Marius JUCAN

Alexandru Vlad sau memoria unui om liber

 

1

L-am întâlnit pentru prima oară pe Alexandru Vlad, într-o zi de toamnă, la liceul „Ady-Şincai” din Cluj. Un elev firav, de statură mijlocie, desena pe tabla dublă a clasei. Mi s-a părut ciudat că desena la fel de repede şi de sigur, cu ambele mâini. M-am apropiat, l-am întrebat dacă era cumva stângaci. Mi-a răspuns cu un zâmbet candid, nu vedeam cât de repede desena şi cu dreapta, era vreo diferenţă între cele două mâini? Tabla, proaspăt ștearsă la începutul pauzei, se uscase, creta se desfolia fără zgomot, se topea în liniile albe, înaintând pe cadranul negru şi gol, pe care timpul aştepta răbdător sfârşitul pauzei dintre ore. Elevul desena cai sălbatici, un cowboy cu mâna dusă la pălărie, un salut de adio ori mai degrabă de bun venit, o provocare trimisă deșertului din zare, unui tren venind din stânga, ori diligenței care se apropia din dreapta, în nori albi de praf, praf de cretă, din care s-a desprins apoi Cazinoul din parcul central al oraşului, chipul unei fete visătoare cu plete răsfirate, stând sub un tei, din şirul lung care străjuia vechea clădire a liceului, numită de elevi „Bastilia”, apoi contraforturile bisericii reformate din vecinătatea liceului, de unde, intermitent, răsună şi azi acorduri de orgă, o muzică pe care o aud venind din acea zi autumnală al lui 1965, ziua în care Alexandru Vlad desena cai sălbatici, pistolari ai Vestului, Cazinoul din parc, o fată frumoasă aşteptând pe strada cu tei de lângă „Bastilia”, imagini ce trec iar şi reapar prin faţa mea, determinându-mă să simt aceeaşi nedumerire curioasă, incitată, așteptând firesc o urmare, recompensa și pe deasupra ceva, ce nu mai întâlnisem atunci la alți colegi, și acest sentiment e încă intact, deşi, acum, nu e decât desenul amintirii încastrate în marginile întunecate ale unei table dintr-o sală de clasă, privită prin tunelul minuscul forat de vârful unei bucăţi de cretă fugind spre locul unde a început primul desen, atunci.

Când nu a mai rămas un colţişor liber pe tablă, desenatorul s-a oprit să-și admire producția. Și-a ridicat ochii cu gravitate, privind ceea ce ieșise din acel antract ludic. Nimic de adăugat, nimic de retușat. S-a întors spre șirul de bănci, ștergându-și fără grabă praful de cretă de pe mâini și uniformă. S-a aşezat în bancă, plecându-şi privirea, modest, o, desigur, nu era, știa prea bine că nimeni nu l-ar fi putut întrece, dar își păstra triumful la limita unei indiferențe jucăușe. După ce buretele și dâra de apă au înghițit desenele, a scos o carte din bancă, atent, manevrând-o ca pe manșa unui aparat de zbor care lua altitudine ori ateriza, în funcție de mișcările celui de la catedră. Erau puțini profesori care se plimbau printre rânduri. Şi mai puţini cei care străbăteau clasa de la un capăt la altul. Elevul din ultimul rând de bănci citea absorbit, ridicându-şi din când în când privirile spre catedră, absent. În pauza următoare, am intrat în vorbă, nu mai știu cum. Am aflat că și el citise E. A. Poe și nuvelele lui Mircea Eliade. Apoi, am vorbit despre poezia lui Blaga, romanele lui Camil Petrescu, nuvelele lui Slavici. Se auzea ceva despre un scriitor austriac, Franz Kafka, ce știam despre el? Dar despre un rus, Esenin? Citisem toate romanele lui Rebreanu? Avea mereu pregătită o replică, te răsfăţa cu paradoxuri din G. B. Shaw şi Oscar Wilde. Limpezea în frazele lui asertive tot ceea ce găsea că trebuia spus altfel, adăugând mereu câte ceva de la el, fapt de loc supărător, fiindcă tot ceea ce spunea avea expresia prospeţimii. Merita cu siguranţă să-l asculți.

    2

M-am întâlnit cu Alexandru Vlad de foarte multe ori în intervalul unei prietenii de durată. Mereu, cu senzația că timpul petrecut împreună era insuficient pentru ceea ce aveam să ne spunem. Dacă mă gândesc la toate întâlnirile, nu-mi amintesc una care să fi fost mai puţin importantă decât alta. Seara festivă de după bacalaureat, când după dans, confeti şi surprize, Sandu a declamat, cocoţat pe o masă, epigrame dedicate colegilor şi profesorilor. O goană după un fazan, care s-a ridicat din ierburi, greoi, în amurgul unei zile de vară, din marginea satului Mihăiești. Veneam din pădure, cu Sandu şi Radu Niciporuc, mâncaserăm ciuperci culese de Sandu, puse pe jar moale, mocnit, băuserăm ţuică, și am încercat în zadar să prindem pasărea din zborul căreia nu s-a desprins nici o pană. Seara de sfârșit de decembrie, când ani la rând m-am întâlnit cu el şi cu Ion Maxim Danciu, acasă la Virgil Stanciu. O zi din viaţa taberei literare de la Gâlma, când după un lung recital al elevilor participanți, turmentat de lirismul colectiv, Sandu s-a dus glonţ să facă baie într-un iaz cu apă rece. A stat ascuns acolo, multă vreme, gol puşcă, hainele fiindu-i ascunse după un trunchi de copac de o viitoare poetă şi actriţă bucureşteană. Le-a recuperat doar după ce admiratoarea s-a îndurat să plece, plictisindu-se să-i privească doar capul cu păr foarte cârlionţat. Zilele sumbre din august 1981, când am citit Arhipelagul Gulag și 1984, împrumutate de la el. Conversaţii despre Jünger, Malaparte, Pasternak, Petru Dumitriu, I.D.Sârbu. Atelierul de reparat stilouri al domnului Maniu (tatăl pictorului Nicolae Maniu), ornat cu lucrări ale fiului, locul unde am pescuit, în primul an de studenţie, Biographia Literaria a lui Coleridge, provocând invidia lui Sandu şi dând start unei  lungi întreceri în vânătoarea de cărți. Albume de artă, ocazie pentru a discuta la nesfârșit despre romantismul britanic, „inventarea” naturii în ficțiunea europeană, victorianism, prerafaelitism, modernism și apoi, plecând de la tahitienele lui Gauguin, despre unul dintre romancierii lui favoriţi, Joseph Conrad. Încrucișări stradale, plimbări lungi, staționări prin librării, taifasuri prin cafenele și cârciumi. Toate aceste secvenţe, şi multe altele, se deschid, timpul curge hemoragic din ultima amintire spre prima, cea în care elevul Vlad desenează pe tabla neagră, şi nu mai e nici un obstacol să oprească desenele să nu alunece definitiv în craterul produs de cel dispărut. Absența unui prieten durează, constat în tăcerea lui magnetică. Cum voi scrie despre ea?

3

Citindu-i poeziile scrise în acel an, anul întâlnirii din clasa a noua de liceu, și apoi altele, scrise pe perioada liceului, m-am întâlnit cu un alt Alexandru Vlad. Poemele trădau un talent. Credea cu sinceritate că va fi poet! Avea toate atuurile, mai presus de orice, temperamentul, firea, capriciile, imaginaţia. În filigranul versurilor adolescentine, salvate de clișeele vârstei de economia sugestivă a cuvântului, era însă altceva, ceva opus elocinţei poetice, ceva ce nu se grăbea să înceapă, nici Vlad nu știa de ce. Mai târziu, dar nu prea târziu, după terminarea liceului, stând pe o bancă, sub castani, în parcul Teatrului Național, unde ne dăduserăm întâlnire într-o zi, a scos dintr-o mapă niște foi dactilografiate. Credeam că erau poezii, dar, surpriză, mi-a citit o proză scurtă. Era vorba despre un personaj care învăţa o limbă străină, engleza, fapt pentru care repeta în această limbă numele obiectelor din încăperea în care locuia, respectând indicațiile unui manual ce asigurase succesul multora în însuşirea englezei. Deși personajul memora noile cuvinte și expresii în limba străină, obiectele continuau să subziste în mintea personajului în limba română. O ușoară dezorientare își făcuse simțit efectul, întârziind efortul de învățare, ca și cum personajul ar fi întâmpinat o rezistență crescândă din partea limbii native. Eroul lui Vlad începuse să locuiască într-o existență dublă, cea reală şi cea virtuală, cea din urmă coagulându-se încet, dar sigur, din cuvintele străine. Pe măsură ce învățarea englezei progresa, proiectând o altă existență, viața din limba română contraataca, cerându-și înapoi teritoriul pierdut. Mi-a plăcut motivul folosit de Vlad, cum îi spuneam pe atunci, numele de familie fiind deseori folosit nu doar de mine, ci și de colegi și prieteni, ca prenume. Mi-a rămas în minte contradicţia dintre posibilitățile de percepție ale realității și realitatea însăși, granița dintre cele două planuri, posibila lor întrepătrundere. Putea personajul alege un plan al cunoașterii, fără să-l piardă pe celălalt? Prozatorul din parc intuise cum se construiește un eu ficţional, eram sigur, chiar dacă proza nu avea încă un final. Era semnalul unui început. Alt început decât cel al unei plachete de versuri pe care o scosesem împreună cu el şi cu alţi doi colegi, la terminarea liceului. Vorbeam adesea despre începuturile literare ale scriitorilor, ale celor profesionişti mai cu seamă, despre secretele lor, despre construcţia personajelor care veneau din realitate, desigur, dar care nu sfârșeau prin a fi aidoma ei. Invenția marilor scriitori nu era doar artă, ci și deplină libertate. Apăruse însă o problemă, de care ne dăduserăm seama încă de pe băncile liceului. Scriitorii profesioniști de la noi nu erau decât cei angajaţi, într-un fel ori altul, la stat. Cum să fii scriitor şi în acelaşi timp un om liber? Nu era suficient talentul, semn clar al libertăţii de a scrie? Una din definițiile literaturii pe care am descoperit-o târziu, mult mai târziu decât acea întâlnire în parc, literatura ca și „condiţie (cerință) prealabilă a vieţii” (Kenneth Burke), ar putea indica febrilitatea unei discuții juvenile, rămase pe veci neîncheiate. Nu cunoșteam atunci definiția lui Burke, cum nu știu acum dacă Alexandru Vlad a găsit vreodată un sfârșit acelei povestiri. Presupunând că aș fi știut această definiție a literaturii, aș fi avut termenii adecvați pentru a o împărtăși lui Vlad? Iar dacă Vlad ar fi avut un sfârşit pentru povestire, mi-ar mai fi citit-o, ori mi-ar fi dat doar revista în care ar fi apărut proza? Puteai fi scriitor profesionist, fără să fii în slujba statului? Ce se va întâmpla în cele din urmă cu personajul lui Vlad?

Lucrurile s-au limpezit mai repede decât aş fi crezut. Vlad a știut să aleagă de timpuriu scrisul ca viață, mai înainte de a-şi fi ales o profesie. Foamea de viață pe care Rene Char o sugerează în versul „tu es pressé d’écrire comme si tu étais en retard sur la vie”, mi se pare acum mai potrivită decât definiţia lui Burke. Pe atunci, nu auzisem de Burke ori Char. Ne-am ridicat de pe bancă, am mers împreună spre piaţa Mihai Viteazu, de unde Vlad a luat un autobuz spre satul Chinteni, şi înainte de a ne despărţi, mi-a spus să-l vizitez acolo, în sat, ori să ne revedem în oraş, la cafeneaua „Opera”, unde îşi stabilise cartierul general. I-am spus că îl voi căuta la Chinteni unde locuia şi lucra ca director de şcoală generală. Eram curios să descopăr camera în care trăia personajul prozei citite în parc. As you like it, mi-a spus el, surâzând, intrând în autobuz cu mapa sub braţ.

4

Proza lui Alexandru Vlad e ancorată într-un mimesis dublu, cel al propriei existenţe şi al alterității umane, posibile și plauzibile. Recunoașterea realității se deschide și în același timp se izolează în manșonul defensiv al interiorității autorului, văzută într-o metamorfoză infinitezimală, ambiguă, sub presiunea exteriorului. Cât de etanşă ori apăsătoare a fost această presiune exterioară, biografică, socială, politică, rămâne o temă pentru critici şi istorici literari. Pentru mine, proza lui Alexandru Vlad este percepția realistă, de-dramatizată a existenței periclitate de pierderea autenticității faptului de a exista. O acceptare a aleatoriului vieții, o analiză a inocenților culpabili de a-și trăi viața așa cum aceasta i-a surprins. Alexandru Vlad nu a avut apetență pentru tragic, nici pentru picaresc. Forța lui epică constă în fraza șlefuită până la virtuozitate. Notația e fulgurantă, construcțiile epifanice însoțesc epicul, producând momente de „stop” liftat, ca în tehnica tenisului de câmp, când lovitura trimite mingea în unghiul în care te aştepţi cel mai puţin. Predispoziţia autorului de a vizualiza estetic, uneori estetizant, fiecare element al unui peisaj natural ori urban, trimite, prin elaborarea fină şi minuțioasă, spre un miez inefabil, irepetabil al existenţei. Ambiguitatea frumosului rezidă în depășirea realismului tale-quale, dar fără ca experimentul scriitorului să fie unul al de-familiarizării. Alexandru Vlad creează distanța estetică faţă de evenimentul brut. În această „îndepărtare” voită nu găsim doar omnisciența auctorială, ci și locul reflecției, umorului, al aluziei autorefențiale. Distanța față de eveniment, reducerea ori amplificarea acesteia, este pentru Alexandru Vlad un subiect în sine. E ceva din lecția marilor romancieri ai secolului al nouăsprezecelea despre frumuseţea ficțiunii, a încrederii în arta ei, un mesaj transpus în conștiința modernistă a fracturii, a ambiguității lumii dimprejur, a imposibilităţii individului de a-şi construi un destin.

Privind înapoi, spre anii 1970, când Alexandru Vlad a început să publice proză, mă întreb cum ar fi evoluat scrisul lui, dacă România ar fi fost altfel? Nu știu dacă libertatea a fost pentru Vlad un dar natural, o povară, un obiectiv cucerit cu dificultate. Mi-am dat seama însă, îi măsura atent cuprinsul și hotarele, ca un arpentor care trebuia să dea socoteală pentru ceea ce primise. Nu s-a temut să fie un marginal social. A refuzat cu tenacitate orice balast dobândit de pe urma unui „loc de muncă” sigur. Totdeauna cu sentimentul că libertatea proprie nu putea fi recompensată, gratificată, eventual despăgubită de nimic altceva decât de certitudinea că marginea în care el trăia se va continua cu o alta, iar aceasta se va extinde la rândul ei în următoarea, și că în faldurile viitoarelor margini, viața lui întru literatură va rămâne liberă. Tenacitatea de a merge doar pe partea lui nu l-a împiedecat pe Alexandru Vlad să observe itinerariile şi traiectoriile altora, diferite ori chiar opuse drumului său. Nu interpreta malițios ori vindicativ, le marca doar cu un semn de întrebare ori exclamare interioară. Și-a dorit libertatea nu pentru a face doar literatură, ci pentru a trăi cum credea că îi era potrivit. Argument suficient pentru a fi un scriitor crescut în și pe seama lui.

Mi-a relatat cândva o discuție cu un redactor al „Tribunei” din anii 80, care îi reproșa faptul că în povestirile semnate Alexandru Vlad, evenimentul avea o rezonanță socială extrem de diminuată. Unde era responsabilitatea pentru timpul în care trăia? l-a întrebat redactorul. „O operație de apendicită este cel mai grav eveniment al generației mele” i-a răspuns, fudul, Vlad. Avea dreptate tânărul prozator. Evenimentele majore, precum și destinele exemplare migraseră, încă de atunci, în politică! Piscuri de reușită, talente vizionare perfect adaptate atmosferei de seră ideologică, unde se cultiva cu elan puterea și mătasea ei, pe ranguri şi în eşaloane. Îmi amintesc în acest context de o dispută animată în privința opţiunilor electorale de la începutul anilor 1990. El votase cu domnul Rațiu, eu cu domnul Câmpeanu. Cearta s-a încins, pornind de la doctrina liberalilor și a țărăniștilor, explodând în miezul analizei democrației noastre, a reformei anunţate cu emfază de foștii nomenclaturiști. Cum poți deveni democrat fără o doctrină? Cum poți părăsi o doctrină peste noapte, pentru a te ataşa de alta? Ce-am mai râs, după ce ne-am certat! O vreme, i-am dat dreptate lui Sandu, apoi, el mie, mai ales atunci când la cârma partidului domnilor Rațiu și Coposu s-a înființat un fost lector de marxism, pe atunci rector, ministru și apoi în cuprinsul vast al tenacei sale cariere administrative, din nou ministru, în fine, apoteotic, director al Institutului Cultural Român. După alți câţiva ani nu am mai vorbit decât în treacăt de doctrinele noastre politice, am râs tot mai rar, iar de la o vreme nu am mai râs de loc. Râsetul ar fi trebuit şi el reformat, dacă nu fusese între timp.

5

Mi-am revăzut, înainte de a începe să scriu articolul de față, notiţele despre volumul Măsline aproape gratis, la prezentarea căruia am vorbit alături de Ion Mureșan, Victor Cubleșan, Vasile G. Dâncu. Am recitit câteva proze scurte, emblematica „Cenușă în buzunare”, am revăzut câteva nuvele, fragmentele din „Aripa grifonului”, apoi alte pagini, din „Drumul spre Polul Sud”, din Ploile amare. Citeam la întâmplare, mi-am data seama, deşi aveam un ţel precis, un articol despre Alexandru Vlad. Nu găseam titlul. Am rătăcit pe paginile lui, cu gândul la titlu, am ales dialoguri, descrieri de natură, începuturi, sfârşituri, apoi iar, alte pagini. Nu reușeam să încep să scriu. Din cauză că nu aveam un titlu. Am recitit „Sticla de lampă” și mi-am amintit de satul de pe Someș al bunicii mele materne, de faptul că vechea casă nu mai există, nici drumul șerpuitor printre prunii din livadă, că nu a mai rămas nimic, decât umbra lămpii căzând pe faţa de masă din casa fantomatică, că masa e pusă, ferestrele şi uşa sunt deschise, iar lampa tronează maiestuoasă în mijlocul absenței din casa alcătuită acum din cuvinte. Am pus volumele lui Vlad de o parte. M-am gândit la calitatea distinctivă a prozei lui, libertatea de a scrie. Am găsit, mi-am zis, titlul. Alexandru Vlad: memoria unui om liber. După o clipă, am realizat, titlul suna romantic, sentențios, excesiv. M-am gândit la întâlnirea din august 2014,  de la restaurantul „Boema”, unde mi-a povestit râzând, părând foarte liber, despre bolile lui, despre medici, tratamente, medicamente. Ne-am revăzut la o altă masă, la mine, acasă, înainte de Crăciunul lui 2014. Am băut amândoi câteva pahare de vin, și l-am întrebat prevenitor dacă dorea să mai deschid o sticlă. „Marius, am trăit toată viața ca un om sănătos!”, mi-a spus, acceptând, deși era departe de a mai fi sănătos. Ştia și el, știam și eu, cine mai e oare complet sănătos după ce mijlocul vieții s-a dus ca dopul din gura următoarei sticle cu vin. Terminase un roman, un roman cu „anexe”, mi-a spus. Am fost sigur că publicând romanul își va spori rezerva de libertate, iar aceasta se va adăuga firesc lungimii vieţii. Am crezut cu tărie că fragilitatea lui va dura. În vulnerabilitate se ascunde o mare doză de rezistenţă, o elasticitate ce se dublează sub loviturile sorţii, cu totul altfel decât la cei ce se socotesc din capul locului puternici. M-am înșelat. Fusese un om foarte puternic.

6

Lui Alexandru Vlad i se potrivește doar întrucâtva ceea ce spunea Hemingway despre prozatorul ideal: cineva care ştie „să povestească bine”. Dincolo de minimalismul lui Hemingway, sunt multe de spus despre diferențele specifice ale ficțiunii celui despre care scriu. Alexandru Vlad este un prozator realist, fără dubiu, dar într-o semnificație a termenului care nu este una „tare”. Faţă de expresia „totalităţii” cu care Georg Lukács a definit acum un secol romanul ca ficțiunea supremă, ne găsim în alte circumstanţe, cauzate de decanonizarea realismului. Autorul Teoriei romanului identificase în ironie sursa dispariţiei realismului clasic. Una din aceste circumstanțe constă în faptul că povestirea, short-story-ul, nuvela au cucerit avanscena atenției și admirației publice. Mirajul, semnificația și subtilitatea narațiunii (relativ) scurte de la Decameron la Franz Kafka ori Julio Cortazár a recreat fundamentele ficțiunii. „Ironia este cea mai mare libertate într-o lume fără Dumnezeu”, scria Lukács. Ficțiunea nu a mai fost conținută de expresia unitară şi organică a unui „tot”, verosimilitudinea a devenit opţională, elemente ironice, lirice, ludice au testat de atunci, mereu, limitele mimesis-ului, după exemplul lui James Joyce. Alexandru Vlad a ştiut să-şi găsească culoarul între ficțiunea realismului modernist și ficțiunea postmodernă, evitând un experimentalism per se. A renunțat la inventarul realist al completitudinii balzaciene pentru selectivitatea omniscientă, sesizând „datul” problemei după propria natură de scriitor, cum afirma Henry James, referindu-se la libertatea „dată” fiecărui scriitor (implicit, fiecărui personaj) de a-şi organiza punctul de vedere. Îl menționez pe Henry James pentru metafora „virusului” (ori a germenului, „the germ”), microbul ficțiunii posibile ce „se vrea” scrisă, dar nu se lasă pe pagină, prea curând, plutind în pânza freatică a realităţii din jur, în gesturi mărunte, conversații, incidente aparent dramatice. E infra- ori supra-realitate ce își așteaptă scriitorul. Alexandru Vlad a exploatat cu tenacitate şi rafinament aceste zone obscure, pline de „germeni” din care au apărut personaje problematice, suferind de inadaptare (nu doar din cea socială), înaintând spre înfrângeri nespectaculoase, lipsite de aură eroică. Privite din unghiul unui „ce se întâmplă” și a unui „ce se vede că se întâmplă”, short-story-ul și nuvela exprimă excelența scrisului lui Alexandru Vlad. Desenul narativ al evenimentului epic coexistă cu reflecţia morală, inflexiunea lirică, (auto)ironia, cât şi cu ecartul voit de la un posibil model eroic. Imperfecțiunea, versatilitatea, friabilitatea existenței sunt teme predilecte pentru un scriitor care recurge adesea la ceea ce americanii numesc o ficţiune în  „low key”. Puțini prozatori scriu cu atâta forță, acuratețe și exactitate dureroasă despre existențe aproape anonime, paradoxal interesante în penumbra anonimatului lor.

În „extinderea domeniului luptei”, pentru a cita un titlu faimos, Alexandru Vlad a reluat tentativa de a da un roman pe măsura maturității lui recunoscute. Survolase deja teritoriul romanesc în Frigul verii (1985), însă doar după 1990, cu Curcubeul dublu și Ploile amare, prozatorul a câștigat anvergura romanescă şi complexitatea narativă necesare genului. Totuși, și aici, ca și în Frigul verii, tehnica nuvelistului de excepția talonează arta romancierului. Umbra nuvelistului nu e ostilă romancierului, au dovedit-o cu prisosință Tolstoi, Melville, Faulkner, Kundera, Bolaño. E mai degrabă o mediere tacită între cele două genuri, ca în cazul lui John Updike, un scriitor pe care Vlad l-a studiat atent, fără pic de „nelinişte a influenţei”, dimpotrivă, cu mândria că îl alesese drept model, că americanul se afla înaintea lui, dar la o distanţă tot mai mică, doar la câţiva paşi în față, cum mi-a spus o dată Vlad. „Am scris proze scurte chiar mai bune decât el!”, a exclamat, provocator şi în acelaşi timp sigur că ar putea demonstra afirmaţia pe text. Ca în romanele lui John Updike, mai cu seamă în proza lui scurtă, să ne reamintim celebra „Pene de porumbel” (aluzie posibilă la victoriana Aripile porumbiței), scrisul „frumos” deține cifrul cunoașterii, al unui itinerar inițiatic, al stărilor duale de plenitudine și gol existențial, a relevanței ficţiunii înseși. Scriitorul, pentru Alexandru Vlad, a fost mai puţin un martor al timpului său, cum se tot repetă, ci martor al scrisului său, al maeştrilor care l-au format şi care la rândul lor au avut alţi maeştri, maeştrii tăcuţi, care îşi transmit în tăcere arta, tăcerea adevăraţilor profesionişti, despre care începuserăm să vorbim în ziua aceea, sub castanii din parcul clujean.

7

Dintre multele ocupaţii pe care le-a avut Alexandru Vlad (termenul de ocupație este cel mai potrivit pentru truda cu care și-a câștigat pâinea, ocupație așadar, nu meserie, nici profesie, nici măcar preocupare, ci timp vândut vremelnic unor șefi), ocupația de anticar a fost singura adecvată identității lui. Iar aceasta, cu prestigiul cultural al Clujului de atunci, cel de dinaintea asediului definitiv al buldozerelor și al harnicilor pălmaşi ai epocii de aur. L-am întâlnit pe Alexandru Vlad în câteva din locurile unde a fost slujbaș la stat. La şcoala generală din comuna Chinteni de lângă Cluj, la galeria UAP din Cluj, la Întreprinderea Judeţeană de Transport Local, unde, în faţa maşinii de scris cu car mare, Vlad și-a câştigat meritul de a dactilografia cu cea mai mare viteză toate „lucrările”, a se citi, situaţiile, dările de seamă, tabelele contabile. Dactilografia atât de repede, încât uneori îi rămânea răgazul de a scrie un text propriu care prindea contur în biroul trepidând de un du-te vino permanent. În fiecare din acele locuri de muncă temporare despre care știu, precum şi în altele, despre care am aflat mai târziu, Alexandru Vlad s-a adaptat parțial, lăsând impresia că slujba era convenabilă, deşi mă îndoiesc că era aşa, însă era „așa”, ca și condițiile unui armistițiu temporar cu statul. Proaspătul angajat plănuia mereu o evadare din situaţia în care căzuse prizonier. Contradicţia dintre slujbă şi scris dădea naştere unui amestec exploziv de revoltă şi supunere de care râdea uneori cu nepăsare, alteori cu umor negru. Cu siguranță, nici una din ocupații nu fusese mai nobilă, decât, probabil, cea de anticar, chiar dacă lui Vlad nu îi convenea halatul albastru, prea larg, pelerina uvrieră, mototolită, pe care o dezbrăca uneori în timpul orelor de serviciu, deşi știa că nu era permis.

Anticariatul din emblematica piaţă a Clujului, de la picioarele regelui Matia, singurul loc de muncă plăcut de tânărul Vlad, era spaţios, compus din două săli, una mai încăpătoare, cealaltă mai mică, în prelungirea celei dintâi, despărțită de un intrând cu o arcadă ogivală, conformă cu arhitectura interioară a corpului de clădiri aparținând bisericii romano-catolice, situată în spatele emfaticului călăreț de bronz. Anticariatul era o lume. În a doua încăpere stătea, de obicei, „şeful”. Un domn sobru, de statură mică, având un picior equin, îşi făcea apariţia în spatele proaspătul anticar, cu paşii debalansaţi de defectul piciorului, oprindu-se pe marginea celor două trepte, care îl despărţeau de sala mare. Se uita peste umărul lui Vlad, pândind lumea, și pe tânărul angajat. Mai era o doamnă înaltă şi căruntă, extrem de amabilă, cu care tânărul anticar se împrietenise chiar de la început, şi cu care schimba priviri complice, pe deasupra clienților, chiar în prezența șefului. Sala mare avea podele negre date cu petroxin, mirosul penetrant îmbinându-se cu cel al cărţilor şi revistelor aflate în diferite stadii de uzură, alcătuind un amalgam olfactiv specific, care datorită bogăției de titluri, era totuși plăcut. Clopoţelul de la intrare anunţa alert valuri-valuri de cumpărători. Tânărul anticar era extrem de serviabil. Politicos, bine dispus, ştia cu ochii închişi fiecare sector de carte. Ajutând pe toată lumea, dând indicaţii şi chitanţe, avea  grijă să răsfoiască ceva ce îl interesa, să-și facă chiar note. Alexandru Vlad evolua într-un mediu care, se vedea de la o poştă, îi era favorabil. Albumele de artă, romanele poliţiste, clasicii literaturii universale, cărţile de călătorie, filosofie, istorie, teologie, manualele de fotografie, domeniu în care Vlad s-a exersat îndelung, redând în fotografii memorabile ceva din impactul prozei sale scurte, constituiau atracția tânărului anticar. Mai presus însă de orice, literatura străină, cea engleză în special. În original, aceasta era aproape de negăsit. Era la fel de preţioasă ca şi cea a autohtonilor noştri exilaţi în străinătate, ori a celor înstrăinaţi în propria lor ţară, sub interdicţie temporară de publicare. Nicăieri nu mi s-a părut Alexandru Vlad mai dezinvolt decât în micul osuar de rafturi pline de cărți (și reviste) din centrul Clujului. Lectura cărții străine, nu doar a celei englezești ori americane, avea pe atunci un posibil sens subversiv. Pentru cititorul de azi, lumea de atunci e de neînţeles. Paradoxal, în comunism cultura conta, la fel ca inamicii regimului. Anticariatul era refugiul permis celor care aveau alte idealuri decât cele impuse de fatalitatea istoriei.

8

Alexandru Vlad a fost un cititor extraordinar. Este extraordinar faptul de a mai citi Literatură, acum când fiecare domeniu de activitate umană își are propria literatură, nu e aşa? Întrebarea despre evenimentul cu totul uluitor și teribil azi, de a citi Literatură, ar alcătui miezul unei cercetări doctorale, premiză pentru o alta, cea despre cititorii extra-ordinari, tot mai puţini, care se mai îndeletnicesc (spre gloria pagubei lor) cu lecturi literare. Se ştie, însă, testul de anduranță al scriitorului începe cu rația de pagini citite zilnic şi metodic. Invoc preferențial orizontul modernist al ficțiunii britanice și americane, pentru care Alexandru Vlad și generația lui a avut o înclinație explicabilă prin anvergura globalizării culturale săvârșite, vrem nu vrem, în engleză. Ceea ce nu a exclus pentru Vlad marea proză de oriunde, din Rusia clasică (Tolstoi, Cehov, Bunin) în Uniunea Sovietică de atunci, şcoala siberiană, Cinghiz Aitmatov, apoi, dinNigeria lui Chinua Achebe, în Africa de Sud a lui Doris Lessing, Nadine Gordimer, Australia lui Patrick White, America latină a lui Llosa, Austria lui Musil, Cehia lui Hrabal şi Kundera, şi din nou în Europa, în Marea Britanie a lui Joseph Conrad, Graham Greene, Lawrence Durrell, Anthony Burgess, John Fowles, Norvegia lui Hamsun, Suedia lui Strindberg, Germania lui Thomas Mann, cea a grupului 47, a lui Günter Grass. Despre prozatorii americani, ce să zic, voi avea loc oare să-i înşir pe toţi, de la Melville la Cormack McCarthy? Și nici nu am să enumăr poeții care l-au sedus pe prozator, din care a tălmăcit cu abilitatea unui traducător dedicat! Dar să nu se creadă că literatura noastră a fost situată pe un plan secund. De la Exercițiile lui Țepeneag şi Duminica muților a lui Țoiu, despre care am vorbit încă din liceu, până la generaţia 70 şi 80, nu a ocolit nici o creație de anvergură, indiferent de gen. Și-a păstrat însă, mereu aproape, merinde de drum, pe câțiva autori „mari”, la care s-a întors cu pioșenia unui pelerin. Expediţiile cărturărești au acelaşi impact ca şi cele reale, întreprinse de autorul  Drumului spre Polul Sud în munții Apuseni, în pădurea de la Mihăiești. Deşi un cititor deosebit de înzestrat şi exersat, Sandu nu a fost un autor livresc.

9

Vorbind despre disciplina scrisului, opusă dezordinii pitorești a vieții cotidiene, încerc să mă apropiu de un topos urban definitoriu pentru Alexandru Vlad: cafeneaua. Ea, (fosta) „Arizonă” clujeană, a însemnat pentru Alexandru Vlad mediana dintre dezordinea vieții şi austeritatea scrisului. Vlad venea de la masa de scris să stea în cafenea pentru „altceva”. Pleca din cafenea, înspre masa de scris, după ce lua cu el, din incinta familiară, replici, motive, reflecţii. În cafenea, îi întâlneai simultan pe scriitorul, povestitorul și pe omul Alexandru Vlad. Cei trei ambasadori ai aceleiași persoane iubeau la fel de mult rumoarea cafenelei, orele ei discursive, dar şi o porţie mare de tăcere înaintea unei ceşti de cafea aburindă. Îl vedeam adesea prin vitrina „Arizonei”, alături de Virgil Stanciu, Ion Mureșan, Petru Poantă, şi câți alții, mulţi, mulţi alţii! Dincolo de vitrină, Clujul dansa în paşii trecătorilor de pe strada Universităţii. Carnetul era pregătit pentru o notă, un paragraf, un titlu. La fel, aștepta pachetul de ţigări, mai târziu pipa, punga de tutun. Cele trei identităţi ale lui Alexandru Vlad, scriitorul, povestitorul şi omul se manifestau diferit în decorul „Arizonei”. Scriitorul venea la cafenea pentru a-şi vedea prietenii, pentru a observa lumea, gălăgioasă şi dinamică, împărţită consecutiv în peisajele celor patru anotimpuri. Alexandru Vlad a scris şi a citit la cafenea, observând lumea şi lăsându-se văzut de ea. Cafeneaua a fost loc de sinteză între ficțiunile alimentate de cele două lumi în care a trăit în perioade inegale, lumea satului şi cea a oraşului, totodată laborator și salon de auto-reprezentare. Scriitorul nu era recunoscut doar de confraţi, plasticieni, universitari, prieteni, dar şi de publicul vagant care se ghida precis în desemnarea persoanei căutate după vestimentaţia boemă a acesteia. Scriitorul se retrăgea uneori în sine, devenea inabordabil. Atunci, nu se asculta decât pe sine, într-o demonstraţie condusă de accente polemice împotriva tuturor neînţelegerilor şi nedreptăţilor (spunea el), de care avusese parte. Avea atunci replici tăioase, diagnostice infailibile, argumente ultimative, niciodată cuvinte urâte. Erau şi momente de acalmie, când scriitorului îi plăcea să-și cheme în preajmă propria faimă. Stătea cu ea la masă, o privea drept în ochi, posesiv, întrebând-o dacă știa cine era el. Faima îi surâdea prietenoasă, dar nu-i răspundea de fiecare dată, chiar dacă îl știa foarte bine. De ani buni, îl însoţise credincioasă oriunde ar fi mers.

10

Povestitorul era diferit de scriitor. Relata lucruri pe care scriitorul le-ar fi ascuns, ori cenzurat. Povestitorul ştia să asculte, nu doar să povestească cu har. Intervenea rareori în spusele interlocutorului, asigurându-se că înțelesese bine, amplificând cu vorbele lui, ale povestitorului cele relatate de către cineva, spuse care deveneau oarecum altele în interpretarea povestitorului, twice-told, cum spune Shakespeare (reluat în altă sintagmă de Hawthorne) și astfel povestea de viaţă câștiga un înțeles deplin, purificat şi lămuritor pentru cel ce le povestise primul. Politețea de modă veche a povestitorului lăsa spațiu de conversație cu diversitatea umană impresionantă ce se perinda pe la masa celui mereu dispus să aibă în faţa lui un interlocutor pentru a dezbate o noutate editorială, un eveniment local ori internaţional, o vorbă de duh, o întâmplare scurtă şi densă, ce se cerea adâncită. Uneori nu era decât un simplu salut, fără afectare, ori condescendenţă, la fel ca gestul de a-ți oferi foc de la bricheta austriacă IMCO, dacă voiai să fumezi la o cafea, alături de el. Amfitrion perfect, de parcă toată cafeneaua ar fi fost doar a lui, povestitorul te invita să-l urmezi în lumea lui. Inutil să adaug, nu toată lumea care trecea pragul cafenelei era pe placul povestitorului. Dar el, povestitorul, nu își consuma timpul înveninându-se. Umorul lui le vindeca pe toate. Povestitorul trecea cu lejeritate peste umilințe, insatisfacții existențiale. Urmărea linia estetică şi morală a vieţii, interesat de ţesătura conflictelor, de reacţia personajelor reale, de păţaniile unora şi ale altora, pe care le sublinia cu câte o propoziţie încărcată de subînțelesuri. Avea mereu grijă să nu spună chiar totul. Era ca la o împărțire cu fracţii, din care rezulta mereu un cât, câtul se aduna, povestitorul îl stoca, și la un moment dat, apărea o nouă poveste. Senin, plin de compasiune și înţelegere, povestitorul era dispus la taifasuri lungi, niciodată încadrabile într-un anumit orar.

Omul Alexandru Vlad a fost mult mai vulnerabil decât lăsa scriitorul şi povestitorul să se ştie. Vizibilitatea omului a fost complet obturată de scriitor și povestitor. Omul a suferit decepţii, umilinţe, boala, sărăcia. Îmi dau seama, scriind aceste rânduri, cât de puţin l-am cunoscut pe Alexandru Vlad, ca om. Nu e doar vina mea că l-am confundat cu scriitorul inventiv şi sofisticat, cu povestitorul plin de energie şi de farmec. Din pricina celorlalte două ipostaze, realizez acum, omul mi-a scăpat. S-a identificat atât de mult cu scriitorul sau cu povestitorul, încât nu a mai rămas nimic semnificativ în afara dialogului cu cei doi chiriaşi permanenţi ai lui. Veţi spune, omul e în cărţile lui, ce vrei, nu e suficient? S-ar putea să aveţi dreptate, dar rămân la părerea mea. În absenţa scriitorului şi a povestitorului de la cafenea, mai am poate timp să-l regăsesc pe om. De câteva ori, pentru o fracţiune de secundă, mi s-a părut că-l zăresc în silueta unui necunoscut pe străzile din jurul cartierului Gheorgheni, ori în drum spre centru, spre cafenea, dar oare care dintre ele, dintre cele obişnuite lui, fiindcă nici „Arizona”, nici „Klausenburg” nu mai sunt, pentru a nu spune nimic despre fosta cafenea „Opera”, unde Vlad îmi spusese că îşi stabilise cartierul general, după ce mi-a citit proza din parc, amintindu-mi să-l caut acolo, la cafenea, oricând, în jur de amiază, fiindcă nu avea de gând să-şi petreacă toată viaţa la Chinteni, avea nişte promisiuni pentru o slujbă în Cluj, accepta orice, dar să mai stea la ţară, nu! Da, știu, despre om s-a vorbit totdeauna prea puțin. Ar trebui să-l caut pe străzile Clujului, pe vechile lui trasee. Inutil să merg la Chinteni. Inoportun să trece prin faţa fostei „Arizona”. Prea târziu să ajung iar la fosta „Opera”, pe locul cafenelei e acum o biserică, îngeraşii nu-mi vor spune dacă Alexandru Vlad a sosit, decât dacă voi aprinde o lumânare, dar pentru asta trebuie să ies din fosta cafenea, să mă opresc în faţa casetelor de tablă pe care scrie „vii” şi „morţi”, să reintru în cafenea, cu lumânarea pâlpâind, să o aşez pe masă, aşteptându-l la o cafea. Prefer să o iau înapoi, prin centrul Clujului, agale, mai am timp, poate, mi-am spus, să-l zăresc pe Vlad în asemănarea piezişă cu un necunoscut, la fel ca în ziua aceea de martie, când m-am uitat lung la el, şi el nu m-a recunoscut, după cum nici eu, privindu-l de o bucată de vreme, m-am întrebat cum devenise atât de repede de nerecunoscut, deşi, încă el.

11

Alexandru Vlad a avut un număr atât de mare de prieteni, cunoştinţe, amici, tovarăşi şi camarazi, încât ar fi putut trăi doar cu amintirea lor încă pe atât pe cât a trăit, întâlnindu-se şi tăifăsuind cu ei ore în şir. Avea în prieteni depozite de viață. S-ar fi stins probabil la vârsta de o sută douăzeci şi opt de ani, curios să afle mai multe despre lumea în care a trăit, despre lumile celor pe care i-a cunoscut, prieteni ori cunoștințe întâmplătoare. Naturalețea de a iniția şi întreţine prietenii și contacte umane a fost, cred, unul din darurile scriitorului. Ca în cazul prodigioasei lui memorii de cititor, amintirea prietenilor, dar și a celor cunoscuți întâmplător, a dovedit atenția lui neîntreruptă pentru relieful vieții, indiferent de altitudinea acesteia. Undeva, la „polul plus”, erau câțiva domni din generația interbelică, pe care îi cunoscuse în diferite grade de apropiere, Alexandru Paleologu, Nicolae Steinhardt, Adrian Marino. Toți trei aveau, cum îmi spunea, o „tăietură” a eleganței care masca cicatricea suferinței severe care le mutilase tinereţea. Mai cu seamă Nicolae Steinhardt, cel care, mi-a relatat Sandu, l-a întrebat pe prozator dacă știa să se roage. Discutaseră îndelung despre eseu, Graham Greene, dieta alimentară și liniștea nopții de la Rohia. Nu prea, a sunat răspunsul prozatorului, iar călugărul a tăcut îndelung, meditativ, zâmbind în cele din urmă cu graţie.

Sandu era interesat, în general, de cei care nu aveau un statut social determinat, oameni cu biografii fluctuante, problematice, cei ce intraseră în cenușiul vieții lor, ca într-o uniformă. Empatia lui era nelimitată, proaspătă, onestă, şi chiar dacă ajungea la secretele unor vieți, şi ajungea adesea, nu le răvăşea răuvoitor, nu le strecura la urechea altora, cu bunăvoința perfidă a denigratorului, deși curiozitatea acută a prozatorului îl împingea să afle dedesubturile, să le scoată la lumină ca pe mărgelele ținute prea mult în lada de zestre a fetei nemăritate. Avea o evidență dublă a secretelor lui și ale altora, şi uneori secretele altora îl preocupau mai mult decât cele ale lui. În ciuda convivialităţii, a plăcerii evidente de a simţi în jurul lui cât mai multe perechi de ochi şi urechi, care îi augmentau apetitul narativ, dar și pe cel teatral de a descrie întâmplări personale ori pe cele ale altora, de a intra sub pielea unor personaje reale pentru a le întoarce pe dos, ca pe o mânușă, și de a le „povesti”, Alexandru Vlad preţuia la fel de mult singurătatea. De la un timp, din ce în ce mai mult. Dar nu a fost un singuratic sadea. Se refugia în solitudine, pentru a se întreba pe sine despre tot ce trebuia să afle ca scriitor liber, şi revenea de acolo, reinstaurat.

12

Ca ins care a traversat dictatura, tranziția, post-tranziția, Alexandru Vlad a avut o înclinație specială pentru singurătate. Mi-a descris cândva, o seară de iarnă, la ţară, când, copil fiind, a ieşit să aducă, din magazia din spatele curţii, un braţ de lemne pentru foc. A văzut în fasciculul rotund al lanternei, trimis spre poala pădurii apropiate, ochii gălbui ai unui lup. Ochii sălbăticiunii l-au urmărit, de atunci, mi-a spus, şi în alte circumstanţe. Fac o legătură între singurătate, pericol și frig, acesta din urmă fiind nu numai metafora din titlul unui roman (Frigul verii), ci, cred, şi plăcerea lui Sandu de a simţi temperatura primejdiei. Într-o seară de vară, în timp ce ascultam la el acasă, Sibelius, „Lebăda din Tuonela” (tărâmul morților din mitologia finlandeză), mi-a spus că stă în rostul scrisului să afli ce se petrece în viața ta. Dacă nu se mai petrece nimic, nu mai are rost să scrii. Fiecare individ ajunge să cunoască cel puțin pentru o secundă profunzimea singurătății lui. Povestea cu detalii pregnante itinerariile din munţi, parcurse ritualic, de unul singur. Găsirea unui loc de petrecut noaptea, amplasarea cortului, aprinderea focului, gătirea unei supe și a unei căni de cafea, savoarea unei ţigări după o zi dură de marș căpătau, toate, prin relatare, un beneficiu metafizic. Noaptea, cerul, ploaia, satele rare, drumeagurile de pădure, luminișurile, stânele, oamenii locului, erau învăluite de o aură care nu edulcora realitatea, o făcea mai profundă. Mi-a arătat cu un alt prilej fotografiile unei excursii de iarnă în munții Apuseni, despre care mi-a mărturisit că a fost prima şi ultima de acest fel. Semăna cu un explorator polar get-beget. Excursiile montane nu aveau rolul unor pauze luate de la masa de scris. Erau nişte competiţii desfăşurate în „natură” cu propriile fantasme, proiecte, teste de rezistenţă fizică şi psihică. Trofeele singurătăţii din munți se legau de îndeplinirea setului de obiective desfăşurat detaliat pe hârtia milimetrică a planului de nuvelă ori de roman expus la vedere (mulți dintre prietenii lui își amintesc acest detaliu) în apartamentul din strada Jugoslaviei. Alexandru Vlad a pariat mereu doar pe condiția lui de scriitor. A câştigat de fiecare dată pariul, lăsând loc pentru unul nou, o proză nouă, un nou roman. Nu cred că a pierdut pariul nici în martie 2015. Deşi nu ştiu dacă pariul era o viitoare carte, ori traseul unei expediţii lungi, în singurătate.

13

Terminând de scris rândurile de mai sus, mi-am dat seama că nu pot (încă!) să-l privesc pe Alexandru Vlad prin ocheanul amintirii. Observ că articolul atestă totuși, contrariul. Am avut nevoie de câteva săptămâni să-l scriu, şi, totuşi, nu e încheiat. Am fost părtinitor, firește, deoarece cel despre am scris nu e încă un obiect muzeal. Evocarea, oricât de fidelă ar fi fost, surprinde într-un unghi complementar și pe autorul ei. Nu aceasta a fost intenția mea. Mi-am dat seama târziu de inconsistenţa unei astfel de prezentări evocatoare, poate chiar grandilocvente, un fel scenariu subintitulat „Alexandru Vlad şi cu mine”. Am dorit să mă opresc pe la mijlocul articolului. Prea târziu, bună parte din text era deja scris. Partea scrisă își cerea continuarea. Am reluat articolul, știind că în ochii celui dispărut o asemenea „realizare” nu ar fi decât perisabilă. Mi-am închipuit felul cum m-ar întreba Vlad, în glumă, de ce am acceptat să scriu despre lucruri care ar fi trebuit să rămână doar între noi. De ce am ratat ocazia de a nu vorbi despre el. Să fi trecut luni, poate ani, până când să ajung la nevoia unei evocări. Evocarea ar fi devenit atât de densă, și în același timp atât de transparentă, de clară, cristalină, încât el s-ar fi uitat la ea ca la o floare de gheață pe care nu trebuie să o mai înfrumusețezi. „Te uiţi la ea şi înţelegi anotimpul frigului”, mi-ar spune el. I-aș explica, am scris mai multe versiuni ale articoulului, cea de față fiind cea mai bună, deşi nu e încă gata. „Dar sunt totuşi mulţumit”, i-aş spune, „am depășit prima versiune care fusese prea schematică, prea emoțională”. „Schematică, emoțională? Pentru cine, pentru mine, pentru tine?”, ar râde el, cu pipa între dinți. „Am renunţat oricum la acea versiune, semăna cu un mic discurs”, i-aş spune. „Un discurs despre mine?”, s-ar încrunta dezamăgit, scuturând scrumul pipei. „Credeam că măcar tu vei tăcea, ocupat cu treburile semestrului universitar. Dar chiar dacă vei termina articolul, nu vei ajunge prea departe. Crezi că vei putea spune tot? După câtva timp de la publicarea articolului, îți vei da seama de ceea ce ai lăsat pe dinafară. Ce vei face? Cândva, cu puţin timp înainte de publicarea textului într-un eventual format de carte, vei dori o adăugire substanţială, pe măsura detaliilor care vor ieşi la suprafață între timp, împinse tot mai departe în viitor, în viitorul trecutului meu, ar spune el. Te vei trezi că realitatea „terenului” invadează harta, abia schițată aici şi acum. Nemaivorbind de teama de a nu lăsa ceva pe dinafară, obsesia de a fi obiectiv, ce va spori cu fiecare detaliu suplimentar, şi asta mai ales te va face să regreți acest text”.

Ar fi tăcut o vreme, fumând.

 „Mai e ceva: titlul nu prea merge. ,Alexandru Vlad: memoria unui om liber’. E prea ceremonios, sec. Funerar, de-a dreptul”, ar spune, serios, reaprinzându-și pipa în ceața fumului, devenind, brusc, tot mai densă. „Şi e prea li-te-rar! La fiecare rând, dau de un autor, de un citat! Prea compozit! Încă ceva: nu am fost atât de liber cum ai scris tu. Liber față de ce, de cine?”, ar zice cu o voce ascuțită, golită parcă de sunet, vocea de iască, din ultima convorbire telefonică, de la începutul lui martie 2015. Și s-ar fi oprit iar. „Ei, știi ce?”, ar relua, văzându-mă încurcat, „lasă totul așa cum e”, mi-ar spune. „Găseşti tu ceva să dregi articolul, şi nu uita, caută un final! Găseşte un final bun şi vei regreta mai puțin textul acesta lung și stufos. Vei avea câte un regret pentru fiecare variantă, pentru ultima mai cu seamă. Dar, te înțeleg. Ai vrut să știi dacă ce s-a întâmplat cu mine e definitiv! Acum că știi, dincolo de orice regret privind textul, termină-l, şi uită-l!”

Nu regret textul, deşi nu l-am terminat. Va trebui să-l reiau. Să încep cu definiţia lui Burke care sună totuşi mai rotund decât versul lui Char. Aici, mai e de lucrat. Să adaug atâtea alte lucruri, am deja cîteva liste. Să scot probabil altele, deşi nu am făcut nici o listă. Regret că nu am terminat articolul. Mai mult decât orice, regret că nu îi pot spune acest lucru lui Vlad, față în față, ci pe ocolite, în foarte multe cuvinte.

***

 

 

Iulian BOLDEA

Dincolo de cotidian

Preliminarii

Reticent faţă de latura experimentală a postmodernismului optzecist, Alexandru Vlad e, prin focalizarea unor fragmente revelatoare ale lumii, prin reaşezările de perspectivă şi de scriitură, un prozator ce exploatează posibilităţile şi şansele unui realism eclectic, în care notaţia fermă a cotidianului şi acolada onirică se întretaie cu interesul pentru fluctuaţiile imaginarului şi rafinamentul livrescului, elemente (pre)vizibile în Aripa grifonului, Drumul spre Polul Sud, sau Frigul verii. Toate prozele lui Alexandru Vlad certifică o luciditate auctorială extrem de precisă, cu o atenţie impecabil ataşată problematicii alcătuirii textului narativ, tectonicii sale aparente sau implicite, reliefului său fluid şi totuşi atât de concret. Radu G. Ţeposu contura, cu suficientă precizie, profilul epic al scriitorului („Prozele lui Alexandru Vlad sunt produsul unei mari subtilităţi a observaţiei. Rafinamentul notaţiei, de o stranie austeritate poetică, produce secvenţe şi detalii admirabile ce presupun în egală măsură fineţe stilistică şi psihologică”). În acelaşi timp, şi Norman Manea are dreptate să sublinieze că „viziunea modernă, fluenţa narativă şi portanţa ideatică, scrupulul nuanţei, misterul şi luciditatea, cromatica melancolică şi contrapunctul, sarcasmul observaţiei, ritmica adecvării sînt însuşirile care compun, credem, seducătoarea specificitate a noului prozator”. Pactul naratorial presupune, astfel, un risc al alegerii, o tensiune a exploatării subiectului, a articulării trăirii în rama unui destin, în care întâmplarea şi predestinarea se întâlnesc („Urc în fugă cele patru etaje pe scările reci, goale şi curate, fără să mă debarasez în timpul ascensiunii de sugestia că-mi scăpa ceva deşi aveam hăţurile în mână. Îmi scăpa o povestire ale cărei elemente erau toate în posesia mea, degeaba. Nu că aş fi dibuit ceva concret, dar ştiu din experienţă că elementele unei povestiri pot fi aproape oricare, simple sau întâmplătoare, elaborate, împrumutate, de toate felurile, cu condiţia să nu le lipsească însă capacitatea, dispoziţia, de-a accepta târgul cu tine)”.

Partea şi întregul

Inimitabil şi fascinant  „povestaş”, în viaţă ca şi în operă, Alexandru Vlad este mai degrabă suspicios în posibilităţile cuvântului de a revela reflexele ascunse ale lucrurilor, misterul ascuns într-un colţ de peisaj, revelaţiile sufletului uman expuse într-un crâmpei de frază sau într-un gest neterminat. Scriitorul reuşeşte să selecteze, din amorful unei naturi cenuşii, detaliul revelator, să plaseze accentele ontologice sau etice asupra unor secvenţe banale ale cotidianului, să decupeze diafanul din nesemnificativ cu forţă expresivă, cu detentă plastică a frazei, cu simţ al desenului precis al lumii, surprinzând amprenta unui sens ascuns în reflexele profane ale trecerii („În septembrie străzile par mai largi. Excesul de lumină, parcările aproape goale, zborul liber al porumbeilor prin pieţele centrale, peluzele încă verzi, unghiul nou al umbrelor ceva mai piezişe – toate acestea mă fac să umblu prin propriul oraş ca un orfan fericit. Despovărat – dacă e să folosesc un singur cuvânt. Lumea de pe stradă pare tulburată de aceeaşi stare. Dacă ar fi să ne vorbim poate că am izbucni concomitent într-o serie de monoloage. Ecuaţii şi frânturi sibilinice de vers, secrete rostite în limbajele cifrate din copilărie, axiome şi obsesii inofensive s-ar ridica în aer tulburând o clipă zborul porumbeilor, umbrind reflexele vitrinelor şi făcând să fluture ziarele aninate în cleme la chioşcurile presei”). Prozele lui  Alexandru Vlad sunt alcătuite, cum s-a mai spus, din secvenţe ce se caută una pe alta, din racursiuri ale imaginarului şi detente ale livrescului, ce fac din apelul la real un punct de plecare imprecis, vag, încifrat în simboluri şi recules în faţa miracolului ascuns în banalitatea zilnică („Realitatea era neconvingătoare, iar eu ar fi trebuit să fac un gest, să intervin cu ceva, scoţând lucrurile din raportul static în care se aflau”).

Regretatul prozator Alexandru Vlad, prematur dispărut dintre noi, a dovedit, în literatura română de azi, forţă expresivă, distincţie şi rafinament, expunând, totodată, în romane, nuvele şi intervenţii publicistice, un stil cu totul distinct. Un stil de trăire şi de creaţie deopotrivă, un stil ce nu agreează ornamentica inutilă, mizând, mai degrabă, pe sobrietate, pe expunerea directă, pe surprinderea precisă a comportamentului, vorbirii şi logicii existenţiale a unor personaje problematice, cu amprentă simbolică şi identitate dilematică. De altfel, referindu-se la conjuncţia dintre inspiraţie, efort constructiv şi experiment, Alexandru Vlad remarca, într-un interviu publicat în „România literară”: „Ideea iniţială este o mică revelaţie, conţine în ea totul, ca o celulă ADN. Nu-i de mirare că i se mai spune şi inspiraţie. Trebuie s-o veghezi ca pe un germene, apoi ca pe o plantă, apoi ca pe o arborescenţă, şi acestei plante până la urmă îi dai un nume. Am preferat această metaforă pentru că este mai aproape de adevăr decât orice aserţiune tehnică. Experimentul nu trebuie să compromită demersul romanesc, ci să-l evidenţieze. Se aplică principiul lui Occam.” Autor reputat de proză scurtă (Aripa grifonului, Drumul spre Polul Sud, Măsline aproape gratis), Alexandru Vlad s-a impus şi ca romancier (Frigul verii, Curcubeul dublu, Ploile amare), un romancier cu ştiinţa (şi arta) asamblării riguroase a naraţiunii şi a mobilizării personajelor în funcţie de necesităţile scenariului epic şi de meandrele arhitecturii sufletului omenesc. Radu G. Ţeposu avea dreptate, atunci când observa că subtilitatea observaţiei şi fineţea psihologică sunt atuurile acestui mod de a scrie: „Prozele lui Alexandru Vlad sunt produsul unei mari subtilităţi a observaţiei. Rafinamentul notaţiei, de o stranie austeritate poetică, produce secvenţe şi detalii admirabile ce presupun în egală măsură fineţe stilistică şi psihologică”. Trăirea acută, ardenţa imaginativă, detenta ironică se întâlnesc cu decupajul unor detalii în aparenţă banale, cărora li se imprimă un accent ontic inedit: „Ne uităm cu uimire la ridurile celor de-o vârstă cu noi; imediat ce rămânem singuri, ne detaşăm de propriul trecut ca de un bagaj prea greu şi încercăm o senzaţie de imponderabilitate atemporală. Până într-o zi, când controlorul de bilete ne spune în tramvai, de faţă cu toată lumea: «Unchiule, biletul acesta e greşit perforat. N-aveţi cumva prin buzunar un altul?»”. De altfel, într-un text confesiv, chiar Alexandru Vlad explica jocul imprevizibil, paradoxal, din care se alcătuieşte opera literară, cu relieful său sinuos, alcătuit din fragmente ale realului şi din irizări ale imaginarului, din secvenţe ale vieţii şi din pagini citite, din faptul divers şi din metafora revelatorie: „Am uneori impresia că personajele mele năvălesc în viaţa mea reală, aşa cum vecinii uneori se insinuează în textele mele. Sărăcia fanteziei? Dar de ce trebuie să fie fantezia mai bogată? Nu ajunge să ştergem graniţa între realitate şi ficţiune? Ciudat însă cum persoanele care devin personaje îşi pierd ceva din concreteţea lor diurnă. Ca nişte fotografii retuşate, ce reuşesc să compromită întrucâtva şi originalele. Au un aer de déja vu, ca nişte pagini citite a doua oară, ca păsările marcate şi lăsate în libertate”.

Vibraţia himerică a realului

Scriitura metodică, aşezată, ordonată până la minuţie, fără fisuri logice sau afective, a lui Alexandru Vlad, scriitură ce ştie că nu poate capta fără rest infinitezimalul fragmentar al lumii, este una care absoarbe cu fervoare gesturi şi detalii, chipuri şi măşti ale lumii, fervori ale imediatului şi imersiuni în magma trecutului, dramatisme ale corporalităţii şi tensiuni ale unui referent lipsit adesea de anvergură semantică. Curcubeul dublu (2008) e un roman în care adevărul vieţii şi ficţiunea se întretaie, legitimând statutul eterogen al unei construcţii narative cu rol de autoportret alcătuit din colaje, în care palierele epicului se alcătuiesc din confesiuni, flashback-uri, detalieri ale spaţiului rural, incursiuni în spaţiul oniric sau mitic, descinderi în cotidian şi prezumări ale unui transcendent bine camuflat. Meditaţia socială, ancorată în realitatea imediată sau în contextul social-politic, se întâlneşte cu notaţiile alerte ale unor medii, scene, întâmplări ale satului contemporan, în care se detaşează kitsch-ul, dezorientarea, dezechilibrul, lipsa de repere sigure, grotescul modernizării forţate şi al deritualizării. De altfel, demitizarea unui spaţiu prin definiţie dedicat ritului şi mitului, cum e cel rural, e acut şi apăsat remarcată de un scriitor care nu îşi ascunde în nici un fel nostalgia faţă de imaginea veche, autentică a satului, printr-o punere în oglindă contrastantă a două epoci, a două spaţii şi mentalităţi: „Din casele acelea vechi ieşeau fete tinere, pe care le aşteptam cu respiraţia tăiată, simţeam mirosul de mătase încinsă cu fierul de călcat. Din casele acestea noi (deja vechi, de fapt) ies oameni bătrâni. Pe lângă ele s-a adunat un morman de obiecte inutile, colecţionate în ideea că oricând e necesară o depanare, o improvizaţie. Vestimentaţia e scăpată de sub control, se poartă second-hand-urile de familie, hainele de lucru de pe şantier, hainele fistichii trimise de copiii de la oraş, fostul costum de mire, fosta uniformă de miliţian. Dacă satul acela nu mai există, copilăria cum să mai existe? Îi lipsesc reperele vizuale, auditive, mirosurile”. În Curcubeul dublu, confesiunea la persoana întâi, excursurile publicistice sau eseistice se îmbină cu reflecţiile asupra prezentului sau cu inserturi poematice. Partea şi întregul sunt situate, aici, într-o relaţie tensionată, partea prezentându-se, mai degrabă, ca întreg cu structură şi funcţionalitate autonomă. Observator atent şi precis al realităţii, posesor al unei percepţii proaspete, cu tuşe decise, ce surprind lumea în toată amploarea sa senzorială, prozatorul îşi construieşte ficţiunea postmodernă printr-un colaj evocator cu cromatică eterogenă, ce sugerează un set de antinomii revelatorii: tradiţional/ postmodern, sat/ oraş, spaţiu oniric/ spaţiu real („Ce lipseşte? Răgetul vitelor seara, când veneau de la păşune, felinarul din grajd la ora mulsului, cântecul cocoşilor înainte de a se crăpa de ziuă, scârţâitul cumpenelor de fântână când se adăpau vitele, zgomotele unui mecanism în stare de funcţionare. Ori sentimentul că toate lucrurile sunt în cursul timpului, nu în afara lui?”). Nostalgia orizontului tradiţional porneşte dintr-o conştiinţă acută a pervertirii valorilor, a falsificării articulaţiilor autentice ale etnicităţii tradiţionale, a lipsei de respect faţă de trecut, faţă de fiinţa intimă a neamului. Dispariţia satului tradiţional e echivalentă cu însăşi dispariţia copilăriei, care devine un eden dezafectat, cu articulaţii semantice lipsite de conţinut şi de valoare („Din casele acelea vechi ieşeau fete tinere, pe care le aşteptam cu respiraţia tăiată, simţeam mirosul de mătase încinsă cu fierul de călcat. Din casele acestea noi (deja vechi, de fapt) ies oameni bătrâni. Pe lângă ele s-a adunat un morman de obiecte inutile, colecţionate în ideea că oricând e necesară o depanare, o improvizaţie. Vestimentaţia e scăpată de sub control, se poartă second-hand-urile de familie, hainele de lucru de pe şantier, hainele fistichii trimise de copiii de la oraş, fostul costum de mire, fosta uniformă de miliţian. Dacă satul acela nu mai există, copilăria cum să mai existe? Îi lipsesc reperele vizuale, auditive, mirosurile”). Foarte precise sunt notaţiile lui Gheorghe Crăciun referitoare la proza lui Alexandru Vlad. Autorul romanului Pupa russa subliniază importanţa „corpului treaz” şi a simbolurilor coporalităţii, măsurând unghiul de refracţie al senzorialităţii în arhitectura „spaţiului logocentric” („Stările difuze ale conştiinţei sînt în proza lui Alexandru Vlad o expresie a corpului treaz. Prea multă atenţie acordată simţurilor tulbură spaţiul logocentric al intelectului – acesta pare să fie mesajul ascuns al planului moral imanent la care se raportează, în orice situaţie, viaţa personajelor. Percepţia face inteligibilul mai greu de adus în spaţiul conştiinţei iar adormirea canalelor de comunicare cu lumea exterioară nu contribuie la clarificarea adevărului. Între cele două etaje ale fiinţei, gîndirea şi simţirea, există o nepotrivire şi neînţelegere originară. Subconştientul este poate chiar rezultatul informal al acestei rupturi.”)

  Una dintre cărţile receptate cu cel mai mare interes este Ploile amare (2011), evocare narativă a inundaţiilor din anii ’70, prilej pentru o radiografie a comunităţii satului ardelenesc, dar şi pentru prezentarea de monologuri sau dialoguri care circumscriu analize atente ale unor trăiri de amplă şi subtilă rezonanţă psihologică. Aşa este monologul, de o senzorialitate densă, simbolică, nereţinută, al preotului greco-catolic, care se ascunde de autorităţi şi e vizitat în secret de Anca: „Mă privea în ochi de parcă ar fi vrut să vadă cu ochii mei. O scrutare simplă şi esenţială, cum trebuie să-l fi privit Eva pe Adam înainte de păcat, atunci cînd nici limbaj nu era. […] Avea ochii de un căprui intens şi albul lor era curat, ca porţelanul. Privirea aceea anula cuvintele, şi eu nu cunoşteam altă armă şi nici alt scut. […] Venea la mine cu mîncare şi veşti. Feminitatea ei umplea încăperea, era de-a dreptul agresivă şi-o percepeam de-a dreptul hipnotic. Făcea paşi, se aşeza şi se ridica, era mîndră de picioarele ei fără să pară a şti. Pentru că dacă ar fi fost conştientă de asta ar fi murit de ruşine. Nu-şi asuma această calitate – frumuseţea, nu era decît un dat de la natură. […] Venea la mine încheiată pînă la gît, cu basma, cu haine lungi, ca o călugăriţă. Să-mi demonstreze că putea fi ca şi mine dacă trebuia. Era dorinţa ei naivă, de parcă nu i-ar fi rămas căldura respiraţiei, ochii dilataţi, cu care-mi urmărea orice reacţie şi încerca să citească dincolo de ea, degetele care se frămîntau cu o viaţă numai a lor, trădîndu-i emoţia. Îi simţeam pînă şi mirosul de rufe curate, de săpun şi de mătase încinsă cu fierul de călcat, frigul pe care-l aducea în cutele hainei”.

Ploile amare este o naraţiune construită pe principiul intermitenţei şi al fragmentarităţii, punând în scenă episoade autonome şi personaje recurente, simbolice, ex-centrice (Pompiliu, Brodea, Alexandru, Dănilă, Kat, sau Zaharie) cu scenografie densă şi decupaje ferme ale unor situaţii ce se detaşează de logica diurnă, comunicând metaforic cu adâncurile. De fapt, chiar potopul (cu punct de plecare în inundaţiile din 1970) imprimă naraţiunii o aură de fantastic, de mister insondabil, cu sugestii ale unei apocalipse simbolice, nu lipsite de expresivitate plastică, în culori difuze, desen reţinut şi contururi abia schiţate („Faptul că lipsea și linia orizontului, pierdută într-o ceață alburie, făcea ca lumea aceasta mică să pară nesfârșită […] Acum soarele nu se mai lăsase văzut de săptămâni întregi și lumina se lăsa concomitent în cer și în ape. Natura părea un mecanism care se stricase definitiv. Cineva acolo sus uitase cum se oprește ploaia. Supraviețuind într-o băltoacă enormă, satul părea pur și simplu o insulă, ca un boț de mămăligă într-un castron cu lapte”.) Sau fixarea momentului sfârşitului potopului, cu o deschidere a orizontului ce nu exclude, însă, posibile recidive („Luminați pe dedesubt norii deveniseră parcă și mai consistenți, grei ca o cupolă de beton, mucegăită de atâta umezeală neprimenită. Cerul se ridicase asemenea unui capac și la adăpostul întunericului putea să se lase foarte bine la loc”).

Tectonica narativităţii reuneşte aici dialogul tensionat, ţipătul existenţial, scriitura melancolică şi amplă, tandreţea catifelată, dar şi descrierile rafinate de peisaj, montura savantă a gesturilor şi afectelor sau regia adecvată a cauzelor şi efectelor epice. Riguros articulat, scenariul cărţii fixează cu precizie destine umane şi întâmplări, scene cu caracter parabolic şi contexte sociale, iniţieri simbolice şi drame anodine, dileme şi mistere, într-un decupaj lipsit de stridenţe, capabil să pună în valoare profilul unor personaje cu statut precis şi misterios în acelaşi timp (Pompiliu, doctorul Dănilă şi soţia lui, Livia, Brodea, Marta, Alexandru, preşedintele de colectiv etc.). Forţa descrierilor şi delicateţea evocatoare a frazării, gradarea tensiunii epice (punctul culminant e reprezentat de momentul surpării mormintelor şi de desprinderea lespezii de pe mormântul activistului omorât cu două decenii în urmă), explorarea lumii, în extensiunea, dar şi în intensitatea ritmurilor sale dovedesc, dincolo de „profunzimea observaţiei morale şi existenţiale“ (Cornel Moraru), atenţie neabătută la detaliu, multiplicare a unghiurilor de observaţie, alternarea perspectivelor sau glisajul reperelor temporale, prin care se sugerează dialogul dintre interioritate şi exterioritate, dintre timbrul identitar al personajelor şi alteritate, exprimată prin diversele ipostaze ale unei istorii alienante. Deloc întâmplător, Pompiliu e cel care se maturizează prin percepţia unei infrarealităţi abjecte, de un grotesc indiscutabil („Se deschisese o fantă, un vizor, spre o lume despre care ar fi preferat să nu ştie că există. Dacă există”). Ploaia interminabilă, potopul cu alură simbolică capătă o amprentă malefică, iar natura e redusă la o scenografie traumatizantă, în care se derulează destinul unei umanităţi decăzute, cu contururi morale destrămate.

Proza lui Alexandru Vlad impune prin spectacolul alternării perspectivelor, prin percepţia contrapunctică a detaliilor şi a imaginii de ansamblu, a concretului şi a livrescului, prin care se sugerează persistenţa unei atmosfere de aşteptare, de amânare sau de iluzie perpetuu reînnoită, într-o lume cu contururi ferm desenate, în tuşe dense, din care nu absentează vibraţia unui subton melancolic şi himeric. Operă cu multiple şi subtile straturi ale narativităţii şi ale scriiturii, proza lui Alexandru Vlad este una atipică pentru contextul optzecist în care a evoluat, în care şi-a fixat reperele şi s-a dezvoltat. E o proză ce surprinde, cu egală îndreptăţire epică, fervorile cuvântului şi paradoxurile corporalităţii, mecanismele visului şi resorturile translucide ale unui imaginar travestit în concretitudine, partea şi întregul, imediatul şi absolutul.

Bibliografie critică selectivă

 

Mircea Iorgulescu, în „România literară”, nr. 19, 1978; Ion Bogdan Lefter, în „Amfiteatru”, nr. 2,1981; Norman Manea, în „SLAST”, nr. 10, 1981; Liviu Petrescu, în „Steaua”, nr. 1, 1981; Virgil Podoabă, în „Familia”, nr. 2, 1981; Mircea Mihăieş, în „Orizont”, nr. 21, 1982; Gheorghe Crăciun, în „Astra”, nr. 11, 1983; N. Steinhardt, în „Familia”, nr. 8, 1983; Norman Manea, Pe contur, 1984; Ştefan Borbely, în „Viaţa Românească”, nr. 8, 1985; Eugen Simion, în „România literară”, nr. 48, 1985; Cornel Regman, în „Viaţa Românească”, nr. 9, 1985; Tania Radu, în „Flacăra”, nr. 41, 1985; Ion Pecie, în „Ramuri”, nr. 9, 1985; Liviu Petrescu, în „Steaua”, nr. 6,1986; Gheorghe Perian, în „Astra”, nr. 9, 1986; Ioan Holban, Profiluri epice contemporane, 1987; Cornel Regman, De la imperfect la mai puţin ca perfect, 1987; Ion Simuţ, în „România literară”, nr. 13, 1988; Anton Cosma, Romanul românesc contemporan, vol. I, 1988; Simona Popescu, în „Viaţa Românească”, nr. 3, 1989; Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. IV, 1989; Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni, 1996; Virgil Podoabă, Anatomia frigului. Altă analiză monstruoasă (Eseu monografic despre Alexandru Vlad), 2003; Tudorel Urian, în „România literară”, nr. 10, 2008; Ovidiu Pecican, în „Apostrof”, nr. 8, 2012; Carmen Muşat, în „Observator cultural”, nr. 607, 2012; Cornel Ungureanu, în „Luceafărul de dimineaţă”, nr.2, 2013; Iulian Boldea, în „România literară”, nr. 15, 2015; Paul Cernat, în „Observator cultural”, nr. 764, 2015;  Ion Simuţ, în „Cultura”, nr. 510, 2015.

 

Acknowledgement: This paper was supported by the National Research Council- CNCS, Project PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, title Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948)/ Cercetarea pentru aceasta lucrare a fost finantata de catre Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice (CNCS), Proiect PN-II-ID-PCE-2011-3-0841, Contract Nr. 220/31.10.2011, cu titlul Crossing Borders: Insights into the Cultural and Intellectual History of Transylvania (1848-1948)/Dincolo de frontiere: aspecte ale istoriei culturale si intelectuale a Transilvaniei (1848-1948).

 

***

 

Călin CRĂCIUN

 

Alexandru Vlad la debut

Alexandru Vlad e unul dintre puţinii scriitori care să poată fi consemnaţi în istoria restrânsă, canonică a literaturii române fie şi strict pe baza operei de debut. Şi nu pentru că opera sa n-ar fi evoluat de la prozele din Aripa grifonului (1980) la romanul Ploile amare (2011), considerat de critică cea mai valoroasă creaţie a sa şi una dintre cele mai importante din literatura ultimilor ani, ci întrucât privirea critică retrospectivă îi remarcă nivelul artistic înalt al primului volum. Mircea Irgulescu și Ion Simuț i-au dat girul chiar încă dininte de 1980, pe baza primelor proze din reviste. Ceea ce unii pot spera să obţină abia ajunşi la apogeu, el atinge din prima. Sigur, nu toată lumea a fost de acord cu o asemenea cotă valorică nici măcar în cazul creaţiilor ulterioare. De pildă, lipseşte chiar şi din lista autorilor de dicţionar din istoria manolesciană. Dar deschide seria „analiştilor” în cea a lui Radu G. Ţeposu (finalizată în manuscris din 1985-1988), care vorbeşte explicit despre primele trei volume, ce alcătuiau opera de până atunci a prozatorului, ca fiind „produsul unei acuităţi analitice străine de orice tatonare, de încercarea veleitară”. Apoi, prin 2003, Virgil Podoabă are curajul de-ai dedica exclusiv o analiză fenomenologică, în volumul Anatomia frigului (O analiză monstruoasă), prin care vizează Aripa grifonului şi Drumul spre Polul Sud, ajungând la concluzia că proza care dă titlul celui de-al doilea volum îşi merită plasarea în rândurile marilor creaţii naţionale şi universale.

Într-adevăr, citite astăzi, cu amprenta proaspătă a unora dintre cărţile de debut ale noului val de tineri, povestirile lui Alexandru Vlad adunate în Aripa grifonului dau, printr-un contrast izbitor, impresia încadrării lor în literatura canonică datorită în primul rând siguranţei cu care urmează scriitura un parcurs estetic coerent articulat, asupra căruia s-a meditat până la nivelul detaliului sau al implicaţiilor celor mai îndepărtate. Şi o astfel de impresie nu dispare nici prin punerea în paralel cu debuturile congenerilor autorului, garantează Virgil Podoabă, de care, putem abserva, se apropie şi în acelaşi timp diferenţiază până în măsura în care putem vorbi de un optzecist atipic. De colegii săi de generaţie prozatorul e legat prin experimentarea vieţii mizere a tânărului scriitor, care cunoaşte mai întâi promiscuitatea fermelor agricole, deliciile spirituale ale studentului filolog şi-şi încheie cariera de profesor dintr-un sat de peste dealurile Clujului imediat după impoliteţea de-a colabora cu un ofiţer de securitate, asumându-şi statutul de „supravegheat” pentru a face apoi de toate, inclusiv lustruirea pantofilor unei echipe de fotbal, până la privilegiul statornicirii pe vreo zece ani în funcţia de dactilograf la o intreprindere de transport. Evadarea în literatură, odată însă cu absorbirea biograficului, cu literaturizarea lui, este deci aproape firească, la fel ca tentativa trecerii graniţelor în imaginar, prin lectura din scriitori americani mai ales. Totuşi, el nu transformă livrescul, cum fac unii optzecişti şi postmodernii în general, în principiul esenţial, ba chiar suficient uneori, ci îşi asumă tradiţia conceperii literaturii ca atestat existenţial. „Am învăţat să fac distincţie între experienţa livrescă şi cea directă, cărţile nu mai au la mine credit nelimitat” rosteşte naratorul-personaj din Racursiu (Studiu asupra metodei). Sigur că afirmaţia, e una subversivă şi autocritică în primul rând. Ea întăreşte credinţa, exprimată în Nordul, că adevărata artă este cea care exprimă sinele, nu diferitele măşti sociale purtate de indivizi şi de creatorii de literatură în mod special: „Un om nu poate fi uşor cunoscut şi să-l cunoşti înseamnă să-l cunoşti aşa cum e el când e singur cu sine, deci să-i cunoşti bucuria, tristeţea sau durerea pe care nu şi-o exprimă tocmai pentru că-i aparţine prea mult, ar avea senzaţia că se divulgă, şi oamenii care povestesc renunţă la autonomie, se revarsă şi se hrănesc din propriile cuvinte, fiindu-şi proprii victime precum Koval” . E vorba, de fapt, de o întoarcere la principiul rebrenean al „creării de oameni şi de viaţă” sau al „vieţii eternizate în mişcări sufleteşti”, de care nu era străin nici Camil Petrescu, în ciuda diferenţelor „poetice” dintre ei. Şi nu e aici nicidecum vreun semn de involuţie, de mimetism ori de vreun oportunism… „estetic”, ci de asumarea clară a imuabilităţii unui principiu literar, cel care vizează (sur)prinderea fiinţei în cuvânt. Preocupat de experienţele fundamentale, prozatorul e de asemeni un analitic şi un descriptiv, chiar dacă, în Aripa grifonului, face apologia „esenţei epice” a unei cărţi („Toată esenţa epică a unei cărţi nu este altceva decât obiectul unei investigaţii pe care cititorul o face şi în care spectaculosul poliţist e înlocuit cu gravitatea pretenţioasă a analizei.”). Esenţă epică nu e însă totuna cu preaplin ori cu risipă de naraţiune. În Vara libelulei, de exemplu, e „povestită” tocmai pierderea darului de a povesti. „Mincinos incorigibil” pentru părinţi, dar vedeta grupului de ştrengari, puberul cu harul de a povesti „tot felul de poveşti înlănţuite interminabil pe care nu le citise în viaţa lui” rămâne blocat în faţa unui eveniment „real”, trăit de el însuşi ca erou – salvarea unui copil mai mic de la înec în fântână. Constructorul de ficţiuni în care-i include cu lejeritate în rol de personaje pe tovarăşii de joacă, naratorul de scenarii care are în filmele vizionate doar vagi puncte de plecare, centrul atenţiei tuturor celor din jur, care-i sorbeau vorbele, îşi pierde talentul tocmai în faţa evenimentului autentic, pentru ca apoi baznele sale, atât de apreciate nu demult, să nu mai atragă pe nimeni. Proza îşi include, camuflat, metadiscursul, întrucât exprimă un crez artistic. Evenimentul de nepovestit este, cu adevărat, una din mizele literaturii. Nu miră că autorul analizează, în Nordul, Scurtă vizită acasă şi chiar în Aripa grifonului, psihologia iubirii, de pildă, şi realizează descrieri ce au forţa de a refenomenaliza, de nu chiar a fenomenaliza trăiri ce par inefabile. Cu acest rol îşi învesteşte, de fapt, Alexandru Vlad de la bun început literatura. Iată un pasaj edificator din Scurta vizită acasă, a cărui splendoare e stricată doar de proasta culegere a textului în ediţia „Cărţii Româneşti” din 1980:

„[…] Poate într-adevăr o chema Tina, frecvent nume ţigănesc, dar nu i-a spus niciodată pe nume şi privindu-i ochii frumoşi şi stânjenitori, «ochi de curvă» spunea chiar ea privindu-l direct, uimindu-l şi făcându-l să roşească, Aurel trebuie să fi avut revelaţia tulbure şi înecată în emoţii a iniţierii, romantizată poate de împrejurări. Evenimentul poate fi neconstituit [reconstituit – n.n.], cu toate riscurile pe care le comportă o reconstituire: amănuntele insuficiente, neconcordanţă cu amintirea, artificiul etc.

Stătea lângă ea sprijinit într-un cot privindu-i faţa de aproape, acel gen de sfumato de frumuseţe pe care numai cei cu sânge ţigănesc o pot avea, ochii negri şi magnetici care nu lăsau să se vadă nimic dincolo de propria frumuseţe şi enigmă, ovalul feţei îndulcit spre bărbie, dinţi albi şi ascuţiţi de animal tânăr despre care puteai bănui că muşcă, gâtul alb cerat, pielea brună în gropile de sub umăr. Trebuie să fi fost aproape ameţit când sânul ei, epicentru de tentaţii, găsit între faldurile bluzei s-a potrivit perfect în palmă iar ea a rămas nemişcată fără să schiţeze un gest, aşteptând, şi doar ochii care nu încetau să-l privească şi-au mărit pupila absorbind imaginea lui de adolescent încă pur, care şi-a pierdut capul. N-a mers mai departe atunci, a mai trăit câteva zile incapabil de idei sau presimţiri (pre-simţiri), anihilat de acea dezinvoltură şi generozitate a bustului ei. («Ochii, va spune Aurel cândva, m-am uitat în ei şi după aceea, mai mari şi mai grei, încercănaţi, arătându-mi că mă cunosc fără nici o şansă în stinghereala mea de-a mă sustrage şi recunoscând… ce? Poate o limită, acea limită dincolo de care nu te poţi apropia de o femeie.»)

Totul s-a petrecut câteva nopţi mai târziu, într-un decor magic ţigănesc pe care ea a simţit nevoia atavică să-l încropească, focul care a ars înnebunitor de încet şi pocnind până la ultimul vreasc, şi ea o siluetă în întunericul înăbuşitor adunat în jurul lui. Am [A – n.n.] învăţat atunci ce înseamnă o femeie, coapsele ei lungi, reci şi încă prea tari, pieptul mişcător şi fierbinte. Îşi amintea valul de emoţii pe care nu şi le-a putut stăpâni, chiar dacă încearcă [încercă – n.n.] să le stăpânească simţurile nu puteau fi controlate, mâinile îi tremurau în întunericul în care o auzea respirând fierbinte şi abia îşi ţinea dinţii să nu sune.” În cele 264 de pagini ale cărţii formulări din categoria „doar ochii care nu încetau să-l privească şi-au mărit pupila absorbind imaginea lui de adolescent încă pur, care şi-a pierdut capul” sunt suficiente pentru a face demersurile hermeneutice inepuizabile şi a da măsura mare a forţei creative a prozatorului-poet.

La un astfel de „inginer al sufletului omenesc” întâlnim, după cum observase preabine şi Radu G. Ţeposu, o mare încărcătură aforistică. Cine-l citeşte pe Alexandru Vlad se simte automat înţelepţit, fie primind de-a gata câte-un adevăr („… ieşim din adolescenţă printr-un proces solitar de maturizare, un fel de calcifiere care nu mai permite o reintegrare osmotică în alt univers atât de omogen cum a fost copilăria”), fie oferindu-i-se doar o temă de meditaţie („Marea şansă a unei fete frumoase nu e în a fi «înţeleasă».”). Pe bună dreptate îi semnala Gheorghe Perian prozatorului, în Scriitori români postmoderni, natura problematizantă, apetenţele ideatice. Nu e însă vorba, aş adăuga, de uverturi filosofice reci, secate de sentiment, cu atât mai puţin de glose pur pozitiviste, care oricum nu pot constitui, singure, nici literatură, nici scopurile ei, ci de unele care participă la conturarea unei scriituri compasionale, interesată de revelarea esenţei spirituale a omului, în care e inclusă afectivitatea. Tocmai de aceea printre temele sale sunt iubirea, fuga de rutină în meditaţia vacanţelor sau concediilor, chiar şi în memorie, în copilărie, de exemplu, peste care tronează, desigur, cea a literaturii înseşi. Aripa grifonului este, în acest din urmă sens, regina volumului de debut, justificând transferul titlului ei pe copertă. Cu precizarea că nu e doar desfăşurarea poeticii personale, ci, în bună măsură, a unei părți a optzecismului, şi care reclamă încă dedicarea unei hermeneutici ample, detaliate. Suficient să citim un pasaj din partea finală pentru edificare, în care naratorul, identificat cu autorul, lasă mai departe în mâinile vechiului prieten manuscrisul unei încercări literare de demult, în care plăsmuirea şi „realitatea” se amestecă şi pe baza analizei căreia se pendulează mereu între memorie şi prezent – pasaj care dă o dată în plus dovada nevoii de reeditare mai atentă la culegerea textului: „Ghiran nu avea cum să-şi dea seama de tot ce simţisem eu şi astfel fără să ştie devenea paznicul propriilor mele reticenţe şi îndoieli, îmi amintesc de zmeul al cărui suflet era într-o mătură sau o basma pe care o lăsa în paza cui? tocmai a Ilenei Cosânzene, astfel partea cea mai vulnerabilă care ascundea esenţa destinului său era păzită de cineva pe care nu-l putea supraveghea, dacă nu cumva aceasta e marea subtilitate a fiecărui basm.” Mutarea atenției de la povestea arabă la basmul românesc nu e întâmplătoare. Putea fi în locul ei și altceva, chiar și din matricea lui Aladin și Ali Baba. Dar revenirea la cea în care Ileana Cosânzeana e figură emblematică marchează pendularea între livrescul universal și cel național. Cu precizarea că ultimul e dominat organic de reflexe tradiționaliste. Ruralitatea transilvăneană mai ales e integrată în formula estetică a lui Alexandru Vlad, cred, nu din spirit retrograd, ideologic vorbind, cu toate că e sincronă accentelor protocronist-naționaliste, ci din convingerea că ivirea sa în câmpul literaturii e o vocație ce are o dialectică internă, legată de formarea spirituală primară în acest spațiu. Dacă congenerii foloseau, în general, călătoria prin geografia națională și fuga de fabrici și uzine în excursii consumate mai ales în spațiul claustrant al compartimentului de tren, ca o formă a subversiunii, ca reacție împotiva spălării creierului și a politicii oficiale, Alexandru Vlad vede în întoarcerea spre sat, în manieră blagiană, pe filiera neotradiționaliștilor de la „Steaua”, o asumare a unui destin artistic cu determinări matriceale. În opera sa se reiterează, înnoită conceptual și estetic, fuziunea componentei arhaice cu cea occidentală, realizată înainte de expresioniștii interbelici.

Cum vorbim de o literatură din vremea cenzurii, subversivitatea, decorul şopârlesc, într-un fel mai mult ori mai puţin vag, devine o obligaţie morală şi ingredient estetic pentru orice creator viabil. Nici lui Alexandru Vlad nu i-a lipsit, de la bun început chiar. Referirile sale la pictura universală sau la autori vestici au o strânsă legătură și cu această logică, nu doar cu cea a intertextualității. Şi uneori exprimarea ei e şi mai directă: „Un scriitor englez (cum i-ar fi putut spune numele?) susţinea /…/” [s.n.], alteori fiind sugerată, de pildă prin referirile la aranjamentele cu sus-puşii pentru obţinerea unor scopuri „egoiste”, gen admiterea la facultate, amânarea armatei ori iertarea de vreo pedeapsă pentru nesupunerea la ordinea socială. Prin intermediul subversiunii prozatorul își evidențiază de la bun început componenta morală a operei, întărită, mai subtil, de înscrierea în linia eticismului transilvănean, inițiată de Slavici. Relația sa cu tradiția literară nu e deci limitată la uzitarea ironică sau parodică a unor teme, motive, ori chiar poetici, ci trece la nivelul recunoașterii unei dialectici în care opera sa e parte, ceea ce-i dă caracteristicile unui stingher, unui inadaptat funciar la contemporaneitate, dar care are nostalgia, speranța compensatoare a integrării în ansamblul istoriei.

_____________

Acknowledgement: The research presented in this paper was supported by the European Social Fund under the responsibility of the Managing Authority for the Sectoral Operational Programme for Human Resources Development, as part of the grant POSDRU/159/1.5/S/133652.

 

***

Marius MIHEŢ

Poeticile detaliului cumulativ

Alexandru Vlad. Poeticile detaliului cumulativ

 

Volumul Viaţa mea în slujba statului (2004) face parte din literatura eteroclită a lui Alexandru Vlad. Texte diverse, compozite în bună măsură, de la reportaje, la schiţe şi crochete memorialistice, uneori chiar fragmente de roman, toate alcătuiesc un atare tip de literatură, aşa cum reiese din volumele publicate după 1989. Excepţia, notabilă, a rămas romanul Ploile amare (2012). Alexandru Vlad proceda identic cu Sticla de lampă din 2002 şi în volumul Vara mai nepăsători ca iarna (2005), dar şi mai târziu, cu Măsline aproape gratis (2010). În alţi termeni, prozele din aceste volume pot fi citite şi ca nişte ficţiuni în abis (folosind termenul lui McHale), cu materiale autoreferenţiale şi hărţi individuale ce sunt regrupate cu intenţia unor relaţii inedite: de la particularităţi epistemologice la verdicte ontologice.

Nimic nu l-a fascinat pe scriitor mai mult decât prozele scurte, indiferent că ele se coagulau sau nu într-un material coerent şi sintetic. Prefera să includă ingrediente ca într-un fel de text culinar (nu de divertisment, totuşi, ci ca deschidere conceptuală), unificate, însă, de un stil răpitor. Niciunui fragment nu-i lipseşte reflexivitatea, căreia scriitorul i-a rămas fidel până la cele din urmă texte.

Analist pur sânge, chirurg al geometrizării destinului, Alexandru Vlad scrie aşa cum îşi trăise viaţa: pe fragmente. Chiar şi romanul Ploile amare, desfăcut cu pricepere, relevă convergenţa desăvârşită a părţilor ce-l alcătuiesc. Mai ales prin aceste detalii cumulative, până la urmă, romanul trădează potenţialul unui maestru al prozei.

Dacă se poate vorbi de o viziune unificatoare, atunci ea e de găsit numai în Ploile amare, unde experienţa retragerii, în sine şi dinspre exterioritatea citadină, filtrează sensurile unei Lumi, nu doar etajele ei, cum procedase înainte vreme. Până la experienţa romanului total, în scrisul lui Alexandru Vlad putem identifica diverse niveluri de particularizare evenimenţială, mai degrabă iconi ai unui destin cercetat aparent fără curiozităţi ultimative. Cred că atunci când renunţă la curiozitatea detaliului fugitiv, la fragmentul lumii, şi se închide în cupola cumulativă a unui sine definitiv, Alexandru Vlad e pregătit să scrie roman total. Ceea ce se şi întâmplă cu Ploile amare.

Viaţa mea în slujba statului face notă distinctă prin chiar microromanul ce dă titlul volumului. Celelalte texte sunt cumva de nişă. Se ştie că, textul generic, mai vechi, fusese respins de cenzură în multe rânduri, iar scriitorul l-a tot modificat. Cert e că, atunci când pare mulţumit de forma lui finală, el îl publică însoţit de alte texte, cum spuneam, în nota eclectică oficializată. În Autobiografie la minut, naratorul face rocada cu datele autorului de pe copertă, ca mai târziu în romanul Curcubeul dublu. Confesiunea, în fond, justifică, de fapt, însăşi melancolia cuprinzătoare ce însoţeşte textele autorului clujean: disfuncţiile biograficului (crescut de bunică şi aflat în stare conflictuală cu mama) îi stabilesc, totuşi, câteva borne psihologice: o dată, apropierea până la identificare cu lumea satului, ce se va transforma în şoc identitar şi succesiune de implozii odată ajuns la oraş; în al doilea rând, eşecul amoros, când iubita moare tragic înainte de vreme. Soluţiile sunt cunoscute: „detaşarea şi umorul au funcţionat deseori ca nişte supape de siguranţă. După moartea ei aveam să rămân cu un inexorabil sentiment de vinovăţie”. „Catalepsia emoţională” va fi dublată în timpul filologiei clujene de însingurarea sistematică, din orice slujbă şi din orice loc – marcă predominantă a scriitorului, devenită tot mai stridentă, până la sfârşit. Autobiografie la minut conţine, totodată, şi ideea volumului: „Am fost pe rând anticar, custodele unei mici galerii de artă, am spălat ghete pentru o echipă de fotbal şi multe altele până am ajuns dactilograf la o întreprindere mare de transporturi, unde aveam să rămân mai mult de zece ani. A fost ceea ce numesc eu astăzi viaţa mea în slujba statului. În intervalul acesta mi-am editat cărţile (trei la număr până la acea dată), totdeauna la Bucureşti pentru a mă sustrage politicii locale, am primit primele premii şi recunoaşteri”.

În Amintirea clară şi precisă a zilei de 27 septembrie 1970 continuă ficţionalizările biografice, de astă dată cu un episod la marginea suprarealismului. Naratorul personaj ajută un hoţ de pendulă să care ceasornicul uriaş pentru a-l repara. Se învăluiesc aici două concepte, prinse într-un duet teatral: minciuna şi timpul. Ambele, de fapt, creatoare de iluzie. Hoţul, în cele din urmă, cel ce vrea să regleze timpul spart, aduce cu sine un tip de conştiinţă, pe care naratorul o contestă la început contrapunctic, prin minciunile suprapuse, pentru ca la sfârşit să rămână argumentul unei conştiinţe diluate.

Bizarul tâlhar ce vrea să declanşeze timpul oprit va fi dezvoltat mai târziu într-un personaj mult mai complex: felcerul Kat din Ploile amare. Parabolă a iluziei, Amintirea clară… este un simpatic joc borgesian.

Mult mai eteric, Exit seamănă cu notele indecise dintr-o povestire neterminată. Reţinem numai că senzaţia de ambient străin şi imposibilitatea neclarităţii – două idei la care Vlad revine mai târziu în romane – au de-a face cu măştile sociale.

O alegorie a prieteniei este Un loc să înţelegi, prilej pentru scriitor să revină la meditaţii recurente. Când unul dintre prieteni anunţă că se însoară, îl duce pe celălalt la 50 de km în mijlocul munţilor pentru a se confesa. Concluziile aforistice, prezente în toată opera lui Alexandru Vlad, apar aici în termeni ce amintesc de verdictele lui Livius Ciocârlie: „prietenia este o generozitate nefolosită, veşnic disponibilă” sau „Credeam că prietenia este sentimentul cel mai democratic, dar chiar şi acesta creează obligaţii”. La urma urmelor, o pildă despre maturitate şi despărţire în graniţele prieteniei. Schiţa V fotografiază întâlnirea dintre doi foşti iubiţi. Veronica, măritată acum, îi pare naratorului corporalizarea propriului eşec, pentru ca apoi să cadă în meditaţii evazioniste: „Desprinderea lentă a masivului vehicul îmi dădu timp de o secundă senzaţia că de fapt eu aş fi cel care se depărtează de toate lucrurile fixe din jur”.

Despre depersonalizare, nu doar ca retragere medicamentoasă din faţa eşecului, dar şi ca proiect social, este vorba în microromanul ce dă titlul volumului. Alexandru Vlad a rămas fidel unei idei preluate de la Joseph Conrad, pe care o vom întâlni şi în volumele de mai târziu. Ea suna aşa: „aventura interioară a personajului e mai adevărată decât cea exterioară. Personajele sunt mai mult sau mai puţin nişte rataţi, dar ce rataţi!”.

În fond, afirmaţia e un pilon în poetica romanului lui Alexandru Vlad. Pe tema eşecului se construiesc atât atmosfera, cât şi relaţiile microromanului. Naratorul este Emil, un tânăr ce se pregăteşte să intre la facultate, şi, după mai multe eşecuri, este angajat drept controlor de trafic. Aici, lucrurile aduc cu reeducarea eroului din Cel mai iubit dintre pământeni: la fel, intelectualul prigonit de colegi semianalfabeţi, imposibilitatea dialogului, vulgarizarea etc. Numai trama seamănă, fireşte. Pe Vlad îl preocupă relaţiile, felul cum se insinuează eşecul în ceilalţi sau modul în care el se propagă mai departe.

De fapt, cititorii atenţi ai prozei lui Alexandru Vlad vor citi oarecum aceeaşi poveste, interşanjabilă în scenarii diferite: anume, individul melancolic aterizat în mijlocul unei lumi deseori violentă, ce-i rămâne în cele din urmă străină. Prea bolnav de singurătate ori prea sătul de ea. Discontinuitatea stabileşte în textul lui Alexandru Vlad superioritatea ontologică.

Viaţa mea în slujba statului monografiază un mediu oarecum exotic din comunism – lumea controlorilor de trafic -, într-un loc mentalitar ca toate celelalte din epocă. În plus, mediul aduce mai mult cu rezervaţia recuperaţilor, al muncii compensatoare pentru cei care nu mai pot parazita sistemul şi nici nu sunt dornici de mai mult. Stigmatizat de „nemilosul meu destin”, Emil narează aventura lui în refrenul socialist, de unde salvarea, nicidecum concretizată, pare a fi admiterea la facultate. În rest, aceleaşi trăsături ale unui erou narator marca Alexandru Vlad: apatic, însingurat, fatalist şi homofob. Relaţiile cu colegii de muncă duhnesc de interesul puterii, vocaţie pe care o experimentează odată cu evenimentele tragice – un accident de circulaţie. Vova, şeful, e „un păsărar cabotin ce-şi completa viaţa cu sentimente care-i lipseau între oameni”, Novac e un apatic, Barbu şi David se încadrează perfect muncitorilor ce trebuie să şterpelească ceva, Lazăr învaţă pe ascuns pentru admitere la facultate şi Gogu, bruta. Emil întruchipează, nu e nicio surpriză aici, protagonistul înfrânt de destin. Conştient de neputinţă, deziluzionat înainte de vreme, personajul suferă din cauza unei infirmităţi atipice în comunism: a fi tânăr intelectual. Alexandru Vlad ne face părtaşi la experienţa transparentă a lui Emil în funcţionărimea comunistă numai pentru a livra câteva verdicte absolute. De genul: „Unii oameni au pornirea înnăscută de-a interzice ce se poate interzice, pornire ce se accentuează cu vârsta” sau „Orice schimbare ajuta până la urmă la perpetuarea lipsei de schimbare”; ori fraza cheie a microromanului: „Oamenii seamănă nu neapărat după felul în care văd, ci mai ales după felul în care orbesc. Se naşte un contrainstinct care ne face ca din două variante s-o alegem mereu pe cea care ne obligă, aşa cum la răscrucile ivite în cale am lua-o mereu la stânga – şi ne mai mirăm că în viaţă ni se întâmplă ne nenumărate ori acelaşi lucru nedorit. Destin! Ziceam contemplând cu fatalism noua mea boacănă, destul de asemănătoare cu cea veche. şi mai rău e când începe să-ţi placă, să consideri că e dreptul tău să faci precum te taie capul, şi că dacă ţi se spune că îţi lipseşte o doagă nu-i nimic – tocmai prin fanta aceea vezi lumea aşa cum este ea!”

Recurentă la Alexandru Vlad este senzaţia de vid al depersonalizării. Contribuie la întreţinere ei, în primul rând, eşecul neîmplinirii şi apoi vocaţia fatalităţii. E ca şi cum naratorii lui ar fi sfârşiţi de o viaţă pe care nu o pot lua de la capăt, prea depărtaţi de ea, şi prea aproape de capătul final de unde nu se pot întoarce. Naraţiunile lui Vlad sunt ample monologuri interioare, ţintuite de stigmate autoimpuse, reîncapsulate în istorii mici, ce refac coaja lucrurilor la care nu te poţi întoarce. Întâmplări trecute, totdeauna epuizate, de la care naratorul nu poate abdica. Căci la Alexandru Vlad nu se poate vorbi despre alt timp afară de prezentul trecutului – opţiune transferată şi romanului, până la Ploile amare.

Viaţa mea în slujba statului este o colecţie de fotografii despre întrebuinţarea înstrăinării. Alexandru Vlad nu ascunde din niciun text, şi nu doar în acest volum, atracţia pentru eşec ca lipsă de voinţă constitutivă. Efectul artistic se instalează pe fondul contemplării unei naturi depresive şi al unei societăţi fantomatizate, tot mai lipsită de contur.

Din toate, însă, rezistă ceea ce Vlad asigură în permanenţă cititorului: un spleen nu o dată poetic, precum şi limitele unei depresii literaturizate cu scop epistemologic.

O trecere naturală se va face în romanul Curcubeul dublu. Accentul, încă din titlu, ca şi în Ploile amare, cade pe aritmiile naturii – preocupare constitutivă a lui Alexandru Vlad.

Într-un interviu cu Ovidiu Pecican publicat ca „Addenda” la volumul Viaţa mea în slujba statului, Alexandru Vlad mărturisea că aventura scrisului său a început ca  singurătate cu o oglindă, şi nu fără ea, căci e cruntă ca singurătate. Aşadar, singurătatea cu oglindă, ce se adresează, precizează scriitorul, unui „cititor ideal care sunt tot eu”. Să nu ne lăsăm înşelaţi. Nu e vorba nici de autoficţiune, nici de vreo formă de mimesis. Ci de o convenţie. Există, cu alte cuvinte, o prioritate referenţială la care recurge Alexandru Vlad. Curcubeul dublu pare, la prima vedere, chiar romanul unei asemenea conştiinţe. Mai mult, e ca şi cum personajul din microromanul Viaţa mea în slujba statului ar fi surprins în altă perioadă a vieţii. Datele se reazămă pe aceleaşi comandamente interioare.

Bănuiesc că, iniţial, şi acest roman ar fi trebuit să urmeze modelul compozit al volumelor amintite, doar că, treptat, textele însoţitoare s-or fi disipat sau au fost integrate în magma cărţii. Curcubeul dublu aduce cu un caleidoscop de evocări ale unei conştiinţe unice, dereglată de la ritmul destinului. Monotonia unei vieţuiri reprimate se dezvoltă prin detaliile cumulative. Personaje, întâmplări sau stări contradictorii pur şi simplu acţionează asupra unei voinţe învinse. De la bun început naratorul vorbeşte profetic, răpus de aşteptare şi singurătate: „Seara stau în faţa casei, îmi aprind pipa şi mă uit cum secolul XXI se scurge pe autostradă, trecând prin sătucul neputincios, de secolul al XIX-lea. şi mă gândesc, fără prea multă îngrijorare, cât va mai dura apăsătoarea linişte de care am parte”. Ce-ar mai fi de zis după aşa confesiune?

Alexandru Vlad găseşte însă fisurile unei realităţi din care nu a rămas nimic de valorificat. Aceasta e, de fapt, povestea din Curcubeul dublu.

Naratorul, un fel de Emil pensionat după o viaţă petrecută în slujba satului, căptuşeşte aşteptarea sfârşitului cu jocul unei reintegrări: în lumea satului părăsit altădată pentru oraş. Incapacitat de „imprudenţa mea onirică”, de „imaginile caricaturizate” din experienţa îndelungată a Centrului, revenirea în sat seamănă cu o întoarcere la ritmul unei morţi aşezate.

Ritmul aşteptării se sparge cu numeroasele excursuri: de la inserţii memorialistice, la tot felul de trimiteri livreşti, idei etc. Toate legăturile împotriva coerenţei înţelese în sens tradiţional. Adept al fotogramelor, Alexandru Vlad scrie Curcubeul dublu cu patima unui colecţionar ce, în lipsă de noi achiziţii, rearanjează şi permutează piesele la-ndemână. Cu alte cuvinte, romanul e un text plural, tehnic vorbind, iar ne-linearitatea lui, fragmentarismul său funciar justifică chiar una dintre condiţiile postmodernităţii. E evidentă metoda lui Vlad, care foloseşte unul dintre cele mai largi concepte: indeterminarea. Noţiunea justifică titlurile cu iz jurnalistic ori pe cele memorialistice şi fragmentele ce par a desface mereu textul.

Totul aduce cu o autobiografie. Numai că problematizările ficţiunii biografice dublate de metoda indeterminării şi de fragmentarism justifică până la urmă o autoficţiune. Una în care cronologia, aşa pulverizată cum e, nu contează, nici datele ce pot suprapune naratorul cu autorul.

Altceva interesează aici. Anume, cum e posibilă refamiliarizarea? Ce mecanisme se repornesc, care trebuie schimbate ori unse ca să repornească? Dar memoria, cum se repliază ea într-o lume de sertar, în care, reîntors, pari un străin sau eşti din nou adoptat, chiar infestat de virusul Oraşului? Aflăm că personajul narator cumpără teren în satul copilăriei, ia totul de la început, ca străin de-al locului, un soi de struţo-cămilă identitară, ori cel puţin o curiozitate pentru localnici.

Ca peste tot în scrisul lui, Alexandru Vlad analizează starea de inadecvare. Aproape lipsit de biblioteci, „castalii de apartament”, naratorul din Curcubeul dublu analizează contradicţiile mediului, ale schimbării, bifând resorturile existenţiale ce i-au rămas cu patima unui învins în aşteptare.

Romanul se poate citi şi ca un manual al bătrâneţii. Alteori, textele se transformă în eseuri despre inutilitate. Numeroase închideri de cortină la fragmentele confesive nu sunt altceva decât pasteluri ale singurătăţii (de exemplu: „Până şi ochiul cufundat al fântânilor dă înapoi spre cer puţina lumină pe care o primeşte”), unul ce se agaţă, paradoxal, de schimbare. Nu una exterioară, ci a propriei identităţi întoarsă acum la matricea identitară: „Cât m-oi fi schimbat în toţi aceşti ani de viaţă? (…) şi, totuşi, undeva, în sinea noastră, continuăm să rămânem încremeniţi în proiect”.

Ca o pregătire în miniatură pentru Ploile amare se radiografiază sumar, mai mult prin ticuri şi excentricităţi, viaţa comunităţii. Pe care o priveşte cu un soi de detaşare părintească, fascinat de psihologia de grup, infailibilă: „există un refuz tacit al comunităţii să se implice, să ia partea cuiva, chiar dacă toţi ştiu cine are în principiu dreptate. Tac şi aşteaptă curioşi, amuzaţi, pe jumătate alarmaţi ei înşişi, rezultatul (unui conflict, n.n.)”. Convingerea lui Alexandru Vlad, aplicată şi în Ploile amare, este faptul că „memoria individuală pare a nu fi altceva decât un segment al memoriei colective, care e atât de intimă, încât e la îndemâna tuturor. Acest sentiment previne şi anihilează toate excepţiile, când apar. şi astfel satul continuă să aibă miez tare, format din cei care s-au născut acolo şi care nu l-au părăsit”. (Ana, personajul absent, mitizat, din Ploile amare, încorporează chiar această idee mentalitară: ea este excepţia ce trebuie anihilată pentru a conserva miezul tare al comunităţii, chiar dacă preţul este chiar conştiinţa).

Ce înseamnă, de fapt, curcubeul dublu? Odată şansa celui întors la vatră, cu gândul înseninării sfârşitului. Apoi, echilibrarea interioară a „dublei apartenenţe”, devastată de un destin potrivnic. Mai există o descriere poetică, din categoria naturii capricioase înregistrată de scriitor: „Plouase şi peste valea aia de-acolo a apărut un curcubeu. Întreg, dublu şi parcă tras cu vopsea. Nu orice vopsea, ci acrilică. Îţi venea să intri prin el ca printr-un arc de triumf”.

Ca roman al regresiunii fragmentate, Curcubeul dublu se citeşte şi ca anti-memorie a fatalităţii.

Există, totuşi, speranţă, chiar dacă un dublu al naratorului, profesorul de filosofie Ioan Horotan, se exilează şi el de la oraş şi moare în sat. Naratorul trăieşte din colaborările jurnalistice, încă exasperat de taxe, de faptul că nu poate scăpa definitiv din slujba statului… Dar mai ales de stafia celui-ce-a-fost.

Ca roman al uitării de sine, al depersonalizării, Curcubeul dublu dezbate şi problema autorului. El însuşi autor de cărţi, naratorul exclude din memoria trecută până şi acest statut. Când observă o tânără citind dintr-o carte cu „coperta cea mai cunoscută din lume”, a lui, de altădată, el are senzaţia că „viaţa se răzbună cu ironie”. Odată semnată o carte, nu poţi scăpa de destinul ei, oricâtă uitare ai activa. Cam aici încremeneşte proiectul acestui autor retras din viaţă citadină. Din memoria celorlalţi. Din istorie. Tema cărţii şi cea a autorului pot fi înţelese în roman ca relaţie de putere: dintre cel care renunţă şi cel care nu poate uita.

Ca în Ploile amare, un fel de apocalipsă falsă se petrece aici: cum ar spune Foucault, puterea aparţine celui a cărui ficţiune poate ameninţa lumea însăşi. Mai mult, relaţia de putere dintre text şi autor se instaurează tot mai pregnant. Cel care scrie se vede brusc în textul unei supraconştiinţe (poate tot a lui, ca Autor): „Cineva parcă are o foarfecă şi taie din mine bucăţi. Deocamdată, mă menajează şi taie bucăţi mici, periferice. Pot fi recunoscut fără probleme, unii nici nu percep diferenţa, decât dacă mă văd la intervale mari. Dar curând…”.

Seismica dublare a lumii, a textului şi a memoriei se aplică acum şi oglinzii, cea despre care vorbea Alexandru Vlad în interviul amintit. Singurătatea-cu-oglindă, fără să ştie cu adevărat de care parte se situează, iată problema ultimativă de conştiinţă. Nu întâmplător spune că „în casă nu am nici măcar un ciob de oglindă”. Aşadar, îşi asumase, aşa cum aflam mai devreme din interviul cu O. Pecican, pe cea mai cruntă dintre singurătăţi. Senzaţia că viaţa se restrânge, că se află sub lupa altcuiva, care e şi nu e el însuşi: „nu putem evita sentimentul că tot ce aflăm trebuie scăzut din tot ce-am dorit, din tot ce-am sperat că se găseşte în lumea largă pentru noi”. Matematica destinului, cu alte cuvinte, nu-i iese, iar retrospecţia trebuie evaluată după normele arbitrarului.

Universul securizant, căptuşit cu tenacitate de autorul retras în cochilia uitării de sine în locul începutului, al regenerării, se vede subminat de sine însuşi ca Autor. Urmarea: „Primisem o lecţie şi eram pe cale să devin un înţelept sau cel puţin un filosof al condiţiei de scriitor”, comentează el autoironic. De la autor la om, naratorul ajunge la altă zonă de vacuum: „Omul vede că a devenit fără să ştie de ce ţinta unei ostilităţi pe care o interpretează greşit”. Ceea ce face el însuşi, cu asupra de măsură.

Lumea satului pare aceeaşi de peste tot. În Curcubeul dublu, parcă pluteşte un iz de vinovăţie deasupra tuturor. Nu doar Baba Florica, cleptomană şi conflictuală, străinii olandezi, Ludovic – artistul vitezoman, Costan, Boba, doctorul Petrini, ţiganul Daniel etc. toţi suntem vinovaţi „din clipa (insesizabilă în sine) când trecutul începe să devină mai lung decât viitorul”. Ce fatalitate! şi cât de simplu sintetizat! Tema, extrem de generoasă, va fi reluată în Ploile amare.

Personajele îşi invadează autorul, pământul cel mai tainic se dovedeşte, oricât a fugit de ea, însăşi memoria. Cu „viaţa second-hand”, reinventată ca lumile din propriile cărţi, autorul refugiat din lume şi oglinzi ajunge după un ocol al vieţii tot la sine însuşi. Acesta este adevăratul curcubeu, ce repune viaţa în punctul din care a fost părăsită. Romanul poate fi citit ca alegoria unui destin-bumerang.

Pentru Alexandru Vlad, cel din Curcubeul dublu, viaţa nu se condiţionează prin timp, ci prin oglindă. La fel textistenţialismul.

Discontinuitatea, algoritmul textului pulverizat cu ştiinţă de Alexandru Vlad se găseşte, după prima jumătate de carte, în traseul limpede al logicii indeterminării. Dacă viaţa e alcătuită din fragmente, atunci şi romanul poate fi croit asemenea. Nu-i de mirare că romanul a derutat într-atât criticii literari. La fel de adevărat e şi că textul, monoton şi dând senzaţia de mecanism greoi, cu tot angrenajul descriptiv al codului depresiei, lasă cu zgârcenie la vedere indicii unei receptări corecte.

Sub masca confesiunii unui nostalgic al marginalităţii, dincolo de iluzia referenţială şi cea realistă, Curcubeul dublu prezintă o ingenioasă coregrafie textualistă.

Asamblarea stridentă şi fragmentarismul labirintic din Curcubeul dublu nu există în Ploile amare. Capodopera lui Alexandru Vlad şi a literaturii contemporane în genere, romanul Ploile amare este desăvârşit în sensul barthesian al dialogismului instaurat între ansamblul social şi cel textual. Persistă, şi la relectură, senzaţia că nimic nu e lăsat pe dinafară, că până şi detaliile îndeplinesc intenţiile clare ale autorului. Puţine romane postrevoluţionare rezistă unei asemenea probe.

Cu atât mai surprinzător acest roman cu cât valorizarea simbolică a mitului ploii aparent nesfârşite a trecut prin cam toate versiunile, mai ales parabolice, în epoca recentă, de la G.G. Marquez (Un veac de singurătate) la Ştefan Bănulescu (Mistreţii erau blânzi) ori Marin Sorescu (Iona). Alexandru Vlad recurge şi în acest roman sumă la proiectul adamic al romanelor sale: integrarea unui individ în confreria iluzorie a unei lumi. Se pare că a rămas procedeul prin care obţine un soi de intrigă multiplă care-l mulţumeşte.

Pompiliu, un profesor inexperimentat, exilat din oraşul–miraj, ajunge într-un sat ce va fi izolat de ape în 1970. Un dublu exil, dacă nu prizonierat, de care nubilul erou nu este conştient. Abia după ce epuizează cercurile sociale şi pe cele ale infernului, el va găsi, ca în parabolele cu comunităţi izolate, lumea „de dincolo” de graniţele satului. În primă fază, fireşte că avem de-a face cu o parabolă a cunoaşterii (psihologia satului-închis mi-a amintit de „The Village” şi alte scenarii asemănătoare – Vlad nu se fereşte de relaţionări cinematografice) şi una a potopului, cu un roman iniţiatic şi un altul, apocaliptic.

Dacă satul din Curcubeul dublu activa conştiinţa celui dez-integrat într-o formulă a uitării şi reiniţierii, în Ploile amarei, satul în sine, ca organism, relativizează intenţiile intrusului. Mitul străinului, odată în plus, blochează toate perspectivele, făcând din prizonierat simbolic o stare de spirit. Apoi, Istoria – adevăratul personaj al cărţii: ascunsă, îngropată la propriu, transformată în monument falsificat al adevărului. În avalanşa de semnificaţii, apocalipticul câştigă prim-planul: mai întâi prin chiar atmosfera biblică, de sfârşit de lume. Apoi, prin meandrele unei investigaţii detectiviste ce urmăreşte secretul vinovăţiei unei întregi comunităţi.

De fapt, Alexandru Vlad gândeşte cadrul cinematografic tocmai pentru a-şi linişti cititorul avid după imaginar, iar el se poate ocupa, finalmente, de hărţile interioare ale protagoniştilor. Procedează, cu alte cuvinte, la „adormirea globală a imaginii” pentru cititor – ca să folosesc definiţia imaginarului aşa cum îl înţelege Barthes. Doar ne avertizase prozatorul cu altă ocazie că aventura interioară a personajelor este mult mai adevărată decât cea exterioară (aici, potopul). Prin urmare, labirintul conştiinţelor şi cel al caracterelor se pot developa nestingherite, căci cititorul are deja imprimat ecranul lumii acoperite de ape şi nu are alte aşteptări, afară de suspansul unei morţi din trecut ce ameninţă brusc ordinea, câtă a mai rămas. E limpede că Alexandru Vlad analizează, la un anumit nivel al romanului, felul cum psihologia satului funcţionează în momente de criză.

În Ploile amare asistăm la o succesiune de crize: istorică, apocaliptică şi una a conştiinţei, deopotrivă individuale şi colective. Dascălul Pompiliu, la fel cum îi spune numele, cumva naiv şi obtuz până la iniţierile specifice, îmbrăţişează marginalitatea, până când starea de urgenţă îi prilejuieşte accesul la putere. Iar singura formă de putere în lumea ierarhizată a satului sub comunism rămâne adevărul.

Investigaţia lui, din pură curiozitate sau sedus de ipostaza justiţiară a puterii, îi asigură maturizarea conştiinţei. Iluminarea. Or, fără conştiinţa istorică, lucrurile nu se descâlcesc. Cercetările dispariţiei Ancăi duc istoria în anii cincizeci, când pilonii satului românesc se dinamitează şi cu acordul comunităţilor. Dar şi cu opoziţii. Psihologia conflictuală a momentului o valorifică Alexandru Vlad mixând numeroase influenţe, reuşind să le topească într-un fond tragic caracteristic satului ardelean. De altfel, tocmai componenta tragică mi se pare a fi câştigul modelului de realitate gândit de Vlad. Expediat de optzecişti tocmai pentru centralitatea noţiunii în rândurile şaizeciştilor, tragicul se dovedeşte un vehicul lipsă din puzzle-ul postmodernist autohton.

Ambiţia lui Alexandru Vlad pare a fi reconstituirea unei epoci şi a mentalităţilor ce-o alcătuiesc: nu doar colectivizarea, reuşită cu acordul tacit al comunităţilor, convenţii activate inclusiv în privinţa îndepărtării vocilor opoziţiei. Dar şi totalitarismul în sine, posibil tot prin acceptul maselor, repede deprinse cu tăcerea şi canibalismul turnătoriei, după cum, în roman, găinile lui Brodea învaţă din instinct să devină carnivore…  Nu în ultimul rând, mitul dictatorului. Girat de aceleaşi tăceri. Toate îşi găsesc corespondenţele în Ploile amare. Starostele satului, primarul activist Alexandru Rogozan crede că ajutorul comunităţii îl face pentru totdeauna iubit, uitând că, asemeni găinilor, indivizii trebuie hrăniţi în permanenţă, cel puţin iluzoriu. Când tactica nu funcţionează, el recurge la violenţă, mizând pe frică, la fel cum este, la rându-i, tratat, când merge la Centru, la oraş. Imaginar orwellian în acest roman semnat de Alexandru Vlad, ca niciunde altundeva în proza lui.

Iată suprastructurile istorice şi ideologice, peste care se aşază decorul cinematografic al sfârşitului de lume sau scena excavării adevărului, prin purificarea conştiinţelor murdărite de conspiraţiile malefice din stalinism. Suprastructuri simbolice, totodată. Murdăria comunităţii este acoperită şi de cea a apelor. Alexandru Vlad investeşte solid în harta romanului, cu accente bine ţintite în zonele nevralgice ale comunismului românesc.

S-a ignorat, apoi, chiar motoul din Leonardo: „Întotdeauna lucrurile oglindite în ape tulburi prind din culoarea a ceea ce tulbură apa”. Un joc al privirii, în aparenţă doar. Mai degrabă unul al infuziilor de viaţă şi psihologie locală, căci Pompiliu, eroul naiv, din afară, citeşte, prin iniţiere, caracterele, mai filtrând lecturile lui (nefolosite până la capăt, deşi citeşte şi chiar împrumută pe Dostoievski!), mai câştigând un pariu cu trupul. Prin urmare, ceea ce tulbură apa colorează întreaga lume aici, anulând, de fapt, mitul primar al potopului, fals ori un simplu pretext. Importă ceea ce conservă mizeria, iar din acest punct de vedere, dispariţia ori mitul Ancăi trebuie elucidate. Apropo de misterul Ancăi, ispita tuturor: de la activistul caricatural la preotul răspopit. Alexandru Vlad preia modelul tragic al sacrificării unei conştiinţe pure în favoarea comunităţii. Cel mai apropiat scenariu îl avem la D. R. Popescu, cel din Duios Anastasia trecea, unde, la fel, puterea simbolică a satului, Costache, decide împreună cu comunitatea să sacrifice pe cea care tulbură conştiinţele. Ori o altă posibilă analogie: excelenta nuvelă, uitată din motive cunoscute, Moartea lui Ipu, de Titus Popovici. Nemaivorbind de filiaţiile din cinematografie.

Emblematic pentru Ploile amare mi se pare faptul că oricare personaj desemnează o cheie, o fereastră de înţelegere a întregii lumi romaneşti. Din orice perspectivă am privi-o, comunitatea, ea, ca lume comunistă în miniatură, poate fi denunţată prin ceva definitoriu. Să luăm, de pildă, un personaj ignorat de interpreţi: paznicul de noapte Toma Buric: „toată munca lui consta practic într-o odihnă în slujba comunităţii”, deţinând următoarea capacitate, incontestabilă: „omul care se putea priva de somn, pentru o permanentă stare de veghe”. Relaţiile de putere, am văzut mai devreme, stabilesc semnificaţiile de adâncime ale cărţilor lui Alexandru Vlad, fie că se petrec între indivizi, fie între memorie şi alte reprezentări abstracte. În Ploile amare, paznicul Toma Buric pare, prin chiar slujba lui inutilă, în afara ritmului lumii. Regimul lui nocturn îi creează un avantaj de putere, o autoritate simbolică, prin poveştile pe care le narează, unele cu antene chiar în timpuri străvechi. În plus, relaţia lui intimă cu animalele îi fac să pară un adevărat şaman. Chiar dacă are datele unui Oracol, sătenii îl cred spionul primarului Alexandru. Amestecul de neobişnuit şi supranatural nu mişcă cu nimic priza la realitate a comunităţii. Însă personajul îşi are capitalul său de putere suplimentar: despre el, doctorul Dănilă spune că e un „miracol medical, un om care nu are urmele niciunei boli”, iar „slujba” lui, inutilă cum pare, îi dau siguranţa că „de afară lucrurile se vedeau mai bine”. Biografia lui ascunde însă şi un filon politic subversiv: fiul lui, Aronel, sabotase colectivizarea şi se afla prin puşcării, dacă mai era în viaţă. Un personaj blindat cu toate posibilele deschideri simbolice, de la învelişul social-politic subversiv, la mitic şi oniric. Prin acest personaj, Alexandru Vlad pare că accesează o altfel de istorie, o istorie alternativă. Defel întâmplător, paznicul nu participă la istoria propriu-zisă a comunităţii, deşi el deţine secretele nopţii. Mai mult, când se confruntă cu şeful direct, cu puterea oficială, la fel ca fiul său îl sfidează pe Alexandru, semn că singularitatea lui are o cu totul altă formulă etică şi socială. Se poate intra, aşadar, în labirintul acestui roman dens şi enigmatic prin orice personaj sau urmărind orice detaliu al istoriei. Alexandru Vlad mizează, în orice personaj din Ploile amare, pe pluralitatea interpretărilor.

Alexandru Vlad gândeşte Ploile amare ca un joc de şah, în care fiecare piesă-personaj are asigurat rolul său emblematic în radiografierea unei lumi ce se ascunde în ea însăşi prin contractul tăcerii şi al vinovăţiei. Iată boala de care suferă locuitorii. Mai precis, aşa cum aminteam în analiza la Curcubeul dublu, problema-boală o constituie momentul când trecutul devine mai lung decât prezentul. În Ploile amare, pretextul apocalipsei acvatice anunţă tocmai debutul unei astfel de boli. Căreia, se vede bine, nu întâmplător, personaje precum Toma Buric i se integrează firesc, după cum vor proceda şi preotul fost deţinut Gabriel Brodea, implicat în stabilirea adevărului trecutului, ori straniul asistent medical Kat.

Ca roman al relaţiilor de putere, lucrurile sunt şi mai complicate, căci toate personajele se găsesc într-un atare sistem de ocultare reciprocă. Zaharie, un fel de Ţugurlan pervertit la rău, fură nestingherit, fiind concurat de Îngeraş, hoţul ţiganilor – ambii deţin o putere legată de hrană şi bunuri, pe care, în vremuri apocaliptice, ei le transformă în forme de putere. La fel femeile: Anca, prin frumuseţea ei, deopotrivă fizică şi morală, reuşeşte să-şi păstreze integritatea chiar şi în faţa mamei decăzute, rezistând asaltului imoral al întregii comunităţi – de aici o putere morală; Marta, soţia primarului Alexandru Rogozan, femeie din afara lumii satului, o străină şi ea, înşală cu tenacitatea celei ce-şi păstrează în discreţie şi erotism unicele avantaje de putere faţă de soţ. Nu în ultimul rând, mama Ancăi, Florica, conservă o anume putere prin ofertele carnale. Pe de altă parte, cum deja am dezvăluit, avem de-a face cu personaje ce deţin puterea prin informaţie: paznicul Buric şi brigadierul Brodea. Sau alţii, prin ştiinţă: doctorul Dănilă care vede satul ca o lume de fiinţe reumatice, asistentul Kat, căruia i-am amintit şablonul încă din Viaţa mea în slujba statului, chiar şi Pompiliu, oricât de naiv ar fi, el scrie în „Gazeta de Perete” despre nevroza anotimpului, intuind, chiar dacă nu de-ajuns, ceva din scenariul agonic al comunităţii. Puterea abstractă pe care se bazează Alexandru Rogozan, liderul ideologic al comunităţii, este concurată de cea a creştinilor neoprotestanţi, deţinută de adversar, pastorul Ilie Papuc, ce profită de situaţie pentru a-şi consolida poziţia faţă de factorul politic şi pentru a câştiga o libertate simbolică. Inclusiv în propria biserică. Ce păienjeniş de relaţii perfect articulate de Alexandru Vlad!

Sentimentul timpului şi cel al prizonieratului, din textele mai vechi ale prozatorului clujean, revin aici în structuri complexe. Multiplicarea unghiurilor de vedere aduce un plus de semnificaţie. Ucenicul Pompiliu, ghidat de maestrul Brodea (alt maestru, alături de Alexandru), află că ei, ca străini, se găsesc în avantaj faţă de mizeria locului. Dar are şi revelaţia că: „se afla în satul acela ca într-o capcană, capcana locurilor închise şi a propriilor sale fapte” (identic, Anca simţise acelaşi simptom: „Voia să scape din capcana pe care satul ăsta şi conjunctura, i-o întinseseră”).

Parabola infernului nu lipseşte de la prima la ultima pagină din Ploile amare. Iar starea de prizonierat (într-o relaţie, slujbă, căsnicie, sistem etc.) iradiază pretutindeni în roman.

Ancheta personală a lui Pompiliu se transformă, după relaţiile maestru-ucenic tot mai fructuoase, într-o aventură iniţiatică ce nu se poate desăvârşi decât prin învingerea trupului şi a fricii.

Iniţierea erotică alături de Marta este în sine un microroman senzorial excelent construit, cu un sistem de similitudini cum nu citim altundeva în proza contemporană.

Un poem în sine, cealaltă poveste de dragoste, de astă dată abstractă, imaculată, îi are în prim-plan pe preotul greco-catolic (ascuns de săteni vreme de trei ani) şi nimfeta Anca. Sfântă sau diavol, destinul ei incert se anchetează chiar din închisoare de către preotul îndrăgostit (rămas la fel de neprihănit), nimeni altul decât brigadierul întors în sat doar ca să afle vinovaţii. Moartea fetei nu poate fi decât strategia lumii ca un joc de şah – fapt ce sudează, iarăşi ingenios, naraţiunile şi perspectivele.

Jurnalul preotului, contrapunctic la naraţiunea cu celelalte anchete, prezintă metatextual alternativa subterană la adevărul oficial. Ancheta etică dublează pe cea iniţiatică a lui tânărului dascăl, pentru ca, în final, investigaţia unei lumi agonice să pecetluiască Istoria însăşi.

Dacă prizonieratul se arată convingător, oarecum neechivoc, în roman, sentimentul timpului se dilată imperceptibil, mai ales odată cu declanşarea anchetelor, când naraţiunea devine dinamică şi nu se opreşte până la capăt din ritmul susţinut al decopertărilor trecutului. Cel mai interesant personaj din această perspectivă rămâne Kat, „omul de tinichea”, elementul duşmănos cu un potenţial „incalculabil” de-a face rău – consideră Alexandru. Cu părinţii deportaţi în Siberia, orfan de la 10 ani, Kat se alătură „nefamiliştilor” însinguraţi din proza lui Vlad, indivizi capabili să investească în interstiţiile realităţii care-l preocupă dincolo de toate pe prozator. Nimic nu fascinează tehnic mai mult în Ploile amare decât felul cum migrează conceptele.

Problema timpului se reduce în primă fază la ideea trecutului prezent, singura formă de timp ce rezonează cu imaginarul lui Alexandru Vlad. În Ploile amare, lucrurile se insinuează întotdeauna progresiv: „Cum să ai sentimentul timpului activ dacă lucrurile nu evoluează? De când sunt blestematele de inundaţii totul părea să se fi oprit. Trecutul apropiat nu este nici acesta altceva decât o aducere aminte. Viitorul este blocat şi el – cel puţin până la retragerea apelor. Ziua de mâine n-avea cum fi altceva decât copia fidelă a celei de azi”. Pericolul intuit de Kat e că lumea se sprijină de pereţii absurdului, că oamenii, vieţuind în reluare, devin marionete: goliţi de sensuri, de viitor şi memorie. Iar în lipsa acţiunii, conceptul de viaţă se anulează. Lucrurile sunt aşadar pregătite pentru cortina trecutului, din nou ridicată pentru a se deosebi adevărul şi a dubla retragerea apelor de spălarea minciunii. Dar dacă viitorul refuza să mai vină? se întreabă acelaşi Kat, devenit profesionistul martor al timpului.

Ca inventator, omul-excepţie dintre intruşii satului-insular, un fel de conştiinţă a viitorului, Kat nu va întârzia să măsoare apele şi să asculte radioul pentru a se conecta cumva la viaţa suspendată. Totodată, Kat intuieşte o teorie a timpului, întrevăzută prin arta croşetatului: când nodurile formează o împletitură care la rândul ei se unea cu ceva şi mai complex. Nodul timpului, cu alte cuvinte, timpul potopului suspendat, încremenit, confirmă labirintul unui trecut abscons. Numai învins trecutul, ţesătura se poate continua.

Desenul din covor imaginat de Vlad se elaborează cu subtilitate. Ba mai mult, la un moment dat se sugerează chiar o temă a cărţii printr-un final mallarmean, de găsit şi la Marquez ori la Eco: când acelaşi Kat vede cărţile ude, spune că ele „sunt pe cale să devină o singură carte”… Perspectiva lui asupra realităţii, deopotrivă distopică şi poetică, angajează, mai mult decât la oricare personaj, un tip de conştiinţă superioară.

Ne amintim că viitorul proiectat de lumile postmoderniste nu fac legături drastice între prezent şi viitor. Rămâne distopiei ori utopiei să stabilească în imaginarul cititorului proiecţiile viitorului. Alexandru Vlad aderă la acest tip de reprezentare postmodernistă prin infuzia de obsesii ale noului început din roman. O geneză în care fiecare investeşte sarcinile intime. Alexandru, de pildă, distruge documentele contabile împreună cu Dumitra, amantă şi subalternă, pentru a-şi asigura un început imaculat în noua lume postapocaliptică. Ipostaza de salvator trebuie susţinută şi de cea de gospodar. Ilie, de asemenea, vrea să capitalizeze potopul. Nu întâmplător el interpretează pasajele biblice care să-i înmulţească credibilitatea. şi aşa mai departe. Omul nou înseamnă pentru fiecare altceva: nu doar putere, ci metamorfoză (Pompiliu), eliberare (Brodea) ori revelaţie (Kat).

Romanul Ploile amare nu poate fi prins într-o formulă definitorie (roman sumă, cum l-a numit, roman parabolă, roman distopic, roman apocaliptic, oricum l-am eticheta, ceva rămâne pe dinafară). Singura etichetă cât de cât cuprinzătoare mi se pare că rămâne cea de roman epistemologic. Am impresia că Alexandru Vlad, dincolo de raporturile livreşti şi tehnicile romanului (post)modern explicite, a căutat să transfere textului ceva din talentul de-a coloniza hermeneutic, i-aş zice, aşa cum procedase George Bălăiţă. Rezultatul e că descoperi de toate, inclusiv faptul că orice interpretare îşi păstrează anduranţa, dar niciuna nu definitivează sentimentul întregului. Labirintul istoriei gândit ca o tablă de şah tridimensională – iată lumea din Ploile amare. Orice personaj trece inevitabil prin procese inseparabile, fie deodată cu evenimentele, fie naratorul are grijă să ofere cititorului noi date care să-l deruteze cât trebuie. Pretutindeni măşti, jocuri de limbaj, scene alegorice (a se vedea, de pildă, jocul de şah dintre maestru-ucenic/ soţ-amant, Alexandru-Pompiliu), răzbunări camuflate, bovarisme şi însingurări care mai de care mai stranii şi incerte. Mergând cu naraţiunea la suprafaţa evenimentelor, ai senzaţia că Alexandru Vlad îşi lasă cititorul să deosebească brusc că s-a găsit de la bun început în sala de motoare ale Istoriei, în subteranele unui trecut pe care cu toţii se străduiesc să-l manipuleze. E, în fond, şi nevoia de arhivare o terapeutică a puterii. Dar mai cu seamă, şi aici e câştigul cel mare, că cititorul însuşi trăieşte iluzia unei puteri noi, aceea de-a dezarhiva el însuşi trecutul. Din punctul meu de vedere, un roman ca Ploile amare concurează cele mai bune produse ale şaizeciştilor. Am spus-o şi cu altă ocazie: romanul pare scris de un şaizecist cu instrumente postmoderniste. Dincolo de toate, Ploile amare este o capodoperă.

Ultima mea întâlnire cu Alexandru Vlad, petrecută cu puţin timp înainte de plecarea lui grăbită, ca prin fisura unei oglinzi în sfârşit zgâriate, dincolo de ea, mi-a spus, fără a-l întreba, chiar după îmbrăţişarea revederii, că nu ştiu ce prieten îl certase. De fapt, îl judecase greşit. Nimic altceva despre eventuale subiecte de discuţie comune. Doar îmi explica, cu atât de multă fervoare, o scenă, în fapt, banală, încât, în momentele acelea, nu-l puteam vedea altfel decât ca un copil ce-şi văzuse pătată toată agoniseala unei inocenţe proaspete. Atunci n-am înţeles. Tot ce voia era să plece împăcat cu toţi. Să lase jocul acesta al vieţii în urmă corect. Mi-aş fi dorit să-l cunosc mai bine pe acest copil însingurat înainte de vreme, acest bătrân al oglinzilor niciodată sparte.

 

 

[Vatra, nr. 7-8/2015]