Poeme de Robert Șerban, Andrei Zanca, Medeea Iancu, Gellu Dorian și Bogdan Hanu |

Robert ȘERBAN

Cărțile vechi

tot mai mulți oameni

își pun cărțile vechi

în plase rezistente

de la Lidl Carrefour Kaufland

și apoi le așază încet

lângă tomberoanele de gunoi

nu-i lasă inima să le arunce pur și simplu

dar nici să le mai țină în casă n-au cum

așa că le pregătesc un fel de culcuș

cu gândul că dacă au cu adevărat un destin

se vor descurca ele cumva

Cârlige

femeile vorbesc tare

și cuvintele lor

sunt niște cârlige de rufe

cu ciocul deschis

gata să prindă

tot ce e resemnat

jilav

De pe mal

niciun copil nu iese de bunăvoie

din apă

ci doar cu amenințări și rugăminți

cu promisiunea că se va întoarce

repede

și va sta și mai mult

ce bază poți să pui

în astfel de ființe

care nici măcar să plutească prea bine

nu pot

iar când învață

privesc de pe mal

neputincioase ori amenințătoare

Vibrație

un nor

nu e decât un nor

chiar dacă

uneori

se arată în chip de fiară

de cavaler cu sabia ridicată

de explozie atomică

de bătrân zbârlit și furios

de cireadă hăituită

chiar dacă aruncă fulgere

bucăți de gheață mari cât oul

și pare că dă în clocot

că fierbe

un nor

nu e decât o formă a singurătății

care

uneori

îți dă puțin de lucru

Niște premii

zilele care trec

contează

cu adevărat

doar pentru cei ce se nasc

pentru toți ceilalți

nu sunt

decât

niște premii

Noaptea trecută

noaptea trecută m-am culcat între copiii mei

în dreapta Crina

în stânga Tudor

mi-am întins brațele deasupra capetelor lor

i-am mângâiat pe îndelete

și încet

încet

ca să nu-i trezesc

am fost atât de fericit

încât ceasuri întregi n-am putut să adorm

dimineața

când m-am trezit

eram

o cruce fericită

Secrete

lui Constantin Abăluță

auzi că un poet e grav bolnav

și dai fuga în bibliotecă

să îi citești cărțile

cu gândul că poate ai să afli

nu doar de ce suferă

ci și ce l-ar putea vindeca

***

Andrei ZANCA

Variațiuni de transparență

Multe s-au mai întâmplat în viața mea

înainte de-a începe eu a grăi și a închega

spuneri, și pesemne au fost decisive.

eram cât șchioapa, și nu pot uita

nici acum vorbele tatei: „fă-te om

copile“, oftând și mângâindu-mă

pe cap, iar eu nu prea știam ce voia.

simțeam doar cu o anume teamă că ceva

nu era bine, nu era în ordine.

pe atunci însă se negau multe spre a putea

merge mai departe, deși una era țara și cu totul

alta, guvernul, și-adânc abisul în care-l uităm

pe copilul din noi, însă vorbele lui m-au însoțit

fantomatic, mereu

și merg ascultând susurul de întâmpinare

al pietrelor, zidurilor roase, lângă care mulți

au băut crezând că scapă de umbra iubirii.

atât de fragili, și atât de subțire granița dintre mers

și prăbușire, de-i cu neputință să nu simți că ești

ocrotit, deși cele decisive nu sunt niciodată

plănuite cum nu întâmpinăm durerea

spre a o mistui, ne comportăm

deseori constructiv cu ea.

și e ca și atunci când ierți, amintirea

rămâne, însă nu mai e destructivă

curați ca porumbeii, într-adevăr

însă mie-mi pare că aud și azi vorbele

vigilentului Pavel: „când vă vor spune

pace, pace, atunci va veni sfârșitul”

Băteau clopotele, deși era trecut de miezul

nopții – „bat spre a alunga norii de furtună“

mi-a spus bătrânul sprijinit de parapetul

podului lângă geamantanul lui ponosit.

„îmi pare rău, e plin hotelul în noaptea asta“

i-am zis, și a surâs făcând un gest egal

cu mâna dreaptă

peste pod treceau coloane de tineri învăluiți

în steaguri și-n voalări de semilună după

o victorie a naționalei lor împotriva irlandei.

mașinile claxonau, și mereu câte unul înălța

vorbe neînțelese, angulate-ntr-un răcnet

lugubru, la care coloana răspundea

de fiecare dată cu un urlet horcăit:

allahu ekber – și băteau clopotele

și dubele poliției rulau încet

prin sfredelul claxoanelor.

„nimic nu s-a schimbat, de secole“

a murmurat bătrânul luând-o agale

printre felinare

băteau clopotele și vântul se zbătea-n

umbrélele terasei ridicând trombe

de praf ce se risipeau departe

peste ape

Să ne tămăduim așadar amintirile, mi-am spus

și-am luat-o agale pe străzi de nebun și insomnie

după amar de ani de trudă doar noaptea, bătea

ceasul din turn ora doi și nimeni pe străzile

acoperite cu o pulbere galbenă, amețitoare de acățar

și tei, doar câinii mai lătrau când treceam prin fața

porților, și-am intrat în casa veche, străjuită de un nuc.

prin ușa deschisă lumina de afară dezvăluia manuscrise

risipite pe podele, sticle, farfurii și pahare răsturnate

pe jos, și el dormind pe o canapea cu părul nespus

de lung peste fața hirsută. i-am pus mâna pe umăr

și s-a trezit cu un scâncet întinzând fără de o vorbă

mâna după paharul pe jumătate plin. l-a dat pe gât

s-a sculat și s-a dus în bucătaria foșgăind de gângănii

și rozătoare întorcându-se cu un borcan de suc de caise

și o sticlă de vodcă. am băut tăcând, și-ntr-un târziu

m-a întrebat de ce refuz să arunc o privire peste niște

foi, acolo în capitală – n-am vrut ca puținii mei prieteni

să-mi devină amici și treptat cunoștințe, cum ai spune,

când îi văd îmi pare că nu-i văd. m-ar fi dărâmat

să știu cine au fost, am spus – tămăduitoare otravă

și tragică splendoare. „nu te mai uita atâta în oglindă

că te smintești”, obișnuia să-mi spună bunica, doamne

ce credem adânc, ne va tămădui, ori ne va distruge

după cum toți sihaștrii abisului se întâlnesc într-Un

luminiș, din orice vreme ori grădină dogmatică ar veni.

„ceea ce mă liniștește nespus e faptul că unii

din prietenii noștri, amici și companioni într-ale

scrisului, geniali parafrazatori se vor ivi cu siguranță

într-o zi în cabinetul cu figurine al d-nei Tussaud”

mi-a mai spus, tocmai când eram cu mâna pe clanță.

Te întrebi cum e cu putință

și-ntre timp ei inundă inima cu teama

ce răsfiră-n minte o ură răcită-n convingeri:

de-ar fi unul deplin limpezit

i-ar mai putea oare dăuna cineva?

și-mi aduc aminte

de câte ori se oprea timpul

pe vremea când nu eram nici morți nici vii.

frumusețea e mereu nada nevăzutului

și mă mistui în acest gol ca privighetoarea

în cântul ei, merg

de parcă m-aș furișa adâncindu-mă

necontenit / sorbit de pădure în

liniștea definită de-un foșnet.

fiecare pas, o punte peste gol.

Timpul pare a fi un atribut al beznei

în care ignoranța își așează granițele

ca pe niște reclame luminoase.

bătrânii vorbeau mereu de firul vieții.

nu atât scurt, cât mai ales atât de

firav, eu mă găsesc acolo

unde sfârșesc explicațiile

și începe aflarea de sine.

atâta nevoie am avut și mai am de noi

deși n-am plecat nici inima nici capul.

și n-am aparținut nimănui, limpezimea

transcende timpul, până și glasul

sună altfel în contopirea lui cu o voce

adâncă, unde degetele trecutului se mistuie

în anticamera păcii – gratitudinea.

Și dacă totul se transformă

unde rămâne, în ce se preschimbă

iubirea limpezită a celor duși?

pesemne, doar tremurul, palpitul ei

mai țin lumea asta în cumpănă.

la ce ajută însă să știi, dacă nu poți schimba

nimic, precum teama multora de un răgaz?

când privirea se preschimbă în vedere

totul înlesnește oprirea

ca plânsul acela nebănuit la mulți, un plâns

tăcut într-o odaie pustie înfiripând

pe nesimțite o transfigurare.

însă ea nu mă poate auzi, murmurând

cu o anume înfiorare în glas: „într-adevăr,

‚nu se poate scrie pentru robi’, oare

de aceea să fie tot mai puțini cititori?”

și se uită la mine uimită, ușor stânjenită.

… și clipa morții, mă gândesc, ce răgaz

definitiv, ce mai răgaz teribil această

clipă a confruntării inevitabile cu sine …

însă tac. tac și mă uit lung

la cărarea ce se pierde între ramuri.

Iertat înainte de naștere – nebănuind

că tot ce imploră o exprimare este

sortit morții

definiți de cuvânt, și de primele vorbe

pe care orice copil le întâmpină cu trupul

întreg, cu fiecare celulă modelându-și

apartenența – nu o ștampilă ori ghesul

de etichetare al unei lumi în alertă, și simt

cum mă asculți în tăcerea asta-n care un foșnet

mai unduie în beznă cum mereu înspre finele

lui septembrie mă învăluie deodată vântul

traversând blând noaptea și nucul / își înscrie

toamna-n rostiri, însă

nu nimicurile pe care le vorbeam – masa

de piatră care ne aduna în jurul ei – și eram

împreună sub soarele târziu, și nimeni

nimeni nu s-ar fi dat dus câtă vreme

ne unduia lumina efemeră a miezului

de toamnă între arborii-n care mai atârnau

ca niște vorbe două-trei mere neculese

clătinându-și umbra în vinul paharelor

prin mireasma strugurilor și bâzâitul

albinelor fisurând oglinda apei, când a șoptit

zi după zi, doar zi după zi, altminteri m-aș prăbuși

din nou – și numai unul a înțeles ce voia el

să spună, deși am simți deodată cu toții

că bucuria e tot atât de adâncă precum durerea

cea mai stinsă

lui Gelu Iova în amintirea vremurilor când eram împreună

când ei făceau din om ne-woman, și oare numai pe atunci?

Cum vede un orb cu palmele, și noi citim

ce suntem, și lungă calea înțelegerii, firește

în agonie pe mulți îi bântuie gândul

întoarcerii, însă pe cine ospețim

în adânc?

despărțindu-te de teamă

nu mai ești singur, și totuși

oare de ce trebuie mai întâi

să pierdem ceva, pe cineva spre

a-l putea cunoaște – e oare posibil

să te ridici de pe patul morții regretând?

estimp la o masă

de șaisprezece ore

„Iova citește o foaie albă“, și tocmai

încheie cu vorbele „trecând timpul“

(face o pauză lungă sorbind din ceașcă

să spunem, și într-un târziu): „un om pierde

dreptul la cuvânt ajungând un simplu făptaș“

și iată-i deodată

pe toți regretând

Ce numim gol e-nfremătat de o iubire

străină celor ce vor să atingă iubind

unde fiecare clipă e o stare de urgență

și cel mai neînsemnat gând se reîntoarce

asupra mea

suntem ceea ce emitem, unde nu atât

prin cele făptuite – prin truda limpezirii

mă va întâmpina moartea.

și dacă încerc să las în urmă orizontul

amintirii, el se ivește din nou în față

inepuizabil ca privirea mea stereoscopică

asupra pădurii, unde morții îmi reamintesc

eșecurile, cum doar împlinit își poate începe

un poem, cura de dezintoxicare a cuvintelor

între geamătul unuia

și nepăsarea lumii, într-adevăr

maestre Twain, binecuvântat e cel ce știe

de ce s-a născut, și seara e atât de blândă încât

totul e încă posibil

cum orice spunere înfremătată de tandrețe

e metaformală, fiecare spunere ce poartă

amprenta iubirii

*******

Medeea IANCU

DUMNEZEU ARE MILĂ DE COPII în

Grădinițe. Pe copiii din școli îi

Compătimește mai puțin.

Cînd eram în școala generală, băieții din clasă au spus:

O fată care sîngerează e o tîrfă.

Cînd eram în școala generală, profesoara a spus:

Sîngele bărbatului a făcut religia și

După aceasta directorul școlii a spus: sîngele bărbatului a

Făcut istoria iar sîngele femeilor a creat

Dezgust. Dumnezeu are milă de copii în

Grădinițe. Pe copiii din școli îi

Compătimește mai puțin.

Cînd eram în școala generală profesorul a spus:

Propoziția ta este feminină.

Clopoțelul a sunat, băieții au început să cînte:

Propoziția ta este dezgust,

Propoziția ta este dezgust.

Iarna a trecut, ploaia a încetat.

Regele m-a dus în cămările sale.

În grădina sa de mir și spermă trupul meu l-a

Dus.

Eu spun: Dumnezeu numără lacrimile femeilor.

Mîini lipicioase, de cretă și smochine:

Eu scriu: vocea mea nu este o abreviere în dicționar.

Băieții cîntă: în grădina lui de mir și spermă regele

Trupul ei a dus.

Dumnezeu are milă de copii în grădinițe.

Pe copiii din școli îi compătimește mai

Puțin.

CÎND SCRIU SÎNT UN ȘOIM, deși

Ei îmi spun că ochii mei suferă de

Strabism.

Nu e o rușine, e o artă

Să pot crea imagini diferite despre

Tine.

Ei îmi spun că un poem trebuie

Să fie scris așa, că o femeie trebuie

Să se îmbrace așa, că discursul meu trebuie să fie

Așa:

Dar cînd scriu sînt un șoim,

Deși ei îmi spun că ochii mei nu pot

Vedea, dar

Ochii mei și vocea mea și poezia mea nu

Sînt un instrument pentru ură

Și cînd scriu văd așa,

Cînd îți vorbesc văd așa,

Cînd noaptea se lasă

Văd așa:

Acesta este adevăratul înțeles al

Lucrurilor.

O, INOCENȚĂ, CA FLOAREA-ADUSĂ-NTR-UN OSPICIU adii,

Pălești, pălești. Curînd, fluturii

Cap-de-mort pubera vor cuprinde.

Curînd, sîngele ei ca neaua va foșni,

Prin el copiii trec cu înnoitele lor ghete.

O, inocență, ca floarea-adusă-ntr-un ospiciu adii,

Pălești, pălești. Pubera tace. Pădurea tace.

Întunericul tropăie și gustă.

O, voi începuturi, începuturi! Cătină, lauri și

Dezgust: viol, tuberculi,

Crematoriu.

LIMBAJUL MEU a devenit un

Război.

Mie mi-e frică,

Ție ți-e frică,

Lor le este frică,

Eu

Era istoria, nu

Biografia.

Puterea este în muzeele noastre iar noi o

Lăudăm.

Eu

Este politic, căci eu am fost născută în

Frică și

Moarte,

Ajută-mă să construiesc mîndria, nu

Rușinea.

Niciun trup nu este o

Pradă:

Ajută-mă să construiesc mîndria, nu

Rușinea.

AM ALERGAT LA RÎU, dar rîul era

Rușine.

Am alergat la

Stînci, dar stînca era

Frică.

Această piele este o cellule de

Crise.

Limbajul meu este un

Gropar.

Mi-am petrecut o bună parte din

Viață murind pentru

Alții,

Mi-am petrecut o bună parte din

Viață temîndu-mă–

Limbajul meu este un

Gropar.

Am repetat frica pînă cînd a

Devenit un

Leitmotiv.

Fiecare silabă a fost un

Exil.

Mă repet. Mă repet.

Eu sînt

Tema.

***

Gellu DORIAN

Acum

Acum pot privi moartea ca pe o viaţă frumoasă,

dar cum poate fi viaţa frumoasă,

dacă nu le-o povesteşti celorlalţi,

să se bucure de ea şi străinii, nişte pietre la malul unei mări,

ori nisipuri cernute prin site de mîini nevăzute,

ape însetate pe care nu le bea nimeni,

nu le pot spune nimic despre viaţa mea,

un trecut care începe pe buzele ţuguiate pe paharul cu lapte,

în mînuţe care strîngeau cocoloaşe de pîine

pe care le îndesau în burta păpuşilor,

vorbele lor, buchete de flori uscate,

aruncate pe ape,

niciun răspuns,

nici cea ma mică adeiere de vorbă pe la urechile mele

în a căror pîlnie lumea a turnat toate durerile ei

care îmi atîrnă peste inimă

ca nişte franjuri de carne în măcelăriile în care

nu intră niciodată îngerii,

cînd se vor întoarce, rispitori,

le voi tăia viţelul cel gras

din cei o mie de viţei care au păscut de atunci

pajiştea imensă dintre noi,

sper şi eu,

cocoţat pe un maldăr de sticle prin care

şuieră vîntul…

Cînd sunt fericit

Cînd sunt fericit e ca şi cum toată viaţa mea ar fi fost aşa,

toţi din jurul meu par a fi trăit o viaţă fericită,

la mesele lor e linişte,

peste frunţile lor Dumnezeu aşterne cerul senin,

prin cer nu se vede nimic,

iar cînd nu e nimic prin cer,

nimic pare a fi şi pe pămînt,

şi atunci eu sunt fericit,

beau la masa mea vinul meu,

şi aşa de o mie şi încă o mie de ori,

pe cît de mulţi sunt în preajma mea,

iar cînd nu e nimeni, iarăşi sunt fericit,

atît de fericit încît nu mai pot scoate niciun cuvînt

să nu cumva să-l mînii pe Dumnezeu,

singur în cerul în care nu e nimic,

şi dacă nu e nimic, atunci poate şi el să se odihnească

după o atît de lungă şedere în mine,

care cînd sunt fericit e ca şi cum toată viaţa mea ar fi fost aşa,

şi el ştie că nu a fost chiar aşa,

dar nu e trist din această cauză,

pentru că pur şi simplu de mult, de tare de mult

n-a mai văzut un om fericit fără niciun motiv,

tac şi eu mîlc

ca un vis prins în desfăşurare în capul unui mort

desfăcut ca un dovleac în faţa porcilor,

nu spun nimic, pentru că dacă Dumnezeu se va înfuria

nu mă va mai lăsa fericit în trupul meu

care după ce se va surpa

va da drumul spre cer unei şuviţe subţiri

care se va adăuga nimicului atît de imens de acolo,

dar pînă atunci

sunt atît de fericit ca şi cum toată viaţa mea de pînă acum

numai aşa a fost,

aşa cum toţi din jurul meu sunt,

fiecare la masa lui fericită de pe care partea cea rea se va surpa

iar cea bună se va face o şuviţă nevăzută

care se va adăuga nimicului atît de imens

spre care toţi cei fericiţi se îndreaptă

fîl-fîl ca de la cîrciumă spre casă…

Cămaşa

Cămaşa nu poate spune o vorbă

despre trupul tău pe care stă lipită,

nici cînd este aruncată în coşul cu rufe,

nici cînd este spălată şi stoarsă,

nici cînd stă întinsă pe sîrmă la uscat,

nici măcar cînd este trasă peste trupul femeii care

vine la tine şi ale cărei picioare nu te pot excita

decît dacă ies de sub poalele ei,

nici cînd o dai jos de pe sînii ei,

niciodată,

aşa cum gura croitorului poate înnoda o mie de poveşti

despre ea,

despre nasturii ei,

despre cheutorile ei,

despre aţa care nu poate fi altceva decît venele

prin care nu circulă sînge,

uscate ca nişte pîrîiaşe pe o cîmpie arsă de secetă,

moartă, stă pe trupul tău viu

din care fugi din cînd în cînd,

aşa cum fug copiii din preajma mamelor

pentru a se pierde în lume în cămăşile care

nu le pot spune nicio vorbă,

placente din care nu se vor naşte niciodată,

în care vor muri,

rufe din care se vor face cordele trase în războaiele

din care curg preşurile pline de vorbele nespuse vreodată

peste care tălpile altor trupuri calcă

aşa cum în biserici peste umerii încovoiaţi ai femeilor

se aşează apăsat palma lui Dumnezeu,

respirarea ei e respirarea ta ascunsă într-un şifonier

cu alte lucruri moarte

pe care le învii cînd le răstigneşti pe crucea din tine.

Viaţa nu este paradisul visat

Viaţa nu este paradisul visat de sub tălpile îngerilor

pe care-i bănuieşti planînd peste umerii tăi,

nici măcar raiul de pe pămînt pe unde oricît ai umbla

nu vei întîlni niciodată vreun înger,

deşi de atîtea ori în urechea ta ai simţit o respiraţie dulce

în preajma căreia ai fi vrut să dormi liniştit,

însă ce nu poţi atinge

nu există,

ce există şi nu poţi atinge nu-ţi aparţine,

nici infernul nu este tot timpul asemănător cu viaţa

de deasupra tălpilor tale

cu care striveşti vietăţi ca de jar

care-ţi intră-n sînge

încît oricît ai vrea să dormi pe aşternuturile lor de mătase

somnul nu poate fi altceva decît un şarpe care şuieră în urechea ta

ca un vînt în gura peşterii,

nici iadul de sub pămînt pe care îl găseşti tolănit

în coşmarurile tale

nu poate fi asemănat cu viaţa pe care nu o trăieşti,

ceea ce nu trăiești

nu-ţi aparţine,

iar ceea ce nu-ţi aparţine există în afara aşteptării tale

din care atunci cînd ieşi

dispari pentru totdeauna,

viaţa este de la primul sfîrc cu lapte atins de buzele tale

pînă la ultimul pahar de care te desparţi trist

ca de singura ta fericire.

Din cînd în cînd

Din cînd în cînd mi-e dor să scriu poezii frumoase,

dar vine cineva şi mă trage de urechi,

aud dintr-odată mii de clopoţei de parcă sănii trase de cai

ar tăia iarna peste care n-am trecut niciodată dîra mea de sînge

scursă din inimă prin degetul pe care mi-l taie cu un fir de păr Dumnezeu,

el ştie că eu pot scrie poezii frumoase

nu din cînd în cînd

ci totdeauna,

dar de fiecare dată cînd vreau să mă strecor pe faţa de masă

mîinile mele găsesc alte mîini acolo

care la rîndul lor au găsit alte mîini

crescute din alte mîini

ale căror mîini se pierd în umerii nevăzuţi ai lui Dumnezeu

care aşteaptă de la mine poezia aceea frumoasă

în care să doarmă şi el liniştit

cum n-am mai făcut-o din clipa în care sîngele meu

scrie în sîngele meu cu sîngele meu al cărui sînge

e chiar ceaţa pe care o şterg de pe palimpseste

pînă la ultimul care dă ochiului

poezia pe care din cînd în cînd mi-e dor să o scriu,

mort, să pot învia din ea.

Nu mai aştept nimic

Eu nu mai aştept nimic,

toate răspunsurile au fost la mine,

întrebările, toate, la ei –

cînd mi s-au pus întrebări,

de-am răspuns, parcă nu acelea au fost răspunsurile aşteptate,

păreau palme de mujic pe obraz de prinţ,

păreau cioburi dintr-un vas antic

pe care niciun arheolog nu le putea aduna într-un puzzle,

în locurile rămase goale puneau cîte o literă

scrisă cu sîngele meu ieşit pe obraz ca o femeie de ţară la poartă

cînd trec nunţile şi înmormîntările spre biserică,

de cînd sîngele meu s-a terminat de scris,

alte întrebări nu s-au mai pus,

deşi mii şi mii de răspunsuri stau ascunse în mine

ca într-un mormînt în care vor găsi nişte oase

adunate într-o lădiţă pe lîngă alte oase ale altor oase

care nu mai pot fi ale mele –

ce să mai aştept în acest han prin care lumea trece prin mine

şi nu mă vede,

ştiu mai bine decît ei că în afara aşteptării nu mai e nimic –

dacă ar fi întrebat,

poate ar fi aflat cele cîteva lucruri esenţiale pe care le-am ascuns în mine

ca pe nişte comori menite să mă ţină în viaţă,

aşa cum face orişice om care ştie că nu poate pune totul pe masă,

inima, sufletul, cuvintele care l-ar dezgoli

ca toamna copacii de frunze în locul cărora

vin ciorile, doliu pus timpului,

dar n-au întrebat nimic,

s-au aşezat lîngă mine, fără să mă vadă acolo,

au băut pahar după pahar,

au mîncat, au vorbit,

de mine nici vorbă să fi fost prin gurile lor harnice

ca nişte meliţe împrăştiind puzderia,

nimic,

nimic vor afla din ceea ce le-ar fi putut schimba,

dacă nu viaţa,

măcar ziua aceea mohorîtă ca o cîrciumă goală…

De cum m-am născut

De cum m-am născut,

o mînă nevăzută a presărat pe umerii mei firimituri de pîine,

pentru îngerii care vor veni şi vor rămîne acolo,

pe pervazurile ferestrelor unei case pustii,

cînd pe umerii mei invadau mii de păsări

în ale căror ciocuri vedeam sfîşiată cămaşa

în care se îmbrăca alt om pe care

nici eu nu-l mai recunoşteam,

furios, al nimănui, singur,

vinovat de toate relele lumii,

cineva deschidea ferestrele să iasă pustiul afară din casă,

om ostenit sub cer ca iarba cosită,

acele firimituri nu s-au terminat,

cu cît erau devorate,

cu atît mai multe se cerneau ca zăpezile pe garduri,

mereu deasupra capului se secera un lan de grîu,

zborul era viu,

om trezit din somn după ce a fost alergat toată noaptea

prin lumea cealaltă,

umbre negre fugeau din mine,

se pierdeau fără urmă,

cîrciumile din drumul meu deveneau biserici,

femeile erau paturi în care dormeam,

nopţile, zori de zi,

duşmanii, prieteni,

străinii, cunoscuţi,

eu deveneam eu cel inexistent

ieşit dintr-o oglindă pe care pînă atunci n-o văzusem,

întors din necunoscut,

la o masă la care nimeni nu risipea nimic,

nici măcar o firimitură care putea fi atît de folositoare

pe cît s-au dovedit a fi cele pe care o mînă nevăzută

mi le-a cernut printre degete pe umerii mei –

cuib pentru îngeri.

Nu mai pot scrie despre ea

Nici eu nu mai pot scrie despre ea, deşi

mîna mea pe hîrtie

mi-a împins sufletul afară prin degetele cu care îi atingeam firele de păr

ca pe nişte fuioare de cînepă puse pe un gard

de după care ochişorii de drac priveau drept în ochii mei

şi spuneau:

ba poţi scrie despre orice,

însă despre ea nu poţi scrie oricum,

asta se poate vedea cu ochiul liber,

numai să nu stai cu ochii lipiţi de sticlă

sau de pielea femeii din vis care are părul de mătase prin care

degetele tale se strecoară pînă unde nu este voie

şi intri,

e întuneric,

e frig,

e groaznic de frig,

nu poţi striga,

nu poţi face nimic mai mult decît să te risipeşti

pînă cînd vin zorii de zi ca nişte copii care sparg geamurile

de după care ieşi,

zburzi prin oraş, prin vitrine, prin cîrciumi,

fără să ştii că nu mai eşti tu,

ci celălalt pe care l-ai crezut îngropat în oglindă

ca în inima ta sănătoasă

inima ta bolnavă,

ca în trupul tău de copil

toate trupurile de mai tîrziu pe care le-ai terfelit cum ţi-a venit la îndemînă

pînă acum cînd îl scoţi pe ultimul din casă

şi-l arunci la groapa de gunoi

în care boschetarii îl caută şi-l plimbă iarăşi prin oraş

nou-nouţ, plin de pete, de resturi menajere,

de zaţ de cafea şi scrum de ţigară,

de vrejuri uscate de flori şi pungi de plastic,

mirosind aşa cum miros oraşele murdare prin care

nu trec niciodată milionarii,

gata să devină ruină ca toate oraşele antice

prin care numai milionarii îşi permit să se plimbe,

ba poţi, vezi că poţi să scrii despre ea

cu mîna încrucişată cu mîna

pe pieptul tău ca o faţă de masă ce nu mai rîde

cu gura nimănui,

la care nu mai stă nimeni,

de la care toţi se ridică şi pleacă,

o scutură pînă cînd nici cea mai mică firimitură din tine

nu mai rămîne în guşa păsărilor care te fură din zbor

ca ţiganul din batista unei babe ultimul bănuţ

păstrat pentru lumînare,

după care arunci batista pe ţambal

şi cerul devine surd.

*******

Bogdan HANU

Proteu în infern

nu încetam a ne spune

ca şi cum o mare îndoială ar fi ros vorbele şi ele trebuiau repetate

iată ce fac nevoile omului fix din unul şi acelaşi om

un altul ce nu-l mai recunoaşte pe cel dinainte

să nu exagerăm totuşi

mare parte a oboselii se trage din obişnuinţa de a exagera

„nu te cheltui într-atît încît să aţipeşti la trecerea străzii”

e fetişul celor cu profesii liberale şi creative:

se simt mereu împresuraţi de forţe de ordine care îi agresează din senin

aşa ceva sugerează un subconştient inundat de dezordine

(sfidare, fii tu aura ei, mă tem pentru siguranţa ruinelor

o ruină nebîntuită e rutină!)

se pare că este nevoie de periodica eliberare

a excesului de secreţii în încercarea de a forţa asocieri şi încrucişări

între entităţi incompatibile

prestigiul lor colosal o spune cel mai bine

prestigiul un arbore aproape genealogic nespus de rămuros înţesat de indicatoare

spre ceea ce ar trebui să fie îngîndurate capete de nori

şi nu-i decît promiscuitatea unei săli de aşteptare

văzută de jos prin tavanul transparent însîngerat

la fel şi visele au luat deja chipul unor pelerinaje brutale

presărate cu lestul incontrolabil al obscenităţilor

ay ay maeştri în călduri liberale profesii

chemaţi şi nechemaţi veniţi pre nume să le semene

erotomanul civilizator – limba ca o cravată atîrnînd în lungul anteriului descusut

cum străluceşte ea la atingerea plexului solar

cum amorţeşte mistuit în gotic extaz

instalatorul ocular – gesturi afînate reverenţe lichide

specie de scamator vicios de condotier infrangibil

cu susurul fricii în oase

şi aceleaşi priviri înmănunchind fascicole de gheaţă

spune „vremea topirii e la cîteva dioptrii”

biet cerc de creştere e orizontul vom sări peste el

laptopitecul însuşi – un alt fel de primat al esteticului

poate şi trăgătorul de elită cu ochiul de sticlă ţinut peste noapte într-o casetă

cine ştie

protestul lor un dialect polifonic vai cît de asemănător

unui candelabru spectral şi distant luminînd departe

prin arhivele secrete pe lîngă care nebăgaţi în seamă

conchistadori milogi flanează în derivă printre terminale

şi trec cu hainele brumate de îndoieli avare

nici vorbă de temperaturi scăzute peste tot doar amprente de cauze pierdute

cum traversează de la carne către oase

fosforescente constelaţii seminale dureroase

…dar să n-o mai lungim

un cec în alb, respectul nostru – experienţa lor, simpatică cerneală

undeva noi care ne-am adăpat la graalul singurătăţii

ne-am despletit prin deltele ei

şi ne-am lăsat năpădiţi de buruienişul ei

tăiem acum cîtă frunză şi iarbă la cîini

obligîndu-î parcă să-şi mărturisească o iluzorie vocaţie vegană

adăpostind la repezeală boli

ajunşi full-time umile nemişcate cochilii de melc pentru boli ruşinoase

zăvorîte fie-le numele!

adulmecînd din cochilii trena prestigiului colosal

umbra sa acoperind scene publice şi dimineţi

dispărute la oră fixă

alt fel de amintiri pergamente ilizibile trupurile

scuturate de o mare discontinuitate o împletitură de crevase

nervurile unui regn care se trezeşte

şi unii şi alţii acelaşi nisip vînturat dintr-o parte într-alta a clepsidrei

şi unii şi alţii cu nimic mai prejos decît

un Proteu neatins de rutină în infernul schelăriei sale

de rugină plină silabisind

urcînd şi coborînd într-o gramatică divină

am avut-o şi eu atunci

privegheat de cuvinte lipit de cerul gurii

ca îngenuncheat într-un uter anonim

viziunea resemnării plutind precum Ofelia printre peşti morţi

pe ape

o, burţile lor răsucite spre soare

o, ce de răspunsuri sclipitoare

(18 septembrie 2016)

Întreabă oasele

înfăşurat în nesfîrşit halatul de salahor al singurătăţii

ieşit din împrejmuiri din tranşee ca să se vindece

dezertor al fostelor pieţe de desfacere

astăzi doar curator al ruinelor al muzeelor de istorie

în stare şi mărime naturală

noua cetăţenie a marilor uzine puse cu botul pe labe

ieşit pe străzi a dat de lucru nostalgiei pînă la os

şi foarte puţin minţii

mereu în altă parte cu timpul stînd prost

recunoscînd alte semne decît cele de circulaţie

cu toată autoritatea lor ţeapănă

de prisos

înmărmurite la vederea semafoarelor nimeni altele decît oasele

doar oasele vor rămîne

i-ar lua mult să le ajungă din urmă

oprit în dreptul vechilor blocuri

studiază ca un numismat în asfinţit

dar cu privire de geniu cîntărind o mină ce trebuie dezamorsată

lumina adunată în curţi lunatice sporind în inele de creştere

odată cu orele alăturate ca ochiurile într-o plasă de sîrmă

ţintă piept doborîtă de vînt

zîmbetul consternat al celui căruia nu-i vine a crede

c-a înţeles prea devreme

cum ochii lui vor lucra mereu igliţe robace la horbota uitării

rozasă în asfinţit

zîmbetul îşi face loc printre firele ei

dar ce zăngănit de lanţuri clinchet de oase acolo dedesubt?

captivitate în rafale a speciilor monitorizate prin rezervaţii

un altfel de viitor întrezărit prin gurile emergency exit

le vom ţine deschise

vom amîna o vreme otrăvurile prescrise

pentru ca memoria să se cureţe

de ce nu şi inimile săculeţele trebuie periodic scuturate

după atîtea bătăi

din cînd în cînd trebuie

văruite odăile golite vintrele suspendate grădinile

anulate alagerile

somnul ADN-ului naşte DNA

otrăvurile o ştiu cel mai bine

sub tălpi lumea se va aşterne neobosit nici dură nici aspră

supărător de înaltă uneori poate

pe unde s-au îngropat amintiri în exces

precum aici aşa şi pe dincolo

desigur e liniştea, bastonul alb povestind mai departe

gradul zero al traducerii, o vedenie în fond

deschide ochii cum ar apăsa buricele degetelor cetluind buzele

singur limbaj ţinîndu-se pe picioarele unui singur nume

o erezie axiomatică, o vedenie cu faţă umană fără trăsături

o vedenie totuşi

s-o urmăreşti pînă-n inima ei

dacă prinzi erupţia albului scăpăratul iernii într-o mină de cărbune

ai ajuns, nu şi bine ai venit!

se abandonează fundamentele se migrează spre mansarde

surpriză sau aproape că nu mai contează, hic sunt soricis

apoi se coboară din nou spre rădăcini spre poale

apuse genuri, pastorale

întreabă oasele

au luat calea măreţiei s-au scufundat

întreabă cîinii care trec cum un orb şi-ar mîna amprentele migratoare

peste un puzzle de creştete iluminate public

cum norii în destrămare

întreabă cîinii denunţaţi ca fiind lupi

norii denunţaţi a fi amprentele degetelor de orbi

sau aburul respiraţiei lupilor

chipurile de lupi stelari din spatele norilor

încolţeşte în ochi umbra prelungă ivită dintr-o ereditate neclară

întrezărită prin piele o alunecare a cărnii prin carne hăt dincolo de carne departe

e vis pe moarte

răsucire a bancului de plancton în apropierea cetaceului

în idiomul său vieţuieşte şi se pierde omul

idiomul va fi fiind omul

aceeaşi torpoarea interstiţiilor

aşezare resemnată matricea poveştii ca-n raclă strigoiul

totemic întunericul jur-împrejmuind face lunii plinul

peste aceleaşi triburi de clasici utilizatori în viaţă

şi avangardişti trecuţi la drepţi, în faţă

acelaşi trup, o catedrală cît un fluture privit de sus

ţintuit în aripi-vitralii

o catedrală, totuşi, unde acizii, graşii, din cap pîn’ la picioare

singuri, par a-i fi rămas enoriaşii

cîndva pe cînd elice de oase de la pămînt s-o ridica

nici măcar el n-ar zice altceva

decît ceea ce şi marele nostru contemporan, Soarele

(uşoară fie-i contemporaneitatea)

ca un papagal sastisit pălit de albeaţă

repetă zid după zid de dimineaţă

acel ceva, un imperativ, în fond,

mult timp luat drept diagnostic:

NIMIC NOU SUB MINE!

(18 septembrie 2016)

Masivă şi rece

oboseala ajută la urcat, uneltele se ţin mereu în pod

lacunele şi rugina, mîntuirea şi calea

scurtează drumurile le toarnă în forma precisă a uitării

altfel din buzunarele somnului ar răzbate doar zornăitul de schelete

singura zestre

vise putrezite de mult

la început e luată drept o rudă îndepărtată a memoriei,

la sfîrşit e oglinda ei în care vezi cum te apropii

atît de obosit încît orice oprire devine cu necesitate fatală

te lepezi de oboseală, te lepezi de memorie

o memorie rămuroasă, despletită-n ecouri, o deltă atîrnată de ziduri

viitura detaliilor

cusută sau sudată cu ţigări

şiruri de punţi înlănţuite în lung de zile

o oboseală masivă şi rece, parol domnule,

cu ceva de mausoleu, de previziune a morţii

cum despică ea creştetul unei după amiezi toride

şi lîncezeala verticală a pereţilor, domnule,

uite, rămăşag pun pe gura matale, căscată cu tot cu rămăşiţele dintre dinţi

cum mă vezi, pribeag cu mîinile la spate, cu inima pierdută în balans

vocea lăsînd dîre de melc în aerul de pîslă

cu abia reînnoita rezidenţă în arhitectura agoniei

palid ca limba lunii, cu aerul ei de explorator stupefiat,

scociorînd prin mansarde fanate ca-n măsele stricate

şi-n mers cu ceva din melancolia turnurilor izbite de ape

(18 septembrie 2016)

Eternet

visez mult mai departe de cinismul de gringo cu trecut de barbar

al lu’ Coande

chiar aşa, cu majusculă, precum numele Domnului,

deşi, literatura, ca şi viaţa, se trece subunitar, prin subsoluri,

din volbura stricăciunilor, coroană de rămăşiţe,

visez la o literatură scrisă de cîini, de maidanezi,

o literatură în carne şi oase,

obligatorie în bibliografia hingherilor,

o literatură care să lepede, la sfîrşit,

în biografia lor ca-ntr-o baltă de sînge, nişte analfabeţi ai sîngelui

(INML va fi recunoscător)

sînt o singurătate obscură şi, ca orice singurătate obscură, mă clatin,

caut, împleticindu-mă, cîini, parapeţi liziere constelaţii de cîini,

să mă scoată dincolo

strada e însă pepinieră de hingheri

îi caut şi cîinii ţipenie, hingherii ciorchine

aşa o stradă mai tîrziu, aşa cîteva străzi mai tîrziu,

aşa împărăţii după împărăţii, pînă în zariştea ultimei,

vertebre risipite în clarul unei morţi tîrzii, pentru care s-a insistat în cor

nicio voce în schimbare,

doar o moarte lăsată ca o carte, pe-o parte, dechisă de vînt

şi printre rînduri, o altă sintaxă, umbre de nori ca urme de cîini

umbre în trombă, scrîşnind pe pietrişul aleilor simandicoase

visez la o reţea eterică,

o literatură care să facă din fiecare oraş o pagină de eternet,

i-aş putea fi, devotat ca un cerber, servilul server

visez la o lume mai mică, abia pîlpîind, o constelaţie

pentru care astrologii exploratorii vor trebui să se nască din nou

(18 septembrie 2016)

Convalescent, cu faţa umană la perete

convalescent vorbind prin somn

pentru ca măcar unul să rămînă treaz

ţinîndu-mă încă de partea asta departe de faptele apropiate

născute nu făcute încă

convalescent cum soarele în coborîşul său de arpentor celest

de Michelangelo autist mişcîndu-se pe boltă

prin site şi cheaguri încîlcite să-şi cearnă în falsete epopeea destrămării

în tăcută neodihnă

însăilez şi eu cronica gigantică a urcării cîinilor la cer

de lîngă noi pe căi atît de depărtate nouă o geografie fără stăpîni şi saţiu