Al. CISTELECAN – Oile negre echinoxiste (sezonul I, episodul I)

alcistelecan

Luați în masă – în calitatea lor de categorie literară – și văzuți mai de departe, echinoxiștii sunt oameni de bună-cuviință imaginativă, mulți dintre ei chiar cu destulă politețe imaginativă și cu un evident frîu de bun-simț. Nu sar calul și nu se aruncă în vîltori fantasmatice și nici nu dezlănțuie imaginarul ca pe o viitură fatală care se prăvălește necontrolat în pagină. O poetică a temperanței imaginative ține poemele în echilibru între notație, reflecție și fantezie, colaborînd toate în măsură egală la o construcție – totdeauna articulată, nu lăsată de izbeliște sau vraiște. O economie a sensului dirijează farmaceutic aceste componente, indiferent de temperament (fie el melancolic ori impulsiv). Se vede întotdeauna că există un arhitect al semnificațiilor care nu lasă lucrurile să deraieze primejdios, ci doar cu măsură utilă.

Există însă, ca-n orice castă, și cîteva oi negre. Trei, aș zice eu (socotind echinoxismul doar pînă la Manasia, căci după el se mai schimbă regimul). Aceste trei oi negre echinoxiste sunt Ion Mureșan, Aurel Pantea și Viorel Mureșan. Toți trei o iau numaidecît, chiar din pragul poemului, razna (o raznă – aici substantiv – imaginativă, firește). Și toți trei după o obligatorie (de la Camil Petrescu încoace), imperativă bătaie pe pragul realului. Desigur, și la ei o bătaie necesară elanului săriturii unde nu știu nici ei. După notația inaugurală, Ion Mureșan, de-o pildă, se trezește numaidecît în scenariul unui uragan imaginativ care-l poartă încoace și-ncolo, cu o violență materială a fantasmelor gata oricînd să rupă firul simbolico-alegoric de care se ține poetul în mijlocul vîrtejului. La Aurel Pantea notația de deschidere e doar chepengul ridicat de pe o pivniță a ființei unde se macină și putrezesc toate, într-o devălmășie expresionistă a telegramelor din neant. Pe Viorel Mureșan, poet mult mai blînd și mai tandru cu realul și ființa, nu se știe niciodată unde-l duce notația care devine imediat un pur incident himeric. Și nu se știe nici, la sfîrșit, unde l-a dus. Sigur e doar că l-a dus într-un fel de perplexitate imaginativă și acolo l-a și lăsat (dacă nu pe el, sigur pe cititori; poate nu pe toți, dar pe unii – garantat). Căci indiferent de la ce pornește Viorel Mureșan – și nu pornește de la lucruri mari, ci de la măruntele zilei sau chiar ale clipei -, acel lucru e prins pe loc într-o transpoziție frenetică și mutat, de o vocație barocă a imaginației, într-un regim de irealitate patentată. E o metamorfoză subită, spontană și irepresibilă, deși făcută cu diafanitate imaginativă și cu delicatețe de scriitură. Asta pentru că Viorel e un estet al contemplației și un virtuoz al descripției himerice, un caligraf de năzăreli și de iradiații; un rafinat al sclipirilor inefabile din lucruri. Imaginarul lui, oricît de fără cod pentru cititor, e unul de bijutier, de creator de mărgele suave și senzuale deopotrivă. Estetismul contemplativ (e vorba evident de un voluptuos al iscodirii) se traduce și într-un estetism descriptiv, într-o grație a imagisticii de care poetul se îngrijește aproape cu devoțiune calofilă (poemele lui suferă – sau se bucură, de la caz la caz -, cum zicea Țeposu, de un fel de ”desăvîrșire stilistică”).1 Performer de nuanțe, Viorel e un șlefuitor de imagini care s-ar devota (o și face) perfecțiunii cu tenacitatea cu care dl Grand șlefuia, la Camus, fraza lui cu ”superba iapă alezană”. O religie estetistă stă de bază exultanței himerice a imaginarului. De fapt, aș zice că diferența cea mai marcantă dintre el, pe de o parte, și Ion Mureșan și Aurel Pantea, de cealaltă parte, constă în diferența dintre fantezie și imaginație. În caz că-n această diferență grația imaginativă e de partea fanteziei, o imaginație, cum ar veni, mai aeriană, mai delicată și mai fără suflu material. Una însă în care ”și nimica mișcă” în modul cel mai spontan și-n care orice obiect are vocația metamorfozelor șocante.

De fapt, nu știu dacă obiectele sau peisajele au această vocație (cum par a avea una a anamorfozei la Gellu Naum) sau ea se datorează privirii de drogat cu care Viorel contemplă detaliile lumii. Căci Viorel e un năzarnic în fața căruia peisajele se metamorfozează în cele mai stranii halucinații și se asociază cu cele mai incompatibile avataruri, într-o aventură fantezistă care are un limpede șarm suprarealist. Pe bună dreptate, cred, zicea Romulus Bucur că ”modul său de a percepe lumea nu poate oferi decît imagini stranii.”2 Nu e însă o stranietate neliniștitoare, cu inducții de anxietate, ci o modalitate de a insolita lumea, de a o pune într-o ecuație fantezistă inedită și întotdeauna surprinzătoare, pînă la scandalul perspectivei analogice. ”Fantezia complicată, de factură manieristă” i-a fost atribuită de la bun început de Ion Pop,3 care observă și afinitățile cu picturalitatea himerică a lui Klee, Chirico, Chagall etc. (nume invocate chiar de poet și reconfirmate mai apoi și de Dumitru Chioaru și George Vulturescu), așadar principiile unei poetici de entuziasm metamorfotic și elevație eterică a realului. Ca manierist (în sensul tipologic) s-a consacrat Viorel Mureșan, pînă într-atît de accentuat încît Dumitru Chioaru garantează că poetul ”a fost și rămîne un manierist.4 Se prea poate, echinoxiștii sunt în general considerați ca manieriști, așa că asta ar fi un element de integrare. Nu singurul, căci, zice Iulian Boldea, ”constante tematice ori de tonalitate” cum are Viorel sunt ”ușor de regăsit la mai toți poeții de la Echinox5 (adică, precizează Boldea, ”rafinamentul expresiei, imagistica bogată, cultul metaforelor, puseurile livrești”). Lucrurile acestea există, fără îndoială, sunt, într-adevăr, elemente de patrimoniu echinoxist, numai că Viorel le procesează într-o perspectivă cu totul divergentă față de restul lumii echinoxiste. (Sunt însă și comentatori care nu acceptă ”cultul metaforelor”; bunăoară, George Vulturescu, care evidențiază la Viorel un ”discurs anti-metaforizant”, deși îi recunoaște ”forța plastică”; dar dacă tot are ”forță plastică” de ce n-ar investi-o în metafore?!).6

Poetica lui Viorel e una de mozaicar (au remarcat-o, într-un fel, chiar de la început, atît Radu G. Țeposu, care vorbea de ”suite de imagini,”7 cît și Gheorghe Perian, care vorbea de ”imagini sofisticate, desfășurate în arabesc”8); dar un mozaicar de enigme, de steme și miniaturi ezoterice, construite cu o imaginație cabalistică. Pe măsură ce curge, pe măsură ce trece de la un punct imaginativ la altul, poemul se ermetizează; și asta datorită faptului că obiectele intră ”în zona unei fantazări ce le distanțează mult de punctul de plecare”9 sau – și mai grav – pentru că imaginația lui Viorel ar fi ”lipsită de referențialitate obiectivă”10. Nu e vorba de ermetismul de tip barbian, care aruncă intermediarii dintre cuvîntul inițial și cel final, ci de un ermetism al imaginației, de o plasticizare ce pare a fi rodul unui suprarealism tandru, non-violent, fără convulsivități și mai degrabă ceremonialic. Gheorghe Grigurcu zice că Viorel ”face avansuri /…/ formulei suprarealiste,”11 deși, după cum merg volumele, am impresia că, treptat, avem de-a face cu o domesticire a acestei intemperanțe fanteziste. Din fire, Viorel Mureșan suprarealist ar fi fost – și probabil singurul suprarealist natural al echinoxiștilor (tentativele de suprarealism făcute de unii poeți din ultimele serii sunt simple chinuri de contorsiune imagistică). Părînd în pură tihnă contemplativă (Viorel nu se panichează și nu se alertează, scrie cu un calm imperturbabil), desfășoară un caleidoscop de aparente notații fragmentate, montate într-o heraldică în care cîmpurile stemelor nu par a avea nici o legătură de necesitate: ”sub pămînt par duminicile niște olane roz/ puse acolo cu degete fărîmate// sîmbăta de cînd lucrurile/ nu mai au cerul nopții în cap/ se spală pe față cu o lumină/ de păsări tăiate// tunetul încercuia dealul/ precum o eșarfă deasupra vîntului// drumul ne era lămurit/ de sînge amestecat cu-ntuneric/ acum toate perechile de părinți ni se par/ ștergători de picioare în fața ușilor// pe masa noastră acoperită cu ziare/ soarele se desface ca o ladă de lemn” (Sîmbăta lucrurilor). Poate că peisajul nu ascunde neapărat ”tragicul în formă diafană” de care vorbea Țeposu12, căci urmele acestuia sunt destul de marcate, dar e limpede că Viorel cultivă doar insinuanța dramatică. Și așa face ori de cîte ori poemele se apropie de anxietăți – și ele strecurate în poeme cu pipeta, după principiile unei poetici a insinuanței; o poetică aparent mai timidă decît cea a aluzivității sau a sugestiei, dar eficientă în punctarea unui fir de coerență. Oricum, coerența (cea traductibilă) sau proiecția de sens e făcută la el doar din linii punctate din loc în loc, din amprente lăsate pe fiecare imagine. Altminteri, ca și pictorul pe care-l evocă, și Viorel poate vedea orice în orice: ”Sculptorul vede formele unei tinere/ în piatră,/ liniile unui bărbat de optzeci de ani (cele două războaie)/ început de confesiune/ cum piatra ar fi o arhivă încendiată sub el” (Scrisori din muzeul pendulelor). O arhivă de steme e și pentru Viorel lumea.

______________
[1] Radu G. Țeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă, Ediția a III-a, Prefață de Al. Cistelecan, Editura Cartea Românească, București, 2006, p. 106.
2 Romulus Bucur, Poeți optzeciști (și nu numai) în anii ’90, Editura Paralela 45, Pitești, 2000, p. 138.
3 Ion Pop, Echinox. Vocile poeziei, Tribuna, Cluj, 2008, p. 199.
4 Dumitru Chioaru, Developări în perspectivă. Generația poetică ’80 în portrete critice, Editura Cartea Românească, București, 2004, p. 135.
5 Iulian Boldea, Poeți români postmoderni, Editura Ardealul, Tîrgu Mureș, 2006, p. 132.
6 George Vulturescu, Cronicar pe Frontiera Poesis,Editura Princeps Edit, Iași, 2005, pp. 113, 116.
7 Radu G. Țeposu, op. cit., p. 106.
8 Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni. Eseuri, Editura Didactică și Pedagogică, București, /1996/, p. 26.
9 Ion Pop, op. cit., p. 197.
10 Gheorghe Perian, Prefață  la: Viorel Mureșan, Sîmbăta lucrurilor, Editura Limes, Cluj, 2006, p. 9.
11 Gheorghe Grigurcu, Poezie română contemporană, II, Editura revistei ”Convorbiri literare”, Iași, 2000, p. 194.
12 Radu G. Țeposu, op. cit., p. 107.

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 16-17]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s