuns care avertizează. Nu mă înşelasem însă, casa era pustie. Absenţa, golul se simt cu pielea. De aici înainte aveam tot timpul, pentru că nu mai era nimic de verificat. Am tras adânc în piept, cum fac fumătorii cu ţigara abia aprinsă, aerul călduţ, fad, necunoscut, de casă unde trăieşte un singur om, după care tânjisem dintotdeauna.

Primii paşi i-am făcut bâjbâind. Coridorul unde mă aflam avea spre interior câte o uşă înainte şi în dreapta, ambele întredeschise şi se mai ghicea o oglindă de perete, cu luciul ei care face ape. Nimic să mă intereseze nici mai departe unde se desluşeau forme masive, mai întunecate, poate dulapuri. Sub tălpi, era duşumeaua veche care scârţâie, oricât te-ai păzi. Am dat o raită pe vârfuri, împingând cât mai uşor uşile. Erau mai puţine odăi şi mai mici decât socotisem eu încercând să-mi imaginez trebuinţele unui om singur şi mi-au mai venit în minte, nu ştiu de ce, fluturii despre care se vorbea că umblă să-i prindă prin fâneţe. Mirosul stagnant mai spunea şi că înăuntru nu se găteşte, deşi ceva semănând a plită răcită se afla în încăperea din capătul coridorului. În altă parte se dormea însă, dar nici paturile şi nici aşternuturile nu mă interesau, Colonelul nu era omul care să-şi facă un ascunziş interesant sub saltea. Din loc în loc mă opream să pipăi şi să adulmec, mereu atent dacă înafară de fâşâitul aerului produs de mişcările mele se mai întâmplă ceva. Liniştea din cea de a doua jumătate a nopţii e însă cea când şi lucrurile intră în încremenirea unui fel de somn.

Treptat, ochii mi se obişnuiseră cu bezna în care de altfel ştiam să mă ghidez după luminiscenţa viorie a despărţiturilor şi după petele alburii din orice gol, unde aerul pâlpâie ca apa la o bulboană.

Se poate visa oare cu ochii deschişi şi toate simţurile la pândă? Prima casă din povestea ascultată la un foc de noapte, demult, e cea cu pereţi înalţi, albi, uşile cu clanţe aurii şi ferestre mari prin care se vede o ninsoare albăstrie şi brazii negri iar vocea necunoscută care spune povestea îmi sună şi acum din când în când în câte un vis. Despre cine se află în odaia albă nu-mi amintesc să se fi pomenit. Visul în care ajung şi eu acolo o prezintă aşa cum ar apărea când deschizi uşa, cu o jumătate vizibilă direct şi cu cealaltă doar dacă te vei întoarce într-acolo. Numai că eu nu reuşesc să-mi răsucesc trunchiul şi nici gâtul. Aşa că o contemplu fermecat, consolându-mă doar cu partea de geam şi fulgii albaştri cernându-se dincolo de sticlă fără întrerupere peste brazii ficşi ca într-un tablou.

Din cea de a doua poveste am învăţat cuvântul mesteacăn, auzit atunci prima oară: copacul cu trunchi alb care nu există nicăieri în Odesa şi nici prin apropiere. Mult timp mi-a fost aproape imposibil să-mi închipui o întreagă pădure albă, cu doar coroanele frunzişului verde sus, foarte sus, la fel cum n-am aflat decât mult mai târziu, întâmplător, cum arată o ciupercă adevărată. Casa se află într-o poiană şi e de bârne groase, cu ochiuri de geam de o palmă, în care sunt flori roşii în ghiveci, iar în mijlocul odăii, cum intri, e un cuptor uriaş, fierbinte. Iar de pe cuptor se aude cum cântă şuierat vântul în mestecenii de afară.

Poveştile erau şi cu altfel de case. Cele mai multe semănau cu clădirile frumoase ale Odesei, pe lângă care dădeam târcoale în câte o noapte: locuri care-i ispitesc pe hoţi. Altele erau ca şi clădirile din port, mari şi cenuşii, cu şirurile drepte ale ferestrelor, la care ici-colo arde o lumină. Uneori îmi făceam curaj şi mă strecuram până în cotloanele dosnice din Moldovanka unde, în magherniţele puturoase, lumea stă ca sardelele în conservă, claie peste grămadă. Trăisem şi eu aici până să devin fugar, sufletul meu tânjea şi mă opream să adulmec măcar fumul acru al nopţii care iese prin câte un coş de sobă străină. Nu riscam niciodată mai mult de atât, ştiind ce mă aşteaptă dacă pun ghiara pe mine şi fugeam înapoi, la locul meu de sub pământ. Dar nu exista nici o casă aici care să mă facă să visez, să mă tot uit la imaginile visului ore în şir, nemişcat, cum stau cei ce fumează haşiş.

Acum ştiu: pentru fugarii din hrubele de sub pământ poveştile cu case erau într-adevăr un fel de drog. N-o făceau pentru mine, de asta sunt sigur, şi mulţi dintre ei nici nu observau cu ce lăcomie îi ascult. Ne încrucişam la câte un foc de noapte. Niciunul nu-şi spunea numele, ne despărţeam şi nu ne mai vedeam niciodată. Un pilot, despre care se spunea că construise şi avioane şi-şi pierduse picioarele într-un accident, s-a apropiat într-o noapte de foc. Umbla pe o scândură prinsă de cioturi şi la mers se sprijinea în palme ca în cârje. Se ştia că e un erou şi hoţii i-au făcut loc respectuoşi. De ani de zile, miliţia cu câini, cu cai, cu mitraliere umbla după el, dar în hrubele fără capăt ale Odesei nu îndrăznea nimeni să scotocească şi, dacă rezistai acolo, cum rezistasem şi eu, scăpai de glonţ şi de Siberia. Pe mulţi alţii nu-i mai ţin minte, pe aviator n-am putut să-l uit. De la el am auzit că fiecare om trebuie să aibă un punct fix unde să se poată întoarce şi care se cheamă acasă şi după acest punct rătăceam în visele mele, dar şi acum mângâind muchiile uşilor şi pereţii era la fel. Câteva luni, într-o iarnă, se lipi de noi, tot la foc, nebunul care urla noaptea ca lupii. Simţea că afară e zi cu ochiul din frunte, în care sunt mulţi care cred, şi atunci se potolea, dormea făcut covrig într-un colţ. La fel, după acelaşi ceas al lui, ştia că deasupra noastră, afară, e noapte şi de aici înainte nu-l mai putea linişti nimeni. Până la urmă, într-o asemenea noapte, s-a năpustit afară urlând, zmulgându-se din braţele celor care voiau să-l ţină, a pornit-o, tot ca un lup flămând, spre oraş şi s-a aflat după aceea că a fost împuşcat de cekişti. Povestea lui o ştiau doar câţiva şi am aflat-o şi eu: în timpul foametei, când au murit sate întregi, îşi mâncase, împreună cu nevasta, pe care a ucis-o după aceea, copilul de nici un an, încă neînţărcat…

Greşeala mea, dacă se poate vorbi de greşeală, a fost că m-a furat visul.

Mâna a apărut de undeva de după colţ, din unghi mort. Sau prin fanta uşii întredeschise, după ce abia o controlasem. Sau dintr-un dulap neluat în seamă. Sau din tavan, pur şi simplu. Am simţit-o ca o fâlfâire de aripă când era prea târziu şi nici nu ştiu să spun exact cum s-a întâmplat mai departe. Dintr-odată, ceva m-a aruncat în sus şi o clipă am fost în aer, înainte de a mai schiţa o împotrivire. Şi tot atunci am fost jos, cu pieptul şi burta fixate, ca bătute în cuie, pe duşumea, căderea fiind fără zgomot, ca a unui obiect fără consistenţă. Cunoşteam destule şmecherii ca să scapi când nu te bazezi strict pe forţă. Ştiam să mă strâng, pentru a micşora prizele şi apăsarea. Ştiam şi să ţâşnesc cu capul înainte când strânsoarea slăbeşte, după care nimeni nu mai punea mâna pe mine. Ceva îmi spunea însă că de data asta e mai bine să nu mă mişc, pentru că cel ce mă apasă cu talpa pe şale ştie incomparabil mai multe decât mine.

O lanternă s-a aprins după puţin, proiectând fascicolul luminos pe uşa de la intrare, care era închisă, şi fixându-se pe tavan. După care, neaşteptat şi fără o vorbă, Colonelul – căci el era – mi-a dat drumul. Aşteptam să-mi ordone să nu mă mişc, ceea ce nu s-a întâmplat, pentru că, dintr-o săritură, aş fi fost la uşă. S-o deschid şi să mă năpustesc afară, îmi trebuia doar o clipă. Calculul ieşea bine, dar tocmai pentru asta am renunţat. Sau, invers, renunţarea fusese înainte, iar el ştia asta, o simţise. Aşa că am rămas pe burtă, cu faţa în jos, încremenit. Lanterna aprinsă fusese pusă între timp deoparte ca să lumineze peretele cu oglindă şi am reuşit să trag cu ochiul. Era Colonelul, într-adevăr, fără pălăria de pai pe ţeasta golaşă, strălucitoare de la rasul proaspăt şi fără ochelarii de orb cu harmoşkă. În cămaşă, cu pantalonii pe care-i purta şi pe uliţă, plecând după fluturi, şi desculţ nu arăta a om scos din pat la o oră târzie. Dealtfel, pat nu se zărea nicăieri.

– N-am venit la furat, am spus în şoaptă, deşi nu fusese nici o întrebare.

Am aşteptat încordat, dar se vede că mărturisirea mea nu prezenta nicio surpriză.

– Nu te ridica, rămâi aşa cum eşti, mi-a vorbit în fine cu jumătate de voce. Arată-mi cu ce ai descuiat uşa.

Sârma fără mâner, călită în pivniţă la Mutu, cu vârful lăţit şi îndoit într-un anume fel era în mânecă, am scuturat-o de acolo şi am împins-o spre el: n-avea de ce să-mi fie ruşine, dacă o aruncam în praf, pe uliţă, n-o ridica nimeni. Colonelul a luat-o însă şi i-a aruncat o privire.

– Ce căutai?

– Nimic, am oftat eu, simţind cât de prosteşte sună un asemenea răspuns.

– Domnule Colonel, completă el cu aceeaşi voce scăzută.

Am înţeles, pentru că ştiu cum vorbesc militarii cu gradele superioare, şi am repetat:

– Nimic, domnule Colonel.

Întrebarea următoare era simplă şi o aşteptam. Dacă nu să furi, atunci ce te aduce în casa mea, în puterea nopţii? Dar şi aici Colonelul părea a şti dinainte care e adevărul – ştiuse din capul locului, cum am aflat după aceea, că-l pândesc de după gard – şi care e minciuna. Nu pot explica în ce fel, dar asta se simte. Hotărârea cea mare am luat-o în acea fracţiune tăcută de aşteptare: să nu-l mint, aşa cum îmi plăcea grozav şi cum mă pricepeam foarte bine. Ştiam şi cât de periculoasă e minciuna, dar minţeam adesea din plăcere şi distracţie sau, cum spun hoţii, ca să nu mi se asprească degetele, să fie mereu fine şi sensibile.

– Eşti într-adevăr de la Odesa? Rus?

– Rus de la Odesa, am repetat. Dar înţeleg bine româneşte, domnule Colonel.

Povestea trecerii mele în România o tot repetam de doi ani şi fuseseră zeci de variante, după cum suna întrebarea, sau după cum îmi plăcea sau nu cel care mă interoga. Un copil, cu toate că eu nu mă mai consideram de mult copil, care îi păcăleşte pe grănicerii ruşi, se furişează printre ei, nesimţit nici de câini, înoată neauzit şi nevăzut, cum nu mulţi sunt în stare, până la malul românesc, unde iarăşi – dacă mi se năzărea – puteam trece neobservat mai departe, e ceva care nu se întâmplă în fiecare zi. Cei care mă descoseau doreau să audă poveşti cât mai complicate iar eu n-aveam de ce să-i refuz.

După primele întrebări, mi-am dat seama că, din război, Colonelul cunoştea foarte bine Odesa dar şi partea de Rusie de dincolo de Nistru. Cred că doar despre port ştiam eu mai multe. Poate. Şi, sigur, despre fugarii de sub pământ, la care nu pătrunde oricine. Am bănuit şi că ştie ruseşte, chiar mai bine decât ştiam eu româneşte, dar nu ţine s-o arate. Era, aşadar, primul om căruia merita să-i spun tot adevărul şi până la capăt.

Ce fel de rus eşti tu? fusesem adesea întrebat. Nu eşti cumva ovrei? Nu, ovrei în nici un caz, ceea ce e şi uşor de controlat, iar directorul Obadă, de pildă, o şi făcuse, punându-mă să-mi dau jos izmenele. De unde ştiam româneşte? Din Moldovanka. În lumea de unde veneam eu înveţi ce nici nu-ţi trece prin cap că e cu putinţă, iar eu mă puteam lăuda că prind repede, fără nici un efort, cumva din zbor, orice limbă. În Modovanka, aproape toată lumea vorbea nemţeşte stricat, cum vorbesc ovreii, şi vorbirea asta se lipise de mine aproape fără să-mi dau seama. Dar mă puteam înţelege bine şi cu poleacii şi cu grecii. Când mă grozăveam, dovedeam amatorilor că ştiu rugăciuni turceşti destul de lungi, din cele spuse de muezin din turnul geamiei. Cunoşteam şi câteva cântece din Caucaz, cântece de chef cu vin, pentru cor de bărbaţi pe cinci voci. Şi, pentru o bucată de carne friptă, le cântam fără să mă las rugat. Ca şi cum aş fi făcut un inventar, am explicat toate astea, preocupat să nu reiasă cumva că mă laud.

– N-ai pe nimeni în Rusia?

– Sunt orfan adevărat, domnule Colonel, fără tată. Colonelul tăcea şi n-am insistat. De mama nu-mi amintesc. Eram prea mic.

Despre mama aveam câteva variante mai importante şi a fost prima dată când o mărturiseam cu voce tare cuiva. La început, demult, inventasem o contesă împuşcată de bolşevici, dar am renunţat repede. Toată Rusia e plină de contese împuşcate, mă avertizase un binevoitor şi, într-adevăr, povestea mea îi făcea pe cei ce ascultau să caşte. Altă mamă fugea la turci ascunsă pe un vapor­ – şi la un moment dat adăugasem, grozăvindu-mă: pe vaporul lui Troţki. Ştiam doar că ajunsese cu bine la Istanbul, după care-i pierdusem urma. Alta, funcţionară la poştă, furase bani şi era în Siberia la tăiat copaci în taiga. Cei ce mă ascultau oftau cu înţelegere când spuneam că o aştept să fie eliberată şi să mă ducă acasă. Nu mă încuraja însă nimeni să sper. Toată Siberia – e o vorbă – e ticsită de speranţe care se îngroapă acolo, în gheaţă.

Cea care îmi plăcea grozav şi când o spuneam aveam totdeauna succes e următoarea: înjunghiată într-o cârciumă din Moldovanka mea. De fiecare dată mai adăugam câte ceva: acordeoane şi vodcă, cor care cântă Ţiganocika şi marinari beţi, cuţitul scos din tureatcă şi fata care sare, se vâră în încăierare să-şi apere bărbăţelul. Putea fi vorba de cel cu care făcuse copilul… Sau, dacă nu, de cel pentru care părăsise totul, casă, bărbat, copil… Când n-aveam chef şi răbdare, era povestea simplă a plecării de acasă şi a dispariţiei fără urmă, ştiută de toţi. Scăpam cel mai uşor. Mai aveam o poveste de rezervă, tot simplă, şi tot cu o contesă care e fugară, ajunge printre ceilalţi fugari de sub pământ unde e violată şi naşte un pitic, după care moare. Piticul alăptat de o ţigancă, fugară şi ea, trece apoi de la unul la altul, cei dedesubt neavând inima să-l arunce la gunoi. Copilul creşte cu cârpa muiată în vodcă în gură, ca să doarmă şi să nu plângă, ajunge mare şi spune poveşti hoţilor care-l plătesc cu câte o copeică sau două. Eram crezut de fiecare dată, pentru că nu mă bănuia nimeni că am vreun interes să mint. Dovada vie a adevărului eram chiar eu, puteau să mă pipăie. Între timp, învăţasem şi ieşirile din hrube prin care doar eu mă puteam strecura şi cum se ajunge repede la ele dacă eşti zărit. Paznicii din docuri se obişnuiseră şi ei cu mine, cum te obişnuieşti cu o pisică vagaboandă. Stabiliseră că nu sunt rău. I-am auzit şi vorbind. Unii se jurau că există pitici care bântuie nopţile. Acestora le era şi frică. Alţii nu credeau, râdeau şi spuneau că vodca pe inima goală, fără zakuski, dacă e şi multă, te face să vezi pitici în faţa ochilor.

– Stalin, am mai spus în mica pauză tăcută şi de obicei aici mă împotmoleam. Descoperisem uluit că foarte mulţi din românii care îmi cereau lămuriri nu ştiau despre ce e vorba, cu toate că nu se putea să nu-i fi auzit numele. Stalin? Şi mai ce? Alţii râdeau dispreţuitor: piticul face pe deşteptul. În România nu-i îngheţa nimănui sângele în vine când era pomenit Stalin iar eu mă făceam de râs încercând să le explic. Colonelul nu clipi.

Norodul sovietic, am zis, e sănătos, puternic şi viteaz. Orice rus cunoştea aceste cuvinte şi că sunt ale lui papaşa. Important e că Rusia roşie a sovietelor trebuia curăţată rapid de gunoaie şi asta nu însemna doar burjuii, ci şi curvele, vagabonzii şi cerşetorii, care fuseseră adunaţi în convoaie şi expediaţi dincolo de Urali, cât mai departe. Urmaseră după aceea, dacă nu cumva fusese totul deodată, infirmii de toate felurile, neputincioşii, nebunii, cocoşaţii, orbii şi, aşa cum aflasem pe pielea mea, când m-au dus în beciurile miliţiei, şi piticii, chiar şi cei de la circ.

Colonelul m-a ascultat fără să mă întrerupă cu vreo întrebare, nepărând mirat de minciunile pe care le recunoşteam. Tăcerea lui era ca şi cum ar fi adormit şi m-am răsucit să verific, temându-mă şi de lovitura care te poate trăsni din senin. Luminată dintr-o parte de lanterna pusă alături, faţa lui întunecată, parcă slăbise, se subţiase, era mai uscată şi mai tăbăcită ca lemnul afumat şi doar în ochii ficşi era o scânteie nouă. Asta cred că e ceea ce m-a încurajat să mă ridic în fine în picioare. M-a întrebat, văzând că aştept un semn:

– De ce ai fugit încoace?

– Am omorât un om, domnule Colonel, am recunoscut, şi era iarăşi primul om din România căruia i-o spuneam.

După gestul cu care a cules lanterna, îndreptând lumina spre uşă, mi-am dat seama că m-a crezut. Cu asta, discuţia noastră se terminase.

– Să nu mai spui nimănui ce mi-ai povestit mie, mi-a zis. Şi du-te la culcare.

A continuat peste câteva zile când, nechemat, şi fără vreun motiv special, am intrat prima oară în curte pe poartă, după ce mă asigurasem că e acasă. O să-ţi spunem de-acum Vasile, Vasilică, mi-a zis.

4.

Ziua începuse paşnic, cu cer limpede – şi cu asta ne apropiem de sfârşitul dării mele de seamă. Era mijlocul dimineţii când au început clopotele, trase într-o dungă, ca la foc, şi imediat după asta au luat-o la fugă din piaţă vânzătoarele de harbuji. Fugeau spre primărie prin praful gros, fâlfâindu-şi fustele şi în urma lor a răsunat un strigăt care s-a auzit până pe terenul de sport:

– Vin ruşii, bade Ioane!

Jocul a continuat între echipele celor mari, restul asistând de pe margine, şi n-a venit nimeni să ne spună ce se întâmplă până spre prânz. Cred că am fost singurul care am priceput, deşi încă nu-mi dădeam seama dacă strigătul care anunţase vestea e de spaimă sau de veselie.

Doar mai târziu, ne-am dus cu toţii la gard să căscăm gura, în timp ce încă răsunau clopotele de la biserică. Pe uliţă trecură în goană doi călăreţi, apoi un camion gol, de undeva se auzeau strigăte. Harbujii, în câteva grămezi mari erau tot fără pază şi asta e ceea ce îi interesa cel mai mult pe copii. Despre aceşti harbuji auzisem că fuseseră aduşi tocmai din judeţul Ismail, din comuna Neruşai, şi reţinusem asta pentru că de undeva de pe acolo era de loc şi Maricuţa bătăuşa, cu toate că ea se strâmba dispreţuitor când i se cerea să confirme. Directorul Obadă ne interzisese să dăm târcoale pe la tarabe, cei mari trebuind să-i aibă în grijă pe cei mici, care acceptau mai greu interdicţiile. Nu e frumos să mergi la cerşit, repetase el de multe ori, fie şi doar o feliuţă de poftă, care se dă de pomană unui copil hămesit. Numai că pofta e greu de ţinut în frâu, mai ales când priveşti, fie şi de departe, miezul roşu şi dulce, căzut de sub cuţitoaiele ca nişte iatagane ale femeilor.

Obosit sau plictisit, cel ce urcase în clopotniţă să dea alarma se opri şi imediat după prânz se făcu o linişte ţiuitoare. Deocamdată era doar această linişte încremenită ca într-o fotografie. Va trebui să pornim spre gară cât mai repede, primul transport cu două căruţe, ne anunţă domnul director, după ce am fost strânşi toţi pe terenul de sport. Căruţele se vor întoarce şi îi vor lua pe următorii. Ultimii, cel târziu în dimineaţa următoare. Plecăm în refugiu, copii. În ordine şi disciplină, vă rog. Şi să începem prin a ne strânge fiecare strictul necesar. Adevărul e că mare lucru n-aveam de strâns, nu mai mult de cât să încapă într-o boccea. Le vom aduna într-un loc ce va fi stabilit. Rămâneţi grupaţi, nu vă risipiţi, cei mari să aibă grijă de cei mici, şi aici, şi la gară, unde ne vom aduna cu toţii. De acolo, cu trenul, pornim spre Ţară.

Refugiu? Pentru mine, cuvântul auzit prima oară n-avea nevoie de traducere. Mai simţisem în exact acelaşi fel pericolul şi înainte, de câteva ori. Un pericol difuz, care nu asociază durere, dar de care nu te poţi scutura şi îl simţi cuibărit în coşul pieptului, de unde nu se clinteşte. Atât că de data asta nu trebuia să se vadă, nimeni – nici directorul, care avea destule pe cap, ca să mai aibă şi grija mea – nu trebuia să-şi dea seama ce e în capul meu şi ce simt. Şi nici ceilalţi copii, care-şi dădeau coate şi chicoteau. A fi neluat în seamă e cel mai bine. Până să înceapă strângerea lucrurilor şi plecarea primului transport mai era timp, aşa că m-am furişat pe sub gard ca să mai dau o raită prin târg.

De harbuji, pe lângă grămezile cărora am trecut prefăcându-mă că nu-mi pasă, uitase toată lumea. Unde dispăruseră paznicele gălăgioase ca nişte gâşte din Neruşai? N-am aflat nici mai târziu. Arşiţa de la amiază stinsese de altfel forfota de pe uliţe, frizeria era închisă cu un drug de fier pus de-a curmezişul şi lacăt greu, iar Vania nu se vedea nicăieri. M-am oprit la distanţă de primărie, după un copac, să trag cu ochiul. Începuse încărcarea în camionul tras la peron, dar primul convoi spre gară încă nu plecase. Toate se făceau cu larmă şi multă lume înghesuită să care lăzile grele, dar erau şi alţii care se uitau tăcuţi, ca şi mine.

– Domnu’ Şteflea, îl strigă cineva de departe pe notar. Cei care au fost la gară povestesc că trenul e plin, nu mai e nici să pui un ac. Pentru bagaje mari, în nici un caz.

Îl ştiam pe notar de la făcutul actelor. Era singurul bărbat gras din târg.

– Noi mergem direct cu toate căruţele, strigă el. Vom trece dincolo pe pod sau pe lângă pod, n-avem treabă la gară.

În rest, nu era nimic interesant, cum m-aş fi aşteptat. Ici, colo, oamenii se adunau la umbră câte trei-patru, pufăiau din ţigară şi se sfătuiau încruntaţi. Mă feream pentru că cei ce mă vedeau prima oară se întorceau după mine să vadă ce caut sau din curiozitate. Îi simţeam cu ochiul din ceafă şi nu-mi plăcea. Ceilalţi, care mă ştiau, nu-mi mai acordau importanţă şi nici asta nu-mi făcea o plăcere deosebită. O căruţă încărcată vârf, cu doi cai graşi, trecu agale la un moment dat şi i-am văzut pe câţiva trecători privind lung după ea. Chiar şi pentru mine care nu-l cunoşteam pe căruţaş şi nici nu mă interesa ce duce era limpede însă că în nici un caz nu se îndreaptă spre gară. M-am strecurat pe după copaci şi am plecat mai departe. În mijlocul unei curţi, printre găini care se scaldă în praf, o femeie plângea cu tulpanul tras peste gură. Din cauza venirii ruşilor? Cine ştie?! Nu mă zărise, era ca şi cum aş fi surprins-o în pielea goală şi, stânjenit, am mărit paşii. Mai încolo, din capătul uliţei, neîndrăznind să mă apropii, l-am descoperit pe domnul învăţător Filat gata de plecare. Două căruţe fuseseră aduse la poartă, veniseră câţiva oameni din vecini să-l ajute, erau acolo Oltiţa cu Samurache în braţe şi era şi Mihăiţă agăţat de fustele maică-sii. Au fost primii pe care i-am văzut luând-o din loc, fără să verific însă dacă vreunul are lacrimi în ochi.

Casa doctorului Ghelber, câţiva paşi mai departe, mirosea totdeauna a zahăr ars care se simţea de afară, de pe uliţă, şi avea cele mai frumoase perdele la geamuri. La cabinetul pentru bolnavi se ajungea pe o alee ocolitoare, prin spate, şi tot acolo era bucătăria şi doar o singură dată, oprit să trag cu ochiul, zărisem un bătrân adus de spinare, cu pălărie neagră, bătând la uşa din faţă care se deschisese doar cât să-l lase să se strecoare înăuntru. Cel puţin mie, când am încercat s-o descos despre ce-o pune doctorul să facă, el sau doamna lui, Maricuţa mi-a răspuns sec că face surcele de aprins focul în plită şi jumuleşte gâsca cu gâtul tăiat când e sărbătoare mai mare. Presupun că nici Colonelul nu ştia mai mult iar Mutu nici cât mine. Ce-o apucase să le lase pe toate baltă şi să se mute dincoace, cu noi? Pitit, acum, după un copac, am cercetat pe îndelete uşa cea mare, zăvorâtă, ferestrele astupate cu perdelele grele, apoi portiţa spre curtea din dos. Nu se auzea nici o voce, perdelele atârnau nemişcate. Cu toate astea, ceva îmi spunea – şi în această privinţă nu mă înşel – că e plin de lume înăuntru şi că s-au aprins lumânări în sfeşnicul cu şapte braţe. Aproape mi se păru că aud cum se preling picăturile de ceară topită, dacă îţi poţi închipui aşa ceva. Mă zărise cineva prin găurelele florilor de crin de dantelă de la vreo perdea şi stătea cu ochii pe mine să vadă ce am de gând? Am simţit că da, oprirea mea nu trecuse neobservată.

Ascunzându-mă, atât cât se poate, pe după copaci, am plecat mai departe. Din cele văzute până acum, de înţeles nu era mare lucru. Auzisem înainte pe mulţi spunând că nu va fi război şi n-aveam de ce să cred altceva însă, dintr-odată, apăruse ameninţarea pentru care toată dimineaţa fuseseră trase clopotele. Vin ruşii, confirmase şi directorul. M-am oprit, am căutat un loc mai ferit şi m-am aşezat cu genunchii la gură în iarbă, încercând să-mi imaginez, pentru că nu mă ajuta nimeni, ce va fi când vor ajunge ruşii aici, în târg, pe uliţe, în piaţă… La pericol, ţine-te deoparte de cei care se văiată, ne spusese odată Colonelul. Păstrează-ţi sângele rece, nu te năpusti. În schimb, cască bine ochii, orice amănunt poate fi mai târziu important. Cu genunchii strânşi tare, am încercat să-mi dau seama dacă mi-e frică şi răspunsul a fost că nu. În turma de copii de la orfelinat, totdeauna mă simţisem apărat, sigur pe mine şi dacă mă izolam de ceilalţi: ştiam însă că pot oricând reveni. Nu-mi era frică de nimic. Şi nici n-aveam ce pierde, ca alţii. (Gândul acesta, ca să fiu cinstit, e de un pic mai târziu.) Ştiam destule, învăţasem multe. Dacă aş fi luat-o la fugă de unul singur, la noapte, să zicem, mă puteam descurca mai uşor acum, vorbind cât de cât limba care e necesară când treci printr-un sat, când eşti întrebat ceva şi trebuie să răspunzi. Ştiam ce înseamnă foamea şi puteam să rabd, dacă ar fi trebuit să ocolesc satele. Alţii, cu apă de la izvor şi cu rădăcini dulci rezistă săptămâni întregi. Ştiam şi cum sunt gerurile sălbatice când urlă marea afară şi e noapte, dacă mă va prinde iarna fără adăpost. Ţinusem de cap o femeie să nască, tăiasem cu dinţii buricul copilului, dar şi vegheasem trei zile şi trei nopţi lângă un mort ţeapăn, doar eu şi el. Învăţasem o groază de lucruri de care alţii, la vârsta mea, nici nu visează. Da, nu de frică era vorba. Ştiam, aşadar, ce-mi revine. Mica febră de la care ţi se usucă cerul gurii din primele clipe mi se stinse şi am început să mă uit cu nepăsare în jur la lume, cum mă uitasem atâtea zile, cu un zâmbet secret, şi din spatele porţii la forfota de pe uliţă.

Pe drumul de întoarcere, mi-a apărut de după un colţ Dulfu. Dădea din mâini şi vorbea singur. Nu ştiam până atunci cum arată, pentru că ziua dormea în grădina de tir, dar l-am recunoscut după vocea răstită de comandant care răsuna ca o goarnă pe uliţele pustii după miezul nopţii. Mergea cu părul vâlvoi, într-un veston larg şi lung ca un palton, murdar şi zdrenţuit şi luat pe pielea goală şi era atât de slab încât strigătele păreau ale altcuiva. Trecuse de poarta orfelinatului, păşind grăbit, ca unul cu o ţintă precisă, când coti brusc spre casa Colonelului, unde se opri la gard, şi interesant – pentru mine, care tot acolo mergeam, oprit acum la doi paşi în urma lui –, se linişti ca prin farmec. Maricuţa va ieşi din casă, unde de jumătate de zi îşi câştigase dreptul să intre când vrea, puţin mai târziu. Sub perete, ciucit pe un petec de umbră, se afla Mutu, celălalt Vasilică, care nu mai avea ce face la automobil şi-şi epuizase hărnicia. Uşa larg deschisă de la intrarea în casă spunea că stăpânul trebuie să fie în preajmă. Cuminţit, tăcut şi dintr-odată foarte interesat de ce e dincolo de gard, Dulfu încremenise în aşteptare, ca şi cum pentru asta ar fi venit în goană până aici. Asta dură câteva minute bune până când, pierzându-şi răbdarea, scoase unul din strigătele lui răguşite, un fel de „hei”, o chemare. Mutu, din locul lui, nici nu clipi. N-auzise nimic, sugera poziţia lui de ins aţipit sau surd, cu toate că între cei doi erau doar câţiva paşi. Când nu eşti ţintă directă, aşteaptă pasul numărul doi: ştiam că aceasta e regula şi nu se putea să nu-l invidiez pentru firescul cu care încremenise. Înăuntru, totuşi, se auzise chemarea şi, doar cu o infimă întârziere, Colonelul ieşi cu paşi mari în întâmpinare.

– Plecaţi, majestate? răcni, suprinzător de limpede, Dulfu. A sosit ora cea mare?

Colonelul se opri în mijlocul curţii, acceptând că e doar un schimb de cuvinte peste poartă, dar am fost sigur că cei doi se ştiau. Un schimb de cuvinte care nu părea să-l deranjeze, dar nici să-l amuze, acceptat cu politeţea lui îngheţată, fără nici o silabă în plus. Rămăsesem să asist de la distanţă, aşa cum trebuie, şi el îmi aruncă doar o scurtă privire. Nu eu contam.

– Vom pleca, aprobă el, sec.

– Ultimatum? făcu celălalt şi tot răcnit. Despre ce armie românească e vorba, majestate? Eu am încredere în braţul de fier pus de strajă la fruntarii. Nu voi ceda nici o palmă de pământ românesc, majestate!

Atunci, tropăind indecis pe loc şi uitând de Colonel, Dulfu mă descoperi şi pe mine, oprit în spatele său, şi de supriză a fost ca şi cum i s-ar fi tăiat aerul. Nu mai era nimeni pe uliţă înafară de noi doi şi mai cred că el mă vedea atunci prima oară. Cunoşteam prea bine surpriza şi mirarea, ezitarea, vaga neîncredere, zâmbetul stânjenit din asemenea situaţii de care nu scăpa nimeni când ne priveam în ochi. Uluit, înghiţi în sec de câteva ori şi pe gâtlejul lui slab omuşorul fugi în sus şi în jos ca un şobolan prins în cuşcă. M-am gândit mai târziu la rolul meu un pic special. Nu sunt sigur, dar îl bănuiesc pe Colonel că avea nevoie de mine tocmai pentru că atrăgeam privirile cu statura mea, şi un interval oarecare el scăpa, ca un fascicol luminos atenţia se deplasa de la el, rămânea în penumbră.

Brusc, făcându-mă să tresar, Dulfu se prăbuşi în genunchi, atingând cu fruntea ţărâna. Se dezdoi însă imediat, cu mâinile împreunate a rugăciune.

– Majestate, şoti el, cu o patimă care-mi dădu fiori. Nu ne lăsa, majestate!

N-aveam prea multe soluţii la îndemână şi nici nu era cineva să mă ajute dar, în acele câteva secunde, m-am uitat la el ca un rege adevărat. Dacă n-ar fi fost şi Colonelul de faţă, aş fi încălcat consemnul şi i-aş fi spus tot ce am învăţat despre ruşi. Ştiam precis ce urmează de aici înainte şi i-aş fi explicat de ce merită să-şi ia picioarele la spinare şi s-o tulească încotro vede cu ochii. Nu era însă în puterea mea să-l salvez…

5.

infanteria_roma_na_intrare_odessa_code_mog_prop_77

Vasilică le auzi primul, deşi nu-i sigur că şi-a dat seama despre ce e vorba. Fiind aproape, i-am observat tresărirea, când se îndreaptă spinarea şi care înseamnă atenţie.

– Ce-i? l-am întrebat în şoaptă şi am ciulit şi eu urechea.

Era doar zumzetul obişnuit al albinelor de după-amiază care umple aerul.

Maricuţa ni se alăturase încă de dimineaţă. (Ne aflam în ziua a doua.)

– Domnul doctor nu pleacă nicăieri, anunţase ea în aşa fel încât, înafară de noi, să audă şi Colonelul. Nu adăugase însă nimic şi nici n-o va întreba nimeni ce are de gând.

Imediat după prânz, când se înteţeşte arşiţa, Colonelul s-a apucat de stupi unde ştiam că n-are nevoie de ajutor, aşa că ne-am vârât toţi trei la umbră, tăcuţi, lângă perete. Să aştepţi astfel e încă o probă. Abia când am trecut-o prima oară mi-am dat seama cât e de grea. Trecuseră două ore? Judecând după soare, şi mai mult. Colonelul tocmai scosese încă o ramă cu fagurele greu, plin de miere căpăcită pe ambele părţi, curăţase albinele cu pana de gâscă şi fum şi-o depusese jos, în lighenaşul de cositor. Se pregătea s-o scoată pe următoarea, aerul – până la noi – se umpluse de mirosul înţepător al fumului de iască, acoperindu-l pe celălalt, mai ascuţit dar mai fin, de stup deschis pe care bate soarele. Când te apuci de ceva, lasă-le deoparte pe celelalte până termini. Asta era una din reguli, iar el se supunea primul. Dar sunt sigur că şi el le auzise. Şi cu auzul mult mai antrenat decât al nostru, deşi n-o arăta prin nimic, îşi dădu seama din prima clipă ce va fi.

Ce notez eu aici sunt raţionamente şi deducţii târzii, cu mintea mea de azi care încearcă să pună în ordine fapte, completând în acelaşi timp spaţiile vide, intervalele voalate. Procedez astfel, întrucât nu am documente de pus pe masă. Dar cine mai are? Şi, dacă-mi daţi voie, despre toate piesele adunate în dosarul de faţă trebuie acceptat că se va spune acelaşi lucru…

A venit însă şi clipa când, dintr-odată, le-am auzit şi eu. Sunetul deocamdată foarte slab semăna perfect cu zbaterea gâzei prinsă între geamuri şi care are o continuitate muzicală, cu sincope poate doar în imaginaţia ta, ca şi cum îţi ţii respiraţia. Mi-am dat seama ce e, deşi din partea Colonelului nu era nici un semn, pe măsură ce se putea distinge tot mai clar melodia pe două note. Dar bănuiesc că, în acea zi, pentru el graba nu era importantă. Pe moment, cu noi trei sau fără noi, conta doar ocuparea mâinilor, astfel ca mintea să rămână liberă pentru hotărârile grele de luat în următoarele ore. Fagurii cu miere fuseseră dealtfel scoşi pentru noi, ca şi altădată. Nu se mira nimeni că noi, doi băieţi de la orfelinat, urma să plecăm cu automobilul şi nici nu mai era timp de mirări, la drept vorbind. (Doar, în mare secret, de o bucurie de care nu trebuie să se afle.) Şi nici slujnicei doctorului Ghelber nu-i avea nimeni grija, în aşa fel încât să se mai intereseze ce caută acolo alături de noi, ciucită sub perete. Deşi până la plecare rămânea tot mai puţin, aproape că număram în gând secundele, ceva anume îi cerea Colonelului să nu se grăbească. Casa, oricum, n-o putea lua ca melcul în spinare s-o mute în România. Nici nu-i va da foc, cum aş fi făcut eu. Din tot ce se afla înăuntru şi în curte putea înghesui în automobil doar un sac soldăţesc cu straie de schimb, ochelarii negri şi pălăria de pai, cum s-a şi întâmplat. Fluturii prinşi cu câte un bold erau aranjaţi în cutii iar cutiile aveau locul lor în despărţitura din spate a maşinii. Doar albinele aveau libertate absolută, pe care acum le-o acorda, şi mă gândesc că o făcea cu un sentiment asemănător iubirii. Erau unicele fiinţe vii ţinute aproape atâta vreme iar acum le rezerva câteva minute, înainte de despărţire. Îşi lua, în felul său pe care cred că doar eu îl observam, rămas bun de la albine.

Iniţiativa o avusesem ceva mai înainte, în intervalul de aşteptare care se prelungea şi se prelungea. Am procedat cu liniştea, negraba şi siguranţa, poate şi cu aroganţa celui ce ştie dacă nu neapărat mai multe, atunci ceea ce se exprimă în alt limbaj, ceva mai subtil, decât celălalt Vasilică, fost Antonescu Ion, fost Mutu, şi decât fosta Aliona. Am cules din lighean cuţitul pus anume acolo şi, în ceara încălzită şi moale, untoasă, am decupat o bucăţică la colţ. Cu vârful cuţitului am ridicat-o şi i-am făcut semn Maricuţei să vină aproape. Ştiam toţi că nu se fac mofturi în asemenea ocazii, iar ea s-a supus. Operaţiunea am repetat-o cu celălalt Vasilică, după care, trăgând cu ochiul la Colonel, care trecea la alt stup, mi-am tăiat şi eu o bucată.

Mierea luată direct de la albine e iute, are tărie ca un alcool şi când vine pe limbă parcă înţeapă, frige. De data asta, dulcele, după care jinduisem toată copilăria, nu mi se mai păru atât de grozav, ca să scuip rapid ceara curăţată şi să-mi tai o altă bucată. Am făcut-o însă prefăcându-mă ocupat pentru cei doi, cu toate că nu mai interesa pe nimeni ce-ţi place şi ce nu. Şi nici ce gândesc şi ce simt. În tăcere, m-am întors la umbra de sub perete. Puţin după asta a fost când le-am auzit şi eu.

Odată oprite clopotele de la biserică, se lăsase deasupra târgului o linişte ca de vată. Din când în când trecea câte o căruţă, dar alene, cu cai adormiţi. Piaţa era şi în a doua zi părăsită iar dincolo de gard, în curtea orfelinatului, forfota încetase după plecarea ultimelor transporturi spre gară.

Ce vreau să se înţeleagă din descrierea mea e că graba ca atare e un efect târziu apărut abia în povestirile despre începutul refugiului, un efect produs de feţele tăioase ca briciul ale amintirii. În realitate, cu excepţia directorului Obadă, care avea copii pe cap, şi a câtorva familii de funcţionari, nimeni nu se grăbea. Văzusem câteva femei ieşite la poartă şi încremenite acolo cu mâna la gură, atente la ce se petrece în vecini. Ca şi ele erau şi alţii, atât că mai retraşi, sau ascunşi în dosul casei şi pândind de acolo cu o curiozitate despre care nu ştii să spui dacă-i bună sau rea.

Sunetul apăru ca un cui care se înfige în această linişte. Dură puţin, apoi se stinse. Dar reveni şi puteai să-ţi dai seama că se apropie cu toate că deasupra şirului de plopi de la orizont nu se vedea în depărtare decât scama fixă a câtorva norişori. Cele două avioane au apărut deasupra lor, foarte sus, încât păreau stele mişcătoare care strălucesc pe cerul albastru.

– Merg la gară, ţipă Maricuţa, sărind în picioare.

Ne-am întors miraţi spre ea, căci era neobişnuit s-o vezi ieşindu-şi din fire copilăreşte, dar avea în definitiv dreptate. Apropiindu-se, cu vuietul motoarelor tot mai puternic, avioanele zburau într-adevăr spre răsărit, în direcţia unde, ascunsă de dealuri, erau gara iar mai departe Prutul. Până la gară erau mai mult de 20 de kilometri. Până la Prut, prin nu ştiu câte sate, poate încă vreo sută. Prutul e o apă destul de adâncă. Auzisem pe cineva pomenind de un pod peste Prut. Se povestea că acolo se înghesuie să treacă lume peste lume şi că păzeşte şi face ordine armata. Ştiam mai multe despre distanţe decât Maricuţa dar, urmăriţi de celălalt Vasilică, mutul, care ştia şi el cam aceleaşi lucruri ca şi noi, cu toate că nu scotea o vorbă, am refăcut calculul distanţelor a nu ştiu câta oară, fără să ne mai certăm prosteşte. Între timp, vuietul motoarelor se stinse, avioanele dispăruseră.

În scurta pauză care a urmat, m-am uitat în jur cu alţi ochi. La stupi, Colonelul curăţa cu fum alt fagure şi o făcea ca şi cum n-ar fi auzit nimic. Deşi strigam în gura mare, nici cearta noastră, de care imediat mi se făcuse ruşine, n-o lua în seamă. Locul din jur, uliţa până departe deveniseră încă şi mai pustii, dar nu e sigur că datorită avioanelor. Mi-am spus: încremeneşte! Şi m-am retras în locul de aşteptare de lângă perete, cu genunchii la gură, strânşi cât mai tare cu braţele.

Cred azi că mai erau şi alţii care trăgeau neîncrezători cu ochiul la ce se întâmplă cu noi, mâncătorii de miere din curtea casei cu uşa lăsată mereu larg deschisă. Îşi făceau de lucru, prefăcându-se nepăsători, treceau pe jos sau în câte o căruţă, ca şi cum ar fi aşteptat un semn care întârzie şi întârzie şi nu mai vine. Amânarea devenea tot mai greu de suportat şi, la un moment dat, un necunoscut, care se vede că revenea de la gară, se opri la poartă să dea alarma.

– Trenul s-a umplut, dom’ Colonel, şi e ultimul care pleacă azi. Nu mai găseşti locuri, dacă nu te grăbeşti.

Colonelul nu se grăbea însă deloc. Cu o seară înainte, directorul Obadă îşi făcuse vreme să vină, ca de obicei, să-l radă pe cap şi atunci stabiliseră tot ce era de făcut. Fusese o discuţie militărească, cu puţine cuvinte spuse o singură dată şi departe de urechile noastre. Orfelinatul se golise şi el. Cu domnişoara Halip în cap, cei mari, care puteau să-şi ducă măcar bocceaua cu lucruşoarele personale în spate, o luaseră înainte, pe jos. Era vreme bună, cu cer curat, ca la o excursie pentru strâns plante medicinale. În urma lor, după câteva ore, au fost prichindeii în căruţe cu obiectele adunate de prin dulapuri, înghesuite claie peste grămadă. Îi însoţea directorul Obadă, să-i vadă urcaţi în vagon şi să se întoarcă la noi, fiind stabilit – am aflat apoi – pentru valiza cu toate actele. Trebuia dus la gară de Colonel cu automobilul. De ce s-a hotărât astfel? Nu ştiu.

Oricum, Colonelul lua act în linişte de tot ce se întâmplă iar noi îi pândeam fiecare gest încercând să-l imităm conştiincioşi. El lăsase să se înţeleagă că Maricuţa, celălalt Vasilică şi eu vom avea un loc în automobil. Deşi nu era vreun ordin care să ne vizeze, orice vorbă a sa trebuia să aibă acelaşi efect pentru fiecare, şi chiar îl avea. În privinţa asta, ştiindu-ne prea bine, Colonelul îşi luase de-o grijă. Aşa că, retras la albine, ce urmărea el cu gândul, tăcut, se afla în altă parte şi nu la vedere şi nu era în legătură cu noi.

Întoarcerea avioanelor o anunţă un sunet ca de goarnă, sau de o mie de goarne care devine geamăt, urlet de motoare pe măsură ce se apropie. Trecuse mai puţin de jumătate de oră? Zburau mult mai jos decât la venire, cu soarele în faţă, strălucitoare. Am sărit în picioare ca să le urmărim cu mâinile streaşină la ochi. Paraşuta, fiecare a sesizat-o altfel. Ca o cădere, ceva s-a desprins şi cade spre noi, ca un fulger negru sub burta unuia din cele două avioane, ca un punct sau o scamă despre care nu ştii ce vrea să fie, dar şi ca o întrerupere de o clipă în larma asurzitoare a motoarelor. După care, fix deasupra noastră, făcu pâc! sau ne-am închipuit noi că face şi, în timp ce avioanele se îndepărtau iar după alte câteva clipe dispăruseră la orizont, umbrela paraşutei se deschise şi după încă puţin s-a distins clar şi silueta spânzurată dedesubt care cade din cer. Era atât de frumos şi de neaşteptat încât am încremenit, neîndrăznind nici măcar să mai respirăm.

Mai târziu, între noi trei, am pus cap la cap toate aceste bucăţi de realitate în succesiunea lor aiuritoare. Cuvântul „paraşută” nu-l cunoştea niciunul din noi. Celălalt cuvânt, „ultimatum”, îl vom învăţa tot atunci, repetându-l după ce-l auzisem rostit de alţii, ca o ameninţare confuză. N-aveam habar nici în prima zi şi nici după aceea că există un răgaz acordat celor care pleacă spre România. Despre avioanele ruseşti văzute de toată lumea şi în alte părţi şi venite într-un fel de control înaintea trupelor şi înainte de expirarea acestui răgaz, vom auzi tot felul de poveşti. Povestea noastră are locul ei între ele.

De sus, fără îndoială, se vedeau ca-n palmă gara şi trenurile, dacă asta-i interesa pe aviatori. Se vedea şi Prutul şi se spune că au existat şi avioane care au trecut dincoace. Deasupra noastră zborul a durat câteva minute dar suficient ca să fie cuprinse cu privirea grădinile bătute de soare dintre biserică şi primărie, piaţa şi căsuţele înşirate în lungul uliţelor, curţile unde ieşise lumea să caşte gura, să zicem că şi cârdul de gâşte albe venind de la baltă, lipăind prin praf. Dar aveau un ochian în avion? Aici, ne-am certat.

Dacă da, e sigur că, oricât de mare era viteza de zbor, văzuseră linia albă a gâştelor, văzuseră şi grămada părăsită de harbuji aduşi de la Ismail. Spre deosebire de celălalt Vasilică şi de Maricuţa, eu văzusem la Odesa filme cu avioane şi cu război şi ştiam ce vorbesc. Poate pe hărţile lor figurau fosta cazarmă, nu doar şinele căii ferate şi gara. Nu era deloc exclus să ne fi văzut şi pe noi, nu departe de locul dezgolit al terenului de sport: trei copii încremeniţi ca nişte momâi în mijlocul unei curţi… Poate credeau că stăm aşa neascunşi pentru că-i aşteptăm, după ce, în gară, înainte să se întoarcă, văzuseră vagoanele încărcate cu oameni şi pe acoperiş. Un automobil negru lăsat pe tăpşan, într-o curticică, în tablele căruia se răsfrâng ca în oglindă razele soarelui, adică suspect de strălucitor apare, privit dela înălţime, ca un semn de întrebare.

Căruţa golită de baloturi şi de copii care-l aducea de la gară pe directorul Obadă apăru în goană în capătul uliţei în timp ce, ca o floare, împinsă pieziş de o boare de vânt, paraşuta cobora lin spre noi. Directorul o zărise şi el, pentru că nu se putea altfel. Ca şi el, toată suflarea târgului se uita spre rusul de sus, cum cade încet-încet atârnat de clopotul mare de deasupra capului. De ce totuşi, împotriva obiceiurilor lui stricte de fost militar, domnul Obadă sări din căruţă ca s-o ia la fugă în direcţia noastră? Ce-l apucase? Dar întrebarea ne-am pus-o mai târziu. În mintea sa trebuie să se fi aprins – poate – o inutilă, prea târzie scânteie a sentimentului datoriei: doi din copiii săi de la orfelinat încă nu fuseseră urcaţi în vagonul cu care vor fi expediaţi în Ţară… Ca toţi viitorii refugiaţi cu responsabilităţi, acţiona în conformitate cu dispoziţiuni scrise. Se comporta, oricum, ca şi cum ar fi ştiut mai multe decât noi toţi. Fugea cum nu-l mai văzusem niciodată până atunci, parcă luându-se la întrecere cu paraşutistul, să ajungă la noi înaintea lui. Nimeni n-avea cum să facă ceva, să intervină, să modifice deznodământul. Aflat încă în aer, deasupra noastră, rusul îşi răsuci arma pe care o avea la gât, spânzurând peste piept, şi cu aceeaşi mişcare a braţului trase o rafală care-l seceră pe alergător. A fost în intervalul de câteva secunde înainte de a atinge cu tălpile iarba din curtea Colonelului după care, tras de sforile paraşutei căzută peste gard, până la un pas de primul stup, va aluneca şi el pe spate şi va mai răsuna o rafală trasă în aer, aiurea. Nu ne mişcasem niciunul. Rusul se va dezmetici repede, va sări în picioare, cu faţa la noi şi arma pregătită să tragă din nou. Gestul, pregătirea s-au văzut clar.

Fiecare am povestit toate astea de zeci de ori. Maricuţa e singura care susţinea că l-a auzit pe directorul Obadă gemând şi a ştiut că nu e mort. Ca una care a stat lângă un doctor, chiar dacă doar să şteargă pe jos şi să strângă cârpele cu puroi şi sânge, a vrut să se repeadă la el să-l ajute, dar Colonelul a strigat stai pe loc şi ea a încremenit. Poate dacă făcea un pas, rusul trăgea şi în ea. Poate. Eu mărturisesc că n-am auzit comanda Colonelului. De când apăruse pe cer, nu mi-am putut desprinde privirea de paraşută şi am urmărit-o cu sentimentul bizar, cam nebunesc că vine anume în direcţia noastră ca răspunzând aşteptării mele înfricoşate. De când trecusem Nistrul înot, visam din când în când că dau peste o patrulă, mă iau la întrebări şi nu pot să mai scap. Acum era o prelungire a visului: rusul venea la mine, pentru mine, pica din cer. I-am urmărit tot timpul căderea hipnotizat şi când s-a ridicat de jos, neeliberat încă din hamurile de sfoară, îmi amintesc precis că l-am privit o secundă drept în ochi, ca un fel de zasdrastvuet. Era un băiat cam de 20 de ani, cu bocanci grei, alb ca varul la obraz şi cu ochii măriţi. Îndrăznesc să spun că am ştiut precis că va mai trage, asta se citea în ochii lui. Va trage, deşi n-are rost. Şi mai spun ceva: nu mi-a fost deloc frică.

Încă în aer sau odată căzut, rusul trebuie să-şi fi dat seama că suntem doar trei copii care se holbează la el şi un moş cu pălărie de pai şi că cel care fuge să-l întâmpine are o mînecă goală, e ciung şi n-are armă. Celălalt Vasilică, mutul încăpăţânat, va susţine că nu, că rusul simţise din aer pericolul. Nu-l vezi, nu e ceva care are formă, ştiam asta de la Colonel, dar într-o fulgurare îl presimţi, în pofida tuturor semnelor liniştitoare. Pentru asta trebuie să fii însă foarte bine antrenat. Rusul simţise precis ameninţarea mortală, dar fără a şti dincotro vine şi de la cine. Se grăbise corect, ca un soldat brav, dar cu Obadă se păcălise şi greşise direcţia.

Despre frică nu am păstrat nicio amintire. Oricât pare de necrezut, n-o luasem niciunul la fugă, deşi la doi paşi, lângă corpul căzut cu faţa în jos, începea să se prelingă o şuviţă neagră de sânge. Urechile ne erau încă pline de răpăitul dur al împuşcăturilor, pentru că rusul nu se zgârcise la gloanţe, şi eram doar năuciţi, înlemniţi. Oricum, nu ştiam de cuţit. Singur, iarăşi celălalt Vasilică, va susţine în felul lui că el ştia, îl mai văzuse în mâna Colonelului, dar credea că e vorba de unul din obiectele din cutia de scule a automobilului. A fost ca o fulgerare, în timp ce rusul se ridica dintre hamuri şi sfori fără a fi lăsat arma din mână, pentru noi, nu ştiu dacă şi pentru el, gestul Colonelului fiind ca şi insesizabil. Nici după aceea, oricât ne-am chinuit, nu ni l-am putut imagina. A fost ca şi licărirea dinainte a geamului avionului care, foarte sus, a prins în plin o rază de soare, o licărire care s-a şi stins în aceeaşi clipită. Vârful cuţitului aruncat a lovit exact la baza dezvelită a gâtului între cureluşa caschetei şi osul claviculei. Ultima rafală a fost singurul efect însă ţeava era îndreptată în sus iar rusul cădea moale în genunchi, fulgerat.

În minutele care au urmat, eu n-am băgat de seamă, dar Colonelului e exclus să-i fi scăpat că celălalt Vasilică a cules de jos arma rusului şi a aruncat-o în maşină, unde a şi acoperit-o cu o pătură. A scos-o la lumină doar după ce s-a făcut curat în jur când rămăsesem doar noi doi şi am cercetat-o împreună. Rusul o scăpase din mână, nu era murdărită cu sânge, strălucea, am cântărit-o pe rând şi nu era nici foarte grea. Eram singurul care ştiam ce e un pistol cu foc automat. I-am arătat: ăsta-i trăgaciul. Nu trebuia atins. Trebuie să punem doar piedica: uite-o care e şi ţine minte. Văzându-ne ce facem, Maricuţa s-a apropiat şi a trebuit să-i dăm jucăria şi ei. Gânditoare, cu puful ei gălbui de pe ţeastă, zburlit de vânt, Maricuţa apucă arma cu ambele mâini şi o mirosi lacomă, ca pe o floare. Într-adevăr, după ce ai tras, gura ţevii are un damf ca de doctorie o vreme. Cei din hrubele Odesei spuneau şi eu de la ei învăţasem: parfum de libertate…!

Nu mai puteam zăbovi prea mult, cu toate că soarele abia începuse să coboare spre orizont. Pe rând, ba câteva femei, mereu altele, ba câte un moşneag cocârjat prefăcându-se că e cu treburi, se opreau să tragă cu ochiul spre noi. Dar când spun noi, am în vedere ograda golită unde mai erau doar maşina şi pete de sânge din praf care se zbiceau, pentru că la noi trei, cei mici, priveau toţi ca prin sticlă, neîncrezători. Nu ştiu ce gândeau, pentru că erau toţi dintre cei hotărâţi să rămână şi nu puteai să-ţi imaginezi că vor ţine secret faţă de ruşi ce se întâmplase cu paraşutistul. Ce-şi şopteau însă după aceea, îndepărtându-se agale, nu putea fi însă în nici un caz de bine. Cred că abia aşteptau să-l vadă plecând pe Colonel, cu tot cu automobilul lui şi cu noi, ca să poată respira uşuraţi.

Da, trecuse aproape toată după-amiaza. Jandarmii, notarul cu familia, domnişoara Halip şi personalul orfelinatului, primarul, vânzătoarele de harbuji plecaseră de mult, din când în când se mai auzea, departe, câte o căruţă trecând în goană. Trebuia şi noi s-o luăm din loc. Brusc, deveni urgent, se simţea în aer, fără s-o mai şi spună cineva. Întârzierea se lungise şi datorită directorului Obadă care trebuia dus la spital. Cu el, Colonelul procedă ca şi la albine, în tăcere. Îl mută singur cu braţele ca pe un sac din mijlocul curţii pe o laiţă adusă de celălalt Vasilică din casă, dar a trebuit să punem mâna să ajutăm şi noi. Corpul întins pe laiţă, trebuia dezvelită rana şi scos pantalonul şi aici durerea îi zmulse rănitului un răcnet. Era însă o reacţie amânată sau stăpânită până atunci cu dinţii strânşi. Ne-am oprit toţi. Stătea întins pe spate, alb ca varul, cu picioarele albe şi ele, subţiate de bătrâneţe şi cămaşa îmbibată de sânge lipită pe burtă.

– E bine? se interesă Colonelul, ca şi cum ar fi rostit o parolă. O să-ţi fac injecţia imediat.

Celălalt zâmbi chinuit, după care se răsuci uşor spre noi, toţi trei neîndrăznind nici măcar să clipim.

– E bine, răspunse şi continuă privindu-ne pe rând pe fiecare, încă o dată. Dar e prea târziu, n-o să putem trece. Nu ne mai lasă.

La injecţie, n-a mai fost nevoie de ajutorul niciunuia din noi. Maricuţa a fost chemată doar când a venit rândul ştersului cu tinctură de iod şi pansatului cu câteva cearşafuri făcute fâşii şi s-a văzut că fata are mână uşoară şi se mişcă cum trebuie. N-a fost nici un ordin, toate s-au făcut cumva de la sine şi destul de repede. Cântăreţul intră pe poartă când treaba se terminase iar rănitul fusese adus cu tot cu laiţă, ca pe o targă, până lângă automobil, trebuia doar ridicat şi pus pe bancheta din spate. Intră neinvitat, dar firesc, şi – în chip de salut, cum nu obişnuiam niciunul din noi – rosti de la distanţă Doamne, ajută! Poate un fel anume de a nu fi grăbit, de a se mişca erau ale celui care trăieşte cu multă lume în jur.

– Nu mă cunoaşteţi, sunt de la biserica Sf. Nicolai, se prezentă el Colonelului şi-şi spuse şi numele. Am aflat de nenorocire. Privise în treacăt automobilul şi rănitul cu ochii închişi, înfundaţi în orbite şi înfăşurat peste mijloc cu pânză şi pricepuse că ne-a întrerupt când tocmai urma să-l urcăm în maşină. Domnule, am venit să vă spun să plecaţi cât mai repede, repetă el ce spusese cu câteva minute mai repede directorul Obadă. Dacă mai întârziaţi, o să vă oprească undeva pe drum. S-au întors câţiva care i-au văzut pe cei care stau la intrarea în sate şi nu lasă pe nimeni să treacă. Grăbiţi-vă!

Colonelul nu era obişnuit să i se spună ce are de făcut, dar pe cântăreţ îl ascultase fără să se încrunte şi de asta l-am privit şi eu curios. Avea părul lung, dat femeieşte pe după urechi, şi l-aş fi crezut jidov dacă şi-ar fi lăsat perciuni şi i se adresa cu un „domnule” simplu şi sec, ca şi cum nu contează că are în faţă un colonel. În mica pauză de tăcere acordată de acesta oaspetelui răsună pe neaşteptate vocea aspră a Maricuţei.

– Cine opreşte oamenii? se răsti ea. De ce-i opreşte?

Nici de data asta Colonelul nu se grăbi să intervină şi, cu fruntea încreţită, cântăreţul se întoarse spre fată. În treacăt, îl cercetase şi pe Vasilică, apoi, o clipă, privirea lui stărui şi asupra mea, măsurându-mă, de parcă atunci m-ar fi descoperit. Privi şi spre automobil lângă care, întins pe laiţă, aştepta întins pe spate rănitul. Abia apoi reveni la Maricuţa, dar nu ca să-i răspundă la întrebări.

– Îndată se întunecă, spuse, şi drumurile către Prut sunt foarte periculoase.

Nu era primul care ne considera copii. Pentru noi, reieşea, n-are vreme. Adresându-se Colonelului, anunţă cu glasul lui cântat că venise să ne dea o mână de ajutor iar Colonelul spuse da şi se văzu abia atunci că, fără cântăreţ, ar fi fost foarte complicată urcarea rănitului în automobil. Trebuia făcută curăţenie în curte, mai spuse el. După plecarea noastră, ar fi venit cu câţiva oameni să-l ducă de acolo pe rus. Pânza şi frânghiile paraşutei era bine să fie şi ele adunate şi duse undeva, pentru că de ascuns era şi inutil şi periculos, ştiau de ele toţi.

– Eu rămân, domnule, mai spuse el, şi avu prima oară un zâmbet chinuit. N-am ce face. Am bunelul de 92 de ani care strigă la noi că nu-i e frică de ruşi şi nici de moarte şi s-a întins pe pat cu faţa la perete. Am aici în târg şi părinţii, care s-au dus la biserică şi se roagă. Rămân şi ei, orice-ar fi. Alţii s-au încuiat în case pe dinăuntru, au tras obloanele şi nu deschid când le baţi la uşă. Ştiu ce mă aşteaptă, dar rămân şi eu cu ei toţi.

Era clipa când toate pregătirile se terminaseră.

– Se spune că uşa trebuie lăsată neîncuiată, să nu fie spartă, mai spunea cântăreţul şi am avut certitudinea că vorbeşte singur. Drum bun, Doamne, ajută!

Ce e mai greu se terminase. N-a fost nici un ordin. Dacă mă gândesc, toate erau ca şi cum s-ar fi făcut de la sine. Culcat pe dreapta, cu şoldurile proptite în spătar, îndoit de şale şi cu rana strânsă bine în feşe, după injecţie directorul Obadă doar din când în când deschidea ochii. Maricuţa trebuia să-l sprijine, să-i ţină capul, şi pentru asta stătea proptită în portieră. Eu mă vârâsem în puţinul loc rămas liber, pe podea, cu genunchii la gură, având în grijă picioarele rănitului. Colonelul se aşezase la volan, celălalt Vasilică pe locul din dreapta sa, poarta spre uliţă aştepta larg deschisă, soarele mai avea un lat de-o palmă până la creasta dealului. Când motorul porni, m-am mai ridicat odată să arunc o privire. În urma noastră rămâneau doar albinele, uşa nezăvorâtă şi cântăreţul, străin şi stingher.

Urma uliţa în linie dreaptă cu piaţa şi teii pe ambele părţi şi care, după uzina electrică şi grădina de tir, după cimitir, mai are puţin şi iese în câmpul gol cu ogoarele şi fâneţele sale pustii. Întors pe jumătate, tăcut, scuturat la hârtoape, priveam zarea străină şi încercam să-mi dau seama ce simt. Nu era teamă, asta e sigur, mă mai controlasem şi înainte. Sufletul meu îmi apăru, într-o fulgerare pe care n-am uitat-o, amorţit şi uscat ca iasca pentru afumat albinele.

Călătoria pe care încerc s-o refac are aici numeroase intervale voalate dar şi altele de realitatea cărora nu sunt sigur. Câteva sate cu oameni ieşiţi ici-colo la gard, care întorc capul după noi. Miros de fum acru de vreascuri, adulmecat cu gândul la cină. Trâmba de praf galben ca un şarpe venind mereu în urma automobilului. Câte un car cu fân trecând paşnic în înserare de la câmp. Gâşte pe şanţ, un pâlc de oi, după aceea. În lumea asta nu se schimbase nimic de o mie de ani şi noi goneam prin ea ca un abur dintr-un vis. În alt vis, îmi apăru ca o compensaţie drumul de noapte prin stepa neagră, trenul care duce cărbune şi eu ghemuit pe acoperişul unui vagon în curentul asurzitor. Din când în când, îmi schimbam poziţia picioarelor amorţite, evitând ochii larg deschişi, ficşi, ai directorului Obadă. Cât va dura? Mi-am impus, căci învăţasem s-o fac, şi am şi reuşit să nu mă gândesc la asta. Poate nopţi şi zile, săptămâni, o goană fără capăt şi fără oprire.

Prima împuşcătură semăna cu pleasna unei pietre stârnită de roţi şi care loveşte fierul. Am tresărit totuşi şi, împins ca de un arc, m-am ridicat să arunc o privire peste umărul Colonelului. Începea un deal şi încetinisem, urcam, drept în faţă era primul pâlc de case de la marginea unui sat în care urma să intrăm în două, trei, patru minute. În grupul de pe culme mai întâi se vedea steagul ridicat sus, spre bolta senină, ca să-l umfle vântul. Era roşu de foc, cum nu mai văzusem de câţiva ani buni. Cel cu steagul se plasase în mijlocul uliţei şi lângă el era cel cu puşca, iar în jur mai erau încă poate zece inşi şi mai veneau spre ei şi alţii în fugă. Cine naiba-s ăştia? mi-a venit să strig, dar mi-am muşcat limba. Soldaţi nu erau, se vedea după haine. Cu o singură puşcă, chiar şi cu steag roşu, ce speri să faci? Nu părea totuşi joacă. Ca şi cum n-ar fi auzit glonţul, Colonelul continua să ţină volanul drept, nu încetinise şi nu apăsa pe claxon, cum făcuse de câteva ori când ne ieşiseră înainte căruţe sau vite. Distanţa se micşorase şi semnele pe care ni le făceau nu trebuiau traduse. Stop. Oprire.

A doua împuşcătură, pe care o aşteptam văzându-l pe trăgător ridicând arma, răsună mai puternic, mai de aproape, glonţul rătăcit lovi un bolovan şi se pierdu şuierând undeva în spatele nostru. Cel care trăgea se încurcase la închizător sau puşca era greu de ţinut cu o mână. Nu era nici cel mai îndemânatic puşcaş cu putinţă şi cred că asta e şi explicaţia că încă nu reuşise să ne nimerească. Oricum, pauza pentru reîncărcare dură în timp ce ne apropiam de ei în automobilul ce se scutura prin hârtoape şi atunci am simţit cum mă umple plăcerea stranie pe care n-o mai simţisem demult, de-o violenţă ameţitoare. Am urlat cât am putut de tare la celălalt Vasilică:

– Nu vezi că ne omoară? Trage odată!

Adevărul, dacă mă gândesc bine, e că am strigat imediat după ce el apucase să ridice de jos, dintre picioare, automatul rusesc. Pentru că nici nu era treaba mea să dau un asemenea ordin pe care, mai cred, neacoperind zgomotul motorului, Colonelul îl şi rostise cu un singur cuvânt. M-am şi ridicat pe vârfuri şi am strigat iarăşi:

– Trage, biti v tvoi mati!

Mi-a amintit, peste câteva zile, Maricuţa care atunci sprijinea picioarele directorului Obdadă. Ai urlat tot timpul, zicea ea, ca un rus nebun. Dar cât mai era până la glonţul următor? Nu mă gândisem nicio clipă la asta. Mut dar şi surd, văzându-şi doar de treaba lui, ca în beciul orfelinatului, neluându-mă în seamă, Vasilică apucase să iasă afară pe jumătate, cu capul şi pieptul, reuşise să scoată şi arma, îmbrăţişată cu ambele mâini. Părea o manevră prea grea pentru braţele lui subţiri, dar el o execută rapid şi elegant. Aproape simultan l-am văzut aplecându-se şi mai tare, am văzut – cu ochiul din frunte – ţeava puştii celor care ne tăiau calea şi ea, am văzut steagul cum se apropie, soarele arămiu alunecând pe linia subţire a orizontului, copaci şi case în depărtare. Se vedea clar că va urma izbitura şi din cauza asta m-am răsucit, năpustindu-mă să-l sprijin pe directorul Obadă şi atunci a mai fost, ca un lătrat, rafala rusească prelungită.

Ciocnirea, ca într-un mal de pământ, l-a aruncat pe director cu toată greutatea trunchiului peste mine şi am rămas câteva clipe sub el, strivit între spătar şi banchetă. Sufocat, am încercat să-l împing înapoi, îl împingea din partea ei şi Maricuţa, şi cred că în tot acest timp urlam. Spun „timp”, dar au fost câteva clipe. Brusc însă, aproape gata să se răstoarne, automobilul reporni cu o smucitură şi şocul m-a ajutat să scap, l-am împins la loc pe director.

– A murit! am mai apucat să urlu încă o dată.

Când am reuşit să mă ridic iarăşi în picioare, celălalt Vasilică revenise şi el la locul lui iar pe sticla prăfuită şi spartă a parbrizului încremeniseră în praf ca o stemă rotundă sau ca o ştampilă firişoarele de sânge încă neuscate. Răsuna, la fiecare hârtoapă, zdrăngănitul tablelor rupte sau îndoite la capotă, dar Colonelul n-avea de gând să încetinească. Se va înnopta nu peste mult.

Nu înţelegeam nimic, dar îmi plăcea grozav. Mi-ar fi plăcut însă şi mai mult dacă ar fi curs pâraie de sânge şi ar fi bubuit o sută de tunuri.

6.

(Anexa 1)

Ne grăbim, le punem pe toate sub semnul urgenţei maxime dintr-un motiv simplu: se grăbeşte şi cel care ne interesează. Totdeauna ajungem la locul pe unde a trecut imediat după ce şi-a luat zborul şi a dispărut. Atât de puţin ne desparte de el în asemenea clipe încât poţi zice – exagerând un pic – că încă nu i s-au stins ecourile vocii. Încă există şi-i găsim intacte urmele: sunt proaspete, se simte, se recunoaşte, poate fi reconstituită chiar şi amprenta în aer pe care o marchează orice fiinţă vie. Ce ştim? Deţinem la ora de faţă multe sute de pagini, dări de seamă, note de constatare, analize şi varii rapoarte adunate în dosarele aici, de faţă, şi pe care ţi le voi preda. Le vei studia cât de repede poţi şi vei hotărî singur ce e util şi ce nu, înainte de a purcede la treabă. Te rog, de aceea, să mă urmăreşti cu atenţie: vom discuta despre un caz atipic, prin nimic asemănător cu ce ai avut în lucru până azi. Capătul firului, foarte subţire, pe care-l ţinem în mână reprezintă una din puţinele, să le zicem aşa, certitudini, dar nu trebuie să-ţi faci iluzii că-ţi va fi de folos. E o foaie matricolă ruptă dintr-un registru parohial de naşteri şi decese despre care am stabilit că nu e contrafacere. Avem, aici, părinţii, sexul, nume, prenume, anul naşterii. Ultimul e însă singurul care într-adevăr contează pentru noi, întrucât numele şi prenumele şi le-a schimbat până azi de mai multe ori. Ia-l în cont, aşadar, ca X. Cine e acest X? Câteva amănunte totuşi s-au putut lămuri. Familie înstărită din Braşov, de pildă, copil unic. Liceu săsesc, adică locul unde arhivele sunt conservate cu grijă. Avem de acolo còpii autentificate. Note maxime la matematici, precum se vede. A prezentat un oarece interes acest amănunt pentru că explica Şcoala Militară de Artilerie urmată patru ani la Viena spre care – dar asta e simplă deducţie – trebuie să-l fi propus talentul, dacă se poate spune aşa, de matematician. Urmează un mic spaţiu alb, cum vor mai fi şi altele. Un episod interesant, deşi cu câteva semne de întrebare, are ca scenă Bucureştiul. Decembrie 1918. E vorba de Divizia 9 Vânători la comanda căreia se află generalul moldovean de 56 de ani Dabija şi din care face parte şi regimentul condus de generalul Mărgineanu. X e şi el aici, iată hârtiile doveditoare, cu toate că sub alt nume decât cel al ofiţerului artilerist revenit de la studii. E a doua sau a treia consemnare a prezenţei sale, cu atribuţiuni foarte vagi. Fapt e că aceste trupe primesc misiunea de a reprima cu toată duritatea greva tipografilor bucureşteni care, cu aportul unor agitatori moscoviţi sosiţi clandestin şi pregătiţi special să provoace tulburări urbane, ameninţa să se agraveze. Au loc arestări, câtorva dintre clandestinii prinşi li se pierde urma definitiv, dispar din evidenţe, iar zarva se potoleşte. Fapt e că, deşi cu jumătate de gură, se va vorbi de un succes. Au rezultat şi morţi? Ambiguitatea dărilor de seamă aşa ceva sugerează, ca şi faptul că nu există nominalizări, e preferat anonimatul pentru cei cărora le poate fi atribuit succesul. De consemnat aici primul mare semn de întrebare pentru care s-a şi întocmit un dosar separat.

Pentru că pe X îl vom descoperi tot la sfârşitul lui 1918, dar departe de Bucureşti, atunci când Regele Ferdinand, cu o zi înainte de semnarea armistiţiului, care e în 11 noiembrie, decretează mobilizarea – la drept vorbind, remobilizarea, după dezastrele şi umilinţele de pe toate fronturile unde luptaseră românii. În primele luni ale iernii care urmează, apărut nu se ştie cum şi de unde, îl găsim într-una din cele două divizii de vânători expediate să asigure paza la Nistru. Sunt acolo rămăşiţe, aşchii ale unor foste corpuri de elită, echipate de bine de rău şi înzestrate cu strictul necesar de muniţie şi armament. S-a aflat cu certitudine acolo. Aşa că marchează pe hartă încă un punct cu X pentru orice eventualitate, deşi sunt toate indiciile unui reper fără semnificaţie. E însă o vreme când toate se accelerează, aşa că, tot cam atunci, se proclamă Republica Sfaturilor la Budapesta. Da, chiar aşa. Au ungurii un simţ special al denumirilor adaptate, traducând „soviet”-ul de la origine…! Comisarii bolşevici din toate orizonturile desantează acolo şi – aşa cum se va vedea nu peste mult – se pune la cale antrenamentul şi marea repetiţie la mobilizarea brigăzilor internaţionale de voluntari ce vor fi curând expediate în Spania. E o lume pestriţă, foarte numeroasă, vin acolo şi multe, foarte multe femei, din Austria şi Germania, mai ales, dar şi din Rusia Sovietică, sunt prezenţi însă şi de-ai noştri, de la Bucureşti sau Dorohoi. Cu ei, ungurii îşi vor face o Armată Roşie după model bolşevic şi, pentru că au ajuns în posesia armamentului nemţesc capturat de la Mackensen, devin extraordinar de periculoşi. Asta durează până la Sf. Paşti în 1919 când începe ofensiva armatei române expediată acolo de Rege să facă ordine. În vara lui 1919 trupele trec Tisa, străbat la pas Ungaria de est, defilează cu cavalerie şi fanfară pe străzile Budapestei, sting focarul a cărui evoluţie devenea tot mai ameninţătoare. Intervine şi un incident straniu pentru înţelegerea căruia am făcut mica recapitulare a acestui episod istoric. Din ordin superior, la porţile Budapestei, vânătorilor noştri, cu toate că rolul lor pe front a fost decisiv, li se interzice triumful defilării finale, iar unul din comandanţii lor e obligat să demisioneze, fiind şi supus apoi unei anchete umilitoare. Ai dosarul aici: acuzaţii trucate, dovedite ca atare dar nu până la capăt, probe cusute cu aţă albă, regia banală a compromiterii unui incomod. Sforile sunt trase din Ţară, de sus, cineva a devenit indezirabil şi trebuie eliminat din joc. Intervine de data asta în clar ceea ce vom numi convenţional mâna invizibilă. Dosarul conţine şi două file scrise de mână recto-verso, foarte înghesuit, text greu lizibil. În felul lui, autorul acestui insert se dovedeşte oarecum poet, întrucât acordă importanţă finalităţii fără scop, cum spun filosofii, adică unei probe ce te invită să visezi. Ce face el? Merge la cartea colonelului Lawrence, nume legendar care a trăit un final de carieră asemănător până la un anume punct, şi transcrie de acolo, nu ştiu cât de scrupulos, câteva pasaje. Adaugă însă de la sine şi unele note marginale şi asta cu cerneală roşie, ca la şcoală. Aparenţele asta şi sugerează: calitatea de demers şcolăresc, sentimental, imatur. Ia-le sub beneficiu de inventar. Cu cerneală roşie, în capul filei, avem nota copistului. „Despre războinic. De unul singur, în teritoriu inamic, pregăteşte răscoala, unind şi dând un ţel unor triburi de semi-sălbatici. Se pune în capul lor, împinge, pas cu pas, şi pune pe fugă pe inamicii turci, cucereşte vastul teritoriu unde cândva fusese Babilonul. E ceea ce se numeşte un erou. Asta, nu doar pentru că lucrează în anonimitate şi practic fără sprijin. Pe terenul luat în stăpânire purcede în fine şi la a pune bazele nucleelor noii administraţii, la a organiza haosul. Urmează ultima filă a acestei aventuri urieşeşti.” În continuare, cu cerneală albastră, sunt copiate câteva pasaje finale. „Lucrând astfel, în trei zile totul putea fi pus în ordine şi întrevedeam cu mândrie şi alte foloase, când sosi un maior-medic şi mă chestionă scurt dacă vorbesc englezeşte. Privindu-mă cu o încruntare dezgustată de fustele şi sandalele mele prăfuite, mă întrebă: Dumneata eşti însărcinat cu grija spitalului? Modest, am îngânat că oarecum eram, dar atunci el izbucni: Scandalos, ruşinos, revoltător, meriţi să fii împuşcat. În faţa acestui atac am cloncănit ca un pui de găină râzând nebuneşte ca după o încordare nervoasă ; părea aşa de extraordinar şi de ridicol să fiu înjurat tocmai când mă mândream a fi izbutit să îmbunătăţesc o stare deznădăjduită. Maiorul nu intrase ieri în bolniţa cu cadavre, nici nu le mirosise, nici nu ne văzuse îngropând trupuri în ultimă descompunere, a căror amintire mă trezise brusc din somn, năduşit şi tremurând, câteva ceasuri mai înainte. Mă privi holbat, urlându-mi: Brută afurisită. Am râs din nou şi el m-a lovit peste faţă, ieşind apoi afară şi lăsându-mă mai ruşinat decât necăjit, căci în adâncul meu simţeam că are dreptate şi că oricine ajunge la izbândă, printr-o răscoală a celor slabi împotriva stăpânilor lor, trebuie să iasă atât de pătat în cinstea sa încât după aceea nimic nu-l mai poate face să se simtă curat. A doua zi, i-am adresat ministrului ultima cerere (şi, cred, cea dintâi) pe care i-am făcut-o vreodată pentru persoana mea: i-am cerut voie să plec. Şi, în cele din urmă, a consimţit.” Citeşte cu atenţie, nu strică să reciteşti. Vei găsi în acest fragment cam confuz, pentru că nu e timp pentru toată cartea de unde a fost operat decupajul, cheia de acces. Mai departe, am mai ales, ca să nu ne lungim, dar nu chiar la întâmplare, câteva dosare datate 1924. Începem cu inaugurarea unui mic şi cochet muzeu de artă, eveniment care n-ar fi ţinut agenda mondenă a Capitalei, dacă n-ar fi participat însuşi Brătianu. Nu se cunoaşte motivul, dânsul nefiind genul care bate galeriile ca să cumpere tablouri. Nu! Iată şi fotografiile de la faţa locului ajunse în posesia noastră: de studiat cu mare atenţie! Într-una, silueta din dreapta uşii, la jumătate de pas de Brătianu pe care, de fapt, cade flash-ul, nu spune cu precizie despre cine e vorba, lucru vizibil în ceastălaltă unde, iată, îl recunoaştem pe X, privit de obiectiv din faţă şi de aproape. A făcut o mare greşeală aici, de contabilizat ca atare, tocmai pentru a dovedi că până şi un ins ieşit din comun ca el, şi aş risca: genial, prin ştiinţa de a se păstra mereu invizibil, chiar şi în situaţii de expunere maximă, până şi el greşeşte: uniformă militară la o ocazie mondenă e tot ce poate fi mai strident. Recapitulez: primăvara lui 1924. Câteva săptămâni după episodul „muzeu”, Brătianu moare din cauza unei infecţii la gât, infecţie cu evoluţie galopantă care a speriat lumea medicală bucureşteană. În treacăt fie zis, prin preajma patului de spital a trecut câteva minute, poate doar dintr-o exigenţă protocolară, să arunce o privire, nu se ştie, însuşi doctorul Elias. Faptul e înregistrat şi s-a întocmit un raport. Ce s-a reţinut până la urmă? Interesează, desigur, bănuielile neprobate că a fost, prin interpuşi, mâna Moscovei. Dacă vei considera util, se găsesc aici, ca să le studiezi, cu toate că nu s-a demonstrat că sunt mai mult decât piese de colecţie, còpii după fişele medicale, mai multe rapoarte de observaţie, acte de constatare, declaraţii în original, tăieturi din ziare cu relatări de toată mâna. Reţinem deocamdată fotografia numerotată cu doi. Ce căuta X în suita unui atât de înalt demnitar, căci se exclude întâmplarea? Dacă Brătianu intuise că îi e necesară o protecţie apropiată, cu ce clauză şi-l adusese lângă el? Şi unde putea fi găsit X pentru a i se încredinţa o misiune atât de importantă? Adică cine intermedia? Despre ce ameninţare aveau cunoştinţă Brătianu sau apropiaţii săi şi cât trebuia să i se spună şi persoanei aduse în suită să stea de veghe? Câţi alţii mai erau în cunoştinţă de cauză? Poţi acorda oricât timp vei considera de cuviinţă studierii dosarului, reţine însă că X trece fulgurant şi printr-un episod din care rezultă un cadavru celebru, cel al unui bărbat care a făcut istoria României. Strict în ce ne interesează pe noi, X face aici un pas greşit. Lasă, adică, să-i fie înregistrată prezenţa, împotriva vocaţiei sale de a rămâne mereu insesizabil, ca un duh de aer. Aşa a rezultat una din puţinele sale fotografii recuperate de noi. Practic, inutilizabilă, şi ea, căci după atâta vreme fizionomia persoanei care a trecut şi de 70 de ani nu se mai suprapune cu cea din arhivele noastre. Se pot face diverse speculaţii pe marginea acestui scurt-circuit. Cea mai importantă vizează, aşa cum ziceam, ştiinţa sa de a trece mereu neobservat, dar şi de a-şi schimba datele de identificare dacă situaţia cere aşa ceva şi nu va trebui să te miri când îl vei găsi ici-colo sub nume diverse. Atribuţiile sale, atât cât am reuşit să reconstituim, sunt mereu de altă natură, numele său nu se află angajat nici măcar o singură dată în vreo decizie oficială, nu i s-a găsit nicăieri vreo semnătură, fie şi sub nume fals. N-am stabilit încă nici în subordinea cui se afla, persoană sau serviciu. E unul singur? Mai multe? De câte ori prindem un capăt, firul se rupe. Acelaşi an, vara, alt dosar: Averescu face o importantă vizită oficială în Italia şi îl regăsim pe X în preajma sa pe toată durata călătoriei, şi la dus, şi la întoarcere. Are în responsabilitate paza vagonului-salon staţionat în Termini şi pus la dispoziţia generalului de însuşi Mussolini. Îl va însoţi pe Averescu la palat şi la primirea sa de către Rege şi Regină, dar şi întâlnirile, nu neapărat protocolare, care au loc separat, cu patru miniştri italieni. El e peste tot. Avem minutele oficiale care nu-l menţionează, dar sunt şi rapoarte indiscrete unde numele său (numele de atunci) apare şi se face menţiune că e în civil mereu, cu toate că generalul prefera în preajmă militari… Tot 1924, toamna, un dosar cu multe semne de întrebare. Referinţa e spaţiul ciudat, cu mereu alţi stăpâni în ultimele sute de ani din Bugeac unde au rămas doar ruinele şi toponimele, după ce, în 1817, când vin muscalii, băştinaşii tătari pleacă şi se stabilesc în Dobrogea. Câmpie golaşă cu sate neînchipuit de sărace, unde o fântână face cât trei biserici, câteva târguri păduchioase. O observaţie: oricât ar părea de neverosimil pentru un om şcolit, originar şi din Braşov, una din cele mai civilizate regiuni româneşti, pentru X acest sud-est înapoiat şi sălbatic prezintă o anume ipotetică atracţie fascinantă. Avem în acest sens o notă marginală a celui care a dat de urma trecerii lui pe acolo, trecere sau şedere. Fapt e că în acelaşi 1924, într-unul din târgurile de acolo, tratat cu cea mai mare indiferenţă din Bucureşti, cu lume amestecată în care majoritari sunt rutenii cei răi de muscă şi evreii, cu şcoală primară, o geamie abandonată de o sută de ani şi o sinagogă, cu şcoală primară şi un azil de bătrâni, apar agenţii Moscovei, în număr periculos de mare. Ei trec clandestin frontiera noastră de stat, cu arme şi specialişti în lupte de partizani, ocupă primăria, adună oameni şi înfiinţează Gărzi Roşii înarmate – asta în câteva zile – iar în final proclamă în chiar localul primăriei româneşti puterea comunistă a ţăranilor şi muncitorilor. Ai zice că e o trăsnaie, ceva de râs, de la distanţă aşa şi pare. Împotriva românilor băştinaşi au însă loc violenţe, nu râde nimeni. Începe răscoala organizată de un clandestin cu supranumele Nenin, contagiunea e extraordinar de rapidă, toţi martorii o descriu ca fulgerătoare. Abia când se asociază toată suflarea rusească din satele împrejmuitoare sună alarma şi la Bucureşti unde ce e departe de Calea Victoriei, ce e mai ales dincolo de Prut, unde încep stepele calmâce nu fusese luat niciodată şi de nimeni în serios. Cu o oarecare întârziere, aşadar, vor fi expediate în zonă câteva unităţi militare şi se restabileşte ordinea. Rezultat: aproape 500 de arestaţi şi alte câteva sute de morţi, cu ce au scris ziarele din ţară şi străinătate şi cu extrase şi copii după rechizitoriile de la procese ai un dosar de câteva kilograme, dacă va fi util, le vei putea studia în linişte. Ipoteza ce prezintă interes special pentru noi e următoarea: în culisele represiunii, cu toate numele celor care au ordonat, dar şi ale executanţilor, e sesizabilă şi o mână din umbră, un nevăzut centru de comandă – invizibil pentru ochiul profan –, o răceală tăioasă de bisturiu, prezenţă care, după tragerea cortinei din ultimul act, se va evapora. Bagă de seamă şi că e un episod despre care nu mai scoate nimeni o vorbă. Urmează un interval alb. În vara lui 1927 cade guvernul Averescu iar generalul face un pas înapoi, la care i se asociază şi câţiva dintre fideli. Nu trebuie să căutăm printre aceştia pe omul nostru. El o să fie identificat, sub alt nume, abia în februarie 1934, la Atena, când trimişii României semnează acolo Pactul Înţelegerii Balcanice. Prezenţa sa e consemnată între însoţitorii de rang inferior ai trimişilor Externelor noastre, fără atribuţiuni precise în acest fapt de diplomaţiei. S-au făcut acolo numeroase fotografii de grup de foarte bună calitate, pe Acropole dar şi în alte decoruri greceşti, X nu apare însă în niciuna. Vom face o haltă provizorie aici, pentru a formula câteva necesare teme de meditaţie. Ce avem? O persoană, un militar depăşind cu mult ceea ce presupune milităria în înţelesul curent. Pregătit de cine? Doar de vieneza Hochschule, regăsibilă în acte? Dacă e şi o şcolire de alt tip, ne vom putea întreba în ce scop. Avem notate câteva răspunsuri, însă sub rezervă toate, niciunul în totalitate convingător. În alt rând, a încredinţa unei persoane cu privilegiul anonimităţii puteri de decizie şi supracontrol în domenii necircumscrise nici ele precis pare o fantasmagorie. O ipoteză ar fi că în toate cazurile amintite, dar sunt şi altele, le vei vedea, pusă în cauză era soarta ţării, oricât de extravagantă, de enormă ar părea o asemenea pretenţie. Avansăm presupunerea că a fost pregătit şi instalat, pus în funcţiune un asemenea ochi de veghe inaparent întrupat de o persoană aleasă special. Despre acesta, încălcând toate dispoziţiunile constituţionale, toate legile, toate regulamentele militare nu se cunoaşte cui are a da seama. Cine totuşi mai cunoaşte existenţa lui X, ca să-i poată da şi ordine, dar să-l şi controleze? Noi doi suntem la curent, fără a avea însă nimic în mână decât hârtii, e ca şi cum am citi un basm. De meditat cu seriozitate la toate astea. Altă temă de meditaţie: poate X acţiona mereu singur-singurel? Aparenţele asta indică. E, însă, plauzibil? Întrebarea vizează o tenebroasă istorie şi a produs un dosar deosebit de interesant însă abandonat, neîncheiat – şi, ca să n-o mai lungim, lăsându-ţi mână liberă în decizia asupra selecţiei probelor, o să mai spun doar câteva cuvinte în această chestiune. Unul dintre cele mai importante şi grele misii în aceste vremuri de nesiguranţă e controlul cât mai strict al modului cum sunt cheltuiţi pentru armată banii ţării, cu câtă înţelegere a necesităţilor şi cât de judicios. Greutatea e datorată lăcomiei fără limite care cangrenează ţesutul social. Câteva rapoarte doar pe jumătate secrete din acest dosar fac proba unor fraude – aş zice criminale, cu sume atât de mari încât par neverosimile. Nici o cercetare n-a fost dusă însă până la capăt, unele probe – o să constaţi şi singur – au fost sustrase, da, nimic nu e dus până la capăt ca şi cum intervine consecvent un obstacol. Există însă şi dovezile trecerii episodice ale lui X, aşa cum trece curentul de aer printr-o încăpere cu ferestrele şi uşile larg deschise. Dar e o trecere fără consecinţe. Întrebare: cine a iniţiat şi cine a decis blocarea investigaţiilor? Secretul, atât cât a fost, a transpirat şi în opinia publică şi s-a spus sus şi tare, şi nu o singură dată, că armata română e prost hrănită, instruită ca vai de lume, compromisă de malversaţiuni şi corupţii, cu echipamente şi armamente învechite. Vitejie, da! Însă cu ce preţuri! Spus mai simplu: cât se fură? Pentru că ce a mai rămas după furtişaguri se poate uşor calcula. Şi încă: cine anume închide ochii? Să acceptăm că e un militar. Nivelul până la care, judecând în conformitate cu regulamentele, putea avansa X pentru a strânge probele inculpării, cât de sus se află acesta? Căci instanţa care i-a încredinţat cercetarea aceasta foarte discretă trebuie să fie, logic, deasupra. Cine hotărniceşte interesul naţional şi-i dă măsura? Ţine el de evidenţa simţului comun sau e în perimetrul ocultului? Dispariţia lui X ar putea fi cauzată şi de implicarea sa într-un joc cu miză foarte mare, prea mare. Iar haiducia nu merge în politică, deşi mulţi se ameţesc cu această iluzie. Şi, în fine, tema finală de meditaţie. E o consecinţă fatală a felului de a fi românesc care-şi construieşte, ca în somn, dezastrul? Spus pe scurt, e jocul orb al destinului? Sau e un plan distructiv pus în operă de forţe asupra cărora n-avem nicio putere. Vei ajunge obligatoriu şi la aceste impasuri unde te întâlneşti cu delirul. Revin acum pentru ultima indicaţie privindu-l pe X. Concluzia la care vei ajunge după studierea în întregime a dosarelor, una de tip clasic e următoarea: ca orice persoană care ştie prea multe, devenit incomod, i-a rămas ca soluţie de salvare dispariţia fără urme şi definitivă. Există însă informaţii de care vei da în ultimul dosar, cel mai subţire, doar cu câteva file, că nu s-a reuşit. X e viu, cu toate că, în felul lui, aparent inactiv şi invizibil.

Ia notă, rogu-te, aşadar. Suntem în decembrie 1940 şi nu avem un răgaz prea mare înainte, timpul presează asupra noastră cu o forţă colosală. Caută-l, găseşte-l! Vii la mine doar dacă îţi vor fi de trebuinţă mijloace cu totul speciale, însă nu trebuie să te şi bizui prea mult pe obţinerea lor. Fă tot ce poţi să-l descoperi – nu spun să-l inventezi…!

 

7.

ra_zboi_roma_nia_rusia_04_t

Prăvăliaşul se numea Poleacu – dom’ Poleacu – şi îşi petrecea dimineţile însorindu-se în cerdac, în timp ce Matis mătura înăuntru, apoi treptele până în uliţă şi termina cu opturi frumoase desenate cu apă pe bolovanii curaţi din caldarâm. Unul era stăpânul, celălalt sluga aflată în treabă şi din ambii emana aceeaşi stare de lene, de plictiseală ucigătoare, de somnolenţă care lungeşte indefinit distanţa dintre două gesturi şi produce un ţiuit insuportabil în urechi. Harabaua cu butoaiele de bere proaspătă urma să vină de la fabrică la amiază şi până atunci mai era destul şi doar căruţa poştei trecuse cu ziarele. Uliţa rămâne după aceea pustie de la un cap la altul. Cu un pic de insistenţă, de atenţie îţi dădeai seama însă că nepăsarea celor doi e înşelătoare şi că nimic din ce se va petrece în jur n-o să le scape.

Întoarsă acasă din târg, unde la crâşmă primise un pumn de bomboane, Maricuţa se retrase în bucătăria de vară, loc în care în acele clipe nu era nimeni, şi-şi căută un loc la fereastră. Lucrul preţios purtat cu sine şi pe care se prefăcea că-l ţine ascuns, deşi nu interesa şi pe altcineva, era un caiet: păstrându-l în braţe ca pe o păpuşă, îi plăcea să viseze. Îl deschise şi netezi pagina nouă cu palma. Pregăti şi creionul. După care, câteva clipe, se jucă meditativă cu bomboana acrişoară pe care, tot plimbând-o cu limba, o făcea să se ciocnească sonor de dinţi. Era linişte. Notă sus, caligrafic: Poleacu.

Îi atrăsese atenţia şi o interesase poziţia clădirii unde era crâşma: exact în crucea drumului, loc unde e imposibil să-ţi scape ceva important, om pe jos, eventual străin în trecere, căruţe sau camion. Şi se mai gândise că pe acolo va fi trecerea ruşilor, dacă şi când vor ajunge aici. Era lucrul cel mai important auzit nu de mult şi formulat ca o ameninţare. Puse la un loc, tot ce-i trecea prin minte, observaţii care n-au voie în niciun chip să se piardă, pretindeau însă prea multe cuvinte ca să fie notate. Acesta fiind şi rolul caietului. Chiar dacă eu voi muri.

Ca orice om gras, cu jumătate de burtă prăbuşită peste curea şi larg descheiat la cămaşă, dom’ Poleacu întârzia în scaunul lui din cerdac, unde e umbră, mulţumindu-se doar să ofteze greu din când în când. Din poziţia aşezat, drumul care urcă dealul spre satul Poieni şi, unde, pe la mijlocul pantei, e casa lui Zotic Albu, îi venea în spate, astfel că nu ştia şi, la drept vorbind, nici nu arăta că-l interesează cine se apropie dintr-acolo. (Cam aşa se vor vedea lucrurile, dacă întoarcem binoclul invers. Sau dacă binoclul suntem noi înşine. În fond, de ce nu? Şi-aşa totul e un joc.)

Matis, şi el, prelungea măturatul, atent doar ca praful stârnit să nu meargă înăuntru. Aşa se face că nu zări cârdul de copii, băieţi şi fete, care venea de pe deal, decât în ultima clipă, când erau la câţiva paşi. Surprins, se opri din măturat. Era ca şi cum ar fi venit tiptil, furişat. Neştiind ce să facă, scoase din gâtlej un hămăit care putea fi ia, te uită! în direcţia celuilalt.

Cârciumarul auzi semnalul de mirare sau alertă, dar rămase neclintit în postura sa înşelător somnolentă, cu ochii închişi. El avea un auz extrem de fin, auz de fost vânător, pe măsura trunchiului său gros, a picioarelor şi a braţelor puternice, a masei enorme răstignite în scaun dar, ca să-şi ridice pleoapa, era nevoie – s-ar zice – de o energie colosală. Ziua curgea de altfel în ritmul familiar, iar el se mulţumea doar să ia act, ca un dirijor de orchestră care bate tactul în gol. Urmărea susurul pârâiaşului de dincolo de uliţa mare, cu apa înroşită de la oxizii de fier ai izvorului numit „Santinela”, de sub pădure. Un zgomot de fond mereu cu aceeaşi intensitate, fără variaţiuni, care induce obligatoriu starea de somn. Dacă-şi ciulea însă urechea, într-un efort mai bine focalizat, percepea în depărtare, pe susul versantului opus al văii, foşnetul aspru, neîntrerupt al pădurii de brad la boarea de vânt care-i ca o respiraţie, ca întoarcerea foilor cărţii. Mai era, bineînţeles, rumoarea zilei obişnuite de lucru, voci în depărtare sau paşi, un lătrat, un scârţâit de portiţă şi, cu încă un mic efort, ştia să le dea un nume precis la fiecare. De data asta însă, exclamaţia lui Matis nu putea fi pusă în relaţie cu nimic ştiut şi, când deschise în fine ochii şi văzu copiii în faţa cerdacului, cercetându-l răbdători, cu o expresie ca la biserică, îşi spuse – refăcând totul – că era ca şi cum ei – câţi or fi fost? şase? opt? mai mulţi? – veniseră din deal zburând, planând pe deasupra copacilor, silenţios, şi aterizând la fel, aici, sub nasul lui, fără cel mai mic semn de atenţionare.

Unde să-i pun? îi fulgeră prosteşte prin minte şi tresări şi-şi veni de-a binelea în fire când răsună ţipătul salutului pe mai multe glasuri.

– Bună ziua, dom’ Poleacu!

Crâşmarul se ridică într-o rână, mormăind un răspuns şi-o aţinti curios pe copila care-i ştia numele. Salutul fusese un pic cam prea tare, ca la surzi, şi, dacă erai mai pretenţios, devenea sesizabilă poate şi o notă nepotrivită de obrăznicie copilărească. Însă la niciunul din cei apăruţi în faţa cerdacului, şi el îi cercetă încă o dată, pe rând, cu o atenţie în plus, expresia de aşteptare nu lăsa să se înţeleagă aşa ceva.

– Ia te uită, făcu el. Voi ai cui sunteţi şi de unde aţi mai apărut?

Adevărul e că, în pofida ezitării dinainte, ştia cu cine are de a face. Copiii localnicilor nu se preumblau de colo-colo în asemenea grupuri decât cu colindul şi la Bobotează. Nu prea demult, fusese înfiinţată la şcoală şi într-o cabană forestieră o tabără străjerească, cu numeroşi copii adunaţi de cine ştie de pe unde, însă străjerii Regelui aveau uniformă şi făceau gălăgie, defilau milităreşte, alergau cu mingea până noaptea târziu. Familiile celor aflaţi la sanatoriu veneau şi ele în vizită o zi, două iar el îi înregistra trecând agale, părinţi şi copii, către biserica de piatră sură a lui Ştefan Tomşa, de pildă, dacă era vreo duminică, însă toţi aceştia aveau altă faţă. Iar berea din cea mai bună apă, adusă de la izvoarele din miezul muntelui ca şi fabrica de bere de pe vremea Mariei Tereza nu-i interesează nici pe bolnavii de plămâni şi nici pe copii lor.

– Noi suntem refugiaţi, răspunse aceeaşi copilă care-l salutase, de data asta fără să mai ţipe, adică drept, şcolăreşte, cuminte. Şi am venit la matale să ne cumpărăm bomboane.

Dom’ Poleacu avu un gest vag: ghicise. Ca orice crâşmar, auzea multe. El fusese printre primii care ştiuse despre sosirea refugiaţilor petrecută într-o noapte, târziu, cînd nu era să-i îndrume decât paznicul de la gater. De la acesta se şi aflase a doua zi despre convoiul de căruţe încărcate care venea, prin Clit, dinspre Rădăuţi, părând să se fi rătăcit, convoi din care, la oprire, coborâse la gater cineva să se intereseze de casa lui Zotic Albu. Şi încă şi mai ciudat e că, odată aflată direcţia, convoiul n-o luase pe drumul obişnuit spre Humor şi Dorna. Casa căutată era pe deal, dincolo de marginea târgului, izolată între livezi, în ultima vreme nici măcar locuită. Într-acolo, prin bezna celei de a doua jumătăţi din noapte, se urnise prima căruţă şi cu căruţaşul pe lângă cai, iar după ea şi celelalte. Paznicul era uluit şi povestise după aceea: atât cât apucase să vadă, era prea multă lume în convoi ca s-o înghesui pe toată într-o singură casă, cu oricâte acareturi vor mai fi fiind acolo în curtea din dos. Verificarea se făcuse însă repede, iar rezultatul se aflase şi la crâşmă în aceeaşi zi. Convoiul trecuse mai departe, peste deal, pe drumeagul care duce spre satul Poieni, deşi nici acolo nu era vreo speranţă să poţi caza atâta amar de lume. Pe loc rămăseseră doar câţiva, din care o doamnă cu burta mare, în luna a şaptea sau a opta care se şi prezentase la dispensar s-o vadă moaşa. Oricum, casa lui Zotic Albu nu mai era pustie, ieşea fum pe coş. Mulţi-puţini, câteva suflete rămase din convoiul bejenarilor se oploşiseră acolo şi se pare că se pricepeau să-şi aibă singuri de grijă…

Tăcut, cu ochii mijiţi, gânditor, prăvăliaşul (sau cârciumarul, depinde cum vrem să-i zicem), dom’ Poleacu privea în zare. Trecuseră doar trei zile de când fusese oprită de jandarmi în faţa oficiului poştal o căruţă străină cu doi bărbaţi şi patru cai. Erau cai murgi, toţi la fel, de fapt trei şi un mânz, acesta şi iapa fiind legaţi la spate şi asta atrăsese atenţia. Nu strica o verificare. Aşa cum reieşi imediat, era vorba de refugiaţi în întârziere faţă de convoiul cel mare pe care doreau să-l ajungă. Veneau cu veşti, explicară ei şefului de post care-i oprise. Ce fel de veşti, nu s-a mai aflat. Caii erau din puţinul salvat, mai explicară ei. Acte n-aveau, niciun fel de hârtii. Ca un făcut, tot ce e hârtie, tot ce e document le căzuse în apa Siretului la trecerea prin vad, şi asta în puterea nopţii. Atât aveau ascuns în coşul căruţii, unde jandarmii cerură voie să se uite, un sac cu făină de grâu şi o oală mare cu carne în untură topită, salvate de ruşi ca şi caii, în ultima clipă. La drept vorbind, primii bejenari după care umblau cei doi să-i ajungă trebuie să fi fost departe, probabil dincolo de Humor. Puţinul aflat fusese apoi întors pe toate feţele chiar la crâşmă şi dom’ Poleacu fusese de faţă. Lui, fără să se amestece, mai multe i se păruseră ciudate. Unul e că bejenarii căutau o casă anume, fără a lămuri şi cine îi îndrumase într-acolo. Nu stătuse nimeni să-i descoase. Or, numitul Albu Zotic fusese luat pe sus în ianuarie, în timpul rebeliunii, arestat, dus la Suceava sub pază de unde i se pierduse urma. Cel puţin nimeni din târg nu mai ştia de urma lui. Tocmai de asta te poţi întreba de unde aflaseră străinii veniţi de departe de casa rămasă goală şi de locul de pe grindă unde fusese depusă cheia. Noapte fără lună, târziu, ca şi atunci când se spune că s-a trecut prin vad şi s-au pierdut toate actele, căruţe pline de lume, copii, te grăbeşti şi tu să-i vezi urniţi din loc şi adăpostiţi cât mai repede.

Acum, cât timp nimeni nu scoase o vorbă, răsună, pe partea cealaltă a uliţei, trâmbiţa răguşită a unui cocoş. Numai că dom’ Poleacu nu se grăbea. Şi, s-ar zice, copiii îi răspundeau cu o negrabă identică.

Ei se opriseră şi aşteptau dincolo de prima treaptă, la o distanţă cuviincioasă. Copila care-i atrăsese atenţia şi zăbovise asupra ei era tunsă băieţeşte cu maşina, dar purta batic înnodat sub bărbie. Avea părul – atât cât se vede – gălbui şi o feţişoară turtită cu ochi înguşti şi nas mic, cârn, cum au doar cei din stepele de dincolo de Nistru. Ca şi ea, şi celelalte fete purtau un soi de uniformă cu fustă cenuşie, bluză albă şi sandale şi ce se mai observa era curăţenia strictă cum se pretinde doar în internate. Cu ochii încă mijiţi, în falsa lui somnolenţă, el trecu la băieţi şi ezită o clipă asupra piticului, cel de lângă el având mutra banală de adolescent încruntat, cu un puf de mustaţă pe buza de sus şi coşuri. Piticul îl urmărise şi el – asta se simte – cu un interes rece care nu-i deloc copilăresc. Dispreţuitor? Poate totuşi e exagerat să pretinzi aşa ceva, fiind vorba doar de un pui de om. Avea obrazul mic şi mototolit de muscal, braţe şi picioare musculoase dar tot micşorate, ca de jucărie, un corp pentru care cămaşa şi pantalonii fuseseră ajustaţi caraghios din foarfecă. Îl asemăna însă cu ceilalţi o ţinută cumva cazonă, cea cu care – va explica el, după aceea, celor veniţi la cârciumă să afle ce e nou – se iese în zori pe platou la inspecţia de front.

– Bomboane? se interesă dom’ Poleacu, în fine, oftând. Să vedem, să vedem. Dar mai întâi să-mi spuneţi voi cum vă cheamă. Luându-l de data asta martor şi pe Matis, care aştepta cu mătura deoparte, se răsuci în scaunul unde stătea răstignit spre vecina tunsei, o copilă oacheşă, sprâncenată şi cu un fel ţeapăn de a sta pe picioare, fără să clipească şi care atrăgea atenţia ca o anomalie. Tu cine eşti? Spune frumos şi primeşti bomboane. Ia să vedem.

Oacheşa nu se grăbi nici ea, imitându-l parcă în oglindă. Îi aruncă însă o privire oblică lui Matis, aflat la o parte, ca şi cum răspunsul depindea de el. Cu pantalonii rufoşi, strânşi peste mijloc cu sfoară, şi pălăria tuflită pe creştet, sluga era singura persoană desculţă dintre cei de faţă. La verificarea fetei, el tuşi stânjenit, îndreptându-şi spinarea, şi atunci se văzu că are ochiul drept cu albeaţă. Vădit, el n-avea nici un amestec, era o prezenţă căreia nu-i trebuie acordată importanţă.

– Mă cheamă Maricuţa, dom’ Poleacu, reveni cea întrebată.

– Poate Marusia, o corectă prompt cârciumarul.

Fata nu clipi. Pentru ea nu era o glumă şi repetă plină de gravitate.

– Maricuţa, domnule.

– Da? Foarte bine, conveni bărbatul şi o arătă cu degetul pe prima. Dar pe tine?

– Pe mine, dom’Poleacu, ţipă iarăşi prea tare aceasta, mă cheamă Maricuţa.

Fără un motiv special, răspunsurile plăcură cârciumarului şi el ţinu să se vadă această plăcere ridicându-şi braţele în sus. Era ca o şaradă. Ceva care nu se întâmplă în fiece zi. Cu un zâmbet de încântare pe toată faţa se ridică şi, urmărit în tăcere de copii, ca de nişte statui, se îndreptă spre odaia întunecoasă a cârciumii cu obloanele încă trase. Păşea greu, făcând să scârţâie podelele, dar reveni neaşteptat de repede aducând, strâns la piept cu stânga, borcanul cu bomboane colorate şi se opri pe treapta de sus a cerdacului, cu fruntea încreţită, ca pentru a-i număra şi a socoti ce-i mai bine. De jos, copiii ştiau ce se va întâmpla, dar nu se clinti niciunul. Nu arătau deloc că ar fi intenţionat să-l ajute, venindu-i mai aproape, cu toate că se cuvenea s-o facă. Dar nici nu apăru vreun semn de lăcomie care e şi ea firească, când e de împărţit ceva dulce. De aceea, dom’ Poleacu oftă iarăşi şi coborî el treptele abia măturate.

– Astea-s pentru tine, că te văd cuminte, scoase el un prim pumn de bomboane şi-l întinse celei tunse.

– N-avem prea mulţi bani, dom’ Poleacu, îl preveni ea, dar el n-o luă în seamă.

Împărţi apoi bomboanele trecând pe la fiecare. Nu le număra, era ca şi cum ar fi dat grăunţe la păsări, ceea ce arată că nu e zgârcit.

– Ia să-mi spui tu unde o să mergeţi de aici, se opri el la altcineva, o copilă, dând capul pe spate ca să o vadă mai bine. La plimbare, cumva?

– Da, dom’ Poleacu, veni răspunsul, mergem sus, în parc, să vedem sanatoriul şi să bem burcut.

Interveni însă cealaltă, cea mai înfiptă, tunsa şi e ciudat că părea ca şi cum ar fi fost o lecţie învăţată.

– Mergem în altă zi şi la fabrică şi la gatere. Duminică mergem la biserică.

Crâşmarul se oprise din împărţitul bomboanelor, ascultându-i neîncrezător. Pe cei de dincolo îi recunoşti de cum deschid gura după rostirea lor poticnită, cântată, explica el adesea băutorilor de bere sau de rachiu veniţi la crâşmă. Te poţi şi gândi că ştiu mai bine ruseşte ca româneşte. Asta lui nu-i plăcea. Unor bieţi copii n-are însă rost să le cauţi pricină pentru atâta lucru. Li se adresă de aceea zâmbind încurajator:

– Dar aşa că nu sunteţi chiar toţi rusnaci?

– Suntem români, răspunse de data asta, sec, piticul, care până atunci nici măcar nu clipise.

– Frumos, acceptă dom’ Poleacu, aruncându-i o privire pe de lături, scoase un alt pumn de bomboane şi pentru el şi trecu mai departe.

Ca şi cum ar fi uitat, el nu mai acordă nici o atenţie comediei numelor. Trecu peste asta cu o îngăduinţă distrată ce dovedea şi ea, desigur, o anume inteligenţă care nu prea apare în relaţiile celor mari cu copii. Dar era şi viclenia periculoasă a celui care va şti mereu să evite capcanele, chiar şi într-un joc banal sau într-o glumă. Maricuţa notă toate astea pe o filă nouă prin câteva cerculeţe, urmate de două mici patrate identice şi, la final, trasă o linie scurtă, dreaptă.

Ce înseamnă asta? Iată ce înseamnă!

Cercetarea furişată, privirea celui care face fulgerător un inventar complet. Verificarea la fel de rapidă, aproape insesizabil de rapidă. Scânteiuţa misterioasă ce se aprinde când şi când la un gând ce rămâne nespus. Exista ceva care îl făcea să dea o prea mare importanţă acestor copii necunoscuţi însă, cel puţin deocamdată, era imposibil să înţelegi despre ce e vorba. Maricuţa mai notă: nemişcare. Faţă de străin sau inamic, ceea ce e aproape acelaşi lucru, de adoptat în primă instanţă. Să încremeneşti, atât cât e cu putinţă. Nici un gest de prisos, plus o privire care nu spune absolut nimic, respiraţie egală, controlată. Era altă învăţătură ţinută minte în litera ei. Obligatoriu, pe inamic lipsa ta de reacţie îl va pune în defensivă. Îi va fisura siguranţa de sine. După aceea, să pândeşti clătinarea, minuscula neatenţie pentru a lovi!

La ultimii doi, dom’ Poleacu făcu o haltă. Jocul se prelungea. Cel care părea să-l intereseze avea aceeaşi cămaşă băieţească cu mâneci scurte, de vară, curată şi pantaloni de pânză neflenduriţi, chiar şi aceeaşi privire care nu întreabă, ca şi fetele. Umbra întunecată de pe buza superioară şi coşurile arătau că e totuşi ceva mai vârstnic. Cu dreapta uitată în borcan, crâşmarul îl măsură şi se simţi – plutea în aer – nerăbdarea de a i se răspunde şi altfel decât până atunci. Îl admonestă.

– Mă tem că ţie nu-ţi plac bomboanele, copile, şi a-i pofti nişte tabacioc. Cum te cheamă?

Se văzu că cel în cauză a auzit şi a înţeles, cu toate că o oarecare îndoială nu trebuie exclusă. El schiţă un zâmbet ca o strâmbătură, dar în locul lui răspunse tot piticul, care-şi primise bomboanele.

– El e mut, dom’ Poleacu. Îl cheamă Vasilică.

Era nevoie, desigur, şi de asta. De un pretext. Încă din prima clipă, Matis, care şedea la o parte, rezemat în coada măturii, se holbase când şi când la pitic cu ochiul lui fără albeaţă. Se aştepta parcă să-l vadă făcând ceva surprinzător, poate şi periculos, să sară brusc în sus, sau să urle, ca o mică fiară, să strige ceva care nici nu-ţi trece prin cap că e cu putinţă. Curiozitatea lacomă a slugii nu-i scăpase acestuia şi-i răspundea de fiecare dată cu o privirea neagră de necopil, o privire care te face să întorci iute capul, ceea ce Matis, speriat, se şi grăbea să facă, rămânând totuşi la pîndă, pentru altă ocazie. Dom’ Poleacu însă ştia să nu-l ia în seamă. Abia acum, cu borcanul unde mai erau destule bomboane strâns cu un braţ pe susul burţii lui căzute peste curea, îl consideră cu interes.

Cei care aveau de a face prima oară cu Vasilică se strâmbau, compunându-şi o falsă indiferenţă şi, în tot cazul, se păzeau să râdă. Părea să fie unul dintre piticii zăriţi prin iarmaroc, vara, pe lîngă câte un circ, unde în ţarcuri sunt elefanţi şi lei care noaptea scot răgete înfiorătoare. Maricuţa notă şi asta. Cei ca Matis se fereau superstiţioşi să se apropie de el, cu atât mai mult să-l atingă. Alţii făceau ca atunci când deschizi uşa şi dai peste ceva de neprivit: o închizi la loc cât se poate de repede. Foarte puţini îl luau ca pe o fiinţă normală, dar şi asta după un recul, cu o oarecare pauză de adaptare, lungită uneori indefinit. Ea adăugă şi asta, meditativă. În minte îi veni în mica pauză intervenită jocul unor fetiţe cu păpuşi de cârpă, cum le despică burta şi cotrobăiesc în talaşul sau câlţii umpluturii, refuzând să accepte că nu vor găsi nimic. Anormală era la Vasilică, spre exemplu, privirea ochi în ochi cu care suportase examenul prelungit al cârciumarului, dar asta o sesizau prea puţini. Oarecum nefireşti erau la el apoi gâtul scurt şi gros de bărbat în putere, dacă te uiţi din spate, şi la fel încheieturile puternice la mâini şi picioare la care se adăugau însă pălmuţele şi tălpişoarele doar cu ceva mai mari decât la un sugar. Toată fiinţa lui era însă adunată în capul mare şi greu, în obrazul cu pielea veştedă şi încreţită ca la moşnegi, în orbitele scobite adânc cu privirea aceea despre care se spune că o au doar fiinţele fermecate din basme şi care, dacă te fixează, ţi se înmoaie genunchii. Se măsuraseră – ea şi el – de mai multe ori la insistenţele lui, şi dacă mai e ceva de notat e că Vasilică îi încăpea exact sub braţul ridicat. Aşa venise deodată descoperirea uluitoare că, fără ca ea să-şi dea seama, a crescut, se lungise: era mai înaltă decât el cu un cap jumate şi trei-patru-cinci degete, socotind şi distanţa de la baza gâtului până la bărbie, măsurată şi ea de mai multe ori şi de fiecare dată cu alt rezultat…

Ca şi cum avea un interes special, dom’ Poleacu îl cercetase şi el curios din creştet până în tălpi.

– Tu zici că nu eşti rus, aşa-i? Spune drept. Româneşte văd că ai învăţat bine, mai adăugă el, fără să aştepte confirmarea.

– Suntem copii de la orfelinat, domnule.

– Copii! pufni celălalt. De copii trebuie să fie cineva să aibă grijă.

– Avem mâncare destulă şi haine curate, domnule. Tot ce ne trebuie. De la toamnă vom merge şi la şcoală.

– Ştiu, spuse dom’ Poleacu nemulţumit, sec, în timp ce le împărţea celorlaţi din bomboanele amânate şi după ce, o clipă înainte, refuzase bănuţii întinşi de una dintre fetiţe. Faptul că nişte amărâţi de refugiaţi vor să-l plătească fără ca el să le-o fi pretins îl înfuriase. Oare ce ştiu dracii ăştia mici de copii ce el nu a aflat? Ce-au învăţat în plus? Un asemenea gând era posibil şi ar fi indispus pe oricine. Ştiu, repetă. Aţi primit şi o să mai primiţi şi ajutoare când o să fie nevoie. Dar tocmai la Zotic v-au dus, sus, pe deal? De ce oare? Şi ce mâncaţi voi acolo?

Mai puse şi alte întrebări, râzând neîncrezător şi sluga îl imita de fiecare dată. Nu părea, de pildă, deloc mulţumit de faptul că le lipsesc actele. Asta chiar îl scotea din sărite. Fugiseră de ruşi fără să-şi ia o hârtie, acolo? Şi nu e vorba de ei, de copii… O hârtie doveditoare, ceva. Nimic? Se aude că la trecera prin vad s-au răsturnat şi toate documentele au fost duse de apă, s-au pierdut? Aşa-i? Unde naiba s-a putut întâmpla aşa ceva? Cine-i conduce, pentru că nu laşi nişte copii de capul lor? Şi cum naiba să cadă toate actele, tocmai actele în apă? Părea, într-adevăr, o glumă. Matis râdea cu poftă şi râsul lui a fost în cele din urmă semnalul de care era nevoie. Cu cele două fetiţe în cap, şi cu un „mulţumim” sau un „bună ziua” cântat cu vocile lor subţiratice, grupul porni mai departe, iar cei doi, crâşmarul cu borcanul strâns la piept şi Matis cu mătura rămaseră sub cerdac să privească în urma lor.

Copiii îşi duceau bomboanele lipicioase strânse în mână, fiind prea multe ca să le vâre în gură. Era o noutate şi totodată o abatere, deşi nu de notat şi ea în caiet. În rest, mergeau ca după un plan făcut de acasă, fără să se hlizească sau să se înghiontească, cum se întâmplă cu copiii lăsaţi fără supraveghetori. Niciunul nu întoarse capul.

8.

Cănuţa de tablă stă agăţată alături, ţeava e înfiptă în mal iar şuvoiul care ţâşneşte cu putere cade în bazinul de piatră. Căderea are sunet de clopot spart. De la ferigile uriaşe şi brusturii şi florile cu frunze albicioase vine mirosul înţepător, amestecat cu celălalt miros, de pământ fermentat ca borhotul din care ies continuu bulbuci. Îi lăsă la băut mai întâi pe ce mici, dar privindu-i cât de lacom dau pe gît cănuţă după cănuţă înghiţi şi ea în sec. Nu mai văzuse încă niciodată apă după care să rămână mâl roşu şi asta în tot pârâiaşul care începe de la izvor şi taie parcul până la drum dar şi cuvântul burcut îl ştia doar de o zi. Gustul bun care pişcă în cerul gurii, şi el neştiut, îl savură însă pe îndelete, gânditoare, sau doar părând astfel, până când, brusc, îi lăsă pe ceilalţi să se joace cu picioarele goale în apa rece ca gheaţa şi se afundă alergând în pădure. Ce să mai zici? Ar fi putut nota despre sine că dintr-odată simţise nevoia să nu mai aibă pe nimeni în preajmă. Era ca o fulgerătoare durere. Durere pentru care – iar asta contează – nu există un semn care să spună exact ce trebuie. Oricum, dacă nu i s-ar fi supus acestui impuls, se sufoca, pica jos, ţipa cu spume la gură, cum fac uneori nebunii.

Curajul e ca o lumină care se aprinde undeva în craniu, fără s-o fi comandat, şi la fel e şi teama, însă acum era altceva. N-ar fi ştiut să spună de ce fuge, nici încotro, nu fugea cu plăcere. Ştia însă că oricât de departe va ajunge, nu va rătăci drumul de întoarcere la izvor. Pădurea, şi ea, o primi foarte repede cu o îmbrăţişare strânsă. Brazi, tot mai deşi şi mai înalţi, lumina zilei tot mai sus, în insule mici şi strălucitoare deasupra capului, parfumul ascuţit de răşină. Nu se împiedică, talpa nu-i alunecă nici măcar o sigură dată, deşi nu vedea unde calcă, cu toate astea la un moment dat se opri brusc şi căută dezmeticită în jur.

În urmă, de unde venea, răsunau stins, ca din fundul fântânii, ţipetele celor care se jucau la izvorul cu apă roşie, cu toate că putea fi şi altceva. Respiră adânc, în timp ce îşi liniştea suflul. În dreapta, pădurea se rărea şi distinse albul pereţilor clădirilor sanatoriului spre care, la sosire, aruncase doar o privire în treacăt. Aleile din acelaşi perimetru nu duceau prea departe, fuseseră trasate doar pentru plimbarea bolnavilor. Zărise unul dintre aceştia avansând la pas, sprijinit în cârje, trecând pe sub o fereastră închisă prin sticla căreia se vedeau două siluete în alb. Toate acestea, pietrişul alb, mărunţit de pe alei, bolnavul stingher cu cârja lui, pârâiaşul cu apă roşie, nesfârşita pădure ameţitoare, umbrele albe veghind de sus sau ecoul înăbuşit al strigătelor de lângă izvor, veneau parcă din altă lume, de care te apropii fără să ştii ce va urma. Întrebările urmează după aceea, una câte una, ca şi cum ai bate la uşă.

Chipul alb ca varul cu un ochi spart din care bulbuceşte sângele cui îi aparţine? Şi de ce rămâne ea neputincioasă alături, neîndrăznind nici s-o ia la fugă şi nici să ţipe? Dar încotro s-o apuce? Şi imediat după aceea – sau aproape deodată – calul din şanţ cu toate maţele revărsate peste care roiesc muşte albastre, mari ca nişte vrăbii, de unde a apărut? Şi cine o scuturase ca să-şi vină în fire şi-i poruncise: Fugi! Nu povestise nimănui că rochia de stambă prea largă, luată pe pielea goală şi purtată săptămâni în şir era de furat, smulsă de pe o frânghie, încă udă, şi trasă peste cap abia în porumbişte, dincolo de sat, unde considerase că e în fine în siguranţă, n-o fugăreşte şi n-o vede nimeni. De unde-i venise în minte că locul cel mai sigur de petrecut noaptea e sus, în clopotniţă? Se mira ea însăşi când îşi amintea clipa de iluminare a acestei descoperiri salvatoare. Sau: câinele în trei picioare şi cu coada tăiată care se ia după ea în câmpul gol şi-o însoţeşte apoi zile în şir, ferindu-se, oprindu-se în loc, doar dacă se oprea şi ea ca să arunce în el cu bruji de pământ. Nu reuşea să uite privirea lui lăcrimoasă, aşteptând s-o vadă pornind ca s-o urmeze şonticăind, dar oprindu-se iarăşi, chiar şi numai dacă-i ghicea intenţia de a se întoarce spre el. Alteori, în câte un fragment de amintire, îi apărea fulgurant barca răsturnată pe nisipul fierbinte. Îi venea atunci în nări – şi aşa se întâmplă şi acum – mirosul de catran copt la soare şi parcă auzea şi scrâşnetul scoicilor mici strivite cu talpa cizmei la fiecare pas. Dar cine e cel care aleargă ca să se piardă curând în desişul de stuf nu mai ştie. Şi probabil nici n-a ştiut vreodată.

Şi mai e ceva: ce căuta aici? Aici poate fi colţul de pe podeaua cămeruţei din pod unde se stabilise că va fi culcuşul ei pentru noapte. Dar şi tufişurile ghimpoase de coacăz dintr-un colţ al grădinii şi petecul de iarbă dintre ele unde, dacă stai întins şi închizi ochii, devii unicul stăpân, la fel de puternic ca un rege. Verificase şi coborând spre târg: şi acolo, la fiecare pas dai de ceva necunoscut. Printre oameni e ca şi în acest colţ tăcut, întunecos şi pustiu de pădure care, pentru altcineva, ar putea deveni înfricoşător. Ce anume îi ghidase paşii ca să ajungă şi să se oprească exact aici, sperând nici ea nu ştie ce anume: acest gând e încordat ca un arc. De fiecare dată când ajungea la el rămânea cu creionul în aer, paralizată de neputinţă. Ce caut eu aici şi încotro voi porni? Cine-mi răspunde?

Ajunseseră noaptea târziu şi, din drum, de la căruţe, cu doar un felinar de vânt înainte, era o potecă pietruită, apoi, după câteva uşi şi coridoare, veneau treptele spre pod, urcate bâjbâind. Sus, primi fiecare o pătură cu miros de camfor şi o pernuţă umplută cu câlţi, locul unde să te cuibăreşti fiind ghicit şi el în aceeaşi stare dulceagă de semisomn. Cuvântul românesc învăţat de câteva zile, auzindu-l după aceea pomenit de toţi cei din jur, avea un sunet care-i împleticea limba: refugiu. Era repetată aceeaşi poveste când îţi înşfaci bocceaua cu ce ai mai important şi o iei la fugă. Nu e timp de pierdut şi aici începea de fapt nebunia de neînţeles pentru ea, pentru că nu se vedeau în zare niciunul din tancurile ruseşti despre care, la câte un popas, se spuneau tot felul de grozăvii. Astfel se încheiase rătăcirea lor care părea că n-are capăt. Şir lung de căruţe şi camioane încărcate cu vârf avansând la pas şi care se zdruncină prin hârtoape, vaduri pe unde se trece cu apa până mai sus de butucul roţii, câte un strigăt înăbuşit în bezna noapţii sau un pocnet de harapnic, ca o împuşcătură. (Încă mai visa toate astea cu ochii deschişi, iar în vis nu se schimbase nimic între timp.) Apoi, brusc, ca la comandă, oprirea sub lumina albăstrie a stelelor de după miezul nopţii. O poartă înaltă la drum, părând ferecată, iar dincolo de ea masa întunecată, uriaşă a clădirii care, pentru că abia se trezise, îi păru un castel din basme părăsit şi luat în stăpânire de strigi. Aici? Aici! Convoiul se urnise din loc imediat după coborârea lor şi aruncând o privire în urmă îl şi văzu cum dispare supt de noapte.

Doar în dimineaţa următoare, la lumină, toate vor fi puse cap la cap. Mirosul casei străine o va izbi din prima clipă: de praf străvechi, năduşeală acră, bătrânească şi fum stagnant de la tabacioc.

Nu e un alt orfelinat, notă ea ceva mai târziu. Deşi nu-i deloc sigur că asta visase cât rătăciseră în căutare de adăpost, era mai bine decât nimic sau decât să petreacă nopţile în câmp într-un bordei pe unde au trecut ciobanii cu vitele sau să se vâre de ploaie sub căruţe, cu un braţ de fân aşternut între roţi. Când coborî însă pe aceleaşi trepte înguste de lemn care scârţâie găsi toate odăile de jos pustii. Obişnuită cu înghesuiala şi cu statul claie peste grămadă, tăcerea de care îţi ţiuie urechile o neliniştise, deşi nu ştia dincotro poate veni ameninţarea. Cercetarea se termină repede cu bucătăria de vară unde se recunoştea imediat mâna de femeie – de fapt, a mai multor femei – în cele câteva oale lustruite, strălucitoare, puse în ordine, în cârpele de vase întinse la uscat dar şi în cana stingheră din mijlocul mesei cu un smoc de margarete proaspăt culese şi puse în apă.

Livada părăginită începea imediat după magazia de lemne şi cele câteva tufe de liliac şi se îndreptă într-acolo pe o fostă potecă pe unde nu mai trecuse nimeni cine ştie de când. Cândva iarba grasă fusese cosită pe sub merii şi prunii înşiraţi pe coastă dar peste fânul strâns în căpiţe ici, colo, trecuseră câteva ierni cu ploi şi zăpezi. De acolo adia şi mirosul, ca o dâră de fum: putreziciune, mucegai şi ciuperci. Mai puternic, dominator rămânea însă parfumul ameţitor al fâneţelor noi, prin care trecu aproape înotând, ca într-o apă până la brâu, cu urzici de un stat de om şi tufe uriaşe de brusture în locurile umbrite.

Existase sus, pe deal şi un gard, dincolo de care erau imaşul şi, în depărare, pădurea. Rămăseseră însă pe acel loc doar câţiva stâlpi căzuţi într-o rână şi răzlogi mâncaţi de vreme şi umezeală. Stabili pentru sine şi va nota în caiet, pentru orice eventualitate: altă graniţă. În valea abruptă, jos, era târgul. Casa lui Zotic Albu apărea ca ultima casă aparţinătoare de târg, marcând marginea dinspre pădure şi pe lângă ea drumul cu ogaşe adânci spălate de ploaie pe unde, în noaptea dinainte, urcase şi trecuse mai departe convoiul. Consemnă în caiet: loc neumblat, izolare. Măcar de un lucru putea fi sigură, şi anume că, de vor ajunge aici, ruşii o să apară pe drumul din vale. Şoseaua principală, mai adăugă ea într-una din zilele următoare, cea care vine de la Rădăuţi, era în partea de răsărit. Taie târgul prin mijloc şi duce mai departe, spre Humor şi Dorna, prin celelalte păduri ale obcinelor.

Nu putea deocamdată să facă planuri de una singură (băieţii se fereau de ea) şi nici nu avea pe cine altcineva să se bizuie. Aşa că rătăcea indecisă, procedând însă, ca în orice recunoaştere, după care trebuie să ai în cap desenul exact al locurilor, la măsurat cu pasul distanţele şi la memorat înălţimile. În ce scop? Vom vedea. Până atunci visa cu urechile pline de zumzetul, de freamătul vieţii ascunse în frunzişurile sălbatice şi în pajiştile cât vezi cu ochii. S-ar fi întins uneori cu faţa în sus şi mâinile sub cap. Ar fi putut rămâne astfel, fără să se mişte, până spre seară sau până mâine, când e o altă zi. Dar va fi, fără îndoială, o zi identică şi acelaşi gol şi pustiu al locului străin unde nu ştii cât vei mai rămâne. Se juca uneori în imaginaţie cu pericolele din orice loc – în caiet va marca rezultatele cu semne speciale. Teama, o teamă un pic ruşinoasă, apărea în aceste jocuri dar o alunga cu o ridicare din umeri, ridicându-se brusc din ascunziş şi luând-o la fugă prin iarba răcoroasă în care roua nu se zbicea decât spre amiază. Sau fugea până îşi pierdea răsuflarea. Rezultatul e că, la capăt, îşi regăsea acelaşi ochi limpede şi aceeaşi încordare rece, strânsă bine în pumn, de care e nevoie ca să treci mai departe, chiar şi când eşti singur, cu absolut nimeni cât vezi cu ochii în jur.

Pe moşnegii de jos îi evita şi era simplu: când îi auzea apropiindu-se, se tupila după colţ şi rămânea acolo până ei dispăreau. Încă nu stabilise ce trebuie însemnat despre ei în caiet. Nu-i scăpa însă nimic din ce făceau, memora totul, chiar şi fleacurile. Învăţa, aproape zilnic, nume şi cuvinte, tot de la ei. Reţinea fraze întregi rostite în aşa fel încât să le audă şi ea, apoi, când avea un răgaz, le desfăcea bucată cu bucată, şi adesea înţelegea şi ceea ce se ascunde în dosul cuvintelor. Asta, despre câţiva dintre cei de jos. Tot dintre ei, femeii cu burta mare, căreia toată lumea îi spunea „doamna M.”, îi acordase o atenţie aparte, cu toate că ştia prea bine: sarcina o elimina din orice plan, pe ea nu te puteai bizui. Sosiseră înaintea lor, separat de vreun convoi, soţul – „domnul M.” – o lăsase aici şi plecase cu treburi tocmai în celălalt capăt al României după ce li se dăduse, jos, o cameră separată. Ea suporta însă greu zăpuşeala şi aerul închis, poate şi singurătatea, poate şi sarcina, şi-şi petrecea dimineţile şi serile, uneori şi câte o bucată de noapte, sub vişin, într-un scaun cu leagăn cumpărat special pentru ea tocmai din Rădăuţi.

Ca toate gravidele, „doamna M.” ronţăia mereu ceva pofticioasă, stând în rest într-un fel de amorţire, cu o carte pe genunchi şi batiste pentru transpiraţie risipite în jur. O descoperise sub vişin din prima zi şi-i dăduse după aceea târcoale fascinată: era cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Totul îi plăcea la ea, şi rochiile, şi părul, şi ochii, şi buzele… Nu se putea bizui pe ea, bineînţeles, dar nici nu-i inspira teamă şi de asta nici nu se ferea să-şi arate admiraţia. (Cu toate că învăţase: sentimentele noastre nu trebuie să se vadă.) „Doamna M.” se obişnuise cu prezenţa ei şi într-o zi îi făcu semn să se apropie iar ea se supuse. Ar fi făcut orice, se gândi apoi, dacă ea i-ar fi cerut. Cu zâmbetul ei luminos, femeia o luă de umăr ca s-o aducă şi mai aproape, ceea ce nu se refuză, şi, fără nici un cuvânt, îi scoase baticul, gest care, pe nepusă masă, se suportă mai greu. Făcu asta ca s-o mângâie pe creştet, nu cu palma ci cu buricele degetelor, ca şi cum ar fi verificat dacă n-are vreun cucui. De ce nu-ţi laşi părul să crească? o întrebase binevoitoare şi cu acelaşi zâmbet pe care nu-l mai avea nimeni, dar ea rămăsese strânsă ca un arici. De ce? Pentru că la mângâieri, orice fel de mângâieri, scotea ţepii. Dar asta n-o înţelege nimeni. Îşi smulse baticul din mâna „doamnei M.” şi, fără o vorbă, îi întoarse spatele. N-avea să se mai apropie de ea niciodată.

 

9.

Aşa cum bănuia, îi găsi pe deal, nu departe. Erau, într-adevăr, ei, moşnegii din odăile de jos, de la care, în aerul pur al dimineţii, se ridica şi plutea dâra fumului de ţigară, iar ea o adulmecase tocmai din capătul grădinii. Dar le recunoscu şi vocile şi, precaută, nu se grăbi să se apropie de locul unde săpau, aruncând cu lopata lutul şi pietrele peste buza şanţului adânc până deasupra capului.

Şanţul fusese început pe bucata de coastă dezgolită, izolat, cu târgul în vale şi geana pădurii deasupra, la câţiva paşi. Contaseră probabil izolarea şi pustietăţile din jur. Nu s-ar fi putut spune totuşi că moşnegii se fereau de ceilalţi din casă, iar pe copiii înghesuiţi claie peste grămadă în odăiţa din pod nu-i luau în seamă. În rest, mergeau peste tot în grup, cu umărul împins unul într-altul, ciocnindu-se adesea şi târându-şi tălpile. La săpat, cu uneltele, porneau şi reveneau fără să se fi ferit. Şi la fel, îşi mai imagină ea, se vârau cu capul sub pătură, seara, ca la comandă.

Pe fila nouă, Maricuţa ezită să noteze cuvântul „bolnav”, deşi-i trecuse prin cap. Lăsă locul gol, mulţumindu-se să-i urmărească de la distanţă cum se ceartă între ei departe de casă, undeva pe imaş: o făceau cu o patimă de om sănătos din care se revarsă, face explozie prea-plinul. Şi vocile aveau o sonoritate muzicală care elimina orise bănuială de boală. Reveni la fila abandonată şi desenă, meditativă, un cerc pe care-l tăie cu o linie oblică. Trebuie lăsat să mai treacă un timp.

Încă o zi, două, ferindu-se atât cât e cu putinţă, le dădu târcoale, fără să se apropie prea mult. La doi paşi de şanţ se afla însă un tufiş de trandafir sălbatic pe care pusese ochii: târâş, prin iarba înaltă, se putea ajunge până acolo neobservat. Făcu astfel şi, spre marea ei surpriză, dădu acolo de celălalt Vasilică, întins pe burtă iar el, înciudat că-i cade pe cap, îi făcu semn să tacă, ameninţând-o cu pumnul. Plăcerea lui de a sta la pândă la nesfârşit ea n-o împărtăşea, aşa că, după puţin, se îndepărtă tot târâş. De ce totuşi revenise în altă zi? Trăgea nădejdea că va găsi locul gol şi aşa a şi fost.

Cel cu ţigara mereu aprinsă, lipită pe buza de jos, era uscăţiv şi nervos, cu o asprime de sârmă în voce şi ea îşi notase o observaţie: nu-i plac copiii. Îi suportă – nu-i câinos la suflet –, dar n-are răbdare pentru ei, răbdarea însemnând şi un dram de iubire. Nu foarte sigură, reţinuse şi cum i se adresează ceilalţi: Relu. Dragă Relule. Domnule Relu. De după tufa ghimpoasă de trandafir îi recunoscu glasul care răsuna cu putere, între două icnete şi zgomotul surd al târnăcopului care se înfige în pământ, cum sună câte-o piatră lovită în plin.

– De unde vine? striga el. Am să vă spun imediat, domnilor. Din romantismul nemţesc cu care o întreagă generaţie s-a adăpat lacom deprinzând viciul conversaţiilor nesfârşite pe temă dată. Cel transferat prompt, prin contaminare, şi liberalismului deşănţat al zilelor noastre cu pălăvrăgeala lui nesfârşită şi cu sterpele iluzii ale parlamentarismului.

– Stai puţin, Relule dragă, protestă moale altă voce din şanţ.

– Nu stau deloc, răspunse primul, dar se opri să-şi râcâie gâtlejul cu o tuse înecată şi probabil – îşi imagină ea – să mai pufăie din ţigară. Liberalismul înrădăcinat zdravăn în discursul de la tribună şi în presă, fluturând steagul dreptului la opinie. O lume întreagă care vorbeşte neîntrerupt, o clacă infinită de vorbe goale. O eternă dezbatere fără soluţii. Şi nu mă întrerupe, te rog frumos. Pentru că ce trebuie opus acestei sterile sporovăieli? Autoritatea unică, domnilor. Şi, bineînţeles, responsabilitatea unică. În faţa tăvălugului răului, care se prăvale peste noi, nu există altă salvare decât dictatura…

Numele celuilalt, cel cu protestul, cu îndemnul la negrabă, nu-l auzise niciodată spus clar. Era un slăbănog deşirat, numai piele şi os şi bâjbâia printre uşi cu braţele întinse în faţă, ca orbii. Îndrăzni, spre surpriza ei, să încerce să-l potolească pe dezlănţuitul domn Relu. Şi culmea e că şi reuşi. Săpatul cu zgomotele lui încetă. După pauza de linişte prelungită, săpătorii continuară discuţia fără să strige. Maricuţa îşi aminti că-l văzuse odată pe negrăbit molfăind un măr, neştiindu-se urmărit. Mărul era necopt, acru şi cu o coajă tare care-l făcea să se chinuie pentru că n-avea dinţi deloc. Lăcomia lui, mai mult decât foamea, pofta de ceva zemos şi acru, ochii ieşiţi din orbite de efort, neputinţa ruşinoasă o făcură să se întoarcă să nu-l mai vadă. Nu-i plăcea, deşi asta n-are importanţă.

– Nu-i de râs, o admonestă celălalt Vasilică într-o zi când, povestind fiecare ce a reuşit să mai afle, el veni cu o ciudăţenie. I se părea, zise, că în slăbănogul fără nume există ascuns într-un anume fel un militar care a comandat cel puţin o divizie. Nu râde ca proasta, am cunoscut sub pământ la Odesa mulţi bărbaţi, foşti cândva mari şi puternici, care au ajuns că umblă în zdrenţe şi mănâncă din gunoaie. Îi recunoşti uşor.

– După ce?

– L-am auzit vorbind despre artilerie. Despre atacul de artilerie. Despre bateriile de artilerie. Despre mortiere. Şi altele.

Râsul ei se stinsese, dar continuă să zâmbească dispreţuitor.

– Eu mă tem că sunt câţiva bolnavi şi doctorul Filat care-i are în grijă.

– Bolnavi, din care unul a fost sigur general, acceptă Vasilică cu gravitatea lui sfătoasă de pitic din basme care cedează totdeauna numai pe jumătate.

Doctorul era însă adevărat, aici căzuseră de acord imediat. Ea auzise cum „doamna M.” i s-a adresat odată, chemându-l lângă ea sub vişin, şi aşa îi aflase şi numele: Filat, dragă doctore Filat. Trecându-i pe aproape, simţi altădată mirosul familiar de spirt, cu care se vede că se ştersese pe mîini şi poate şi pentru asta îl privise cu mai multă atenţie. Ce se vede? Se vede mustaţa îngrijită de domn şi mâinile nestricate de hârleţ. Sau degetele fine între care, aplecându-se uşor înainte, prinsese încheietura „doamnei M.” privind-o în ochi şi rămânând aşa, nemişcat, încruntat, gânditor, cum învăţase ea că stau doctorii când numără bătăile inimii. Toate astea, dar şi altele, inspiră încredere. Aşa că, atunci când el îi convocase pe cei mici la control, nu inventă nimic ca să se sustragă, dimpotrivă, aşteptă plină de curiozitate să vadă ce va fi.

Doctorul Filat îi luă întâi pe băieţi, unul câte unul, restul aşteptînd afară, în dosul uşii. Era camera de jos a bătrânilor cu ferestre zăbrelite, paturi şi cufere, unul peste altul, până la tavan. Celălalt Vasilică, intrat acolo pe furiş, cum o făcea peste tot, spunea că tot acolo e şi dulapul de doctor, cu o mie de sticluţe, dar şi cu câteva cutii strălucitoare de metal pentru siringi.

Pe băieţi, doctorul îi pusese să se dezbrace şi-i controlase cu de-amănuntul, şi unghiile, şi-n urechi, şi-n albul ochiului, dar şi gâtul şi plămânii. Însă Maricuţei, după timpul petrecut în casa doctorului Ghelber, nu trebuia să i se povestească nimic, pentru că le ştia pe toate, de-a fir a păr. Doare? te întreabă doctorul şi apasă într-un loc anume. Nu doare. Nici aici? Nici. Respiră adânc. Încă o dată. Nu-i mare brânză. Cei trecuţi o vreme prin orfelinate erau şi ei deprinşi cu săpunul şi aveau pielea fără zgaibe şi bube. Cel mai mult doctorul zăbovise cu Vasilică, cercetat pe toate feţele, ca o păpuşă care nu-şi dezvăluie secretele cu una, cu două, dar, curios, împotriva firii lui arţăgoase, piticul executase tot ce i se cerea cu docilitate iar la final apăruse în uşă cu o expresie de triumf ca şi cum înăuntru ar fi cântat sau ar fi spus poezii.

Ea făcu în aşa fel încât să rămînă la urmă, deşi nu din teamă sau nu dintr-una care să ţi-o vadă şi alţii.

– Tot Maricuţa? Şi tu? o întâmpină doctorul cu un zâmbet pe sub mustaţă, verificând dacă a auzit bine. Dacă râdea, poate ar fi avut şi ea altă reacţie, dar aşa îi făcu plăcere să confirme.

– Da, Măricuţa, domnule doctor Filat!

Între timp, măsurase dintr-o ochire tot ce exista înăuntru: paturile înfăşate strâns ca la spital, zece cufere mari de lemn, stivuite cinci şi cinci, dulapul cu uşiţă de sticlă despre care povestise Vasilică şi toarta oalei de noapte ieşind de sub pat. Era atât de curat cât poate fi într-o odaie de bătrâni, cu geamurile zăbrelite şi tot timpul închise unde aerul intră doar pe uşă. (De regulă, nu-i scăpa nimic, important sau neimportant, îşi cunoştea puterile şi pentru că trecuse cu bine, încă înainte de refugiu, destule probe foarte grele de care însă nu trebuia să mai ştie şi alţii.) Seringi, de pus la fiert pe lampă de spirt, cum se obişnuieşte, nu se vedeau, aşa că respiră uşurată pentru că la orice injecţie s-ar fi împotrivit. Pe un scaun era ligheanul cu apă rece şi un săpun. Ştergarul pe spătarul scaunului şi o lingură soldăţească de aluminiu într-un pahar. Nimic ameninţător.

Doctorul îi puse mâna pe creştet, după ce ea îşi scoase baticul, doar ca să o răsucească, la dreapta, la stânga, ca pe un şurub, buricele degetelor care-i plăceau ei nu strângeau şi nu întârziară mai mult decât se cuvine.

– Înţelegi româneşte, nu-i aşa? Atunci scoate-ţi cămaşa şi să-mi spui când ai fost bolnavă ultima dată.

O aduse aproape, aţintindu-i cu privirea un punct undeva în mijlocul frunţii, după ce o prinsese de umeri, ca şi cum ar fi potrivit şi măsurat distanţele. Nu se găsea prima oară dezgolită până la brâu la doctor şi ştia că doar proastele chiţăie şi se sclifosesc ca să arate ce tare se ruşinează. Suportă fără să clipească cercetarea, atentă doar la răceala degetelor. Cunoştea de altfel şi ce urmează când apăru lingura din pahar. Deschide acuma guriţa, aşa, larg-larg, spune a, încă o dată, bine, să vedem şi ochii, şi-i întoarse pleoapele venind atât de aproape încât îi simţi căldura răsuflării, care, orice ai zice, e neplăcută la cei bătrâni. Ea se gândise să-i spună – ştia de la doctorul Ghelber – că se păzeşte şi nu bea apă rece-rece, ca să nu i se umfle gâlcii, dar renunţă. Să vedem, mai spuse el şi o răsuci pentru a o asculta la plămâni. Respiră adânc! Tuşeşte! Bun.

Deşi era o prostie, n-avea motiv, rămase tot timpul cu muşchii încordaţi, gata să sară, să muşte. Îi trecu prin minte, ca şi cum ar fi văzut în oglindă pe altcineva, că e o sălbatică. Însă nici atunci muşchii, aproape dureroşi de încordare, nu se înmuiară. Existau însă motive suficiente să se ruşineze: de coastele ieşite urât de sub-braţ, de pieptul ca o scândură, cu ţâţişoare de băiat, de sforicelele albastre şi urâte ale venelor ivite peste tot de sub pielea văroasă, urâtă şi ea. Se cercetase de multe ori, bucată cu bucată şi totdeauna cu o furie îngrozitoare, scârbită de ea însăşi. Doctorul Filat inspira însă siguranţa de care ea avea uneori nevoie, dar n-o mai găsise la nimeni. Din cauza asta se lăsă întoarsă şi răsucită, trase aer adânc în piept, tuşi când i se ceru, încă o dată şi încă o dată, atentă la mormăitul despre care, ca şi despre semnele din caietul ei, nu era uşor să-ţi dai seama ce reprezintă. Ştia şi partea cea mai grea când te întinzi pe spate dezvelită şi-ţi îndoi genunchii, cu picioarele desfăcute şi la care îi dădeau totdeauna lacrimile. Doctorul Filat sări însă peste partea asta şi-i porunci să se îmbrace, părând lămurit şi mulţumit de ce a descoperit.

– Aşa-i că n-am nimic? mai încercă ea în timp ce-şi trăgea peste cap bluza de stambă, dar el nu păru să fi auzit.

Deşi n-o dădu afară, asta reieşea: s-a terminat, nu mai e nimic de văzut. Putea să iasă pe uşă, dar rămase cu tălpile ca încleiate de scândura podelei, ţeapănă, cu buzele strânse. Ştia ce ar vrea să-i mai spună, se gândise la asta dinainte, avea pregătite câteva variante. Cum vor suna cuvintele ei în urechea unui moşneag cumsecade care-şi pierde dimineţile săpând şanţuri? Asemenea lucruri nu se spun oricui, de fapt nu se spun la nimeni, pentru că nu interesează pe nimeni. Impulsul de a-şi descleşta dinţii ca să vorbească îi amintea clipa când se apucase să-şi scoată cu un vârf de cuţit spinul gros înfipt adînc în călcîi şi pe lângă care trebuia tăiată pielea şi carnea să fie loc pentru a-l prinde cu unghia. Spuse brusc, încercând să-i prindă privirea:

– Nu sunt fată mare, dom’ doctor. Dar sunt curată şi sănătoasă şi acolo.

Doctorul Filat nu păru că a auzit. Asta, în prima clipă. Clătină apoi bătrâneşte din cap şi ei i se păru că ghiceşte, în privirea ce se ferea de ea, o oarecare neîncrezătoare tristeţe. Ştia? De unde? Urma doar să-l mai asigure că n-avea dureri de nici un fel, cum aflase că se obişnuieşte de la doctorul Ghelber. Nu mai mărturisi însă nimic. Şi abia afară, cu mintea limpezită, îşi spuse că n-a greşit, totuşi.

10.

ra_zboi_roma_nia_rusia_07_t

În prima parte a caietului, Maricuţa nu avea nicio însemnare despre Mutu pe care, atunci când se înghesuiau cu toţii pentru culcare în odăiţa de sus şi după ce, treptat, aţipeau, îl auzea scrâşnind din dinţi, tresărind şi gemând în somn şi-i simţea fiecare mişcare a corpului. Veni însă, după o iarnă cu nămeţi până la streaşină, cea dintâi – numerotată de ea cu 1 – primăvară a refugiului. Zăpezile se topiră peste noapte parcă, imediat dădu colţul ierbii, înfloriră pomii în livada părăsită şi sălbăticită, iar nopţile, înafară de câinii din târg, care lătrau la lună, răzbătea prin tavan, uneori, scâncetul pruncului adus pe lume de „doamna M.” pe vremea primelor brume de după Sfântul Dumitru.

Nu intervenise în rest aproape nimic important, constata ea de fiecare dată, cu caietul deschis pe genunchi, lângă fereastră, şi cu creionul pregătit. Simţise de mai multe ori nevoia unui bilanţ şi aceasta era constatarea: nimic. Mutu şi păpuşile lui îi veniră în minte într-o asemenea ocazie.

Vechiul plan în legătură cu aceste păpuşi, despre care se stabilise că nu va vorbi nimeni, părea abandonat. Şi, oricum, fără vreo legătură cu viaţa lor de refugiaţi uitaţi de lume. Cu acest sentiment de gol, Maricuţa se apucă să deseneze păpuşa, una singură, de probă. Folosi pentru asta o filă întreagă, ca şi cum i-ar fi pretins-o detaliile numeroase şi mărite în aşa fel încât să fie uşor de descifrat. Nu-i plăcea să deseneze, dar continuă până la capăt muşcându-şi buzele de încordare şi ieşi o mâzgăleală lăţită şi lungită din care nu se înţelegea mare lucru. Hotărârea o luă atunci, brusc: strânse caietul şi creionul, care aveau locul lor secret, unde nu ajungea nimeni, şi porni spre magazie unde ştia că e Mutu.

Unicul care se ţinuse cu dinţii de planul vechi şi, după cât ai fi zis, fără nicio noimă se dovedise elevul Antonescu Ion, cum îi plăcea doctorului Filat să-i spună, după ce îl verificase de câteva ori şi stabilise că are ureche sănătoasă şi răspunde corect, imediat la orice chemare. Ceilalţi copii ştiau şi nu se mai mirau, doctorul se uita însă după el cu ochii mijiţi şi gura strâmbată, uimit de ce-i trece prin cap probabil, iar după ce Mutu dispărea, el ridica din umeri neputincios. Unde se ascundea peste zi acesta? Găsise în magazia de lemne de lângă fostul grajd un banc străvechi de tâmplărie în bună stare – asta era imediat după sosire. Banc şi câteva unelte, printre alte fiare vechi ruginite. Acolo, într-un colţ din magazie, cei de jos îşi descoperiseră şi ei târnăcopul şi hârleţele trebuitoare la săpăturile lor de pe deal şi tot acolo, ferit de ploaie, începu să-şi petreacă timpul Mutu de dimineaţă până seara. Ca şi în beciul orfelinatului meşterea în felul său special, concentrat şi aproape fără pauze şi se văzu curând că pe nimeni dintre cei de jos nu-l interesa ce face el acolo şi în ce scop.

Ca un inspector, doar celălalt Vasilică apărea din când în când în uşa magaziei să verifice – zicea el, răutăcios – dacă Mutu a terminat ce nu începuse sau dacă nu cumva se caţără pe pereţi cu minţile rătăcite. Vorbea de unul singur, după aceea, ghemuit pe prag câte o oră întreagă, asta când avea dispoziţia vorbirii şi de regulă îşi depăna amintirile despre cei din Odesa. Nu era nici un secret, păpuşile, de fapt capete ale viitoarelor păpuşi, făcute din lemn moale de plop, din care se fac şi linguri, erau înşirate la perete în capătul bancului: mici cât un pumn de copil, chele şi oarbe, la început, înfricoşătoare dacă te uitai mai atent. (Maricuţa încercase să deseneze în caiet una din aceste păpuşi, aşa cum îşi închipuia că trebuie să fie la terminare.) Mutu îşi vedea de treabă, dar celălalt Vasilică ştia prea bine că nu îi scapă o vorbă din ce spune el. Când însă n-avea poftă de povestit, fără răbdarea de a sta prea mult într-un loc, îi arunca doar o privire distrată de control, verifica dacă celălat pileşte ceva, cum s-ar fi zis după sunetul ascuţit, sau – altădată – dacă taie şi ce anume, dacă a mai găsit vreun obiect aruncat şi-l desface în bucăţi mici ca să aibă ce pune la loc. Davai, davai, mormăia el şi îl înjura scurt, admirativ sau invidios. După care, lămurit, dispărea undeva printre tufişurile încâlcite din adâncimea livezii, unde în toamna care trecuse asistaseră cu toţii la o mică minune. Era cea a boabelor de smeură răscoapte, colorate în mov şi care cad de pe ram aşternând un covor sângeriu şi dulce în iarba până la brâu, nefiind cine s-o cosească.

O păpuşă fusese terminată încă din toamnă şi se înghesuiseră cu toţii s-o vadă. Era capul de lemn ştiut, cu nasul lung şi ascuţit, dar şi cu un comanac din stofă argintie lipit pe creştet cu clei de oase. Mutu trasase sprâncenele peste ochii rotunzi cu negru de fum iar gura o colorase cu roşu. Capul fusese înşurubat într-un băţ de două palme lungime pe care era prins anteriul de pânză cu nasturi tot de argint. Dedesubt, unde se termina băţul, atârnau cizmuliţele tot roşii. Când spânzura, agăţată în cui, pe perete, ca atunci când dăduseră năvală cu toţii să se holbeze, se vedea că e un muţunache de la circ – pentru cine avusese norocul să intre vreodată la circ – sau o păpuşă din cârpă la care te uiţi dar nu poţi să te joci cu ea. Trebuia, oricum, multă fantezie şi încă şi mai multe cuvinte ca să hotărăşti despre ce e vorba.

– Decât păpuşi, mai bine mitraliere, observase atunci celălalt Vasilică, continuând cu voce tare un gând care nu era doar al său. Stătea aşezat turceşte într-un colţ al magaziei, prefăcându-se că nu-i pasă că e auzit. Nu uitase însă interdicţia de a vorbi despre arme, fie şi în glumă, motiv pentru care urmase o pauză lungă când se aude, ca un ronţăit de şoarece, doar pila lui Mutu netezind un cui de alamă. Cât mai rămânem aici? rupse tot el această tăcere. Ce facem, pentru că vine încă o iarnă şi o să înnebunim toţi. Neliniştea era comună, nelinişte sau nerăbdare, depinde cum vezi lucrurile, şi o invocau adesea, certându-se în şoaptă ore în şir. Dintr-un motiv obscur, poate şi pentru că trebuia să rămână secretă, în caiet nu va fi consemnată.

Despre cei de jos, însemnările continuau să fie nemulţumitoare. Cu şanţul lor, Maricuţa se lămurise. Săpatul avansase chiar şi iarna, cînd din pământul îngheţat bocnă săreau scântei sub târnăcop, dar fără prea mare spor. Doctorului Filat nu-i păsa însă. Pentru el – însemnă ea pe un colţ de filă – important părea a fi să-i scoată pe bătrâni din casă, oricât de câinoasă e vremea afară, să-i încoloneze cu unelte pe umăr şi să-i ducă pe deal cu lopeţi şi târnăcop. Reveneau de acolo sleiţi de puteri şi citise pe figura lui mulţumire, cea de om care şi-a făcut datoria. Un joc ca de copii din care ea înţelegea doar pe jumătate şi din când în când se furişa într-acolo să-i vadă şi să tragă cu urechea la ce-şi spun. Nici ce auzea nu era uşor de înţeles, dar scria totul, mereu conştiincioasă, ca la şcoală.

În acea zi – era în postul Paştilor –, Maricuţa îi lăsă plictisită pe Mutu şi Vasilică cu păpuşile lor, străbătu curtea, ieşi în drumul spre pădure, pustiu. Şi pe aici se putea ajunge, cu un mic ocol, la săpători deşi, cinstită cu sine, ştia că nu va păcăli pe nimeni că merge la cules ciuperci. Dar decât nimic, mai bine un joc în care să-ţi pui la încercare puterile.

Cei din şanţul adâncit făcuseră pauză şi vorbeau tare. Vocea de aspră, zgâriată a domnului Ţicu se auzea până departe în drum, ca un semnal de alarmă. Vin ruşii. Cu o întârziere de o clipă, Maricuţa pricepu ce înseamnă asta şi o luă la goană pe coastă în sus unde săpătorii strigau toţi deodată, acoperindu-se unul pe altul, şi încetini doar pe ultimii paşi ca să nu fie văzută. Până la buza şanţului, cu taluzul de bolovani şi pământ se târî pe pajiştea abia înverzită, presărată cu năsturaşi şi păpădii şi mai făcu o pauză să-şi tragă sufletul. Cearta încă nu se potolise. Ea însă cunoştea semnele şi ştia că nu va mai dura prea mult. De sus se vedea bine. Era scena nu prima oară urmărită de ceartă, tot cu doctorul Filat asistând calm de la distanţă, rezemat în coada lopeţii şi cu domnul Ţicu care aşteaptă să se facă linişte. Ea aflase tot de la celălalt Vasilică, primul martor care venise să-i ceară părerea. Ridicase atunci din umeri dispreţuitoare. Ce fel de părere? Asta era în toamnă. Marcase însă un semn de atenţie în caiet: neapărat, de verificat. Ceea ce şi făcuse, şi nu o singură dată: Vasilică nu spunea prostii. Domnul Ţicu avea momentul lui preferat, când şi când, se oprea într-un anume fel din săpat – la ordinul doctorului, ceilalţi îl imitau ca să nu-l supere – şi lua toată povestea de la început, cuvânt cu cuvânt.

De fiecare dată, cearta era un pic altfel. Strigau însă totdeauna cu o poftă sălbatică până-şi pierdeau vocea şi câteodată se auzea, de pe marginea şanţului, de sus, de unde ea îi urmărea încruntată, doar un gâjâit de om care se îneacă, n-are aer şi nici salivă în gură şi era ciudat că doctorul îi lăsa în pace, aştepta răbdător. (Asta suporta ea cel mai greu.)

Strigătele se potoleau doar după ce, fără voce şi sleiţi de enervare, conveneau că frontul românesc nu va rezista prea mult timp. Se va sparge undeva în câmp deschis, la est, noi ne vom retrage spre munte, puhoiul bolşevic se va îndrepta încoace. Era logica simplă a militarului care nu se îmbată cu apă rece, chiar dacă e vorba de ipoteze, de un viitor ipotetic, şi rămânea, ascuţită ca un cui, întrebarea: ce facem atunci? Doar de aici înainte se poate discuta serios, cu toate cărţile pe masă. Maricuţa învăţase această parte pe dinafară. Surpriza cea mare, de data asta, era că Vasilică i-o luase înainte şi îşi schimbase locul de pândă, coborâse şi el în şanţ, alături de săpători. Aşezat cu picioarele strânse sub el, turceşte, nemişcat, ca o jucărie mai mare, se afla într-un colţ, motiv pentru care nu-l zărise din prima clipă. Asculta şi el cu ochii mijiţi şi nu lăsa prin nimic să se vadă că ştie prea bine şi începutul şi sfârşitul.

Începutul, care veni în cele din urmă, era într-adevăr cel ştiut. N-aş vrea s-o mai repet, dar locul se pretează perfect pentru ce trebuie să fie punctul de rezistenţă nord-estic. În caiet, Maricuţa va nota simplificat: „loc ferit”. Să vedem ce înseamnă asta. Domnul Ţicu trasează cu vârful ascuţit al băţului pe suprafaţa umedă şi moale de lut, netezită în prealabil cu palma, un cerc şi înseamnă punctele cardinale. Sus, unde-i nordul, câteva triunghiuri cu picior, marchează pădurea. Iar pe aici, nu-i aşa, drumul taie cercul în două. Accesul în oraş e în partea dinspre Clit, la est. Ultima clădire, cantonul pădurarilor, e în susul pantei, la nord-vest, după care se iese din cercul nostru. Urmează obcinele şi şoseaua spre Humor, iar mai departe spre Dorne. Sanatoriul rămâne ascuns în pădure, de aceea nici nu trebuie inventat un semn special pentru el. Dacă m-aţi urmărit cu atenţie până aici, înţelegeţi că ruşii nu pot ajunge aici decât de la Rădăuţi, prin Clit. Să admitem că Suceava e un punct care prezintă interes. De ce ar ocoli tocmai pe aici? se interesează domnul Ţicu, fără să ridice privirea. Nu răspunde nimeni. El tuşi sec, îşi drese vocea, îşi umezi buzele. Vreau să vă fac atenţi. Coloana rusească intră pe ici. Şi el indică din nou punctul înţepat cu vârful ascuţit al băţului în lutul moale. Vor avansa neopriţi de nimic până sub noi la crucea de drumuri unde e o crâşmă. Trecerea mai departe e obligată să urmeze, fără abatere, linia subţire a şoselei. Urmează şi urcuşul, drum abrupt pe sub pădure şi vin în logica oricărei deplasări câteva clipe de reflecţie. Haltă. Cel din capul convoiului se opreşte, restul îl imită. Nu-mi fac iluzii, dar de aici, de sus, cu foc susţinut de artilerie pot fi nimiciţi înainte de a se organiza pentru apărare. Permiteţi-mi să detaliez. Norocul nostru cel mare dat de la Dumnezeu e că de aici până la prima gară e un drum greu, pietruit dar greu, de circa 20 de kilometri, peste munte. Dar cu un noroc care-ţi pică din cer trebuie şi să ştii ce să faci. În caiet, Maricuţa desenase o cruciuliţă în partea de jos a cercului ca să nu uite observaţia domnului Ţicu la care, prima dată, i se zbârlise brusc pielea pe braţe şi spinare: urcuşul spre sanatoriu, aşa dezgolit cum e, poate fi ţinut sub control şi cu o singură mitralieră. Aşa că din capcană nu există scăpare. Să repetăm? Târg neînsemnat, aşadar, fără gară, de jur împrejur pădure spre nord şi vecinătăţi cu sate care au douăzeci-treizeci de case, socotind şi bordeiele, nimic de interes strategic. Izolare e însă un fel de a zice că reprezintă un mare avantaj. Pentru că nu există, armata noastră nu dispune de un studiu serios, bine documentat, despre cum gândesc ruşii mişcarea trupelor în asemenea zone accidentate. Cât despre bere, interveni vocea ştearsă a doctorului, ea i-ar putea interesa eventual doar pe nemţi. Asta, ca să mai şi glumim un pic, să nu devenim prea agitaţi. Nu râse nimeni şi, deasupra, Maricuţa se trase mai aproape de marginea şanţului. Îndoit de spinare, domnul Ţicu tocmai ştergea cu palma desenul de care nu mai avea nevoie. Toţi ştiau ce urmează, şi ea, şi celălalt Vasilică, şi săpătorii, care îl urmăreau în tăcere, şi doctorul. Desenul era de altfel simplu, uşor de ţinut minte pentru a fi copiat în caiet. Un cerc trasat pe foaia curată. Nordul e cum te uiţi către pădure. Acolo, în partea de sus a filei, vin câteva triunghiuri cu picior şi ele înseamnă pădurea sub poala căreia urcă şoseaua. Sanatoriul e mascat de pădure, nu se vede şi de aceea nici nu inventă vreun semn pentru el. În dreapta, la răsărit, e locul pe unde şoseaua dinspre Clit trece de primele case ale târgului. Ea taie cercul, cum ziceam, pe la fabrica de bere, trece râul – sunt patru podeţe de piatră – şi iese din târg pe sub pădure, în stânga, sus. Începe de acolo „drumul de obcini” pe unde încă n-ajunsese niciunul din ei. Deşi bănuia, dar nu ştia ce înseamnă, cuvântul îi plăcea cum sună. Obcini! Centrul cercului care a fost lăsat gol e ca fundul ceaunului – faţă de noi, explicase ea celor doi Vasilică – unde sunt înghesuite bisericile, şcoala şi poşta, gaterul, crâşma lui dom’ Poleacu, case, curţi, livezi îngrădite. Te urci în vârful bradului de aici, de lângă şanţ, şi-ţi dai seama că se cuprind toate într-o privire. Îl şi auzise odată pe domnul Ţicu precizând: nu trebuie neapărat un binoclu puternic pentru asta. Restul, Maricuţa îl făcuse de una singură. Nu ştia dacă şi la ce îi va fi necesar, dar măsurase cu pasul distanţa de la primul podeţ până la casa pădurarilor de după sanatoriu. Verificase orarele: când pornesc din curtea fabricii camioanele cu butoaie pline şi când se întorc. Stabili cu acest prilej că unul din podeţe e şubred, un tanc îl va sfărâma. Ajunse şi la mănăstire, în locul unde drumul forestier se înfundă, dincolo de care e iarăşi pădure deasă pe unde se trece mai departe doar pe cărare, pe lângă apă. Ce e cu adevărat important? Vom vedea! Trăgând cu urechea la ce vorbesc oamenii la prăvălie sau peste gard se pot afla multe şi o copilă care păşeşte spornic pe marginea drumului nu-i luată în seamă de nimeni, chiar dacă se opreşte şi cască gura. Refugiaţii nu-s vopsiţi într-o culoare care să atragă atenţia, astfel că reuşi să scotocească fiecare cotlon şi să străbată toate ulicioarele care ar putea deveni importante la un moment dat. (Trecu neobservată de mai multe ori chiar pe sub nasul lui Matis, sluga cârciumarului. Acesta nu şi-o mai amintea. Probabil nici stăpânul. Probabil!) În cele din urmă, găsi de cuviinţă că e bine să fie marcate cu un semn special pavilioanele cu etaj ale sanatoriului unde – gândise ea – bolnavii de plămâni, bărbaţi şi femei, puteau fi mutaţi mai înghesuit, făcând cu asta loc pentru răniţi, când vor fi aduşi încoace. Ca de fiecare dată, şi acum Maricuţa ascultă demonstraţia „fundului de ceaun” fără să clipească, deşi o transcrisese conştiincioasă în caiet neschimbând o iotă şi asta cu luni înainte, în toamnă. Unele cuvinte ale domnului Ţicu le spunea şi ea în şoaptă deodată cu el. Presimţi că se apropie sfârşitul după vocea care se stinge şi se foi nerăbdătoare. Jos, celălalt Vasilică, spre care aruncă o privire, nu se clintise. Urma pauza, cât să-ţi tragi sufletul. Ca şi altădată, doctorul Filat scoase din buzunar pachetul de ţigări şi-i oferi una vorbitorului care se şi repezi lacom să şi-o aprindă cu degete tremurătoare. Se retrase apoi într-un colţ ca s-o fumeze şi de aici înainte din direcţia lui se va mai auzi din când în când doar un sunet care seamănă cu un geamăt sugrumat.

Toţi cei de jos – şi acum, lumina crudă a primăverii făcea să se vadă mai bine – erau parcă mai uscaţi decât în toamnă, când începuseră săpatul, parcă şi carnea li se împuţinase, dar şi oasele. Domnul Ţicu, mai ales, n-avea fund deloc, deşi după ţipetele lui de enervare s-ar fi zis că abia-şi stăpâneşte o forţă extraordinară. Pantalonii îi cădeau drept şi, la mers, pentru că îl urmărise şi cât se învârtea prin curte, păreau puşi pe un băţ în jurul căruia nu e decât aer. Îl descoperise odată prin lăstărişurile sălbăticite din fundul grădinii plimbându-se cu paşi mari şi mâinile la spate, nepăsător că locul e plin de urzici şi el e cu picioarele goale. Nu reuşi să-şi dea seama ce caută acolo. Sigur era doar că doctorul Filat îl scăpase o clipită din ochi. Revenise până la urmă în curte, aşa că bănuiala ei cea rea nu se adeverise. O consemnă totuşi în caiet. Văzuse destui oameni care se comportă periculos sau nefiresc, care devin fiare, pentru ca a doua zi să fie blânzi ca nişte mieluşei, doar cu o dâră albicioasă de scuipat prelingându-se din colţul gurii. Asistase, de la distanţă, la legarea cu frânghia a unui bărbat, după ce fusese trăsnit cu un par în cap ca să-l ameţească. Or, peste asemenea amintiri, chiar şi nenotate, nu poţi trece uşor. Mareşalului, cum îi spunea plin de admiraţie celălalt Vasilică domnului Liptak, îi căzuseră şi mai jos fălcile din care mai erau doar pungile păroase de piele gălbuie, iar gura îi era tot mai rotundă şi mai mică, o gaură neagră. Din această gură ieşea însă o voce de goarnă, la care trebuie să iei poziţia de drepţi. Măcar domnul doctor se rade, observă ea mulţumită. Măcar există cineva pe care să te bizui că nu se va stinge brusc ca o flacără de chibirit. Măcar există unul care să se uite şi la noi. Dar cât timp? Cine ştie…! Doctorul se îngrijea într-adevăr ca o pisică, din când în când îi lua la rând şi pe ceilalţi şi-i bărbierea. Îl văzuse de câteva ori întârziind cu nasul lipit de oglindă după care observa cu voce tare că nu s-a tăiat cu briciul. Avea deci mână care nu tremură. Se spăla regulat şi-i punea şi pe ceilalţi să se vâre în ciubărul cu apă caldă, într-un colţ mai ferit atârnau veşnic pe sârmă izmenele lor uriaşe fierte în leşie. Măcar el! îşi repetă ea. La început, în primele zile mirosurile bătrâneşti care umpleau încăperile de jos o îngreţoşau şi de când deschidea ochii fugea în grădină să-şi umple plămânii cu parfumul reavăn de iarbă şi frunze, dar îşi impusese să nu vadă nimeni asta şi, treptat, se obişnuise.

Pauza tăcută se întrerupse brusc, vocea metalică a mareşalului răcni câteva cuvinte neînţelese.

– Suntem înconjuraţi de neprieteni, reluă el ceva mai clar, dar tot strigând. Sau, dacă-mi permiteţi să zic altfel, nu putem conta pe amiciţia nimănui.

– Hai s-o luăm mai cu binişorul, îl îndemnă doctorul. Să nu marşăm doar pe catastrofic.

– Pe catastrofic, repetă din colţul lui, ca un ecou, domnul Ţicu.

Mareşalul nu-i luă însă în seamă.

– Să ne înţelegem, răcni el. România nu are cum şi cu ce să-i atace pe ruşi. Teritoriile pierdute nu vor putea fi nicicând recucerite. Domnilor, eu vă vorbesc de apărarea puţinului ce ne-a rămas.

– Vrei să spui…, încercă doctorul.

– Am spus-o şi o voi mai spune, repetă celălalt. Nu mă poate opri nimeni.

În cele din urmă ajunseră şi la armament, dacă nu cumva se învârteau în continuare în cerc, iar ea ştia prea bine că celălalt Vasilică ciuleşte aici urechea: arme, subiect interzis pentru ei. Cu toate astea, cei din şanţ nu se fereau, vorbele mareşalului se auzeau până departe. Domnul Ţicu încă nu-şi terminase ţigara, iar doctorul privea, cu zîmbetul lui distrat, undeva spre pădurea întunecoasă, ca o peşteră din basme, tăiată doar de drumul de costişă ce duce spre cătunul Poieni.

–… Şi de la cine să le cumperi, în definitiv? răsună cu putere vocea de jos. Bineînţeles că de la franţuji şi de la dragii, de la scumpii de cehi? Ei şi doar ei şi n-o să spun motivele, căci sunt banale. Asta, începând din 1930, când s-au întreprins studiile care, cu inventare şi cifre, stabileau enormul deficit în înzestrarea armatei. Catasfrofalul deficit! Dacă-mi permiteţi.

– Te rog, îl invită doctorul cu un semn ca de popă care dă binecuvîntarea.

– Închipuiţi-vă o unitate considerată de elită, la comandă cu o figură importantă, ofiţer de rang înalt cu acces direct la Palat. Ce are ea în dotare? Pentru că datele de tehnică militară ale inventarului nu-s atât de secrete pe cât s-ar cuveni. Sunt secrete ale statului român care se vând la un pot de poker pierdut. Printre altele, acea unitate are în dotare cinci tunuri model 1897, e drept, în stare bună, şi trei tunuri Putilov, model 1902, de calibru 76,2 milimetri. Acestea din urmă, abandonate de ruşi în Moldova, odată cu debandada revoluţiei bolşevice şi prăbuşirea frontului. Lăsate baltă de ruşi şi adunate de bieţii de noi ca bune şi utile şi trecute în înzestrarea trupelor. O mie de asemenea piese de artilerie, domnilor, ce vor figura în acte ca pradă de război.

– Ai dreptate, ştim, ai dreptate, aprobă doctorul, dar pentru atâta lucru nu trebuie să te enervezi. Te rog frumos.

– O mie-optsute-nouăzeci şi şapte, scandă celălalt. Atenţie: an de fabricaţie. Consemnat în 1930.

– Am înţeles, linişteşte-te.

– M-am liniştit, făcu mareşalul.

Ieşind din muţenie, interveni surprinzător cel de al treilea, căruia Maricuţa nu reuşise să-i afle numele. Săpa de regulă plin de râvnă, cum sapă ţăranii pământul, nu fuma, se oprea doar la semnalul de pauză al agitatului domn Ţicu şi îi asculta pe ceilalţi cu ochii închişi. Îşi mişca buzele atunci şi celălalt Vasilică susţinea că se roagă. Când vorbea totuşi, avea o voce curată, fiecare cuvînt suna răspicat, dar nu ca un ordin.

– Aveţi idee ce-şi şoptesc cei în cunoştinţă de cauză? Pot să vorbesc? se întoarse el spre doctor.

– Trebuie neapărat?

– Ce se spune doar între patru ochi şi în şoaptă, insistă, cu ochii închişi şi cu o expresie de durere stranie, săpătorul harnic. Niciodată în public. Nimeni.

– De ce nu-i permiţi? Ce importanţă mai are? interveni şi mareşalul.

– Iniţiaţii, spunea, surd, celălalt. Singurii curajoşi, prigoniţii şi sacrificaţii. Cei din închisori sau ospicii.

– Să ne calmăm, conveni doctorul. Spune, dacă crezi că e aşa de important. Pe scurt.

Pesemne blândeţea tăia elanul. Liniştea veni atât de brusc încât era de-a dreptul neverosimilă, mai ales că pauza se lungi şi se auzi la un moment dat fluieratul mierlei primăvăratice în pădurea dinspre Poieni. Puteai crede că au aţipit cu toţii în picioare, cu excepţia domnului Ţicu, strâns ghem cu mucul lui de ţigară în capătul şanţului. Să aştepţi nemişcat era o probă deloc uşoară, dar Maricuţa se antrenase s-o suporte.

Avu şi acum ocazia să-şi repete în minte ce auzise şi n-avea voie să uite. Cuvintele, indiferent de cine rostite, câteodată urlate, alteori mestecate între gingii, nu erau mereu clare. Şi oricât se străduia, nu înţelegea tot, deşi se încorda să nu scape nici o vorbuliţă. Părea uneori a fi un joc, căzuse de acord cu ea şi celălalt Vasilică. Pentru că deşi toate s-au mai spus înainte, o dată sau de mai multe ori, după o regulă misterioasă s-ar fi zis că tot atunci s-au şi şters, au fost uitate. Chiar şi doctorul participa foarte convins la acest joc. Era straniu. Deschizând caietul pe genunchi, descoperea de fiecare dată acest sentiment. Nu mai întâlnise încă niciodată oameni în toată firea care să-şi aştepte cuviincios rândul pentru a spune ceva perfect cunoscut ascultărilor, ca şi cum ar fi recitat o poezie ştiută pe dinafară de toţi. Cu ce semne să notezi asta? Încă ezita.

Brusc, din colţul lui, domnul Ţicu sări în sus, făcându-i pe toţi să tresară.

– În aceste condiţii, nu-mi pot permite să tac, strigă el. Voi vorbi cu toate că mă veţi considera iarăşi indemn şi panicard. Dacă-mi îngăduiţi, se întoarse el spre doctor.

– Bine, făcu acesta.

– Domnilor, strigă celălalt din nou şi ridicând privirea dădu de ea, deasupra, pe taluz, stând cu gâtul întins ca să vadă mai bine. Domnilor! urlă el, zugrumat. Adevărul e negru, să nu ne prefacem. Căci se fabulează, evaluările potenţialului militar românesc sunt fanteziste, eroismele de paradă ale lui Carol nu s-au consumat fără să lase urme. Se face prea puţin, în schimb se fură cu nemiluita din banii de înarmare. Planificatorii, daţi-mi voie, ascund cifrele reale. Cei ce le cunosc, nu se alarmează. Să spun mai departe? Instrucţie de mântuială la toate nivelurile. Echipare mizerabilă, armament învechit, motorizare precară. Grav e şi că armata română are un corp ofiţeresc slab pregătit, comandamente cu prea mulţi figuranţi care în înghesuială se calcă între ei pe picioare.

– Gata, hotărî sec doctorul şi-i anunţă că se făcuse ora de plecare spre casă.

Maricuţa ştia că acesta e deznodământul, ştiau şi săpătorii care, docili, tăcuţi, începură să-şi strângă uneltele. De una singură, mai târziu, aplecată pe foaia albă şi având tot desenul în minte, visă câteva clipe cu ochii deschişi. În cine să crezi? Pe cine să te bizui, totuşi? Pentru doctor, care-i plăcuse din capul locului, cei din jur erau fie bolnavi şi neajutoraţi, fie copii, prea mulţi copii. Îi întâmpina pe toţi cu un zâmbet grăbit şi distrat, după care le întorcea spatele. Într-un fel, era cu datoria făcută. Până când vreunul din ei o să-şi julească genunchii sau, căţărat într-un pom, o să cadă şi o să-şi rupă ceva, dorea să fie lăsat în pace. N-avea putere şi nici bunăvoinţă pentru mai mult.

Din drumurile lui nesfârşite prin ţară, domnul M. revenea tot mai uscat de oboseală şi o toamnă întreagă ochii lui fuseseră doar pentru burta tot mai mare a doamnei M., de care, cât rămânea pe loc, nu se dezlipea o secundă. Nu s-ar fi zis că-i pasă şi de forfota celor înghesuiţi în odăiţa de sus, privirea ochilor lui înroşiţi de nesomn n-avea timp pentru ei. Ca o pisică îndrăgostită, flămândă după o mângâiere pe creştet, Maricuţa îi dădea mereu târcoale. Ea ştia – ştiau toţi – că datorită lui nu vor duce lipsă de nimic şi cu asta se pune punct. Ar fi vrut, o îmboldise şi celălalt Vasilică, avusese şi un vis că face pasul de apropiere şi îndrăzneşte să-l întrebe dacă vor rămâne aici o sută de ani, dacă refugiul nu se va termina niciodată. Avea nevoie ca de aer de o fărâmă de speranţă, fără care simţea că se sufocă. Ceva mai puternic decât nefrica o oprea. Chiar şi jumătate de pas se dovedea imposibil.

Despre celălalt Vasilică ştia că e în stare să dispară, pur şi simplu. Se va evapora de va fi cazul. Dar noi? Ce e cu noi, de fapt? Nu notase nici asta în caiet, pentru că ştia exact ce înseamnă să ai un acoperiş şi un loc unde să te întinzi peste noapte. Poate, altfel, am fi stat pe sub poduri sau prin alte clopotniţe sau cerşeam într-o gară.

– Tu ai înţeles? îl luă ea la rost pe celălalt Vasilică, care, în ziua încheiată cu urletele domnului Ţicu, căra şi el un hârleţ ca să se afle în treabă, iar ea grăbise paşii să-l ajungă din urmă. De ce se ceartă şi cât o să mai sape?

Piticul zâmbi batjocoritor, deşi era limpede că nici el nu ştie mai mult.

– Groapa e ca să vâre în ea un tun sau o mitralieră. Dacă vor fi.

– Vor fi, îl asigură ea, după câteva clipe de reflecţie. Ar fi vrut să-i mărturisească visul ei dintr-o noapte trecută cu soldaţi care împing la deal, pe drumeagul cu pietroaie mari şi şanţuri pline de pir şi de coada rândunicii, împing, trag ceva care, într-adevăr, poate fi un tun. Sau un tanc. Sau doar un automobil negru, cu parbrizul pătat de sânge, cel de care erau legate amintirile lor secrete. Va fi! repetă ea asigurarea din care nu se înţelegea nimic. Vasilică îi mai aruncă o privire ironică şi se îndepărtă ca să nu-l audă nimeni cum înjură ruseşte.

Visul despre care nu povestise nimănui se fracturase subit şi cu adevărat important e ce a urmat.

Era ca şi cum ieşea deasupra dintr-o apă adâncă, după o scufundare interminabilă: urletul. Când deschisese ochii, era însă iarăşi tăcerea nopţii care-ţi umple urechile, dar rămase la pândă, în aşteptare. Reveni tânguitor, îndelung, dintr-un gâtlej ca o goarnă. Dar ce anume vesteşte, nu se putea ghici. Ceva nelămurit, altceva decât curiozitatea, o făcu să se ridice în capul oaselor şi atunci cînd începu din nou se ridică în picioare, păşind printre cei adormiţi spre fereastră. Ochiul de sticlă al cămăruţei lor de sus era acoperit cu crusta de gheaţă groasă, dar în ea se putea râcâi cu unghia ceea ce şi făcu: prin cerculeţul curăţat, dacă apropii ochiul, se priveşte ca prin ochean. Zări, dedesubt, zăpada scânteietoare sub stele, albastră. Nu era nici ţipenie şi se mai vedea bine poarta, ferecată temeinic. Şanţurile deschise în nămeţi cu lopeţile de lemn urcau spre curte şi aveau o nuanţă de un alb scânteietor, ca pudrat cu aur.

– E mareşalul, şopti lângă umărul ei celălalt Vasilică, pe care nu-l simţise apropiindu-se. Ţi-am spus eu. (Nu-i spusese nimic.) Sunt nebuni toţi, de cum i-am văzut mi-am dat seama. I-a luat în grijă doctorul, ca şi pe noi.

Urletul, care nu mai era o tânguire, izbucni după asta cu o forţă îngrozitoare şi, prin duşumea, răzbătu un zgomot de uşă izbită şi tânguitul sugarului trezit din somn. Ceva se răsturnă, răsunau voci. Va dura mult.

11.

Mă tem că scrisoarea mea îţi va ajunge în mână abia atunci când se va şti deznodământul, adică mult prea târziu. Cu acest scrupul de luciditate dau prima filă şi-mi fac şi o cruce mare, de muiere bigotă, deşi – ştii prea bine – nu sunt aşa ceva. Dar mai sunt încă o mie de condiţii. Dacă apuc să termin ce vreau să-ţi spun şi nu-mi va pica în cap, în bârlogul unde mă adăpostesc, vreo bombă rusească, dacă n-o să mă paralizeze zădărnicia, dacă apuc s-o expediez, adică dacă aflu altă cale decât poşta militară, pentru că de cenzura ei e sigur că nu va trece, dacă nu voi fi luată la cotrol şi hârtiile confiscate, dacă nu voi rupe eu şi arunca în foc filele scrise… Dacă voi trăi, cum spune Tolstoi, să pun punctul final. Ia, aşadar, cele ce urmează, ca scrisoarea de dragoste a unei fete un pic nebune şi ca „te iubesc”-ul ei nespus la vreme.

Nu ştiu de cât timp voi dispune pentru scris, aşa că las pentru mai încolo explicaţiile, important fiind deocamdată că mi-am găsit un colţ relativ protejat în care să mă cuibăresc cu hârtie şi toc. Restul, sper, se deduce: sunt teafără şi lucidă. Scrisul ar trebui să fie un fel de probă de anduranţă. Sau, aş zice, de bărbăţie, dacă n-ar fi caraghios. Întrerup, voi continua mâine.

x

Începutul pe care n-ai avut cum să-l cunoşti e banal. Am încuiat uşa casei puţin după miezul nopţii, am pus cheia în cutia de poştă de unde s-o preia Papa şi am pornit pe jos, cu tot calabalâcul în spinare, ca într-o penitenţă, spre Gara de Nord. Fără scrisori de rămas bun. Să fiu mai precisă. Există hotărâri care nu sunt deloc raţionale şi una din ele a fost să nu anunţ nimănui ce am de gând. La fel de brusc şi cu o intensitate la fel de devastatoare se iscă şi sentimentul pe care-l botezăm convenţional „dragoste”. Aibi de aceea răbdare cu bâlbâielile şi incoerenţele mele şi citeşte până la ultima filă.

x

Ultimele ore ale nopţii le-am petrecut într-un tren luat cu asalt de mulţimea dezlănţuită şi care a ocupat fiecare palmă de loc, strângându-se în ciorchini pe tampoane şi pe acoperişul vagoanelor, o masă informă, viermuitoare în care – n-o să crezi – mi-a făcut o plăcere enormă să mă inserez, să mă pierd, deşi aveam loc privilegiat la clasa I. E jumătatea de noapte despre care începusem să scriu ieri. Noapte fără stele, goană dezlănţuită prin Bărăgan, fum acru de cărbune, larma de fier pe fier. Toate astea, fără să fi închis o clipă ochii, m-au ajutat să mă adun în mine însămi, punând în fir logic bucăţi disparate de suflet. Când am coborât în B. se lumina şi – eliberată măcar de o părticică din povara de la pornire – am făcut primii paşi în loc străin: de aici, nu mă mai putea întoarce nimeni. Era prea devreme pentru o vizită, deşi D., pentru care îmi întrerupsesem călătoria, cultiva neconvenţia sau anticonvenţia şi nonconformismul sau, ca să zic altfel, ne educase în irespectul, în sfidarea convenţiilor mic-burgheze. Plimbarea din zori pe uliţele pustii din B. făcea însă parte tot din planul pe care mi-l asumasem.

(Din prudenţă, aşa cum vezi, nu voi da nume în clar. Aşa că, dacă nu reuşeşti să-i identifici pe cei pomeniţi, ia totul ca pe o invenţie plină de zgomot şi de furie, ca-n Shakespeare, spusă de o exaltată.)

La câţiva paşi de gară, pe uliţa spre centru, s-a nimerit să dau de pregătirea unei înmormântări. Nu era nici ţipenie în jur, dar în lumina incertă dinainte de răsărit, ca în orice mahala, cu case scufundate pe sfert în pământ, se vedea peste gard, dar şi în casă printr-o uşă dată la perete. Uşa fusese drapată cu pânză neagră, prin geam licărea stingher o feştilă aprinsă. O cruce băiţuită proaspăt şi o ladă de sicriu fuseseră rezemate de perete. De ce-ţi spun asta? Moartea disimulată, inaparentă se încrucişa până la suprapunere şi confuzie cu lestul somnului greu din zori şi era ca-ntr-un vis…

Am străbătut agale, cu rucsacul care-mi rupea spinarea, uliţele prăfoase pe unde mai trecusem o singură dată cu doar patru repere majore şi neuitate de atunci: biserica Sf. Ilie, cu acoperiş de tablă ruginită, banca nou-nouţă, primăria şi sinagoga cea uriaşă. Pe aici, târându-şi paşii prin praf, ne spunea D. la una din lecţiile sale secrete, se plămădeşte insesizabil lumea de mâine. Puţinii ceferişti din atelierele gării-nod de cale ferată de care era legată amintirea încă proaspătă a marii greve din ’33, unda ei de şoc, mai bine zis, ucenicii cu ceva ştiinţă de carte din puchinoasele făbricuţe construite după război, funţionărimea, târgoveţii săraci – la care trebuie adăugaţi neapărat foarte numeroşii evrei din toată Moldova care nu-i vor putea suferi niciodată pe români. Dar mai exista, spunea el, intelectualitatea provincială bovarizantă şi pauperă, nu grozav de semnificativă cantitativ, însă aptă pentru a deveni măcar detonatorul, dacă nu substanţa explozivă. Într-o bună zi, toţi aceşti invizibili vor face pasul în faţă, veţi vedea! Îl urmăream cu o ureche distrată, nu prea-mi păsa de secolele viitoare, dar eram îndrăgostită de el pe atunci şi n-aş fi îndrăznit să-l contrazic.

Ştiam – cineva auzise bârfindu-se la Capşa şi-mi povestise – de îmbolnăvirea lui D. L-am găsit într-adevăr căzut la pat, galben, cu stranii cearcăne violete şi gura pungită: ştirea se confirma. Nu părea însă prea bucuros că mă vede, nici măcar bucuria bolnavului singur căruia îi trebuie alinare, fie ea şi de formă. În Bucureşti, gurile rele susţineau că după ce N.D. Cocea se retrăsese strategic la Sighişoara cu amanţii şi cu fiicele după el, D. s-a grăbit să-l imite, auto-exilându-se în puchionoasa Ţară de Jos unde era casa părinţilor săi. Adevărul e însă mai simplu: era bolnav. Or, boala înseamnă slăbiciune, iar el avea oroare să apară în lume neajutorat, vulnerabil, să fie compătimit, să i se plângă pe umăr. Ridicându-se greoi, m-a prins de încheietură schiţând şi intenţia de a mă pupa, dar m-am eschivat şi atunci, la atingere, i-am simţit sudoarea rece şi cleioasă care parcă-i ţâşnea din piele. Aceasta să fi fost cândva iubirea mea disperată? Atingerea de câteva secunde fusese ca un scurt-circuit care te trezeşte.

– Dacă nu coboram aici, i-am zis, eram la ora asta ceva mai aproape de front căci am prins un tren care mergea într-acolo. Le-am făcut impresie bună, am adăugat, cu o bunădispoziţie jucată care însă ştiam că nu-l va păcăli, bucureşteancă pornită şi ea spre front, cu pantaloni şi rucasc. În tot cazul, n-am provocat suspiciuni. Doar destinaţia exactă a trenului, secretă, pare-se, n-am aflat-o.

M-a întrerupt cu un acces îngrozitor de tuse.

– Îmi pare rău, scuză-mă, a şoptit după ce s-a potolit şi s-a lăsat să cadă pe pernă. Mi-a venit atunci în minte observaţia otrăvită a cuiva: toţi cei de stânga, filocomuniştii noştri de la „Ajutorul roşu”, trebuie neapărat să fie puţin tebecişti.

Într-o încăpere vecină se afla femeia care-mi deschisese, dar ea n-a intervenit. I-am potrivit eu perna cu câteva cuvinte ca să-l alin. El a dat din cap resemnat şi învins, obişnuit cum era cu postura inversă şi, aşa cum îl cunoşteam, mi-am dat seama că ar fi preferat să fie el consolatorul. O clipă apoi, cât şi-a tras sufletul, m-a cercetat cu atenţie.

Pornisem la drum încărcată ca o furnicuţă cu bagaj mai mare decât greutatea unei fetişcane de 20 de ani şi încă şi mai mare decât cel pentru un căţărător la Piatra Craiului unde mergeam vară de vară şi puteam spune că sunt antrenată. Şi mai era ceva: în loc să trec Dunărea pe la Galaţi, pe scurtătură, şi s-o iau de acolo spre nord-est, cu harta în mână, am urcat într-un tren pentru front care, cu tot ocolul, corespundea planului meu de a-l întâlni pe D. I-am mărturisit asta, însă fără să reuşesc să-l dizloc, să-i smulg un da sau un nu. În schimb, încărcătura mea prea voluminoasă îl intriga. Aveam bagaj pentru mult timp şi peste ce ni se indicase la Institut, m-am apărat eu. Luasem, de pildă, zece bloc-notes-uri plus tot ce trebuie pentru scris, adică tuşuri colorate şi o sticlă de cerneală – da, o sticlă de 0,5 litri! –, planşe de desen, acuarele, pensule, un set de creioane, hârtie milimetrică şi încă multe mărunţişuri de tipul peniţe klaps şi agrafe. Desigur, hărţi. Nu socotesc rufăria de corp pentru o lună, două şi strict necesarele obiecte de toaletă. Bocanci, o haină de ploaie cauciucată, doar două rochii. Şi încă altele. Abia când le-am adunat grămadă am realizat câtă greutate am de cărat în spinare.

Nu ignoram că, pentru D., pregătirile „nemţeşti” de organizare a vieţii materiale sunt futilităţi. Să spun, deci, că urmăream să-l provoc? Nu ştiu. Plănuisem poate şi aşa ceva activându-mi subcortexul, nelucidă. Am reflectat mai târziu la impulsurile generice, cele care ne pun în mişcare uneori. Şi, uite-aşa, ajungem la tine.

Un pas mai departe, tonul discuţiei noastre a explodat. Când i-am mărturisit că sunt îndrăgostită de tine şi din cauza asta mi-am luat lumea-n cap (a fost expresia lui), a izbucnit într-un râs chinuit, cu spasme, cu accese de tuse şi ochii plini de lacrimi, desfigurat, cum nu cred că-l mai văzuse cineva.

Am aşteptat răbdătoare să se potolească, i-am oferit şi o batistă din rucsac, i-am depănat apoi da capo marele meu secret, neştiut de nimeni altcineva, în care tu eşti centrul geometric. Despre misiunea de noapte, cu prima flotilă de război trimisă peste Prut în chiar noaptea dintre 22 şi 23 iunie. Atât de succint cât e cu putinţă, despre avionul lovit, despre salvarea ta, despre amputarea picioarelor. Ca altădată, la examen, m-a lăsat să vorbesc fără întrerupere, cu grimasa de nerăbdare abia stăpânită care îi inhiba pe mulţi. Iarăşi? a zis în cele din urmă. Îndrăgostită de un bărbat despre care scriu ziarele? Un pilot despre care se vorbeşte şi în cercul tău de tineri, dintre care câţiva au umblat după tine cu limba scoasă dar fără succes toată perioada studenţiei? Surpriza lui D., cum mi-a şi declarat, era să vadă repetându-se, trasă la indigo, aceeaşi poveste în care niciun detaliu nu e trucat. Vreau să zic că nu punea câtuşi de puţin la îndoială veracitatea sentimentului ca atare. Şi era mai mult mirat decât ironic. Relaţia mea cu profesorul D. e nu imposibil dar foarte greu de definit. Ca s-o înţelegi, am să-ţi spun că el e unica fiinţă cu care să accept o asemenea spovedanie, cînd sufletul se pune pe masa de disecţie dezgolit în totalitate. La începuturi fusesem îndrăgostită nebuneşte de el. El mă tolerase cu un argument care mi-a tăiat elanul: pentru că nu eşti proastă. Constatarea imediată, poate prea rapidă, că amorul meu s-a evaporat l-a descumpănit, totuşi, dar nu cred că a pus asta pe seama neprostiei mele. Incompatibilitatea, revelaţia bruscă, deodată cu ceea ce e vulnerabil (deci inferior şi banal) în fiecare din noi a fost, deşi pare neverosimil, când priveşti dinafară, ca picătura de apă care cade pe plita încinsă: trece în altă stare de agregare, fulgerător. El m-a păstrat aproape ca pe un trofeu, recunoscînd în schimb că vede în mine şi un caz clinic. Revenea însă, se amenda din timp în timp, reinterpreta diagnosticul iniţial şi asta, zic eu, ne-a legat, eram fiecare o problemă pentru celălalt. Amendamentul de data asta era mai ferm. Conta pe sinceritatea mea ca pe o valoare secundară, sentimentală, totuşi de nepus în discuţie, adică nu mă bănuia de poză sau mitomanie. Dar refuza să accepte că o iubire cu debut devastator reuşeşte asemenea performanţe puerile în paşii imediat următori.

Principiile de funcţionare ale sufletului femeiesc exclud asemenea rupturi, mă admonestase el didactic, deşi aici era indecis. Rupturi sângeroase? Nesângeroase? Ele nici nu sunt umane, în fond. Să te îndrăgosteşti, cu mici pauze, de mereu altcineva, divulgă o mecanică a motoarelor afectivităţii un pic detracată. Ca s-o scurtez, în fine, el vedea în mine fecioara – şi mă ameninţa: vei rămâne aşa până la bătrâneţe! –, fecioara psihotică, satisfăcută doar cu figurile fanteziei. E de neconceput ca tot ce ţine de carnalitate, de mucoase şi epiderme să fie inactivat. Dar la tine, mă avertiza el, după destule verificări, se vede totuşi că e cu putinţă.

Şi revin iarăşi la tine. Ai fost primul care ai spart, ai perforat, ca să risc o analogie, blocajul meu în termenii iarăşi absoluţi ai legământului pentru veşnicie. În clipa când am aflat că avionul tău a fost doborât, am ştiut că aşa va fi. Vine, e adus la Bucureşti, m-a anunţat prietenul meu al cărui nume îl trec sub tăcere, dacă vrei, mi-a mai zis, merg cu tine să-l vizitezi după operaţie, să-i duci o floare. Am refuzat, deşi nu de frică. Dragostea mea devenise ceea ce ca intensitate, ca durere, nu credeam că e cu putinţă, atunci când am aflat că nu ţi-a putut fi salvat niciunul din picioare. Nu puteam să-ţi fiu de folos şi de asta, între alte motive, am hotărât să plec. În primele nopţi de august, după târcoalele date spitalului unde descoperisem care e fereastra salonului tău, am luat definitiv hotărârea. Dintr-odată, cu o scânteie de demenţă, dacă ţii neapărat, am decis că locul meu nu mai e aici, în frivolul şi mediocrul Bucureşti unde, de pe o zi pe alta, m-am simţit străină şi inutilă.

– Am luat-o înainte, l-am anunţat, adoptând stilul vag despre care ştiam că-l enervează îngrozitor. Mă privea tot fix, rece, tăcut. Privirea lui nu mă înşela: ştia tot.

– Nu e nimic secret, dacă te interesează într-adevăr, am zis. Mareşalul, cu scrupulul lui admirabil pentru planificare şi pentru rigoare, vrea ca România să ia în stăpânire teritoriile cucerite după toate regulile. Care, fie zis în paranteză, s-au stabilit ad-hoc. La Institut a sosit dispoziţiunea sa privitoare la constituirea urgentă a unei echipe de cercetare sociologică pentru a fi trimisă în teren. Suntem experţi, statisticieni şi antropologi, tineri cu bune recomandări, sociologi ş.a.m.d. Nu e o bagatelă ci o prioritate. Se va lucra şi în teritoriile de sub ocupaţie militară germană cu grupe de trei sau mai mulţi. Să-ţi spun mai departe?

N-a zis nici da, nici nu. Repet însă: ştia.

– Am fost inclusă în această echipă, am fost tăiată de pe listă, s-a intervenit şi am fost cooptată iarăşi. Când am plecat, ieri noapte, încă nu se ştia rezultatul definitiv. Tema de studiu îmi place. Nu cunosc zona. Nu e nici o joacă, sunt perfect conştientă de riscuri. Bănuiesc că pentru unii sunt indezirabilă, fără vreun motiv special, cum se întâmplă la noi. Ideea însă m-a cucerit: în fine, România îşi asumă ceva care e, după gustul meu, grandios. Când spun grandios, am în vedere că în definitiv e vorba de o finalitate fără scop, ca o poezie. Pentru mine, în plus, e un colac de salvare de care m-am agăţat închizând ochii…

– Papa ce zice? se interesă el după o pauză foarte lungă.

Pe tatăl meu, A. îl dispreţuia şi-i dedicase câteva pamflete fulminante. În discuţiile cu mine evita însă subiectul, cu toate că îmi încuraja mereu nesubordonările şi gesturile de emancipare de sub orice tutelă. Papa, de acordul formal al căruia nu mă puteam dispensa şi o ştiam, n-a râs, dar nici n-a făcut criza pe care o aşteptam. El era de mult resemnat. Aşa că, în câteva zile, am avut toate aprobările, peste capul celor de la Institut, adică permis de liberă trecere cu semnături şi ştampile de la cel mai înalt nivel, la care altcineva nici n-ar fi putut să viseze.

– Zâmbeşte resemnat în oglindă şi tace, i-am spus, citându-i aproximativ diagnosticul pus tot de el categoriei de politicieni bucureşteni din care făcea parte şi papa. Du-te, copilă zănatică, mi-a zis, dacă asta ţi-i vrerea. Du-te şi-ncearcă şi tu de aproape gustul războiului. Bravam iar D., care nu se clintise, a închis ochii, cu faţa lui ca o mască galbenă pe care erau doar cearcănele violete de sub pleoape. A stat nemişcat câteva clipe lungi, parcă şi fără să respire, şi mi-a trecut prin minte că mimează, actoriceşte, agonia.

– Ştii în ce te vâri? Dar, mai ales, eşti conştientă de riscuri? a şoptit el, tot cu ochii închişi.

Ştiam perfect, iar el bănuia asta. Eram lucidă de direcţia în care porneam, adică el nu mai avea în faţă adolescenta ignorantă, plină de naivităţi, dar cu o impertinenţă a refuzului care îi plăcuse. Hotărârea de acum era a unei titrate cu magna cum laude care optează pentru un destin pe cont propriu. Asta, ca principiu. Reflectasem apoi cu toată seriozitatea şi nu găseam deloc că hotărârea mea e sinucigaşă. Despre actuala situaţie de pe front scriau regulat corespondeţii ziarelor româneşti şi străine şi, chiar dacă textele lor trecuseră prin sita deasă a cenzurii, o idee despre mersul războiului îşi putea face şi un civil ca mine. În sala de consiliu de la Institut apăruse o hartă mare unde erau marcate zilnic ofensiva germană, viteza cu care uimise pe toată lumea, şi, separat, cu alte culori, paşii spre sud-est ai Armatei a IV-a. Erau victorii continuu. Cu sacrificii, desigur, dar victorii. Pentru D. ce scriu ziarele n-avea relevanţă, el nu citea ziare, le dispreţuia global, deşi ani în şir ieşise şi el regulat în arenă cu articole de opinie vitriolante. Argumentele mele de atotştiutoare era ca şi cum nu le-ar fi auzit. Din punctul lui vedere, a spus şi şi-a deschis ochii deodată cu regăsirea vocii, pentru români acest război abia început se înscria ca o aventură pierzătoare. Vei vedea în curând.

Prelegerea la care m-a avut ca unic auditor începu în această notă de autoritate didactică. Nu riscasem niciodată în anii dinainte să-l contrazic şi nu neapărat din respect şcolăresc sau din teamă. Ar fi fost o prostie să mă prefac că, pentru mine, diferenţele de vârstă şi de rang nu contează. Dimpotrivă, contau enorm, ca o decoraţie de ţinut cât mai la vedere. De data asta au căzut însă vechile inhibiţii: m-am năpustit.

El m-a ascultat răbdător, ca la seminarii, altădată, cu o politeţe în care, dacă nu-l slăbeai din ochi, descifrai dispreţul glacial dispensabil de orice cuvinte. Şi totuşi, juca corect, lăsându-mi timp să pun toate argumentele pe masă. Când am terminat, a reluat de unde îl oprisem.

– Spun pierzătoare, având în vedere măcar exemplul de manual al lui Napoleon. Sunt banalităţi, nu neg. Dar războiul însuşi, în ce ecuaţie nebanală să-l situezi? Cum să-l tratezi altfel? A mai avut un acces urât de tuse, dar şi-a revenit repede. Ruşii au un spaţiu unde se pot retrage să-şi lingă rănile, cu cotloane risipite de la gheţurile arctice şi tundră până la nisipurile deşerturilor asiatice. Fiecare pas înapoi făcut acum e o gură de oxigen pentru ei, pentru elanul din perioada următoare. Ce ţi se par ţie victorii şi ce anunţă ziarele sunt efemeride. Se opri aici iarăşi să-şi cureţe gâtul de flegme şi să-şi şteargă ochii şi nasul. Am vrut să-i cer să nu se mai chinuiască zadarnic cu mine, dar am renunţat. Apoi, pentru nemţi, scopul strategic numărul doi sau numărul unu, depinde de unde priveşti, adică stârpirea evreilor, e altă eroare fatală. Pentru simplul motiv că evreii nu pot fi stârpiţi, ei sunt ca furnicile. Cum să stârpeşti toate furnicile care sunt pe pământ cu mult înainte de noi şi sunt peste tot? Îi poţi lichida, de pildă, câte unul sau în grupuri mai mari sau mai mici cum au încercat mulţi, începând cu romanii. Dar să-ţi propui lichidarea lor ca entitate e o utopie. Înţelegi? Asta, şi declarată în gura mare, abia vor activa colosala lor putere mondială de reacţie, banii cu care se controleză subteran istoria acestui secol. Chiar şi Hitler nu e de conceput să fi scăpat o secundă de sub controlul lor care ţine sub lupă fiecare gologan şi în ce direcţie e rostogolit, de sub autoritatea lor invizibilă, în fond… Nemţii trebuie să piardă războiul nu pentru că au o forţă militară inferioară. Nu! Şi nici pentru că aliaţii lor, armata română sunt ruşinos echipaţi şi prost hrăniţi. Dimpotrivă! Niciodată nu s-au mai lansat atâtea trupe şi atâtea mijloace. Nemţii, şi odată cu ei şi românii, sunt condamnaţi de o logică secretă de care vei lua act mai târziu. De forţe care, odată stârnite, sunt distructive până la capăt. Şi atunci? Dacă ai venit la mine pentru un sfat, ia aminte! Îţi sugerez să te retragi tiptil din aventura prostească în care a fost vârât Institutul şi tu odată cu ceilalţi de acolo. A prospecta spaţii şi populaţii care n-au semnificaţie pentru destinul României e zădărnicie, un demers cu profit ştiinţific infim. Căci finalul va fi unul singur: România va avea soarta tuturor ţărilor care pierd un război, banalele lecţii ale istoriei nu consemnează excepţii. Vae victis! Iar rezultatele cercetărilor voastre vor fi puse pe foc.

Am râs ironic, dar cu un început de exasperare. Nu cu mult în urmă, un alt sfat al său, drastic, aproape un ordin, mă făcuse să renunţ la prietenia admirabilă a câtorva băieţi şi fete care erau cu legionarii. Rupe-o cu ei. M-am retras, am fugit, nu le-am mai deschis uşa, nu le-am răspuns la apeluri. Renunţarea era într-adevăr ca o amputare. Pentru a pune ce anume în loc? A râs şi el, fără plăcere, ceea ce totuşi nu mai văzusem să i se întâmple, conştient pare-se de prea marele elan pe care-l luase.

– Fată dragă, o să fac recurs la autoritatea pe care mi-o concezi ca să-ţi repet: renunţă! a continuat cu glas alterat. Fă cale întoarsă, nu va fi mare lucru să inventezi ceva plauzibil, dacă vei fi întrebată. Îmbolnăveşte-te, spre pildă. Retrage-te discret şi din Institut unde sunt câteva persoane implicate în jocuri pentru care-şi pun pielea la bătaie. N-aş vrea să te ştiu în prejma lor peste câţiva ani. Eşti sănătoasă, ai tată sus-pus, eşti poliglotă, datorită mie nu te-ai amestecat în jocuri politice compromiţătoare, aşa că nu cred că cei de la S.S.I. ţi-au deschis dosar, eşti frumoasă şi, dă-mi voie să-ţi spun, foarte deşteaptă. Evită locurile expuse şi rămâi cuminte în aşteptare, mai devreme sau mai târziu orice război se termină. Cere-i lui Papa să-ţi facă rost, să zicem, de o catedră provizorie şi cu asta îi vei prilejui în fine şi lui clipe meritate de fericire. Sună a sfat de bunic, dar n-am altul mai bun. Du-te la gară şi urcă-te în primul tren de Bucureşti.

Îmi era teamă ca, după atâta efort, să nu urmeze o altă criză de tuse, dar nu ştiu cum a reuşit să se domine. M-am aplecat peste pat şi i-am atins obrazul cu obrazul meu. Îşi făcuse datoria şi nu se cuvenea să nu-i răspund. Preţul era acest contact cu o epidermă umedă, rece şi primul zâmbet mincinos de despărţire de când ne cunoşteam.

 

*

Ultima mea fărâmă de nehotărâre s-a evaporat abia în gara Paşcani. Mă urcasem, cu un infim dar sâcâitor lest, în trenul de Iaşi, iar la Paşcani, la jumătatea distanţei, militarii ne-au oprit trenul şi cei din vagonul nostru cu fost coborâţi, cu tot calabalâcul, pentru control pe peron.

– Ce se întâmplă? l-am întrebat pe ofiţerul care părea să dirijeze operaţiunea când a ajuns la mine şi mi-a cerut să-i prezint actele.

Întrebarea era cât se poate de politicoasă, dar pe faţa lui desfigurată de oboseală am citit un început de enervare şi nu s-a grăbit să-mi răspundă. Puţin înainte îl văzusem răstindu-se la câteva femei înecate în mormane de bagaje şi supărate că fuseseră obligate să le coboare pe peron. Nişte sugari, cu mamele lor, coborâte şi ele din tren, urlau asurzitor în apropiere, iar din mulţimea din jur emana aceeaşi rumoare surdă de spaimă şi epuizare care e ca o undă întârziată de şoc. Riscasem, neţinându-mi gura: în asemenea situaţii e suficientă o scânteie. Îţi povestesc toate astea, pentru că atunci am verificat prima oară efectul hârtiilor mele de liberă trecere. Ofiţerul mi le-a restituit îmbunat, deferent, şi m-a salutat scurt, ca şi cum şi-ar fi cerut scuze. După care mi i-a arătat pe cei trei băieţi civili culeşi şi coborâţi şi ei din alt vagon şi păziţi de militari înarmaţi. M-am întors într-acolo: de la distanţă, păreau nişte figuri banale, paşnice, atât că fără bagaje, ca restul lumii. Stătea posaci, înghesuiţi la perete, străini de vacarmul şi forfota gării. Eu am reacţionat abuziv, ca totdeauna când simt o privire insistentă de bărbat întârziind pe pantalonii mei bufanţi.

– Ce e cu ei?

– Vor fi împuşcaţi, domnişoară, mi-a răspuns el politicos, dar fără bunăvoinţă (ar fi putut să mă expedieze) şi mi-a întors spatele. Glumea? O glumă tâmpită, oricum. N-aveam însă cum să verific dacă într-adevăr din cauza lor fusese oprit trenul şi nici un interes special în a investiga mai departe.

Cam aşa s-au tranşat dilemele mele din acele prime zile. Cu un puseu de curiozitate, mai întâi, pe care însă mă păzeam să nu cumva să pară femeiesc. Trăiam de fapt starea de confuzie ca pe o încercare necunoscută, dar şi cu o mică febră isterică. Pentru că, simultan, eram – pe un ecran îndepărat al minţii – conştientă de inadecvarea mea şi mă ruşinam. În fine, făceam pasul înapoi, măsurând dacă nu cumva e prea târziu. Aş vrea ca măcar tu să mă înţelegi. În vuietul gării, în tensiunea interioară care-mi crescuse brusc şi fără motiv, dar şi după aceea, aflând din cele ce se vorbeau în jurul meu despre arestarea şi împuşcarea (în spatele gării) a unor spioni sau diversionişti; undeva, în craniu, încă răsunau în craniu vorbele lui D., repetate la despărţire. Renunţă. Întoarce-te. Nu uitasem însă nici zâmbetul secret de sfidare cu care-i întorsesem spatele. În definitiv, pseudo-obstacolul îmi plăcea. Dacă voi avea energia necesară o să-ţi explic mai încolo în ce a constat declicul major din sufletul meu, ce a făcut ca o semi-hotărâre să capete tărie de fier. Ceva care loveşte ca o pietricică în geam. Dintr-odată am înţeles un motiv care până atunci îmi scăpase. Era în mine, dar perfect ascuns.

S-a întâmplat ca pe restul drumului, care nu e prea lung, dar a durat o veşnicie, cu opriri numeroase şi interminabile în plin câmp, să-mi fi folosit din nou salv-conductul meu. Datorită lui, doi ofiţeri m-au luat sub protecţia lor, găsindu-mi alături de ei un colţ liber de banchetă unde m-am grăbit să mă cuibăresc. Veneau şi ei, de undeva de lângă Bucureşti, unde fuseseră în misiune şi se întorceau pe front. Eram singură, domnişoară fără verighetă, mai tânără decât ei, calităţi simple care inspiră încredere. Permisele mele neobişnuite de călătorie mă recomandaseră în ochii lor mai mult decât rucsacul şi pantalonii, cu toate că nu prea ştiau de unde să mă ia. În asemenea situaţii, un pact tacit face să nu se pună întrebări indiscrete. Fiecare din ei şi-a spus numele în aşa fel încât să nu fie lizibil, eu n-am insistat, după cum nici ei n-au lăsat să se vadă că disocierea mea de grupul celor din Institut e bizară. Ştiau surprinzător de multe, chiar şi despre satele cu populaţie românească dintre Nistru şi Bug şi o noapte întreagă am tăifăsuit în şoaptă toţi trei, în colţul nostru, luminaţi doar de jarul ţigărilor lor şi de câte o flăcăruie de chibrit.

În 8 iulie, aşadar, ostaşii Brigăzii 2 Munte eliberaseră Hotinul, după care ordinul primit a fost ca părţi importante din Armata a 3-a să avanseze paralel cu Nistrul spre Moghilev, amănunte pe care le cunoşteam şi eu. Urmaseră însă ploi abundente de vară şi noroaie până la butucul roţii, împotmolirea tunurilor tocmai când se ajungea aproape de zona fortificată a ruşilor şi abia în 20 iulie – sper să fi memorat corect – începe asaltul spre Bug. Între timp, adică în 16 iulie, căzuse Chişinăul. Dar de ce-ţi scriu toate astea? Bănuiesc că ţi-a ajuns şi ţie, la spital, şi ai citit comunicatul Marelui Cartier General, pe care mi l-au recitat, cu o inflamare puerilă, şi cei doi şi unde erau recapitulate cam emfatic etapele primelor săptămâni de război: „lupta pentru dezrobirea brazdei româneşti de la răsărit s-a terminat.” Am rememorat împreună totuşi datele situaţiei existente: eu ca să fac niţică paradă de câte cunosc, ei ca să-mi dea curaj.

Zona spre care urma să merg după ce ne despărţeam nu prezenta mari pericole întrucât frontul avansase spre est dar tonul a devenit mai rezervat când au ajuns la partizani. Despre neprimirea trupelor noastre cu braţele deschise şi cu flori în câte un oraş, dar şi prin satele eliberate nu vorbea nimeni cu plăcere, mai ales dintre militari. Partizanii apăruseră ceva mai târziu, organizaţi în mici echipe de franctirori, cu ascunzători în care trupele în retragere lăsaseră arme şi muniţie. Haiduci, glumi unul din ofiţeri. Eu l-am suspectat că o face pentru mine, să nu mă sperii. Partizanii se dovediseră totuşi foarte periculoşi, conveniră ei totuşi, refuzând să intre în amănuntele care m-ar fi interesat şi unul dintre ei observase sec, blazat, dar era vizibil o blazare un pic teatrală: pentru asta au fost inventate spânzurătoarea şi plutonul de execuţie, sprijinul dat inamicului în timp de război cu gândul, cu vorba sau cu fapta se pedepseşte cu moartea, domnişoară. Cu gândul? Nu mi-am exprimat însă mirarea cu voce tare. La despărţire, în zori, au ieşit la geamul vagonului să-mi facă semne amicale de încurajare, ca-ntre camarazi de arme. M-am gândit mai târziu dacă îi tălmăcisem corect sau nu. Puteau fi, mai degrabă, semne de punere în gardă? De avertizare?

După mai puţin de jumătate de oră de somn, cât acumulasem, păzită de cei doi ofiţeri, am debarcat în Iaşi, oraş cunoscut doar din romanul rusesc al lui Stere. Dar ce mai conta asta în vacarmul asurzitor al peroanelor pline de lume? În aşteptarea unei ocazii norocoase, m-am ghemuit într-un colţ să-mi adun minţile.

Bombardamentele ruseşti din vară, când Bucureştiul trăise primul frison de teroare, m-au găsit încă nesperiată de mine însămi. Ele, bombardamentele, nu s-au repetat şi s-a simţit – eu am simţit – ca un suspin de uşurare: pericolele războiului se mutaseră în altă parte. Apoi ai venit tu, pe traiectoria invizibilă dintre aeroport şi spital, şi a urmat modificarea tragică a cursului vieţii mele. N-o să dau amănunte, pentru că ar fi indecent. Atât că la zece seara eram pe stradă, pândind clipa când se va stinge lumina la fereastra cunoscută de la etaj în dosul căreia erai tu şi nimic nu era mai important decât neputinţa de a-ţi sări în ajutor. Timpul se măsura pentru mine în aceste târcoale zadarnice care mă făceau să trăiesc ca într-o eprubetă. Abia după ce a pornit trenul din Gara de Nord am căzut pe solul realităţii adevărate. Dintr-odată am început să văd şi să aud.

Comentarii neliniştitoare îmi parveniseră şi înainte, dar le înregistram cu o ureche străină. Mă ţineam la curent cu tot ce se întâmplă pe front, dar era ca şi cum ar fi fost la Polul Nord, fără legătură cu planul meu de a porni încotro văd cu ochii. Ştiam că de pe linia frontului vin valuri-valuri mereu alte trenuri pline vârf cu răniţi. Dar nu făcea asta parte din regula jocului? Se poate război fără morţi? Nu era o veste să mă cutremure. Te rog să mă înţelegi: nu era cinism ci o mortificare a sufletului, a zonelor care rezonează la suferinţa şi morţile de dincolo de orizont. Cifrele erau neliniştitoare, dar ca să le evaluezi corect trebuia o specială disponibilitate analitică de care nu eram în stare. Ore întregi priveam în gol şi acolo erai doar tu. (Am simplificat cât de mult e cu putinţă. Te rog să mă ierţi, nu voi mai reveni.)

Asistasem totuşi la Institut la interminabile discuţii despre aceste prime luni de război şi nu eram câtuşi de puţin o ignorantă, dacă iei în cont că cei pe care-i ascultam erau printre cele mai autorizate voci din România. Pe front, chiar de la debut, existaseră poticniri, despre care ziarele şi radioul nu spuneau un cuvânt şi se vorbea doar în şoaptă. Ceva nu funcţiona conform aşteptărilor, a nesăbuitelor visătorii româneşti de revanşă şi glorie şi se comenta, strict între pereţii Institutului, că Antonescu însuşi umblă ca un leu în cuşcă şi caută vinovaţi. Se apropia toamna! Urmează terifianta iarnă rusească despre care puţinii cunoscători povesteau grozăvii. Curând-curând va porni viscolul sălbatic din stepe când îngheaţă vrabia în zbor şi se astupă cu nămeţi toate potecile. Parfumul aspru al războiului adevărat, cel care-ţi zbârleşte pielea, te face să te zgribuleşti, să te micşorezi, umplea aerul, dar eu treceam mai departe nu nepăsătoare ci insensibilă.

În tren, mă prinsese imediat ca în cleşte şuvoiul de reflux neîntrerupt al refugiaţilor. Nu era ceva sesizabil cu uşurinţă şi nu cu ochiul meu neglijent de bucureşteancă. Îmbrăţişarea celor care în vara trecută, la ultimatum, se risipiseră prin toată ţara, cât mai departe de frontiera răsăriteană, ca să se pună la adăpost, iar acum aveau în buzunar formele întoarcerii la ei acasă era sfioasă şi neîncrezătoare. Îți era necesar un efort special pentru a descifra pe figurile lor traumele de neşters ale nenorocirii, chiar şi dacă scăpaseră teferi. Călătoream însă împreună, claie peste grămadă, eu înghesuită pe jumătate de loc doar cu rucsacul, ei familii întregi de bejenari, de la bunic, la un moment dat şi un străbunic cu un copil adormit în braţe, care visa ceva şi gemea în somn, strânşi şi ei unul într-altul preocupaţi parcă să ocupe loc cât mai puţin. Poveştile lor pe care le-am ascultat erau aproape identice şi n-am îndrăznit să-i întreb ce speră să găsească după un an acasă. Dar şi ei cred că-şi impuneau aceeaşi restricţie, preferau să nu se bucure prematur şi se uitau la tine fără expresie, cu o absenţă în care era submersă şi spaima. În intervalul de un an al pribegiei, li se născuseră ici, colo copii, la numeroasele opriri răsuna, ca un semnal, plânsul câte unui sugar. Probabil muriseră alţii, cei mai firavi, bolnavii sau bătrânii. Ei între ei, salvaţii de acum, păstrau o distanţă, nu ştiu dacă de protecţie. Încrederea li se fisurase sau, să spun altfel, apăruseră suspiciunile care sunt totdeauna otrăvite. Avansau spre est pas cu pas, cu sincope, controlându-se mereu cu coada ochiului, mici insuliţe izolate etanş, cu lucrurile adunate într-o boccea în care era înghesuit tot ce apucaseră să strângă luând-o la fugă spre apus în zilele nebuneşti de la începutul refugiului. Cei mai numeroşi păreau a fi orăşeni, deşi nu-mi dau seama dacă, sociologic vorbind, observaţia mea corespundea realităţii de fapt şi în ce proporţie. Adică, ţărani puţini. Lor glia li se lipise de tălpi, nu puteau porni hodoronc-tronc în necunoscut doar cu traista-n băţ. Feţe supte de funcţionari mărunţi cu ochii înroşiţi de nesomn, vestoane tocite, câte o valiză de carton prea plină şi legată cu curele, pelinci spălate prin gări la cişmea, ziare unsuroase în care a fost mâncare, câte o gamelă cu apă trecută din mână în mână…

 

*

Drumul mai departe l-am făcut tot pe bucăţi mici, cu opriri la tot pasul unde patrulele militare şi, în general, controlorii de trafic se poticneau la actele mele. Fata cu pantaloni e, prin definiţie, ceva nelalocul lui pentru mentalitatea ţărănească a ostaşului român, iar rucsacul – traista nemţească, cum i se spune – e un bagaj care sare în ochi, prea cazon, tot nefeminin. Aşa că încercarea mea de a mă dizolva în şuvoiul refugiaţilor a reuşit doar pe jumătate. Eram oaia neagră, nota stridentă, disonantă în cor, luată la ochi imediat şi doar salv-conductul meu cu semnături şi ştampile speciale mă scotea la liman.

Prutul l-am trecut fără emoţii, înghesuită în lada unui camion plin de oameni, care folosea trasee ocolitoare, cele principale fiind pentru convoaiele militare nemţeşti. Drumurile de ţară cu hârtoape străbăteau o zonă unde nu se duseseră lupte, cu fâneţe paşnice şi pâlcuri de pădure. Doar vântul sfârşitului de vară anunţa ceva ciudat, însă nu puteai spune ce anume.

Pe neaşteptate, după o coamă de deal, a apărut în vale, ca un decor de teatru în negru şi cenuşiu, un târg devastat aproape în întregime. O patrulă opri camionul chiar la marginea lui, pe care l-a rechiziţionat cu tot cu şofer, iar noi, pasagerii din ladă, a trebuit să coborâm. În câteva clipe ne-am împrăştiat care încotro. Fără să-mi fac iluzii, contasem pe surprize de acest tip, dar pe moment nu-mi venea în minte vreun plan pregătit pentru ieşirea din impas. Nehotărâtă, dar plină de curiozitatea stupidă a exploratorului, am pornit-o grăbind paşii după cei care nu se îndepărtaseră prea mult şi care păreau să aibă o ţintă.

Primele case de la marginea târgului fuseseră incendiate şi arseseră până la temelie. Mai încolo, câteva altele, înconjurate de livezi protectoare, erau distruse parţial, dar tot de foc. Centrul, mai bine zis fostul centru, cu o primărie din care rămăsese doar faţada şi o piaţetă cu soclul de granit al unui monument doborât în ţărână se afla nu departe şi până am ajuns acolo mi-am făcut o idee destul de precisă despre ce se întâmplase.

Casele, mari şi mici, chiar şi câteva bojdeuci amărâte fuseseră stropite cu benzină căreia i se dăduse apoi foc. Incendiile erau separate unul de altul, de proporţii variabile. Copacii din preajma incendiilor erau verzi şi flăcările doar îi înnegriseră. Cele două biserici şi clădirea postului de poliţie fuseseră dinamitate, aruncate în aer. Plouase între timp, noroiul cu cenuşă se zbicise, iar în aer peste ruinele calcinate stagna mirosul pătrunzător de ars care ajungea rapid şi pe limbă, în gât, dar şi până-n ultima alveolă pulmonară.

Pe deasupra, în înaltul cerului zburaseră cândva ulii de stepă, care vânează hârciogi, lăsasem în urmă apa scăzută, mâloasă, cu peştişori argintii şi coruri de broaşte, a Prutului, drept în faţă, sub cerul curat, orizontul era gol. N-aş spune că mă aşteptam la altceva, la fanfare. Tăcerea vătuită şi nuditatea dărâmăturilor arse printre care se mişcau umbre stinghere aveau însă ceva de vis artificial şi teribil. Multă cenuşă neagră, pereţi negri, de fapt fragmente rămase în picioare de foşti pereţi. Mormane de moloz negru. Stoluri negre de ciori care se-nvârt în cerc. Ferestre sparte, negre şi copaci negri până-n zare unde închide orizontul un dâmb rotund, tot negru. Brusc, uitând că mă grăbeam după ceilalţi, am simţit gheara care se înfige în gât a fricii. Nu mă mai simţeam pregătită ca pentru o excursie în Făgăraş pe traseele foarte grele de acolo unde învăţasem să recunosc gustul iminenţei pericolului. Îl trăieşti acut, într-o fulgerare, dar faci un efort mental şi treci dincolo, mergi mai departe. Mi-am evocat-o şi pe liceanca bucureşteancă de la călugăriţele din Pitar Moş cu sarafan şi guler scrobit, al cărei vis secret fusese mereu sfidarea şi de care fusesem mereu foarte mândră. Am făcut recurs şi la evaluarea retrospectivă a lestului enorm de vise şi speranţe, construite în timp cu infinită ardoare, şi care trebuia să fie combustibil în asemenea clipe. Nu mai era însă nici un fir: mă descopeream vidată de energie, inaptă să ridic braţul, să fac un semn. În această sincopă pierdusem direcţia. Iată, mă gândesc acuma când îţi scriu, ce înseamnă frica de moarte pentru care nu mă preparase nimic, despre care citisem doar câteva pagini frumoase în Pădurea spânzuraţilor.

A mai fost un moment când am dat de nişte oameni, femei şi câţiva bătrâni, care scormoneau în moloz şi cenuşă. Se mişcau într-o linişte vătuită, în mirosul dulceag devenit aproape insuportabil în acea zonă şi doar din când în când suna înfundat câte o grămadă de cărămizi răsturnată sau restul unui zid prăbuşindu-se într-un nor mare de praf. Cele două cadavre arse pe jumătate fuseseră scoase de sub ruine şi depuse pe marginea şanţului pe un ţol murdar. Erau cadavre de copii lângă care, separate şi stinghere, se mai afla un picior mic cu talpa desculţă şi încă nişte resturi indistincte. Nu mai văzusem niciodată de aproape un cadavru, ca să am un termen de comparaţie. Nici măcar pe mama nu fusesem învoită s-o privesc când era în sicriu. Cu gura uscată şi picioarele moi, cocoşată sub rucsac, am rămas acolo neputându-mi dezlipi privirea până când mi-am dat seama că săpătorii s-au oprit şi ei şi se uită la mine. M-am îndepărtat fără să mai privesc înapoi.

Până s-a înnoptat, am mers oarecum la noroc, fără popas, ţinându-mă de cei care cunoşteau locurile. Drumul de ţară ajungea într-un sat, îl străbătea şi ieşea iarăşi în orizontul deschis al ţarinii, ca într-un vis repetitiv din care nu se poate ieşi. Despre distrugerile ruseşti au scris şi ziarele, am auzit şi eu multe, cred că şi tu eşti la curent. Pentru cele văzute de aproape trebuie însă un paragraf special. Câmpurile arse, negre, de o parte şi alta a drumului făceau parte – pentru mine, bucureşteaca – dintr-un peisaj atroce, dar cu care ochiul se obişnuieşte. Mi-a trebuit o zi sau mai mult ca să înţeleg însă că ce arsese erau lanuri de grâu dat în pârg şi nestrâns, nesecerat, stropite cu benzină din cisternele aduse special, aprinse şi lăsate să ardă. Flăcările devastaseră torenţial şi cîte o pădurice, şi copacii de pe lângă şosea, dar şi saivanele stânilor, hambare, mori. Trebuia aici un exerciţiu de imaginaţie. Pentru că, aşa cum ţi-am spus, fuseseră între timp ploile de după Sfânta Marie Mare şi toate culorile se atenuaseră. Mirosul leşios al cenuşii de paie, spulberate de vânt speria acum stolurile de ciori flămânde care planau tânguindu-se peste peisajul scrumit.

Câte un cătun, un sătuleţ mai norocos scăpase, am întâlnit câteva în cale dar şi în depărtări apăreau uneori căsuţele albe înecate în verdeaţă ca o fata morgana. După care, nelăsându-te să-ţi vii în fire, veneau iarăşi mormanele de ruine ale dezastrului. Aproape toate bisericile fuseseră devastate, pângărite, aruncate în aer şi nici de explozibil nu se făcuse economie. Acelaşi lucru se întâmplase şi cu clădirile mai arătoase ale poştei, acolo unde existau, cu primăriile, cu şcolile. Masa lor mai impozantă în banalul peisaj rural îi fascina pare-se pe distrugători, le făcea cu ochiul, îi ispitea. Jocul sălbatic al nimicirii, ale cărui reguli pare că se stabilesc pe măsură ce se desfăşoară, are însă şi părţile sale umbrite, înşelătoare pentru mintea noastră pozitivă. În termeni realişti, nu putea fi chiar totul ras de pe faţa pămîntului pentru a lăsa în urmă o Basarabie cheală, cum îmi închipui că visau cei pe care ofensiva armatei noastre îi punea pe fugă. Cine erau aceştia? Mecanica urii care alimentează asemenea demersuri nu e totuşi imposibil de înţeles. Îi urăşti pe cei care ţi-au făcut un rău de nevindecat. Când ai ceva de răzbunat. Dar ruşii, ce rău atât de special le făcuse lor România Mare? Să ucizi până şi copii?!

Atunci, pe loc, dar şi mai târziu, din frânturi de explicaţii, am încercat să înţeleg. Nu era prea complicat, la prima vedere.

Cu un an înainte, la ultimatum, trupele româneşti dar şi populaţia care părăsea în pripă teritoriul lăsat ruşilor, le abandonau pe toate intacte, clădiri, bunuri şi valori prea voluminoase pentru a fi transportate, administraţie şi parţial arhive şi cineva mi-a povestit că fugise spre gară în ultima clipă, după o mie de ezitări şi răzgândiri, lăsând cămara plină, pomii din livadă neculeşi, chiar şi pâinile abia scoase din cuptor şi încă fierbinţi, cu care nu mai riscase să se încarce. La revenirea de după un an, în urma armatei, ruşii au opus rezistenţă doar atâta timp cât le-a fost necesar să distrugă tot ce ştiau că rămâne pe loc: românilor nu trebuia să li se lase piatră pe piatră. Sunt mulţi care-i ştiu pe autorii adevăraţi ai planului drăcesc dar şi motivele urii lor subterane cu care au însoţit mereu tot ce e românesc. Poate va veni clipa când mă vei ajuta să-mi dau seama care e adevărul acestui malefic joc al istoriei…

Când am intrat în oraş, nu mai exista ceva care să mă sperie. De aici speram să plec cât mai repede mai departe spre sud cu trenul sau altceva, dar exista şi motivul special şi atât de intim încât m-am ascuns după nişte tufişuri ca să pot plânge în voie. Tot ce ştiam de la tine, cu toate că în descrieri prea sumare, trebuia să se regăsească aici, în jurul meu, doar dacă deschideam ochii. Visasem să mă duci de mână spre locul pe care singură nu-l puteam identifica şi să-mi spui: asta e casa mătuşii Nadejda, cea care m-a vrut neapărat aviator. Sau, după câţiva paşi: iată hulubăria lui Serioja! Precum vezi, n-am uitat relatarea ta amuzată despre cireşele furate cu el din livada părintelui Beraru. Când mi-ai povestit cum v-aţi furişat cu sânul cămăşii plin de cireşe ca să le mâncaţi la înălţime, unde nu putea da nimeni de voi, am vrut să te întrerup pentru că imaginaţia mea, filmul ei se blocase: cum arată, în fond, o hulubărie? A rămas o pată albă pe care, acum, împreună, am fi putut-o umple cu desenul realist necesar ca amintirea să poată curge mai departe. Am plâns singură şi caraghioasă, cu icnete, cu şoapte spuse doar pentru mine, până când şi această ultimă rezervă de slăbiciune s-a epuizat.

Ca peste tot, copaci cu coroanele înnegrite de funingine grasă şi munţi de zidărie sfărâmată. Deosebirea consta în aerul inefabil de oraş mare, în forfota pietonilor printre care treceau claxonând curieri pe motocicletă şi automobile cu ofiţeri. Zone întinse, bănuite de a fi minate, erau balizate în aşteptarea geniştilor, pietonii le ocoleau. Era pace, în schimb. Nu existau incendii, nu răsunau împuşcături. Destule persoane îşi vedeau de treabă, gesturile lor erau naturale, gesturi din lumea păcii, pe un fir foarte subţire viaţa îşi reintrase în normalitate. Probabil şi îngerii veneau tiptil-tiptil să-şi ocupe locurile lor de drept în firidele pictate ale bisericilor, deşi pe trei-sferturi transformate în ruine oarbe. Îmi amintesc şi de două căruţe cu coviltir croindu-şi drum printr-o zonă aglomerată din centru şi-n jurul cărora se adunau curioşii. Erau căruţele unui teatru de marionete sau de umbre chinezeşti, n-am înţeles prea bine, expediat către spitalele de campanie din spatele frontului, ca divertisment pentru bolnavi, şi-n care actorii, păpuşarii erau foarte tineri, aproape copii. Mi-a atras atenţia în special conducătorul lor, vizitiul din capul coloanei, un bărbat cu barbă albă, stufoasă şi privire magnetică de fachir. Pare o copilărie, dar mi-ar fi plăcut grozav să fac restul drumului împreună cu ei.

Oboseala coborâse între timp în picioare, în tălpi, dar încă mă mai mişcam. Din când în când, luam act că mă aflu în mişcare, dar n-aş spune că nesurprinsă. Oraşul se dovedea însă mai mare şi mai risipit decât în fanteziile mele, nu trebuie să te opreşti, îmi repetam, ca să-mi fac curaj şi, într-adevăr, reuşeam să nu mă opresc, pentru că dacă mă aşezam, oriunde, aş fi adormit pe loc. Ei, şi? Cam asta era preocuparea mea, tic-tac-ul minţii mele în care, cu tot ce aflasem în ultimele zile, cu tot ce apucasem să văd, ajunsesem la saţietate. Fabrici de ulei sau zahăr, din care stăteau în picioare doar coşurile de cărămidă roşie, depozite uriaşe incendiate. Mori, terasamente. Şcoli, spitale, muzee, cărţile din biblioteci semănate în lungul străzii. Am auzit pe cineva vorbind şi despre morminte dinamitate. Şi peste tot mirosul de care mă resemnasem că nu e scăpare. Mă repet? Iartă-mă, te rog. Câte o troiţă pe margine de şosea, fostă troiţă, răsturnată, sfîrâmată în bucăţi. Curţi pline de moloz de la explozii, alţi copaci arşi…

Mai exista însă un loc. Pentru el făcusem atâta drum şi am ajuns acolo bâjbâind ca o somnambulă. Doar în ultima clipă mi s-a făcut ruşine căci apăream în proprii-mi ochi ca o cucoană caraghioasă pornită să treacă neapărat prin toate sălile muzeului. Ce să mai vadă? Ce să înţeleagă în plus din ce e de văzut?

Motivul pe care voiam să-l trec sub tăcere aici al rătăcirilor mele printr-un oraş devastat şi unde n-aveam pe absolut nimeni nu mi-l mărturisisem pe de-a-ntregul nici mie. Îmi calc pe inimă ca să ţi-l spun. Te rog să mă crezi. Acesta e adevărul.

Accesul în incinta aeroportului nu era păzit şi se vedea că şi cele câteva barăci intacte şi hangarele fuseseră abandonate, dar m-am oprit la barieră. Visasem de multe ori acest loc, fără a reuşi să mi-l reprezint. Visul asocia mai mult o stare decât un desen cu figuri. Ce m-a şocat erau firele de iarbă care, după ultimele ploi ale verii, se iţeau acum fragede şi triumfătoare în fisurile pistei betonate. Şi totuşi, în acel loc, în noaptea dintre 22 spre 23 iunie, escadrila voastră a bombardat şi distrus la sol toate avioanele ruseşti păstrate în Basarabia, ştire care, la Bucureşti, ne-a făcut pe toţi să ţopăim şi să strigăm ca nebunii. Era prima victorie şi doar a treia zi s-a aflat că unul din avioanele româneşti fusese doborât.

Era pustietate, linişte, cer senin, aerul pur care, inspirat, îţi dă mici vertijuri, boarea călduţă de la amiază. Ca prinţesa nebună care şi-a rupt cămaşa de forţă şi păzindu-mă să nu fiu văzută, am inventat un minuscul gest de tandreţe: am rupt un fir de iarbă de jos şi l-am mestecat cu ochii închişi. Victoria marcată în unica ta zi de război era, măcar în felul acesta barbar, încorporată de sufletul meu nemuritor.

N-am rezistat prea mult acolo. Am făcut stânga-mprejur şi m-am îndepărtat grăbită, împinsă parcă de la spate de frica de a nu fi cumva surprinsă în delict.

O să încep paginile pe care le voi scrie azi – iartă-mi incoerenţa – cu un loc. M-am aflat acolo mult timp, zile sau săptămâni.

Încăperea e subterană, de asta sunt sigură. Duşumea de piatră, ca şi pereţii, din fericire piatră uscată. Şi totuşi, intermitent, de undeva răzbate un sunet care seamănă cu un susur de apă. Din când în când, mai ales noaptea, pe care am învăţat s-o identific, se aud afară explozii sau rafale scurte de armă automată, dar mi-am spus că pot fi halucinaţii. Pentru că frontul e la o mie de kilometri distanţă. A existat şi un moment când am auzit deasupra paşi. De câteva ori, tot în spaţiul de sus, unde e tavanul, cade ceva, zgomot sec, fără continuare şi fără efect sesizabil, oricât îţi încorzi auzul. Important e că aşa mi-am putu face o idee de vastitatea încăperii unde am fost adusă şi abandonată.

Reconstituirea punctului zero e fluuă. Ce pot spune e că atunci când mi-am venit în fire şi am îndrăznit să deschid ochii eram în beznă, iar durerea pulsa din craniu până-n buricele degetelor. Era şi frig însă un timp n-am încercat măcar să mă mişc de teamă să nu mă sfărâm. Curând, am realizat că totuşi sunt întreagă, cu raniţa păstrată miraculos sub spinare, ancorată acolo şi nedezlipită şi era ca un pietroi care ameninţă să-mi intre în oase. Braţul drept înţepenit, întins într-o latură, a dat, pipăind cu prudenţă, de zid. M-am sprijinit de el, încercând să mă răsucesc pe o coastă, dar durerea m-a fulgerat şi am căzut la loc. Cred că am şi leşinat. Am rămas aşa nu ştiu cât: zile, ore…

Până la urmă, însăşi durerea care nu scădea, m-a făcut să îndrăznesc totuşi o răsucire, de fapt o jumătate de răsucire, venind pe genunchi şi în mâini şi bănuiesc că aşa fac animalele rănite de glonţ, nemaiavând putere şi nici unde să fugă încât, secate de durere, se mişcă un centimetru, fac o pauză de un secol, apoi se târâie încă un centimetru.

Ochiul luminat de foarte sus a apărut abia atunci, ceea ce înseamnă că în acea clipă afară se făcea ziuă. Încet, cu pauze de alinare, cu mici tentative pentru încă o infimă mişcare, trăgând cu urechea şi urmărind cum deasupra mea scade lumina şi se face iarăşi noapte, beznă, am început să-mi aduc aminte.

Primul amănunt care-mi vine în minte, ca un parfum, e înserarea. Stau pe jumătate culcată în iarbă să-mi odihnesc umerii. Dar şi întârzii fascinată de ce e în jur. Solitudinea îmi cade cum nu se poate mai bine. Visez să se audă tălăngile turmelor întoarse de la păşune, râd în sinea mea de atari romanţiozităţi, dar nu ies din acest vis, dimpotrivă, îl prelungesc, mintea o ia razna, mă joc cu fragmentele de amintiri care se suprapun peste priveliştea grandioasă deschisă spre fluviu şi cu zidăria ciclopică a cetăţii de pe mal. E ora asfinţitului cea care m-a prins acolo, când pe zidul faţadei se distinge perfect pata oblongă despre care Iorga scrie undeva că reprezintă „lacrimile moldovenilor”. Râdeam, noi între noi, de enormitatea emfazei lui moş Nicolae. Expresia ne suna prea căutată, dar şi ca una care ofensează simţul estetic. Să mă amendez? Qui prodest?

Mă oprisem acolo să contemplu de la distanţă cetatea, îmi acordasem o pauză care se lungea fără vreun plan pentru pasul următor. Tot ce urma să fac era, dintr-odată, scos de sub regimul urgenţei. Nu departe răsunau voci. Trecea şi un camion şi, dacă mă ridicam şi-o luam la fugă, puteam încerca să-l opresc să mă ia. Vocile păreau a fi ale unor persoane oprite să caşte gura ca şi mine. De două zile însă rătăceam de una singură şi n-aveam nevoie de nimeni şi de nimic.

Apoi, brusc, beznă. Întreruperea. Aţipisem? Fusesem lovită în moalele capului? Durerea era un răspuns plauzibil. Dar de ce? Aici, mă împotmoleam. Continuarea e după această cortină neagră.

Între timp, ca la lilieci, privirea începuse să se acomodeze cu obscuritatea. Sesizam contururi, dintre cele care au nu ştiu de unde o anume luminiscenţă. Dar cînd spun „contur”, cred că poate fi şi un efect halucinatoriu. Aşa se face că, în cele din urmă, m-am ridicat, totuşi, întâi în capul oaselor, apoi în genunchi, dominându-mi ameţeala, în fine în picioare, sprijinindu-mă mereu în rucasul meu nepreţuit ca de unicul punct familiar şi ferm şi, într-un anume fel un pic delirant, chiar solidar, şi cu braţele înainte, orbeşte, făcându-mi curaj, m-am urnit din loc. După câţiva paşi pe care, de emoţie şi de durere, nu i-am numărat, ca să-mi pot face apoi o idee despre distanţă, am dat de perete. Mereu piatră uscată, rugoasă la atingere, ca şi pardoseala. Să avansez pe lângă perete era o soluţie, ceea ce am şi făcut. Mă învârteam în cerc? Nu e exclus. Oricum, pas cu pas, încovoiată sub povara rucsacului, de care nu riscam să mă despart, dominându-mi durerile, am pornit la drum, oprindu-mă din cînd în când ca să trag cu urechea. Susurul de apă rămăsese undeva în spate, dar încă era audibil. Odată mi s-a părut că disting un zăvor: metal pe metal. Altădată, o voce, două silabe, cu ecou. Intermitent, undeva sus, căci nu uitasem că există deasupra un mic ochi de lumină, într-o boltă sau într-un turn, şi acolo cădea ceva, deşi se prea poate că era doar zborul exploziv al unei păsări, mai degrabă decât o piatră desprinsă de talpa unui bocanc. Nu ţi se pare că toată descrierea mea seamănă prea mult cu un vis? Cu un delir? Tot timpul, acesta a fost şi pentru mine gândul însoţitor. Va veni clipa când voi deschide ochii şi voi păşi în realitate, evadând din îmbrăţişarea onirică prelungită. Speranţa aceasta era atât de puternică încât au fost intervale de timp când uitam de durere. Simţeam, anticipând, chiar gustul aerului de afară, în nări şi pe limbă, ca unitate de măsură a realităţii de regăsit. După care, epuizată, mă întindeam pe jos, cu rucsacul sub cap, adormeam. Deşi nu sunt sigură că nu las pe dinafară ceva important din această poveste, sunt obligată să pun aici încă un punct provizoriu.

Din fericire, cu toate că lovită în cap, am reuşit curând să-mi adun minţile. Pata palidă de lumină ivită de undeva de sus nu-mi era de nici un folos. A mă întoarce pe acelaşi drum, până sub ea, ca s-o contemplu e o idee la care am renunţat. Rămâneau puţine alte lucruri de pus în ordine. Întâi şi întâi, încăperea în care mă aflam avea tavanul foarte sus, nici ridicându-mă pe vârfuri, sau sărind, nu-l puteam atinge. Cât de vastă era încăperea n-am reuşit să stabilesc. Sunt singură acolo: unica mea certitudine. Vor răsuna odată şi odată zăvoarele, îmi închipuiam uneori, voi fi luată şi dusă undeva. Spre a fi judecată? Executată? Era o prostie, dar am acceptat-o. Persoana mea reprezenta o enigmă imposibil de dus la capăt de una singură, era necesară intervenţia altcuiva. După ce durerea de cap s-a domolit, am început să lucrez cu toată seriozitatea de care eram în stare la eventualul discurs de apărare. Rezemată de zid, cu genunchii strânşi la gură, în liniştea ţiuitoare din jur, am îndrăznit să spun unele replici mai importante cu voce tare, pentru care mi-am convocat toată inteligenţa. Nu sunau rău. Mă regăseam în fosta studentă a lui D., în stare să-şi susţină punctul de vedere, chiar dacă e pierzător, flagrant pierzător. În pasul al doilea a apărut însă bănuiala otrăvită. Dacă agresorii mei uitaseră de mine? Dacă, la rândul lor, fuseseră prinşi şi erau în imposibilitate de a mai face ceva? Nu era deloc cu neputinţă. Dacă fusesem aruncată aici ca să mor, pur şi simplu? Mi-au dat prima oară lacrimile – de care, precum vezi, nu mă ruşinez să vorbesc – şi am plâns icnit, cu mici ţipete isterice, muşcându-mi degetele, minute în şir. A-ţi pierde minţile…! A fost cealaltă ameninţare, simţită ca un şoc fizic, ca altă lovitură în moalele capului, paralizându-mă. Restul e ambiguu. O parte, bineînţeles, e delir. De epuizare, dar poate şi printr-un straniu efect de autohipnoză, din când în când cădeam într-un somn profund. La deşteptare, căutând pata luminoasă de sus, avansam lipită de perete, pas cu pas, până îmi pierdeam iarăşi speranţa. Mă strângeam ghem când unicul meu reper dispărea şi venea senzaţia ameţitoare a învârtirii în cerc, de care ţi-am pomenit… Ce m-a salvat totuşi, căci nu vreau să dau proporţii nemeritate suferinţelor unei fete nesăbuite, un pic nebune – cum e în drept să spună oricine –, căzută prosteşte într-o capcană absurdă a destinului? M-a salvat momentul când, poate prima oară în viaţă, m-am supus unui bărbat, supuşenie pe care nici acum n-o înţeleg, totul împotriva reflexelor mele de răzvrătire de care niciodată nu mi-a fost ruşine. Domnişoară, mi-a zis ofiţerul anonim de la postul din gară, uite aici două pâini şi o gamelă cu apă. Vâră-le matale în raniţă. Pâinile erau negre, cărămizi tari ca piatra. Trebuie zis mersi ca să nu fii caraghios. Gamela însă de trei litri am vrut întâi s-o refuz, luând-o ca ironie. Apă? Eram în deşert? Ofiţerul necunoscut, pe care în acea clipă l-am iubit, avea însă o blândeţe autoritară ca oţelul, cu flexibilitatea lamei de oţel. Am cedat, îndrăgostită pentru o fracţiune. Impulsul, revolta, au urcat din viscere şi au făcut explozie după ce el mi-a întors spatele lăsându-mă baltă în vuietul, în puhoiul de lume năpustindu-se sălbăticită spre trenurile gata de plecare: s-o arunc, afurisita de gamelă, prea eram încărcată ca o cămilă. S-o pun undeva pe o banchetă sau pe un pervaz, poate îi va fi de folos vreunui însetat. Degetul de fier al destinului m-a oprit însă. Cu dinţii strânşi, călcându-mi pe mândrie, am realizat că era lucrul de dar al cuiva care mâine poate va fi ucis de glonţ. Nu se cădea să nu-l accept. Am îndesat în buzunarele rucsacului cele două pâini iar gamela de 3,5 litri am spânzurat-o cu cureluşă deasupra lor. Asta m-a salvat! Ar trebui să-ţi înşir cum am inventat tertipurile cu care se poate amăgi foamea – odată şi odată, dacă vom trăi, o s-o fac… Cum inventa corpul meu, cu o mecanică aproape sustrasă de la controlul raţiunii, micile viclenii ale supravieţuirii. Unghiile îmi crescuseră între timp şi cu ele rupeam bucăţi mici din pîine, fără a pierde din vedere nici o clipă cât a rămas. Lupta cu lăcomia sălbatică nu e deloc uşoară iar cu setea capătă proporţii înspăimântătoare. O frână, o scânteie de luciditate, interveneau însă totdeauna ca să mă facă atentă că apa scade vertiginos în gamelă. Uneori, cu aceste calcule ale înfrânării, mă lăudam cu voce tare. Pe de altă parte, nu ignoram nici o clipă că rămâne îngrozitor de puţin până la prăbuşirea în nebunie. Mâncam pâinea fărâmă cu fărâmă, îmi umezeam apoi cu o anume metodă inventată ad-hoc întâi vârful limbii, introducând-o în gârliciul gamelei, apoi gingiile şi palatul şi abia în final, cu o înclinare prudentă, lăsam o suviţă să alunece pe gâtlej. După care, cu un efort uriaş, trebuia să mă opresc. În măsurătorile mele aproximative, operaţiunea devenea – de la o zi la alta – tot mai complicată, dar cu ea mă verificam şi-mi dădeam notă. Înşurubam capacul gamelei, păzindu-mă, din superstiţie, s-o clatin ca să evaluez cât a rămas, înfăşuram şi coltucul micşorat de pâine într-o basma apoi, cu un fulger de fericire, alunecam în repriza de somn. Trebuie să-ţi mai spun că visam şi că erau imagini sau senzaţii ale unui vis recurent, modificările intervenite fiind insignifiante. Sete şi arşiţă, deşert de nisip. Cam acesta e cadrul fix. Soare de strălucirea căruia retina parcă lua foc. O pantă urcată târâş, dar fără spor, de vreme ce nisipul curge la fiecare mişcare. Aşadar, o tentativă de urcuş care nu se finalizează. Tălmăcindu-l ulterior, mi s-a părut că descopăr în aceste imagini o reminiscenţă de lectură din prima adolescenţă, una din cărţile despre exploratori devorate de generaţia noastră, în care era exaltat sacrificiul eroic pentru un ţel. Aventura ca atare era însă exclusiv bărbătească şi a rămas fără răspuns ce căutam eu acolo. Nu-ţi voi ascunde că disperarea, ca o apă fierbinte, mă copleşea – trează fiind – cu o anume regularitate. Mă năpusteam atunci la întâmplare, uitând şi de peretele de care nu mă îndepărtam niciodată mai mult de un braţ distanţă şi orbecăind după o uşă, aceasta fiind maxima mea cutezanţă: o uşă, lângă care să mă culcuşesc, fie ea şi închisă cu şapte lacăte ca în Talmud. Chiar şi o uşă care nu mi se va deschide niciodată, ferecată definitiv! Criza mea de curaj dement se epuiza însă repede. Cădeam, mă răsuceam, reveneam târâş spre perete, înfricoşată că nu-l voi găsi. Pata luminiscentă de deasupra, din locul pe care-l numisem „fisură” şi piatra aspră a zidului pentru rezemat erau, însumate, unicul reazem pentru fărâma de speranţă raţională ce-mi mai rămăsese. A, da, mai era şi aerul care în mica mea nebunie a chiverniselii speranţelor trebuia inspirat cu atenţie, un aer-drog pentru curajul cu care blochezi irezistibilul urlet tânguitor urcând de undeva, din stomac. Precum vezi, nu notez aici, deşi nu e neglijabil, nimic din ce ţine de fiziologia curentă a unei fete până cu o clipă înainte cu o sănătate satisfăcătoare pentru escaladarea Everestului. Fiziologie! Te las să-ţi imaginezi ce vrei. Cât a trecut astfel? Aşa cum ai să găseşti în însemnările mele anterioare, socoteala timpului o pierdusem repede. M-a trezit, în acea zi, sentimentul asfixiant al pericolului. Sau am ieşit din leşin, nu ştiu. O funcţie aţipită a conştiinţei mele s-a activat dintr-odată. Brusc, am realizat că e noapte. Iar lumina era exact ca în visul unde mă târăsc prin nisipul încins al deşertului: era orbitoare. Când am deschis ochii s-a mutat şi am auzit vocea:

– Nu-i moartă.

Nu vedeam însă nimic, retina mea era încă în stare de explozie. O mână m-a înşfăcat de umăr şi prima mea reacţie a fost să mă apăr, să mă împotrivesc, însă după o clipă am cedat şi mi-am încordat toţi muşchii ajutând să fiu ridicată. În aceeaşi baie de lumină glisantă, m-a fulgerat şi ideea că am un timp limitat.

– Davai, davai. Bîperiod, Maşenka! îmi urlă în ureche aceeaşi voce un ordin şi, cu toate că e incredibil, l-am priceput. A priceput însă şi cel ce urla pentru că s-a corectat prompt. Ştii româneşte? Eşti româncă? Ridică-te odată, femeie, şi fugi!

Primul pas a fost cel mai greu, nesprijinită şi rucsacul târât după mine, cel cu lanterna luând-o înainte şi adevărul – de care mă minunez eu însămi – e că am reuşit să grăbesc pasul apoi chiar să fug pe urmele snopului luminos care dansa pe pereţi. Poate trebuia să urlu şi eu de disperare că voi rămâne singură. Ce m-a oprit? Ezit s-o scriu. Dar după câţiva paşi mi-am dat seama că cel după care mă chinuiam să alerg să nu-l pierd era un pitic şi m-a dezmeticit complet groaza că totul e un basm pe care nu eu voi hotărî să dureze. De aproape, atât cât am putut să-mi dau seama, în lumina indirectă, tremurătoare a lanternei, avea figura cârnă şi turtită de rusnac, cum mai studiasem câţiva printre ruinele din preajma gării în Chişinău. Vocea îi era în schimb tunătoare, bărbătească, de câteva ori mai puternică decât te-ai fi aşteptat. Nu era nici un vis. Era un pitic adevărat. L-am ascultat şi urmat fără să mai scot o silabă.

Spre deosebire de văz, auzul mi-a revenit cu o explozie asurzitoare, ceva mai târziu. La fel, articulaţiile şi toată biata mea masă musculară. Fugeam, da! Probabil cu infime momente de zbor planat, la o palmă de sol, dar şi cu durerea îngrozitoare a tălpilor încleiate care se zmulg, apoi se târăsc, pas după pas. Bubuitul sângelui în timpane acoperea celelalte zgomote, ale mersului, de pildă. Din când în când, auzeam însă cu o claritate perfectă câte un mic ţipăt sau o voce răstită. Nu departe, un scrâşnet de zăvoare a răsunat, ca un semnal. Nu mai ştiu exact dacă existau curenţi de aer în acel spaţiu subteran. Îmi amintesc însă de o duhoare veştedă, înecăcioasă: putreziciune sau excremente care au fermentat, ceva despre care am descoperit că stăruie în tranşee şi care, la inspiraţia profundă a goanei, pătrunde până în adâncul plămânilor şi rămâne acolo indefinit. Abia târziu, întorcând capul ca să arunc o privire în urmă, am zărit numeroasele umbre albe, fâlfâitoare care goneau după noi. Le-am îndepărtat (erau o povară inutilă) cu un gest simplu, cum ştergi o fereastră aburită. Ştiam perfect că nu trebuie să mă opresc şi nu m-am oprit.

Cât a durat nu reuşesc să reconstitui. Dintr-odată am trecut pragul şi mi s-a confirmat presentimentul din semivisul care-mi stăruise sub pleoape tot timpul cât am fugit: era noapte. Mirosul de luncă, de mâl şi de fân, aerul fraged al nopţii de august, un lest obscur de panică şi epuizarea de plumb în picioare, pâlpâirea umbrelor albe care se îndepărtează. Nu m-am prăbuşit cum aş fi dorit, iar paşii următori, la lumina stelelor, i-am făcut spre fântâna cu valău pentru vite, plin cu apă în care, uitînd de toate, îmi voi scufunda capul cu o lăcomie animalică.

Focul l-am zărit mai târziu. Dar succesiunea exactă nu contează. Vomasem între timp aproape toată apa băută. Brusc, după atâtea emoţii, mi-a pornit şi hemoragia. Uitasem de ea. În rucsac aveam pregătite de acasă cele de cuviinţă, dar starea de alertă venea brusc şi m-a speriat. Trebuia, chiar acum, să mă dezbrac, să-mi scot pantalonii – scuză-mă că invoc şi aceste detalii. Cât de cât, m-am spălat. Mi s-a făcut însă frig, m-a apucat tremuratul, am plâns. Nu ştiu de unde era şi convingerea frustrantă că lumea trebuia să se oprească şi să mă aştepte. De ce fusesem lăsată singură în pustietate? Pentru că atunci când m-am dezmeticit din nou, căruţele cu covilitir, de care mă lega o reminiscenţă vagă dar familiară, precum şi piticul dispăruseră şi erau doar noaptea fără lună şi fără vânt şi fântâna cu cumpănă din câmpul pustiu, ca-ntr-un alt basm auzit în copilărie. Am resimţit şocul foarte dur al realităţii cu o luciditate surprinzătoare. Nu ştiam să formulez cum anume, dar scăpasem. Eram teafără, deşi foarte slăbită. Printr-un veritabil miracol, îmi aveam salvată şi toată averea, inclusiv pacheţelele cu pansament intim, ca să încoronez cu asta marea mea izbândă. Setea, şi ea, mi se ogoise. Degetele, genunchii, moalele capului, articulaţiile mă serveau satisfăcător. Asta contează când n-ai pe nimeni la care să apelezi. Stăruia usturimea în gât de la voma violentă, se vede însă că şi asta era o consecinţă firească. Mă mai aveam pe mine însămi, validă şi cu mintea întreagă. Nu disperasem nici în situaţii mai grele şi mai fără noimă: eram, vreau să spun, cea care trebuie. Mă regăseam.

Cel mai complicat calcul întreprins a fost cel cu steaua polară învăţat încă din vacanţele noastre cercetăşeşti dar n-am găsit pe boltă decât Carul Mare, fără să pot face şi paşii următori de orientare. Trebuia s-o pornesc spre est, dar nu reuşeam să stabilesc estul şi nici direcţia în care dispăruseră căruţele cu coviltir nu reuşeam să le reconstitui. Nu mai aveam însă bufe-urile delirante dinainte şi am luat-o calm şi metodic. O fântână pentru vite, dă un sens precis câmpului, undeva pe aproape se află negreşit satul, satele. Planul meu cel vechi stătea şi el în picioare: să dau de podul militar de vase despre care fusesem asigurată că e în acea zonă şi să trec Nistrul. Aveam hârtiile trebuitoare, încăpăţânarea şi energia, mai ales energia pentru ultima parte a călătoriei mele fără iluzii până în punctul unde trebuia să aibă loc contactul cu grupul celorlalţi cercetători de la Institut. Se brodise ca avansul luat de mine din pornire să se fi irosit. Cu atât mai bine! Sau cu atât mai rău, n-are importanţă! Am pornit la întâmplare, fără nici un reper, cu această sfidare aruncată sorţii. Drumul de ţară cu ogaşe prăfoase se citea uşor, erau în jur interminabile câmpuri de soreancă, apoi am dat de porumbişti încă verzi, un copac rotat apărea ici, colo la orizont. Un pas, o respiraţie adâncă. Linişte şi pacea moale a nopţii.

Focul cu flăcărui roşii apăru într-o viroagă după câteva ore de mers. Mă oprisem în susul dealului. La picioarele mele, unde ardea şi focul, zeci sau sute de luminiţe gălbui pâlpâiau semănate în şiruri dese şi nu erau licurici şi nici vreo altă halucinaţie. În noaptea cu parfum de pământ copt şi de ierburi necosite, un urlet tânguitor de câine mă întâmpină de departe, apoi încă unul. Flacăra era în scădere, dar suficientă cât să disting corpul ghemuit lângă vatră şi ceva care semăna cu sălaşul pe care şi-l fac paznicii la vie sau la bostănării. Oricum, o singură persoană. Asta mi-a dat curaj să mă apropii. Era o femeie, deloc mirată de ivirea mea, ca-n alte împrejurări când rucascul şi pantalonii mei provocau o reacţie tensionată de aşteptare. Şi-a tras broboada neagră de pe obraz (pare-se aţipise) şi cu un băţ a scormonit jarul, să mărească flacăra. Cuviincioasă, pentru că aşa ne povăţuia Gusti să procedăm la primul contact cu subiectul unei anchete de teren în mediile ţărăneşti: acomodarea mimetică pentru atenuarea diferenţelor, mimând, aşadar, pe cât posibil convingător buna creştere şi sfiala, am salutat şi am cerut permisiunea să stau un pic la foc. M-a auzit, dar a rămas fără nicio reacţie, cu o neclintire de om surd şi doar văzând că aştept la distanţă a spus totuşi scurt:

– Aşază-te. Hai aici.

Ceva din ţinuta ei gârbovită spre foc sugera că nu mă va întreba nimic şi n-are ce să-mi ofere decât palma de loc din imaşul vast. Fiinţa mea de care abia a luat act n-o interesează, nici de unde vin şi încotro merg, cu acea curiozitate de rutină, firească între femei şi că e bine să fac la fel.

Strânsă la o palmă de ea, cu înfrigurarea din puterea nopţii şi hainele încă umezite după spălatul la nimereală de la fântână, cu toată grămăjoara de jar şi flăcările anemice ale celor câteva vreascuri, mi-era totuşi bine, nemaisocotind că era prima fiinţă vie (piticul magic nu contează) după atâta amar de vreme cu care să fiu alături, s-o pândesc lacom, plină de curiozitate chiar şi pentru cum respiră. Felul meu de a fi, ofensiv şi riscant, m-a făcut totuşi să deschid discuţia: am întrebat-o unde ajunsese frontul, realizând cu întârziere că era o curiozitate nepotrivită, care putea s-o facă suspicioasă. Femeia mi-a aruncat o privire de-o clipă, fiind probabil dintre cei care nu pot să ţi se adreseze fără să te privească în ochi. Însă mi-a răspuns firesc: Mihailovka. Aveam harta în minte încă de acasă, cunoşteam locul. Însemna că Armata a IV-a care mă interesa mai făcuse un pas spre Odesa.

Pas cu pas, apoi, discuţia noastră a început să se lege, ca de la femeie la femeie. A observat că tremur. M-am apărat stângaci: era, pur şi simplu, nesomnul. Dar am întins mâna după nişte vreascuri, le-am aruncat peste jar. I s-a părut firesc, a pus şi ea altele. Flăcările au crescut curând.

Era învăţătoare. Se urcase în tren, spre Kiev, chiar în noaptea de 20 iunie. Pentru o asemenea deplasare se pretindeau tuturor amatorilor, şi cu ea fusese la fel, luni de zile de aşteptare şi aprobări nesfârşite. Nu mi-a spus şi nu cred că trebuia să mă intereseze ce treburi avea tocmai la Kiev. În tot cazul, prima ştire despre războiul care a început o găsise acolo. Totodată şi cu febră mare, ameţeli, dureri de tot felul. Ceva din relatarea ei sugera că, în pofida ghinionului îmbolnăvirii, a străinilor şi a nebuniei primelor două-trei zile de război trăise beţia secretă a fericirii fără să se mai gândească o secundă la ce e dincolo de Nistru cu ai ei: acolo, acasă intrase năvalnic şi glorioasă armata română punându-i pe fugă pe ruşi. Despre drumul de întoarcere, aşa bolnavă cum era, n-a spus o vorbă. Dar o femeie, dacă-şi pune ceva în cap, izbândeşte şi poate că a avut şi noroc.

Aici, povestea ei s-a rupt. Cu un gest scurt, şi-a tras basmaua peste gură. Minute bune apoi, nu ştiu, poate o oră, a stat încremenită cu băţul pe jumătate ars în mâna care părea ţeapănă, artificială. N-am mai avut curajul s-o întreb ceva.

Mai departe, până la un punct, cel puţin, cu amănuntele eram familiarizată.          Dăduseră fac satului, casă după casă, fără să cruţe nimic. După asta, doar doi pereţi scrumiţi de la fosta biserică mai stăteau în picioare. Mi-a spus asta cu o voce uscată. Adoptase formularea impersonală şi cred că aşa şi gândea: fapte ale unor entităţi fără nume. Conta poate pe intuiţia mea şi nu se înşela.

– Sunt singură, a precizat după o pauză. De când am ajuns acasă, sunt singură.

Dincolo de foc, drept în faţa noastră pâlpâiau în beznă şirurile gălbui de luminiţe, despre care îmi stătuse pe limbă s-o întreb, dar n-am avut curaj să deschid gura. Nu-mi erau deloc clare, şi aşa au şi rămas pentru mine, succesiunea şi cauzele. Dar mai aveau ele vreo importanţă? Pentru ea se vede că nu.

– Mi-au împuşcat bărbatul şi copilaşul de opt ani, draga mea. N-o să ştiu niciodată dacă primii sau lăsaţi la urmă. Mi-au omorât socrul şi fratele cu toată familia lui. Mi-au omorât vecinii, cumnaţii şi cumnatele, toată lumea a fost scoasă din case, chiar şi neputincioşii. Cineva mi-a povestit că prima dată i-a strâns pe bărbaţi în faţă la soviet şi i-au secerat acolo cu mitraliera. Pe femei le-au pus să încarce morţii în căruţe şi i-a adus pe toţi în câmp, aici. Ele au săpat groapa cea mare, ele au răsturnat morţii din căruţe la grămadă, la urmă le-au împuşcat şi pe ele şi le-au aruncat tot acolo. N-a scăpat nimeni.

– Ruşii?

– Lumea spune că partizanii, veniţi special de la oraş.

Am înregistrat şi nu pot să uit lipsa totală de emoţie din povestea ei, ca la o poezie învăţată pe dinafară şi repetată, mai ales în gând, de nu ştiu câte ori. Nu mă bizui să fac altceva, mai mult, mi-a zis, după ce mi-a divulgat că cimitirul, groapa, morţii (peste care s-a turnat lapte de var adus de la şcoala din sat, unde tocmai începuse curăţenia de vacanţă) erau dincolo de foc, drept în faţa noastră, la doi paşi, ziua, pe lumină se vedea locul unde încă n-apucase să crească iarbă. Ea venea seară de seară aici să vegheze satul îngropat şi aprindea lumânările.

Înţepenită, am urmărit-o neîndrăznind nici măcar să respir, semi-şoapta uscată căzând din când în când ca într-un gol de aer. Nu mai rămăsese absolut nimeni în această zonă dintr-o margine invizibilă de sat ars? Nimic viu? Fusese golită şi Basarabia? Nu trăgeau nicăieri clopotele pentru groapa plină de morţi? Nu-i bocea şi nu era nimeni să-i scoată de acolo să le facă slujba de îngropăciune creştinească? Câte zile trecuseră de atunci?

Mă tem însă că aceste întrebări le-am formulat în gând – acestea sau altele – până când, aţintind jocul flăcărilor, m-a cuprins sfârşeala, m-am lăsat pe o parte şi am adormit, anesteziată. Era, după ani şi ani, după secole, primul meu somn pe pâmânt cu iarbă şi sub un cer fără lună. Nu era un păcat, iar ea a gândit la fel pentru că a adus o haină pe care a întins-o peste mine în timp ce eu îi zâmbeam recunoscătoare în vis.

Împuşcătura m-a trezit ca o palmă şi am sărit în picioare încă nedezmeticită. Era pâcla dinaintea zorilor şi ardeau încă destule lumânări. Cea de a doua împuşcătură a fost ţintită mai bine şi s-a auzit schelălăitul de câine lovit sau pus pe goană.

Pe lângă lumânările aprinse seară de seară şi focul de veghere, asta făcea învăţătoarea fără nume: apăra morţii, alunga haitele flămânzite de câini din satele pustiite, atrase aici să scurme în stratul prea subţire de pământ… Sălbăticiţi, se încăierau şi pentru cei pe care-i împuşca ea şi-i rupeau în bucăţi. Noaptea răsuna de acest cântec războinic al foamei. Tăcută, femeia mi-a făcut semn să mă aşez şi a venit lângă mine.

Ecoul celor două împuşcături fusese însă şi un fel de semnal şi pe dâmbul cimitirului apăru nu peste mult o umbră albă semnalizînd spre foc cu braţele deasupra capului. Curând se ivi încă o umbră cu aceleaşi gesturi şi când se lumină veni în goană şi un bărbat gol puşcă, ca să se scălâmbăiască şi el.

– Nebunii mei, mă lămuri scurt femeia. Nu te teme, nu vin până aici.

I-am putut vedea de aproape peste ceva mai mult de o săptămână într-o gară pe trei sferturi distrusă, de unde trăgeam nădejdea să prind un tren spre Odesa. Deocamdată aveam de aşteptat căscând gura la convoaiele pline cu răniţi ieşiţi la geamul vagoanelor, la aer şi la mulţimile care vuiesc şi se-nghesuie năduşite pe peroane şi-n puturoasele săli de aşteptare. N-aveai unde arunca un ac, era plin peste tot de civili dubioşi, răniţi debarcaţi şi abandonaţi în câte un colţ, pe-o brancardă, surori de caritate rătăcite sau aventurieri încurcă-lume ca mine şi se şoptea, îmi ajunsese şi mie la ureche, că – nu departe – linia ferată fusese aruncată în aer şi distrusă pe câteva sute de metri. Şuvoiul neîntrerupt al trenurilor cu răniţi expediaţi spre spitalele din ţară se blocase undeva în câmp sau în altă gară, convoaiele pentru front erau oprite şi ele. Răsunau împuşcături ici, colo şi ţipete. A fost prima oară când am simţit că sunt nelalocul meu. Eram adică, ceea ce prezisese cu o anume brutalitate D: o fetişcană singură, cu o raniţă în spate şi ochelarii pe nas e exact ce nu-i lipseşte României în aceste clipe de delir care seamănă din ce în ce mai puţin a victorie militară.

Cu un rest de bun simţ care nu m-a părăsit nici în clipele cele mai grele şi care, spunea acelaşi D., ca să mă înfurie, e o calitate a naturilor mediocre, am înţeles după mai puţin de o oră de bătut la ghişeele oblonite ale gării că peripeţiile mele, prizonieratul din subterană şi evadarea mijlocită de un pitic neverosimil trebuia să le ţin în cel mai mare secret. Nici întâlnirea cu grupul celor trimişi de Institut în spatele frontului pentru a prospecta satele cu populaţie românească nu promitea să fie luată în serios de cineva, cel puţin nu aici, nu pe moment. Aşa că m-am resemnat şi am ieşit în spatele gării unde, la căruţele din piaţeta prăfoasă şi într-un nor de muşte uriaşe, se vindeau mere, turte coapte pe vatră, în foi de varză, şi lapte acru la ulcică.

Locul unde să mă aşez era un prag de piatră sub streaşina care făcea umbră şi un pic de răcoare şi m-am ghemuit acolo cu rucsacul alături şi turta cumpărată în mână. Era pace, rumoarea cleioasă a amiezii de vară prelungită spre toamnă. Un răcnet sălbatic, apoi încă unul pe o tonalitate de vaiet i-a făcut pe toţi cei din jur să încremenească. Am înlemnit şi eu cu îmbucătura de turtă din care abia apucasem să muşc.

Nu era deocamdată prea clar despre ce e vorba şi femeile înşirate pe şanţ cu trăistile lor şi cu oalele de chişleac se dezdoiseră de spinare să vadă mai departe, însă nu se vedea nimic. Se opriseră în loc şi cei care se îmbulzeau în uşa gării. În liniştea stranie răsună doar zgomotul unei tărăboanţe care se îndepărtează, se vede că împinsă de vreun surd, apoi fluierul scurt al locomotivei de manevră. Aşa am asistat, de la distanţă de câţiva paşi, la scena cu cei doi nebuni scoşi cu forţa dintr-o gheretă unde stăteau baricadaţi. Soldaţii puşi să se ocupe de ei erau băieţi de la ţară, recrutaţi proaspăt şi încă nearuncaţi în foc. Făceau provizoriu poliţia gării şi a căii ferate şi nu ştiau altceva decât executarea de ordin, aveau o stângăcie şi o violenţă care nu lăsa niciun loc pentru milă. Nebunii erau doar în halatele lor pătate şi zdrenţuite luate pe pielea goală, bărboşi şi scheletici. Dovedeau însă „forţa nebunului” care e de fier, era ca înşurubaţi în pământ, zgâriau şi muşcau. S-au năpustit cu toţii, tot grupul strâns ghem, deodată spre mijlocul străzii. Nu mai urla nimeni, cât i-au târât pe jos, era doar o încleştare crâncenă, un spectacol imposibil de privit fără să te înăbuşe lacrimile de jale şi disperare.

Singurul nepăsător în mulţimea de gură cască, uriaşul cu ciotul piciorului drept învelit în pansamente ca o minge murdară şi cu o traistă de pânză trecută pe după gât avansa sprijinindu-se în cârje iar lumea se ferea imediat, să-i facă loc. Nu părea atent la această potecă ce i se deschidea în faţă şi nici n-auzea ce e în jur. Cu toată greutatea corpului sprijinită în cârje, ţinute la sub braţ, păşea doar cu stângul, făcând câte un salt şi am văzut că şi alţii priveau, ca şi mine, la bocancul enorm cu care piciorul valid era încălţat. Toate erau parcă anume să sară în ochi: umerii de uriaş, faţa nerasă şi ochii albaştri, nepăsarea şi bocancul de o mărime exagerată, cum nu mai văzusem. Dar mai erau şi uşurinţa deplasării, şi viteza. Un infirm care nu aşteaptă să i se plângă de milă, m-am gândit. Mi-am dat seama că el ochise pragul de piatră, pragul meu, ca să zic aşa, jumătatea lui rămasă liberă şi umbra. Nu mă înşelasem. Fără să mă privească, cu o răsucire energică şi sprijinindu-se doar într-o cârjă, se lăsă să cadă aproape fără efort lângă mine înainte de a apuca eu să mă trag într-o parte ca să-i fac loc. Şi ce e mai ciudat, şi fără să mă ia în seamă, ca şi cum s-ar fi aşezat lângă un stâlp.

Cu toate astea, mi-am împărţit turta jumate-jumate cu el. Nu m-a refuzat şi de la el am aflat povestea nebunilor.

În retragere, pentru unicul ospiciu din Basarabia, moştenit şi el de la români, ruşii afectaseră un vagon dintr-o garnitură care urma să fie expediată dincolo de Volga. La bolşevici, ce e ordin de sus se execută orbeşte, fără crâcnire. Şi aşa li se ordonase: tot. Ca şi vitele din grajduri, ca şi batozele, ca şi tot ce era în depozite, nebunii nu trebuiau să rămână atacatorilor, aşa că au fost înghesuiţi claie peste grămadă în vagon, uşile şi ferestrele au fost bătute în scânduri. Explicaţia mi s-a dat aproape cuvânt cu cuvânt cum o notez aici.

Pentru mine, era de ordinul evidenţei că uriaşul în cârje, cel care-mi vorbea, nu era un soldat obişnuit, cu toate că hainele lui erau de soldat. Ştia mai multe decât toţi cei cu care stătusem de vorbă. Gândea altfel decât oricare din cunoştinţele noastre. Poate altădată, m-aş fi îndrăgostit de el fulgerător. Acum însă mi s-a făcut frică. Cum ajunsese lângă mine? Undeva la o haltă, mi-a mai zis el, dincolo de linia frontului, urletele de fiare dintr-un vagon au dat alerta. A fost suficient să fie desfăcută o uşă, treabă executată de soldaţi, fără a se mai gândi la consecinţe: au ţâşnit, s-au revărsat dintr-odată de acolo cu o violenţă imposibil de oprit şi n-a mai reuşit nimeni să-i strângă laolaltă. De două luni sau mai mult, nebunii bântuie pe câmp şi prin păduri şi au fost văzuţi chiar la distanţe mari de zeci de kilometri. Umblă şi stingheri, dar şi în grupuri mici, două-trei persoane cu care nu ştie nimeni ce să facă…

– Ce fel de nebuni? am insistat eu, îndrăznind totuşi să-l provoc cu o întrebare pedantă de fată proastă.

N-am reuşit să-l păcălesc. A avut primul zîmbet.

– Ca noi toţi, domnişoară. Sau poate mai zdraveni la cap decât mulţi dintre noi.

Mi-a mai spus un lucru interesant, pe care-l notez aici, în încheierea acestei prea lungi epistole: din neglijenţă sau tembelism, vara trecută, la celălalt refugiu, ospiciul şi bolnavii fuseseră neevacuaţi şi lăsaţi ruşilor. Doar câţiva au fost salvaţi de un doctor şi el un pic nebun şi au reuşit să treacă frontiera la timp. Uriaşul n-avea în legătură cu asta niciun comentariu. Neglijenţă şi tembelism sunt cuvintele mele.

 

13.

Luminile de sfârşit de noapte ale Odesei sunt tot ce poate fi mai necesar pentru suflet. În faţa ferestrei, generalul contemplă însă doar ploaia în rafale, picurii grei explodând pe sticlă şi umbrele copacilor îndoiţi de vânt. Fuseseră acolo, până cu o zi înainte, draperii grele de pluş vişiniu şi perdele pe toată lungimea peretelui, puse probabil ca să nu se vadă de afară când arde lumina înăuntru. Pentru că nu suporta mirosul rânced de fum de mahorcă cu care erau impregnate, însă nu numai de asta, dăduse ordin să fie scoase imediat şi acum fereastra mare e o oglindă neagră. Ar trebui să se vadă prin sticlă luminiţele bulevardului, două linii punctate paralele, poate farul, în tot cazul aburul luminiscent al zonei centrale dincolo de parc, dar peste toate acestea se reflectă conturul întunecat al corpului său fără faţă, luminat de sus şi din spate. Dacă se concentrează, se disting totuşi frunze galbene smulse de vânt şi câteva siluete care aleargă înfrigurate prin ploaie spre peronul de dedesubt.

Deşi bănuia că există comentarii, poate chiar glume acide şi muşcătoare, ca peste tot unde staţionează în număr mare bărbaţi, imediat după episodul perdele dăduse dispoziţiune strictă ca, dimineaţa, în primul sfert de oră să nu intre nimeni la el. Stă cu mâinile la spate, picioarele desfăcute, spinarea dreaptă, fălcile încleştate. Nu se aude decât darabana ploii în sticla groasă. Măcar cu asta se sting şi ultimele focare de incendiu, îşi spune. Se mai odihnesc şi pompierii. E 18 octombrie, s-a bărbierit la 4 dimineaţa, imediat după ce a sărit din pat ca împins de un resort, are gura uscată.

 

* * *

Sublocotenentul Şova Augustin, aghiotantul generalului, care aşteaptă în anticameră, numea consemnul sfertului de oră „toană”. Cuvântul era descoperirea sa proaspătă, de ţinut deocamdată doar pentru sine, în cel mai mare secret. Cu un zâmbet subţire, cifrat, şi-l repetă şi acum în gând, spunându-şi şi că e doar o semirăutate, ceva ce conţine mai multă afecţiune decât ironie. Stă cu ochii pe acele pendulei ruseşti de perete pusă după ora Bucureştiului, atent la ronţăitul de şoarece al roţilor dinţate şi la tresăririle spasmodice ale secundarului. Amuţiseră şi soneriile telefoanelor şi telegraful, băieţii – subofiţeri tineri – din serviciul de zi încremeniseră, chiar şi pe holuri cei ce urcă spre etaj păşesc cu grijă, fără tropăituri.

Între timp, unul câte unul, venind grăbiţi din ploaia de afară şi din bezna sfârşitului de noapte, intră cei convocaţi la general, salută muţeşte, el le răspunde la fel, după care, ferindu-se să facă zgomot, nou-veniţii îşi scot chipiele şi mantalele ude, le depun în cuierul de lângă uşă şi, atât cât e cu putinţă, îşi controlează ţinuta. E un fel de a zice, oarecum impropriu, că-i întâmpină. Cu bărbia împinsă înainte, cum a văzut şi în secret a admirat la ofiţerii nemţi de rang înalt, zâmbetul pe care li-l adresează e distrat şi mecanic în timp ce gândurile evadează, rătăcesc imposibil de ţinut sub lumina de veghe a conştiinţei lucide, ca muşchii spinării, de pildă. De la o clipă la alta, de la deschiderea şi închiderea silenţioasă a uşilor, de la petele ude de pe parchet, de la foşnetul înăbuşit al atâtor veşminte grele, umezite, încăperea vastă, unde stăruie încă o anume ostilitate străină (toţi o resimt) devine nu ştiu cum familiară. În aer se simte tot mai puternic mirosul adus de afară de stofă udă şi parfum ieftin, de la bărbieritul matinal, peste cel de ţigară şi de rufărie bărbătească neschimbată de săptămâni în care s-a transpirat şi s-a dormit. Şova Emilian cunoaşte prea bine aceste efluvii pe care, în nişte marginalii poetice dintr-o epistolă, o dulce epistolă din tranşee, le numise duhorile războinicilor, ale celor ce se recunosc între ei ca fiarele cu coama zbârlită, gata să se năpustească. Şi mai e ceva: o vagă nelinişte sâcâitoare de care nu reuşeşte să scape în legătură cu altă scrisoare prea lungă şi cu prea multe amănunte ale intimităţii, scrisoare expediată spre Bucureşti nu prin poşta militară ci „prin bunăvoinţă” de câteva zile. Când îi vine în minte figura binevoitorului, umărul drept îi zvâcneşte, ca şi cum s-ar scutura de o apăsare, sechelă rămasă de fapt de la explozia care-l îngropase în timpul contraatacului rusesc din 2 septembrie. Zvâcnirea e de nestăpânit şi nu are cum trece neobservată, a înregistrat-o, fără să zică nimic, şi generalul, iar el roşeşte până în albul ochilor chiar şi când e singur în încăpere. Întrebările sunt mai recente şi au apărut imediat după expedierea scrisorii. Cât din intimitatea noastră cea mai întunecată se pretează divulgării? E una din întrebări. Cât, dimpotrivă, trebuie să rămână pecetluit, secret, să moară neştiut odată cu noi? Reflectase la posibilele răspunsuri încă înainte de a pune în plic filele umplute cu scrisul lui mărunt de care Mamina, şefa clanului Şova, se plânge mereu că sunt ilizibile şi prin lentilele groase ale ochelarilor ei. Nu ignorase nici o clipă ce riscă sustrăgându-se cenzurii militare şi la ce se expune: din inconştienţă, din falsă inconştienţă, mai bine zis, din tembelism. Dar e şi niţică bravadă: anonimul sublocotenent TR Şova Augustin, sufletul lui scos la vedere, cu secretele lui inefabile şi ochiul lacom la fel de anonim al plutonierului de la cenzură – în fanteziile lui această atingere străină pe suflet, pe carnea sângerândă a sufletului, dacă se poate spune astfel, îi provoca o senzaţie voluptoasă aproape insuportabilă. În întregul său, această reverie e însă mult mai complicată. Apare acolo undeva, spre sfârşit, Mamina care va da filă după filă, vorba poetului, întinsă leneşă pe canapea… Umărul îi zvâcneşte iarăşi, tresare, pendula bate sfertul de oră cu sonoritate de gong.

 

14.

– Să vedem! se răsteşte în cele din urmă generalul, care a aşteptat să se închidă uşa şi zgomotul produs de ocuparea scaunelor din jurul mesei de consiliu să se stingă, interval în care el a pus în ordine hârtiile din dosarul voluminos. Este expresia sa favorită, o avertizare ştiută de toată suflarea. Până şi maiorul de la Serviciul Pretorial, ultimul sosit şi care îşi tamponează cu batista faţa udă, aşezându-se apoi nervos pe scaun şi deschizându-şi geanta plină cu dosare, are un mic zîmbet vinovat şi încremeneşte.

Şova, de la locul său de pe colţ, îi studiază pe rând, evitând totuşi cu grijă să le întâlnească privirea. În vastul birou rămas fără perdele, şi care nu-i place, intră zilnic de zeci de ori, cunoaşte fiecare scaun, masa ovală de consiliu, telefoanele şi rafturile, carafa cu apă, stiloul negru cu peniţă de aur, maldărele de hârţoage adunate parcă de la o clipă la alta. Afară e încă noapte şi sticla geamurilor sugerează un acvariu cu lumina puternică a candelabrului rusesc (interesant, pe acesta nu l-au încărcat în camion să-l ducă dincolo de Volga!) deasupra capetelor. Întârzie doar o fracţiune pe labele păroase, expuse pe blatul lucios al mesei de colonelul Duică: are, nepermis pentru un ofiţer, unghiile „îndoliate”.

Cel spre care se întoarce generalul e maiorul Marinescu şi acesta începe imediat. Nu mai e nevoie de prea multe justificări pentru a lămuri de ce acţiunile celor din trupele de geniu şi deminarea rămân pe locul întâi. Nu există noutăţi importante, nici bune, nici rele, anunţă el. Cu excepţia ploii, al cărei răpăit se înteţeşte la câte o pală de vânt dinspre mare, unde e furtună. A fost o glumă, neluată de nimeni în seamă, şi Marinescu mai adaugă: important e că ce a fost greu şi periculos a trecut, cu toate că surprizele nu-s excluse. De ce? Pentru că deminarea nu se poate termina cât ai bate din palme, mai avertizează el inutil. Important e că au fost degajate de baricade şi dărâmături principalele căi de acces pentru traficul greu, au fost marcate străzile şi clădirile încă nesigure. Asta, fără a intra în detalii. Iată lista aici pentru cei interesaţi. Pe hartă – şi arată spre harta mare a oraşului de pe perete – vor fi operate modificările cuvenite în cursul acestei dimineţi.

Nu-l întrerupe nimeni, toţi cei de faţă, observă Şova, îşi aşteaptă rândul încordaţi dar în tăcere. Cineva întoarce cu foşnet sec o foaie. Deşi abia a promis că nu va abuza de amănunte, pentru care n-are nimeni răbdare, Marinescu continuă cu o enumerare interminabilă ridicând vocea. Gras şi cu o chelie strălucitoare, stă la masă faţă în faţă cu generalul, şeful său, comandantul militar al Odesei a cărui privire fixă, inexpresivă, ce pare a-i număra firele de păr din sprâncene, o suportă ca pe o penitenţă. În stânga sa, cu spatele spre geam, e stenograful, cel mai vârstnic dintre cei prezenţi. Întârziatul maior de la Serviciul Pretorial îl încadrează pe latura cealaltă. Acesta încă ţine în pumn batista folosită puţin înainte, dar o strânge atât de tare, probabil de nervi, încât i s-au albit încheieturile.

De partea cealaltă a ovalului mesei, faţă în faţă cu Şova, e colonelul Ilisei, care ştie că i-a venit rândul. Ilisei e genul zgomotos care – şi atunci când respiră sau când clipeşte ceva – trebuie să se răstoarne alături şi să abată atenţia. El începe răguşit cu nişte scuze la care Şova e doar pe jumătate atent.

– Problema furajelor a fost amânată pe azi, domnule general, spune el. Îmi permit să vă reamintesc că sunt cei 700 de cai de la regimentul de intendenţă, din care mai mult de jumătate stau încă în ploaie. Furajele sunt pe terminate, mai zice el, dar generalul i-o taie nerăbdător.

– Nu discutăm azi despre cai.

Din hârtii, Ilisei ridică o privire contariată, cercetându-i pe cei din jur, ca şi cum le-ar cere ajutor, şi Şova îi răspunde cu un semizâmbet. Nu conta pe mine. Adevărul e însă că dificultăţile umilitoare sau chiar ciocnirile la care e supus unul sau altul îi dau o mică jubilaţie interioară. Despre colonelul Ilisei ştiau toţi că e de-o asprime fioroasă, de caporal proaspăt trezit din somn şi gata să muşte. Nu-şi mai amintea cine spusese asta, cineva dintre tinerii ofiţeri, probabil, dar lui îi plăcuse, o reţinuse. Un bon mot. Aşa că expresia lui neajutorată de acum e o păcăleală, de neluat în seamă. De pildă, îşi ţinuse – se discutase mult despre asta – ordonanţa să doarmă pe prag în faţa uşii doar pentru nişte cizme nelustruite ca lumea. La popotă se mai povesteau şi altele. De pildă, că pe Ilisei tocmai îl lăsase nevasta. Tocmai când? N-are importanţă, îşi reprimă Şova neavenitul scrupul de exactitate. Important e că furia care dă în clocot, vanitatea rănită şi încă sângerândă (despre care, ca bărbat, ştia şi el, nu doar din romane unde-i pretext de bătut apa în piuă) sunt încă proaspete, n-au apucat să devină acreala în care se vor revărsa şi viitoarele eşecuri, ca într-un sac fără fund. S-ar cuveni, gândeşte Şova despre Ilisei, să aducă mulţămită Domnului că nu l-a luat la ochi vreun lunetist de la ruşi să-i zboare creierii. Să fie fericit că e întreg şi teafăr. Dar el, nu! Nu şi nu. Cum se măsoară oare nefericirea din amor? Cu ce etalon? În privirea furişă pe care i-o aruncă e şi un dram de admiraţie. În asemenea clipe, umărul drept devine imediat docil, ca prin miracol, neameninţând cu vreuna din dizlocările lui smucite, imposibil de ţinut sub control. Într-adevăr, cui să-i mai pese de cai în asemenea condiţii? îşi mai spune el. Cui, adică, de la acest prim etaj unde, în pofida încordării nervoase, e cald, uscat şi se aude doar foşnetul calmant al filelor răsfoite şi vocea celui care dă raportul. Nimănui. Domnea încă sub pojghiţa foarte subţire a jubilaţiei de după orice victorie – şi intrarea în Odesa era o victorie cu majusculă! –, mai ales atunci când frontul s-a îndepărtat, fie şi cu un pas, o încordare de coardă de arc întins. Nimănui, într-adevăr. A trasa o linie apăsată între fleacuri şi chestiuni cu adevărat importante: trebuie un curaj nebun ca s-o faci…! îşi mai spune Şova şi zâmbeşte distrat spre negrul scânteietor al ferestrei.

Vorbeşte acum Grigorovici când o explozie puternică făcu să zbârnâie geamurile şi câteva secunde nimeni nu scoase o vorbă. Mai mult decât obişnuinţa dar şi decât superstiţiile, bine e în atare clipe să nu arăţi că ţi-e frică. Nu trebuie să se vadă nici că ţi se zbârleşte părul pe spinare, ca la lup. Poate de aceea Grigorovici reia, doar cu vocea un pic alterată.

– Am încă doi morţi de aseară, domnule general. Şi spun asta, pentru că problema deminărilor va mai rămâne o vreme pe tapet. Se rătăciseră, de morţi vorbesc, într-o zonă de lângă uzina electrică unde nu existau marcaje, fuseseră trimişi în misiune şi se lăsase întunericul. Noi am stabilit că nu există nicio regulă. De ce? Pentru că multe locuri din oraş par să fi fost minate aiurea, în joacă. Pare o glumă făcută anume să ne dea cât mai multă bătaie de cap.

Grigorovici e încercănat, cu barba ţâşnită din epidermă, deşi se vede că s-a ras decuseară, o umbră întunecată pe maxilare. Şova îl antipatiza pe acest Grigorovici, fără să fi avut ceva de împărţit cu el, antipatie sesizabilă la care Grigorovici nu reacţionase niciodată, ca şi cum nu-i păsa. Asta tocmai că agravează cu încă un grad sau două absurditatea, şi rătăcit în aceste mici deconspirări cu care se joacă, privirea lui Şova trece de la pleoapele grele, vinete ale ofiţerului din faţa sa la degetele lui îngălbenite de fumător care pare să doarmă şi să mănânce cu ţigara puturoasă fumegând la îndemână şi din care – îşi imaginează el – trage cu o lăcomie sălbatică, de înecat.

În ciuda orei matinale, când omul e abia trezit şi trebuie să se prezinte calm sau măcar placid, încă nepurificat de tot de reziduurile psihice ale somnului, între cei adunaţi în jurul mesei tensiunea continuă să crească de la o clipă la alta. Şova a învăţat-o de acum, pentru că exact aşa a fost şi ieri. Problemele, înafara celor semnalate de Marinescu, care nu-s doar ale lui, sunt uriaşe, povara lor neobişnuită, strivitoare e una de care oricine s-ar lipsi. El ştie şi că toţi, cu excepţii neînsemnate, consideră ordinele primite ca pe o corvoadă şi strâng din dinţi să nu se vadă cât de greu le suportă. Apă, uzina de apă, electrica şi telefoanele. Şi, desigur, spitalele oraşului. Dar cu asta n-am spus încă nimic. Să vedem, avertizase cu o zi înainte generalul, cine va prelua responsabilităţile zonei portuare, chestiune care se amână şi ea de pe o zi pe alta. De data asta n-o mai invocă nimeni. Rămâne în continuare pe tapet, spune acum altcineva, igienizarea. Adică strângerea cadavrelor, oameni şi animale, unele încă sub dărâmături. Şi aici trebuie spus, dacă-mi permiteţi, că morga şi serviciile aferente sunt complet blocate. Am înţeles, domnule general, că există recomandarea verbală de a folosi mâna de lucru locală. Întrucât, da, sunt destui amatori. Ar fi necesare însă şi câteva precizări scrise de expediat spre comandanţii din teritoriu. Adevărul e că nu s-a stabilit cui îi revin toate astea, gândeşte Şova care încă n-a notat nimic important în caiet. Pentru serviciul religios de la cimitir sunt numeroşi localnici care vin să ceară preot, situaţie semnalată două zile la rând. Sunt atribuţii pasate discret de la unul la altul, trecute de data asta sub tăcere. Uitate. Nu e un secret dar nici nu se recunoaşte, nu există curajul necesar s-o spui cu voce tare: nu s-a gândit nimeni la asta din timp şi nu avem personal militar calificat pentru administrarea unui mare oraş cucerit şi ocupat. Iar Odesa e aproape cât Bucureştiul, domnilor! Şi, insist, n-am socotit portul! Servicii militare pregătite special pentru a face faţă în intervalul critic până când îşi intră în atribuţii şi începe să funcţioneze administraţia civilă: nu avem aşa ceva. Armata română e orfană la acest capitol, din păcate. În timp ce în faţă, spre est, la câteva sute de kilometri, continuă cu o îngrozitoare încrâncenare bătălia pentru fiece palmă de teren. Să nu se uite de asta o clipă! Dintr-un reflex pe care nu-l poate controla, ca şi umărul, Şova nu mai aude ce se vorbeşte. A avut grijă să se aşeze în aşa fel încât să nu aibă faţa expusă sau măcar ochii, deşi la o masă ovală e greu. Contemplă încruntat, mimând ceva care trebuie să sugereze preocuparea, fila albă a carnetului din faţă unde, în dreapta-sus, a notat data: 12 sept. 1941 şi atât. În acelaşi timp, simte avertismentul familiar care-i parvine prin pori, pe la rădăcina părului tuns proapăt şi pieptănat cu cărare. E mai puţin decât un tremur. Ca şi încercarea de a descrie cât mai nemedical, dar tocmai de aceea mai exact în scrisoarea pentru Mamina, avertismentul glisează lin spre evadarea fanteziei din limitele ei normale. Dacă-ţi aminteşti cum descrie Dostoievski secundele dinaintea crizei de epilepsie. Nu e acelaşi lucru, dar îl poţi folosi ca termen de comparaţie. Sau, dacă nu-ţi place, cum se zice că presimt animalele cutremurul. Cam aşa ceva. Nu închide ochii, îşi porunceşte, după care, tot împotriva voinţei, reface cu o luciditate abia suportabilă fracţiunea de secundă dinaintea exploziei. În scrisoare, cu un scrupul un pic alintat, adăugase: 16 august, în zori, contraatacul despre care mai târziu s-a şoptit că îi găsise totalmente descoperiţi. Aliniamentele Diviziei a 8-a unde zarul a vrut să mă aflu. Mai întâi, senzaţia fulgurantă de vid. Apoi, ceva care te aspiră, te soarbe. Şi imediat, sau simultan, aici nu e prea sigur, golul din coşul pieptului. Asfixierea.

Explozia proiectilului rusesc fusese atât de aproape de tranşeea unde stătea la postul de observaţie încât nici n-o percepuse ca zgomot. Uneori însă, când se trezeşte în puterea nopţii, amintirea decupează totuşi şuierul introductiv, prevestitor, revelaţia fulgurantă a ceea ce se urmează. Leşinase instantaneu, asta se poate deduce. Şi tot acest leşin e de crezut că fusese miracolul salvării. Un leşin ca o armură anti-moarte. Când şi-a revenit era surd şi lovit de o orbire bizară care a durat câteva ore: ieşirea interminabilă la suprafaţă dintr-o scufundare în adâncime… Faţă de sine însuşi, atunci când îşi acorda un minut de reflecţie, sublocotenentul Şova recunoştea că pentru o mamă (o anumită mamă!) care s-a năpustit să-şi scoată fiul unic din linia frontului şi să-l pună la adăpost nu există motive care s-o oprească. Probabil nu există nici ruşine, nici demnitate, în sensul codului de onoare din romanele cavalereşti, care să-i stea împotrivă. Bănuia doar că luase la rând cunoştinţele şi pusese în mişcare toate relaţiile, refăcând un traseu pe care îl mai băteau şi alţii. Uluitoare fusese doar rapiditatea şi aici, când reconstituirea din imaginaţie ajungea aici, o căldură neplăcută îi urca spre tâmple şi ştia că a roşit, deşi nu e nimeni să-l vadă şi n-a scos nicio vorbă. Fapt e că un ordin misterios îl mutase din regimentul său îngropat în tranşeele contra-ofensivei câteva zeci de kilometri înapoi, spre Nistru. Comandamentul era încartiruit provizoriu într-un fost sediu de colhoz rusesc cu o curte plină de semănători dezmembrate şi ruginite şi remize în paragină unde lângă şenilele unei tanchete scurmau paşnic nişte găini şi acolo, într-o încăpere cu pereţi afumaţi şi mobilier desperecheat, se prezentase generalului cu ordinul în plic sigilat. N-avea nimeni aici timp de un sublocotenent TR picat din lună în toiul încercărilor de a pune ordine în haosul unui alt atac proaspăt respins. Generalul nu schiţase nici un răspuns la salut şi nici nu deschisese plicul de care era, desigur, avertizat. Cu ochii lui mici şi duri îl fixase fără bunăvoinţă doar o secundă. Pentru el, faptul că i se vâra pe gât băiatul unei importante familii bucureştene – de care n-avea habar şi nici nu dorea să afle mai multe – conta exact cât un ordin pe care, ca militar, trebuie să-l execute fără crâcnire. Între ei doi, cu toate că petreceau respirând zilinic acelaşi aer, nu mai era nimic important de adăugat. Tusea de fumător înrăit a lui Grigorovici îl opreşte pe vorbitor, se face linişte. Vă rog să mă scuzaţi. Dresul vocii şi hârâitul scârbos al flegmei pe gâtlej.

Generalul începe cu câteva atenţionări banale, răs-ştiute, notate de toată lumea în tăcerea lăsată brusc. Se aud înăbuşit paşii cuiva în anticameră dar, tot acolo, şi semnalul telefoanelor care sună aproape neîntrerupt. Până când administraţia civilă o să-şi intre în drepturi, asta însemnând câteva zile, nu multe, Odesa e sub comanda noastră. Avem informaţii că afişele noastre puse peste tot au efect. Suntem aici în continuare în situaţie de război, cu o mare parte a populaţiei ostilă, dar sunt şi indivizi, grupuri care vin spre noi. S-a anunţat pentru azi o delegaţie a evreilor. Ei vin să ne roage să fie puşi sub protecţie, se tem de răzbunările ucrainenilor şi oferă în schimb garanţii de loialitate. Atâta loialitate de câtă sunt în stare ovreii. Dar atenţie: există în oraş şi numeroşi evrei cairami, nu ştiu dacă mi-am notat corect, sau marani, sau botezaţi, în tot cazul semi-creştini. Cu ei va trebui discutat separat. Să vedem! Posturile-cheie cu personal calificat sunt în mâna lor, în tot cazul, şi asta nu doar în comerţ şi aprovizionare. Pare-se că tot ce înseamnă serviciu public e într-un fel sau altul dependent de aportul lor, ne sunt necesari, cel puţin deocamdată. Aştept un raport, propuneri. O altă delegaţie e a obştii ucrainene, pentru că localnicii băştinaşi pretind a nu fi consideraţi ruşi, pe ruşi îi detestă, aşa că binevoiţi a ţine cont de o revendicare deloc neimportantă şi procedaţi în consecinţă. Pe lângă doleanţa lor primordială şi care e cea de a curăţa Odesa de ovrei, pe care îi urăsc şi i-ar face ferfeniţă, solicită repunerea bisericii în drepturile interzise de bolşevici. Să vedem şi aici. E de reluat acţiunea de creştinare a copiilor care n-au fost botezaţi, acţiune, precum ştiţi, desfăşurată cu mare succes în satele de dincoace de Nistru. Generalul îşi continuă expoziţiunea pe acelaşi ton uscat şi Şova îi întâlneşte privirea de câteva ori: e o privire care trece prin el. Capturile: de inventariat tot ce prezintă interes militar. Hărţile, fie ele deteriorate sau salvate din foc, fragmentele nearse. De reconstituit. Ordinele de operaţii scrise cu chirilicele lor să aibă fiecare alături traducerea. Despre aprovizionarea cu apă potabilă vom discuta după-masă. Despre canalizare, la fel. Deocamdată, comandaţii să-şi ia fiecare un sector de supraveghere. Patrulele călare să fie cât mai vizibile. Şova, care cunoaşte toate astea, trăieşte el însuşi uşurarea pe care, în imaginaţie, o atribuie celor scăpaţi de povara strivitoare a răspunderii directe. Îşi stăpâneşte zvâcnetul umărului şi deşurubează, apoi înşurubează la loc cât mai încet capacul stiloului ca să-şi ocupe mâinile. E ca şi cum, la club, urmăreşti o partidă de poker unde nu eşti jucător şi unde miza a devenit aiuritoare.

Cărţile pe care se joacă le cunoşti fatalmente parţial şi ignori dacă se trişează sau se licitează cinstit. Dar nici nu eşti cel care-şi pune pielea la bătaie. Probabil un asemenea gând îl încearcă şi pe general a cărui inteligenţă – el a simţit-o – lucrează mai ales în această direcţie a neîncrederii. Suntem avertizaţi de sosirea şi vizita doamnei Veturia Goga, reia acesta, ea va veni însoţită de câteva doamne de la Crucea Roşie şi de ziarişti. Vrea să viziteze spitalele noastre de campanie unde va oferi cartea de poezii a soţului, tipărită special pentru oastea română. De la Bucureşti ni s-a transmis rugămintea de a o însoţi unde şi cât doreşte şi e bine s-o luăm ca ordin. În pauza pentru întoarcerea filei care urmează, Şova se simte studiat. E ca o luare aminte care însă nu se verifică. Pe latura mesei cu faţa spre geam, în stânga sa, căpitanul Iamandi arborează masca modestă a nepăsării, deşi, aşa neverificabilă, senzaţia privirii persistă. Siguranţă? Când se recomandase, pentru că îşi făcea apariţia la Comandament a doua oară, îşi declinase în aşa fel identitatea încât să nu se înţeleagă nimic şi ar fi fost un abuz de impoliteţe să-i pretindă să repete. Era de altfel o excepţie: participant la şedinţa din zori înafara celor în legătură cu care generalul dispunea secretariatului să fie convocaţi. Contraspionaj? Desigur, mai devreme sau mai târziu se va şti şi ce hram poartă acest Iamandi cu toate că pentru Şova era o figură necunoscută şi atenţia îi fugi iarăşi, îi scăpă din braţe ca un peşte greu şi alunecos care dă brusc din coadă. Câteva zile înainte, sosind în maşină şi cu suita şi oprind în scuarul cochet de lângă parc, generalul – dar şi Şova, aflat alături de el – avuseseră surpriza neverosimilei oaze de linişte. Adresa era cea stabilită şi comunicată de la Marele Cartier General prin curier special. În depărtare, Odesa ardea cu vâlvătăi uriaşe şi nori de fum negru, mai răsunau ici-colo explozii, tot la distanţă, cu care lumea părea resemnată. Grădina publică din vecinătatea imediată închidea însă orizontul cu frunzişurile ei dese pe care şiroia neîntrerupt ploaia, iar pe caldarâmul curat şuvoaiele de apă se scurgeau cuminte spre rigolă. Cineva descifrase iniţial greşit adresa: strada Engleză. Se stabilise însă la faţa locului că era numele marelui tartor, Engels, din care bolşevicii îşi făcuseră icoană şi acolo, cu peronul spre parc, era şi foarte impozantul edificiu atribuit Comandamentului militar. Impresia prea frumoasă de clădire părăsită în pripă, ca multe altele, durase puţin.

Despre natura exactă a incidentului care precedase instalarea lor acolo şi luarea în posesie a încăperilor, una câte una, apucaseră să ia cunoştinţă doar câţiva din cei aflaţi de faţă. Cea de a doua surpriză, mai puţin plăcută, fusese atunci când generalului i se adusese la cunoştinţă că S.S.I.-ul, de fapt o grupă de cercetare a S.S.I.-ului ocupase clădirea cu o zi înainte. Comportându-se ca adevăraţi stăpâni, aceştia tocmai îşi instalau propriul fir telefonic. În câteva somptuoase birouri se dormise pe jos, pe parchet, peste noapte şi de undeva venea miros de mâncare, de prăjeală. Şova auzise ulterior comentarii admirative despre felul cum generalul pusese să fie scoşi în ploaie, cu tot calabalâcul lor, pe ocupanţi, neacceptând nici o amânare. Asta, pe de o parte. A-ţi ridica în cap pe cei de la Siguranţă implica însă, pe de altă parte, şi riscuri invizibile, chiar dacă e vorba de un militar de rang înalt. Se comenta: nu oricine ar fi procedat astfel, cu atâta brutalitate.

Da! făcu generalul şi din spatele uşii spre anticameră răzbătu bătaia muzicală de gong a sfertului de oră, încă unul. Şova, care cunoştea semnalul de încheiere, se gândi surprins că rămâneau în aer cele mai importante două probleme ale zilei. Una privea controalele amănunţite ordonate să se facă în toată clădirea şi mai ales în subsoluri pentru depistarea locurilor minate de ruşi, despre care sosise o avertizare neoficială de la contraspionajul german. Grupa specială a geniştilor afectaţi Comandamentului fusese convocată şi pusă urgent la treabă, despre asta se discutase de câteva ori la telefon cu Marinescu. Băieţii trimişi de acesta scotociseră fiecare colţişor, din pod până în subsoluri, mutaseră dintr-o parte în alta tot mobilierul rusesc, dulapuri, seifuri, chiar şi în debarale. Raportul nu foarte voluminos, liniştitor, pentru că nu era nimic senzaţional de comunicat, fusese adus la secretariat, iar Şova i-l predase generalului după ce aruncase în fugă şi el un ochi. Celălalt raport solicitat – generalul le pretindea pe toate dactilografiate pe curat, fără corecturi, cu ştampilele şi semnăturile regulamentare – trebuia să fie o informare despre cei 500 kilometri de catacombe existente sub oraş, dacă sunt kilometri reali şi dacă adăpostesc, cum se repeta insistent, câteva sute sau peste o mie de partizani înarmaţi. Tăcutul Iamandi părea să fi fost chemat pentru asta. Dacă e realitate controlabilă sau ficţiune fantezistă. Acest raport întârzia. Alarma dată în urma unor informaţii pe care Şova nu le cunoştea în totalitate fusese promptă făcând să planeze ore în şir ameninţarea părăsirii clădirii şi o nervozitate generală transmisă de sus până la băieţii de gardă de la intrare. La rândul lor, rapoartele, cel din dosar şi cel amânat agravaseră confuzia prelungită prea mult şi pentru care cineva trebuia să plătească. Venise momentul ca generalul s-o anunţe.

– … Şi ca să termin, ridică acesta privirea din hârtii. Nu-mi plac deloc, o repet, zvonurile alarmiste care fac mult rău în situaţie de război. Cu atât mai vârtos, zvonurile absurde. Cu cât mai absurde, cu atât mai otrăvitoare. Se vorbeşte insistent despre pitici sau despre un singur pitic semnalat de paza de noapte şi de patrulele călare. Cred că e o glumă proastă de care nu mai vreau să aud.

Cu tăcutul Iamandi, generalul considerase că trebuie discutat fără martori de prisos, dar Şova observase aici o ezitare în ce-l priveşte: nu sesiză nici un gest prin care să i se arate uşa, dar nu era niciun ordin clar să rămână. El se ridicase, ca şi ceilalţi, de pe scaun, generalul cerându-i doar lui Iamandi să stea pe loc, aşa că, în trei, erau astfel: generalul, pe locul său, cu doar hârtiile nemaitrebuincioase adunate în teanc deoparte, Iamandi pe scaunul din partea opusă a mesei, cu spatele spre intrare, iar el, în picioare, la uşă, poziţie de intrus păstrat dintr-un calcul anume, fără însă un indiciu că e luat în seamă.

Surprinzător, din prima clipă, fu amănuntul că cei doi, Iamandi şi generalul, păreau a se fi cunoscut şi să fi comunicat şi altfel decât cu ocazia întâlnirii oficiale de ieri, când nu schimbaseră nicio vorbă. Asta reieşi chiar din felul intrării în subiect, care părea să continue o altă discuţie. Fără motiv, umărul lui Şova zvâcni dureros şi câteva secunde fu lovit şi de o stranie surzenie, ca şi cum s-ar fi scufundat sub apă. Cei doi nu remarcară nimic şi, când îşi veni în fire, brusc, vorbea Iamandi.

– Moralul trupei, domnule general, se constată a fi foarte scăzut. Când rămân doar între ei, oamenii se întreabă fără fereală: unde dracu’ ne mai ducem? Soldatul nostru, ţăran analfabet sau cu puţină ştiinţă de carte se obişnuieşte greu sau deloc cu tehnica. Groaza de tancuri încă persistă, pare fără leac. Şi cauza e simplă: n-au fost antrenaţi absolut deloc. Dacă-mi permiteţi, mai e ceva.

– Te rog, făcu generalul.

– Ţine de superstiţie ce vă spun, dar înhumările să se facă accelerat şi cu mare grijă. Trebuie terminate urgent.

– Avem pe cap peste o mie de cadavre doar ale noastre.

– Ştiţi cum spune ţăranul nostru: fără cruce la căpătâi.

– Altceva?

– Trebuie să vă anunţ, domnule general, că a sosit de ieri la Odesa domnul Gherman Pântea.

– Ştiam. L-a trimis aici Mareşalul, ştiu. Şi zic: slavă Domnului! Are cine să preia cimitirele. Dar voi cunoaşteţi că acest grozav Pântea l-a apărat la proces pe comunistul Tcacenko de la Tatar Bunar?

Iamandi se ridicase încă înainte de a-i fi adresată această întrebare. Nu mai era nimic de spus. Şova îi deschise uşa, ferindu-se pentru a-i face loc, cu o infimă exagerare de ceremonie, care poate exista doar în mintea lui. După care, imediat, ca la un declic secret, timpul începe să curgă normal pe încă nebătătorita sa albie, cu neîntrerupta rumoare de sonerii, voci, uşi deschise în trombă, paşi grăbiţi şi sonori. Începe nebunia cotidiană cu accelerări bruşte, unele neaşteptate, şi cu o viteză care nu îngăduie nici măcar o clipă de pauză pentru reflecţie.

 

 

(continuare fişier „Generalul. — II”/ Cap.14)

Generalul      II

Lumina farurilor șterse trunchiurile negre din marginea parcului, după care automobilul încetini, viră în dreptul postului de pază, unde bariera aștepta ridicată, și opri la peron.

Ieșit sub portic în întâmpinare, Șova observă și notă roiul de stropi stârnit de roți din băltoace. Tablou în mișcare iute, cu negru și aur și filigranul acestor detalii, care se fixează figurat pe retină, dar va fi imposibil de descris folosind cuvintele și asta oricât de meșteșugit, pentru că, în asemenea clipe, îi venea […] scrise […] de care, cele câteva propoziții scrise în minte erau uitate în aceeași secundă.

Ploua mărunt, fără vânt și, când garda se repezi să deschidă portiera, fu ca un indiciu de creștere a vitezei. Cu o zi înainte, generalul înlăturase cu un gest scurt, sever umbrela cu care era așteptat și asta însemna cam același lucru. Nu pierdeți timpul cu fleacuri. Din cauza acestui prim impuls rațional care le accelera pe toate, momentul avea ceva marțial, care te făcea să îndrepți spinarea reflex și să ciulești urechea. Nu-i scăpă însă ezitarea sa de o fracțiune, privirea încruntată îndreptându-se spre zona neluminată de faruri din stânga peronului unde se aţinea aceeaşi siluetă subțirică, profilată vertical, la doi pași de zid.

Primele minute ale zilei aveau aceeași identitate accelerată de ritual la care Șova reflectase nu o dată.

(Îi plăceau şi se…) Ca să instituie această ordine geometrică și un număr de reguli la care nu cutează nimeni să crâcnească e chestiune de vocație. În sine, recunoștea că el n-ar fi fost în stare […] datoria după primii pași. Asta avea de admirat generalul! Deși, […] sunt din nou aproape imposibil de enumerat calitățile speciale cu care Dumnezeu îl înzestrase pe el și doar pe el. Altă dilemă care merită împărtășită maminei.

Cineva, unul dintre aghiotanți, avusese ideea să arboreze pe suportul de oțel din vestibulul de la parter tricolorul și inițiativa nu-i displăcuse generalului, deși nu agrea să i se facă surprize de niciun fel.

Existau, tot în hol, dincolo de ușa enormă și grea și veche, nemțească, după cum rezultase la verificare […] cu bile de oțel de la intrare – două ghivece de piatră sură, cu arbuști încărcați de frunze grele, cerate (arbuști care, însă, pentru Șova, nu erau în niciun caz jalnici) și mai exista scara interioară, în scoică, spre etaj, treptele de marmoră și balustrada tot de marmoră, dar roz, și mătăsoasă la atingere ca pielea pe un cur de femeie, cum același Șova auzise ascultându-l pe unul dintre ofițerii în trecere, neștiind dacă merită să-l crediteze ca necioplit sau, dimpotrivă, să-l invidieze pentru găselnița inspirată.

– Ce vești sunt? se interesă generalul care străbătuse holul și urca grăbit treptele.

Erau un milion de vești, de toate felurile, grămezi de mesaje sosite în timpul nopții, prin curier sau telegrafic. Imposibil însă de rezumat.

– A sosit raportul de la Dumitriu, domnule general, spuse Șova.

Ușa secretariatului îi aștepta deschisă și toată lumea în picioare, cu ținutele aranjate, în poziție de drepți. Generalul le făcu un semn de răspuns, fără să încetinească, și se interesă din mers, cu un vădit aer de nemulțumire.

– Dumitriu?

– Verificăm, domnule general, interveni Șova, deși știa prea bine că nu e necesar, generalul făcând parte din categoria celor care nu uită nimic, are o memorie celebră, înjurată de mulți pe ascuns.

Amintitul raport, primit prin curier în plic sigilat, reprezenta știrea numărul unu și știa că nu se înșeală. Despre urgența ei urma să se discute. Mai intervenea însă și efectul de scurtcircuitare și întrerupere, așa că închise cu grijă ușa despărțitoare în dosul căreia trebuia să aștepte cu ochii la acele pendulei rusești.

Câteva clipe, contemplând distrat secundarul cu ronțăitul lui harnic, de șoarece flămând, Șova încercă să alunge din minte neliniștea care, și ea, avea aceeași existență insesizabilă ca și timpul.

Plicul oficial sigilat îi trecuse lui mai întâi prin mână și, evaluat din ochi, înainte de a-l distribui în mapă, nu părea să conțină mai mult de o filă.

Verdict: un diagnostic.

Sau, poate mai bine, o sentință.

În asemenea ocazii, proceda cu […] ca în oglindă: neliniștea trebuia extrasă, depusă alături și contemplată centimetru cu centimetru.

Distanța și aparența de corp străin inducea necesara luciditate sau, cel puțin, cu asta încerca el să se amăgească.

Antipaticul Dumitriu, pe care îl calificase astfel nici el nu știa de ce, își făcuse apariția în afara unei programări care să-i fi fost anunțată și lui. Colonelul avea însă cunoștință și-l primise imediat. Era primul semnal că în chestiune e ceva care nu suportă amânare, dar și secret, pe deasupra regulilor stricte de la care nu se făceau derogări.

Cât de important și secret? Interesant e că, fiind de față, generalul îl reținuse. Se întâmpla foarte rar, […] de citit în fel și chip, fără o explicație […] deocamdată.

Raportul lui Dumitriu – căci despre un raport confidențial era vorba – îi păruse de la primele cuvinte un pic frivol. Antenele lui de martor tăcut, retras lângă ușă, aparent neluat în seamă de cei doi, asta-i sugeraseră: prea multe cuvinte.

Mai importantă era însă antipatia fără motiv.

Coafură rărită, una care – privită din spate cu ochi rău – atestă o precoce calviție Dar și ochi de pește care trec pe lângă conturul obiectelor și ființelor, semn – mai mult decât probabil – de aroganță. Vocea lui Dumitriu, în schimb, era fără timbru, nevirilă, ciudată. Poate ochii și vocea îl făceau imediat, din prima secundă, antipatic.

E persoana pe care, dragă Mamina, deși suntem […] și, în mod normal, ar fi loc pentru o prietenie interesantă, e sigur că nu ți-aș aduce-o niciodată în casă să ți-o prezint.

De la primele cuvinte, sesiză încruntarea generalului, care adesea își pierdea fulgerător răbdarea. De data asta era însă o încruntare fără consecințe. Ceva neștiut, dar puternic îl ținea în frâu.

Raportul era privitor la un ofițer încartiruit, ca atâția alții, într-o casă ca vai de lume. Amănuntul e și nu e important, într-o situație cu oameni care se calcă în picioare, băștinași și soldați, claie peste grămadă, înghesuindu-se să găsească un colț unde să-și facă culcuș.

Pentru că – odată ajunse în Odesa, trupele avansate, începuse brusc cealaltă nebunie, încă necunoscută cum trebuie. În orașele mici de stepă uscată, încartiruirile ofițerilor se produceau cumva inerțial și rămânea la suprafață doar grija de ploșnițele nelipsite din maghernițele rechiziționate.

Sub cerul de august era preferabil să le trimiteți pe un braț de fân, experiență pe care o trăise el însuși de câteva ori. Aici era însă lumea de piatră a unui oraș mare, cu simțul luxului de mare port, […] cu multe cotloane ademenitoare și ofițerimea se dovedise foarte greu de stăpânit într-o ordine acceptabilă.

Ofițerul, cel din raportul lui Dumitriu, nu contează numele, avusese noroc.

Găsise rapid o fată, o rusoaică, să-l ia lângă ea.

Despre ce naiba vorbim noi aici?

Până aici nimic care să iasă din obișnuit și să motiveze introducerea extinsă, cu prea multe amănunte inutile: era un oraș de unde bărbații valizi fugiseră, lăsând pe loc – în majoritate – femei, copii și bătrâni. În fantezia lui Șova, privirea fixă a generalului, ațintindu-l pe vorbitor, sugera asta.

Natura mai specială a relației celor doi – una intimă, de fapt – o face pe rusoaică să-i destăinuiască ofițerului un secret foarte important. Fata, rusoaica, pe care noi am verificat-o rapid, lucrase înainte ca secretară-dactilografă într-un birou al poliției.

Era – vă rog, domnule general să-mi permiteți această precizare – un post neimportant, de unde o fată deșteaptă, cu ureche bună, tocmai nefiind luată în seamă, află multe, din neglijența celor din jur, ia cunoștință chiar de secretele cele mai bine păzite.

– Când a fost asta? Întrerupse generalul.

Dumitriu adoptase însă imprecizia.

– Recent, spuse el scurt, secretul cel mare aflat de ofițer care a și venit imediat la noi să ne avertizeze, e că această clădire, clădirea d-voastră, insistă el inutil, a fost vizată cu mult înaintea retragerii și e pregătită pentru a fi aruncată în aer la un moment dat.

Generalul nu arătă prin nimic că asupra sa vestea are efect, rămânând nemișcat, cu brațele sprijinite în blatul biroului. Celălalt își făcuse raportul cu vocea lui ștearsă și fără intonație și reieșea clar că nu mai are nimic de adăugat. Ar fi trebuit să urmeze o întrebare sau mai multe? Încremenit în picioare, lângă ușă, Șova simți zvâcnetul dureros și nestăpânit al umărului, dar realiză, în același timp, că – pentru cei doi – prezența lui nu prezintă niciun interes.

De câteva ori, după asta, Șova încercase să distribuie altfel piesele pe tabla de șah, într-un joc al combinațiilor posibile care ar fi putut duce la un rezultat.

Adevărul e că generalul știa. Era a doua oară când i se comunica asta. Știre sau avertisment, ia-o cum vrei – cu efect combinat în tot cazul. Și oricât de ciudat o să pară, încunoștiinţat – în felul său – era și Șova.

Lăsat în suspensie, ca un mare semn de întrebare, era doar dacă Dumitriu ignora că vestea pe care o aduce nu e o noutate. Mai mult ca sigur, nu ignora nimic, asta fiind și meseria lui. Și, mai ales, dacă trebuie să i se spună așa ceva.

Cu exact două zile înainte, un motociclist sosise neanunțat din partea generalului Sch, cu un plic pe care insistase să i-l înmâneze personal generalului.

Era împotriva tuturor uzanțelor, și militare și de civilitate, ca o […] de autorități sfidătoare, tipic nemțească, deoarece pentru transmiterea mesajelor între cele două armate traseul oficial fusese foarte riguros stabilit.

Pe acest traseu, ultima barieră o reprezenta el însuși, dar ceva, o intuiție bună, îi spusese că preferabil e să cedeze. Astfel că asistase și la predarea și la deschiderea plicului.

Textul era dactilografiat pe hârtie elegantă, cu atenție la însemnele ornamentale ale antetului gotic, dar, interesant, în limba română. Faptul că generalul nu știa nicio boabă nemțește era cunoscut.

Ce însemna asta? Mai degrabă scoaterea din joc a unui translator improvizat, pe a cărui discreție miza poate fi riscantă decât o politețe improbabilă, nemțească, judecând după nenumăratele experiențe de pe front.

Din sursele serviciilor de cercetare germane – se spunea în cele două fraze – s-a aflat despre clădirea comenduirii românești că e minată. Fără formule de încheiere, fără ștampilă, doar o semnătură cu tuș negru.

Punerea în teci era de o eleganță rece, absolută. Noi ne-am făcut datoria, mai departe e treaba voastră. Sau: pentru așa ceva e nevoie de vieți care nu se împrumută.

De tălmăcit nu mai era nevoie. Noi ne facem datoria să vă amintim. Mai departe, vă privește.

Cu buzele strânse, generalul îi făcuse un semn să fie lăsat singur.

Hotărârea și ordinul corespunzător fuseseră luate atunci, imediat după plecarea curierului și sub același elan al urgenței se organizaseră toate.

 

* * *

 

NOTA EDITORILOR

Corpul romanului „Odesa”, atâta cât a fost transcris unitar de autor într-un fișier Word, este format din 13 capitole. Un al 14-le ar fi cel intitulat „Generalul”, pe care îl integrăm aici la indicația expresă a autorului. Fragmentul final Generalul II a suferit câteva mici pierderi de text, de natură informatică probabil, marcate de noi prin (…) Textul poate fi în viitor completat după manuscris.

Știm că există multe note manuscrise legate de acest proiect, probabil mai toate greu de descifrat pentru cineva nefamiliarizat cu grafia autorului, fragmente al căror rol și rost rămâne a fi determinat de un editor profesionist, cât de repede, într-o ediție definitivă a operei lui Radu Mareș. (Dan Culcer și Ioan Muștea)

 

 

[Vatra, nr. 11-12/2016, pp. 90-162]

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s