Anamaria Mihăilă – Poezia inumană. The stray beast față cu literatura

olga stefan charles dickens

Poezia românească a ultimilor ani caută, tot mai mult, să schimbe resorturile limbajului și arhitectura imaginarului douămiismului de început. De cele mai multe ori discurs împotriva sensului, fragmentarism gratuit și paseism intențional, poezia „extrem” contemporană rămâne totuși tributară, într-o formă explicită sau nu, neoexpresionismului și/ sau biografismului, cu observația că, pierzând efectul de șoc al experimentului inițial, asumă lucid o ligă alternativă, deseori în construcție minoră. Cel mai recent volum al Olgăi Ștefan, Charles Dickens*, dă seama de o logică programatică a textelor, care cresc în intensitate pe măsură ce pun la bătaie misticismul anarhic, disfuncționalitățile semnificative, refacerea tensiunilor intime până la epuizare. E o poezie care disecă umanitatea și îi desființează agresiv iluziile – sexualitatea/ erotica, miturile alterității, divinitatea izbăvitoare, corporalitatea autosuficientă – un apocalips identitar, un sfârșit inevitabil al formelor relaționale. Citește în continuare →

Postuman/ismul (7/10)

postumanism 7

Ana-Maria Deliu      

Nuclee teoretice în postumanism. Trei momente

În cultura populară, postumanismul s-a fixat ca acel –ism extaziat în fața tehnologiei capabile să transforme omul în  postuman, „post-” cu semnificație dublă de „după” omul natural, urmând omului, și de „dincolo” de capacitățile omului natural, surclasându-l. Cyborgi, inteligență artificială corporală sau noncorporală, realitate virtuală și hyperrealitate – toate fac parte din lexicul deja accesibil asociat acestui postumanism și sunt integrate în imaginarul popular, în filme, muzică, artă (în special, dar nu exclusiv digitală) și cărți.

  1. Postuman-ism

Deși se susține în primul rând pe imagini culturale, acest –ism eminamente estetic își găsește echivalentul teoretic în postumanismul lui N. Katherine Hayles (1999). Curiozitatea ei este orientată către limitele umanului: cât se poate interveni tehnologic pentru a îmbunătăți omul (290), dar și cum să coexistăm cu forme de viață biologice și artificiale cu care împărțim planeta și pe noi înșine (291). Ea pornește de la om ca ființă corporală – noile materialisme circulau deja, de exemplu, teoria lui Elisabeth Grosz (1993) – și denunță „punctul orb” din visul lui Moravec de a transfera conștiința umană într-un computer, pentru că acesta pornește de la prezumția că această corporalitate nu este mai mult decât o carcasă. Hayles o spune printre primii: faptul de a fi într-un corp este un mod de articulare a conștiinței umane, nu doar un recipient al acesteia, însă argumentul ei se rezumă la un determinism biologic (283-4). Citește în continuare →

Amalia COTOI – Bestia de zahăr

olga-stefan-saturn-zeul

Olga Ștefan e o apariție dilematică în poza de grup a generației douămiiste. Cu o revenire în poezie la 10 ani după debut, tânăra poetă pare să ignore orice tentativă de subsumare în ceea ce s-ar putea numi trend literar. Într-un teritoriu în care rezistența în timp se calculează prin trademark-ul identitar, Olga Ștefan rămâne tributara unui mod de a scrie ancorat în încercările adolescentei din toate ceasurile de a-și explica lumea prin poezie. Deși desuet la o privire grăbită, demersul poetic al autoarei are meritul de a fi totuși (credibil) autentic.

Trecerea de la o poezie intimistă, a blamării (în toate ceasurile, editura Vinea, 2006), la una în care subiectivitatea e filtrată prin învelișul coroziv al materialității, poezie a unor deziluzii natural asumate (în Saturn, zeul, editura Charmides, 2016), nu e programatică. Saturn, zeul poate fi încadrat într-o antologie a poeziei douămiiste cu eticheta sterilă a biografismului sau/și a neoexpresionismului, însă nu e un volum ofertant ca discurs al asemănărilor, deci al unității, ci, mai degrabă, ca joc al așteptărilor înșelate. Citește în continuare →