Rita CHIRIAN – Poezia nopților când se topesc continentele de spaimă

opera-poetica_1_fullsize

Jocurile textualiste ale optzecismului au produs, de cele mai multe ori, o poezie datată, care-și târăște agonia prin docte teze de doctorat și care nu mai stârnește astăzi decât mefiență ori zâmbetul complezent de banc vechi. Virtuozi, dar pe cine seduc obiectele perfecte? Inocențele spectaculare ale textelor lui Cărtărescu sau scenariile destul de previzibile ale lui Florin Iaru, schematismul adeseori tautologic al lui Bogdan Ghiu sau ludicul lui Al. Mușina pierd din vedere – ca mulți alții, chiar din generațiile mai noi – faptul că literatura trebuie să-și treacă gâtul mai ales prin universalii. Dacă supraviețuiește acestei probe – să rămână umană și acut contemporană, chiar când timpul o pedepsește -, abia atunci vorbim despre valoare. Tot restul este talent: în fiecare clasă există un premiant, ba chiar există și clase foarte bune, în care, la capătul anului școlar, se numără mai mulți premianți; și, tot în fiecare clasă, există cel puțin unul care face pe nebunul, preocupându-se de orice altceva i-ar interesa pe vânătorii de note. În clasa de poezie optzecistă, un astfel de elev este Adrian Alui Gheorghe. Când lunediștii se dădeau peste cap să toarne spirite și să practice jocuri (ieftine) de cuvinte, când se întreceau în (destul de) abrazive ironii, prin alte părți – nu destul de provinciale cât să le înghită uitarea – poezia era excavată din filoane mai adânci. Cum se găsește orice materie rară.

De altfel, e o bucurie să intri în teritoriile mai puțin frecventate și prin care nu au trecut încă autostrăzile canonizării. Colecția pe care a inițiat-o nu cu foarte mult timp în urmă Paralela 45, Opera poetică, are toate șansele să devină una de referință pentru tot ce a însemnat și continuă să însemne poezia noastră de la sfârșitul anilor 70 și până în prezent. Nu că aș deplânge poziția poeziei – din punct de vedere editorial, sunt, astăzi, destule edituri care comit păcatul de a publica poezie –, însă e realmente o șansă pentru volumele vechi ale unor poeți adevărați ca ele să ajungă pe masa cititorilor tineri. Cum altfel am putea să citim culegerile unor poeți care au publicat în anii 80 și 90, în tiraje confidențiale? Așa am ajuns să avem înainte câteva dintre volumele de poezie semnate de Adrian Alui Gheorghe, altfel spus, aproape trei decenii de fidelitate. E, totuși, și ceva infidelitate, de vreme ce poetul, dintre cele șapte volume, la care se adaugă trei-patru plachete publicate la Iași, Botoșani și Piatra Neamț (sper să fi numărat bine), nu reține decât șase (Poeme în alb-negru, Intimitatea absenței, Complicitate, Îngerul căzut, Gloria milei, Paznicul ploii), cărora li se adaugă texte apărute în antologia Ispita (2005).

Alui Gheorghe a mizat pe singularitate. Nu s-a lăsat sedus de arta crepusculară, de tonuri moi și pastelate, a confraților săi, ci a produs mai curând o poezie livrescă, înaltă, referențială, de analogii clasice. O anumită indecizie stilistică – ori, poate, versatilitate – îl face să alunece cu gracilitate de la metafora insolită, de serioasă sarcină suprarealistă, la prozaism și balet cotidian. Suavități și muzică de afecte, romanțiozitate și intuiții ale sacralității stau laolaltă cu schițe de grotești și de caricaturale. Am spune că Adrian Alui Gheorghe deschide o galerie de texte impresioniste, în care starea impune partitura. Dar, desigur, răspunsul imediat la realitate nu exclude tehnicitatea, e drept, una acordată la ardoare. Alert, condensat, mistic peste măsura agreată de congeneri și lucid fără a deveni docil realului, ortodoxist de formulă updatată, poet al nobleții chiar și atunci când răstoarnă tarabele, fascinat de scenografii somptuoase, care poartă intarsiile altor timpuri, de înscenări și histrionism, de rupturile cinematografice și de deschiderile unor lagune narative, Adrian Alui Gheorghe este un poet de filigran liric și de inițiere răbdătoare. Și, dacă e să te întrebi de ce numele lui nu se găsește printre cele mai des rostite, răspunsul e la îndemână: e, într-un veac al secularizării, un poet religios. Pentru această dimensiune pregnant religioasă, critica literară, obnubilând-o, a găsit foarte dibace eufemisme, numindu-l ba poet prometeic, ba panteist, ba parabolic și simbolic, când, în fond, nu e vorba decât despre trăire a sacrului. Și, de fapt, la rigoare, experiența thanaticului, omniprezentă în textele nemțeanului, este o experiență religioasă.

 Adrian Alui Gheorghe debutează în 1985 cu Ceremonii insidioase. E, specific anilor 80, un volum colectiv, iar aventura editorială, plus imixtiunea organelor de cenzură sunt rememorate într-o scurtă, savuroasă (deși evocând momente dureroase) notă e autorului în antologia de autor de la Paralela 45: „Nu am trăit vremuri limpezi, în care să ai măcar libertatea să te ratezi pe cont propriu, conștient sau inconștient, cu voioșie sau cu disperare. (…) Am fost dresați până la a ne crea, în interior, teritoriul interzis, ideile interzise, cuvintele interzise. Mutilării i-am răspuns cu automutilarea. Ni se părea că am făcut un pas în interiorul ținutului interzis dacă reușeam să insinuăm într-un text o idee, un cuvânt mai aparte, o alegorie, o metaforă. (…) Dezastrul culturii române s-a făcut cu români, cu «unelte ideologice» care ar putea în orice moment să revină în actualitate, totul este să le recreăm contextul”.

Volumul e urmat de Poeme în alb-negru (1987), reținut în antologie. Aici, accente nichitastănesciene cad pe solul derelicțiunii: „sunt lucid. dar îmi folosește la ceva/ luciditatea? te întreb pe tine/ care te pregătești continuu să mori în casa mea:/ îmi folosește la ceva luciditatea?// și algele roșii pe care le stârnește soarele/ din mare sunt cu adevărat/ patul meu de nuntă? te întreb pe tine/ care te pregătești continuu să mori în casa mea:/ sunt cu adevărat patul meu de nuntă?” (Baladă). O anumită nostalgie a altitudinii irumpe în poezia de tinerețe, deși în contraste destul de facile,: „Încă o dată frumusețea a învins:/ lângă obrazul tău viermele/ se prefăcu în fluture.” (Imn). Textele sunt pledoarii pentru stabilitate, coerență și frumusețe, pentru eterne și clasice, deloc obișnuite pentru inflamația vârstei poetice, și reconstruite cu uimirea celui care nu a fost pregătit pentru realitate (nu întâmplător, poetul invocă în câteva rânduri „libertatea uimirii”): „dacă undeva pe aici îmi fac/ o casă noaptea mi-o târăște/ în mare// dacă adun cu două brațe/ o iubire, noaptea/ mi-o deșiră peste câmpuri” (Altă elegie). Chemările de dispariție sunt disimulate în amenințări difuze, care condiționează și întrețin starea de alertă: „(caută-mă, sunt între maeștrii cântăreți/ țin ochii închiși în rând cu ei/ îți voi face semn cu mâna/ alege-mă strigă-mă chiar dacă/ în momentul următor, fără îndoială,/ cineva mă va ucide)” (Iar tu care vii…). Oricând ar tura motoarele încifrării, prin redundanță sau prin practici pleonastice, Alui Gheorghe lasă la iveală firul roșu al poeziei: gesticulația agnostică, pentru care însăși textuarea nu este decât instrument de invalidare a compozitului uman. De aceea, poetul emite cu franchețe declarații de abdicare: „o hieroglifă ți-e chipul și inima/ trupul ți-l umplu de vorbe/ neînțelese, sângele tău se zvârcolește/ ca șarpele pe nisip/ ca pasărea în mărăcinul albastru/ o nesfârșită sămânță din lutul gurii crește”. Arabescurile singurătății și ale damnării (de fapt, ale condamnării prin aruncarea în lumină) sunt aventuri ale unei „călăuze născute în labirint”, memorate într-un poem incantatoriu, care amintește muzica lui Cezar Ivănescu, alt tragic moldav: „trupul tău mal peste care trece apa/ și udă rădăcinile îngălbenite și crește/ orezul și crește grâul și floarea de caledonie/ trupul meu mal peste care trece apa/ și rupe rădăcinile și devastează lanurile/ de grâu și de orez și florile de caledonie./ murmurătoare zăpadă ca niște viermi/ suavi peste pământ dimineața aerul tare/ incendiază coliba din lemn de măr/ în care am visat un drum ca o șerpuire/ a șuviței de sânge prin inimă” (Balada călăuzei). Colective, distrugerea și perdiția sunt ineluctabile; din instrumentarul de care dispune ființa, singură, poezia salvează: „auzi-mă, cântec al meu, și mântuiește-te./ nu-ți face iluzii”.

Realitatea pe care o întoarce această poezie este carnaval și mască, ferecare de sens și esență, o practică a artificiului și a mistificării, conștiență a jocului tragic, a convenției și a fricii: „mi s-a făcut frică gândind/ că ochii tăi au mai multă veșnicie/ decât ochii unui mort”. Texte de deziluzionare, de gimnastică a lucidității, a lepădării și a resemnării, în care se simt spasmele dureroase ale unei armate interioare în retragere, Poemele în alb-negru sunt, prea curând, încercări de răspuns la mutele întrebări fundamentale, așa cum este poemul final: „nu-ți mai pune întrebări, e timpul să știi –/ printre lucruri mai puțin definițiile lucrurile/ printre oameni mai puțin definiția omului” (Epilog). Cu toate astea, vocația luminii este practicată cu abnegație: „nici noaptea nu ne înnoptează// prea aproape de mine se întâmplă ceva/ un cerc se deschide/ și se închide/ cu zgomot de ușă trântită”. Astfel, actul poetic devine rostire liturgică, de în-scenare a tainei și a uimirii existențiale: „așa, vederea zăpezii pe câmpul/ pe care altădată culegeam florile de rujalniță/ mi-a părut dintr-o dată/ o veste pe care n-am cui s-o împărtășesc/ un fel de plâns cu aceleași lacrimi vechi”. Htonic, cu o fermă voluptate a concretului și a materiei, Adrian Alui Gheorghe este un exuberant de formulă blagiană, chiar atunci când încearcă haine elegiace. Morga de poet întunecat nu-l prinde, așa că un anumit dionisiac vitalist electrizează versurile: „stai între flăcări mulțumite/ de micile lor istoviri// «nu ținta spune ceva despre tine/ ci oboseala călătoriei»// tot ce învingi se retrage/ și tu te hărțuiești singur// norul de deasupra unui vestigiu/ nu-i neapărat o amintire// o capacană doar/ pe care nu știi dacă s-o ocolești/ sau s-o înfrunți// un mugure orb/ cheamă necontenit soarele” (Stai între flăcări mulțumite).

Deși foarte puțin agreabilă criticilor de poezie mai noi, iubitori de insolit și de narativitate, dimensiunea apoftegmatică nu îngreunează discursul, ci creează vaste lagune de metafizică. Ea vine din vechea lirică orientală, din oțiul contemplativilor, din jocularitatea alegorică, din ritmul lent  și cumpătat al înaintării previzibile: „toamna trece ca un răspuns pe care/ îl aștepți la o întrebare demult pusă/ ai uitat ai abdicat de câteva ori/ vai de cei învinși/ vai de singuraticii călăreți pe cai/ de lut nimic nu-ți mai amintește/ de-o altă clipă asemenea/ nici perdeaua care retează pentru tine/ câte ceva din intimitatea universală/ omul de frunze/ se ridică din mijlocul imperiului său/ soarele purtat în coș de două femei/ pare un trup răpus de neliniște/ ca malul rupt pe care se sprijinea/ floarea de sânger/ înainte de a deveni mireasmă.” (Omul de frunze). Tot dintr-un anumită plăcere a stampei, poetul își construiește cu migală textele, condensându-le materia lexicală și mizând pe anvergura semnificației, cum se întâmplă în blânda autoironie din Războiul continuu: „Creștem exact. Se bucură mamele. Nici un război/ nu e mai mare ca plânsul./ «Voi soldățoi proști săpați ca lumea gropile/ cât mai adânci/ să încapă plânsul unei singure mame»/ Dar nu se aude nimic. Bat tunurile dintre pleoape.” Scenariile mitologice sunt, desigur, un tribut plătit modernismului înalt-livresc, chiar dacă eroii antici sunt puși să joace partide prozaice, cum se întâmplă în Momentul în care Orfeu a întors capul, în Desene și măști sau Un oarecare Oedip.

În Intimitatea absenței (1992), discursul se așază în forme vag clasicizante (oricum, mai „picturale”) și chiar retorica se dedă unor barochisme ori oracularități. E o poezie de calofilii, dar nu de eufemisme. Maniera este similară celei în care își desfășoară Ioan Es. Pop faldurile neoexpresioniste, minus scenariile grotești: „Continui să cred, oh, continui să cred/ că din disperare omul își leapădă pielea/ precum șarpele singur ascuns după un/ morman de obiecte din tablă turtite// acolo unde își ia prânzul rugina/ acolo unde fericirea se plătește cu neuroni/ acolo unde tristețea poate fi un copil/ fără trup rătăcit de extazul părinților…” (Sfârșit de elegie). Persistă aici arome metafizice, dar, cu o neglijență boemă, poetul lasă cusăturile la iveală: „nu, marc aureliu, absența nu-i lipsită/ de energii, toate viețile au ceva straniu/ în ele de aceea când ne adunăm uneori/ nu pe morți îi plângem ci ideea că moartea/ este posibilă.” Totuși, prea rar există excursuri ori digresiuni de prisos, Alui Gheorghe realizând decupaje de precizie chirurgicală: „Iubirea nu face doi bani dacă nu o otrăvești/ puțin cu amintirea altei fericiri. ca alcoolul/ tare pe gâtul care tocmai a intonat o missa/ solemnis.” (Eboșă). Devenit poet domestic, intimist, Alui Gheorghe dezvoltă sensibilitate față de ritualuri cotidiene, față de succesiunea anotimpurilor, față de propria însingurare-îndepărtare (mai multe texte poartă titlul Exil). Timpul e fugă din lumină și o anumită conștiință a epuizării înmoaie textele în ape elegiace: „Drumul pe care am plecat/ de acasă s-a întors singur l-am urmărit/ până departe. aici unde suntem s-a terminat/ o amintire pe care o știam frumoasă/ tu – eu suprapunem simplității din gând umbra/ unei singurătăți de ani lumină.// cine știe ce trup are sufletul acela care ia/ de la capăt ceea ce noi am ezitat să pierdem?” (O singurătate de ani lumină).

Complicitate (1998) repune în scenă o identitate în mișcare, însă activismul este unul de ordin spiritual. Dialogul cu îngerul, cu fratele mai înalt, cu divinitatea se ridică din subteranele textului, unde, în celelalte volume, alimenta atitudini etice, și devine premisă poetică. Sunt puse în discuție păcatul, „frauda” existențială, proximitatea morții, „rosturile” adânci, ca în acest poem-etalon: „Vorbim despre virtuțile interzise, moartea/ de sabie. filosoful eustațiu din cesareea, nebun,/ și-a spintecat propriul copil să-și găsească/ sâmburele său de tată sufletul tinereții// pierdute. în cartea sa (acum rătăcită) «despre/ inocența morții» a descris sufletul ca/ pe un aer verzui care odată eliberat/ colorează iarba.” (Despre inocența morții). Viața-obișnuință, fără seisme, fără uimiri, își caută soluția în ecuația spirituală. Totuși, adeseori, omul se desfată în gânduri luciferice, numai pe jumătate retorică de autodeconstrucție, fie ea și cea a unui poet-demiurg: „După ce am făcut cerul și pământul/ după ce am muncit opt ore și jumătate. într-un birou/ în care și cuvintele miros a cerneală/ după ce am făcut cumpărăturile/ și am plătit în avans dreptul la/ zilele următoare/ după ce am constatat că nu poți/ pune întrebările tot timpul/ fără să te înspăimânte răspunsurile/ și în timp ce spiritul meu și al/ altora plutea peste ierburi și ape/ am inventat o ființă după chipul și asemănarea mea i-am dat duh/ am culcat-o în patul meu/ și acum văzând că și acest lucru e bun/ scriu poemul de mulțumire.” (Poemul de mulțumire).

Textele capătă amplitudine, poetul devine locvace, risipindu-și dodecafonic mijloacele; sunt imprevizibile, poeme hibrid, în care rupturile de ritm și modificările de unghi întrețin starea de alertă: „Bine – zice Socrate – dar viața ce ne învață?/ unii râdeau, alții râdeau, veselă carne ne umplea/ de umori. (…)/ luam mâinile de pe creier/ luam mâinile de pe inimă/ hai, Socrate, spune, pe granița asta/ subțire dintre viață și lucruri/ câte mirese pot să supraviețuiască/ unei fericiri nemiloase?/ (…) un halou de extaz gâtuia/ cadavrul din creierul fiecăruia,/ acolo unde se termină întrebarea/ un fluture mic își ronțăie/ crisalida.” (Mic poem dramatic).

După 2001, odată cu Îngerul căzut (2001), Gloria milei (2003) și Paznicul ploii (2010), angoasa înlocuiește recuzita pacificată, realul și, deopotrivă, transcendentul își pierd liniile coerente, iar discursul este dezarticulat și spasmodic. Poezia pretinde acum arcuri narative (ca în splendidul poem E r i c h), dar și efervescente interstiții ca „Pentru cele patru miliarde de oameni/ care trăiesc acum pe pământ/ se pregătesc, în secret, patru miliarde/ de gropi/ vai, inima mi-e de cauciuc” ori „ca o gelozie pe o moarte/ care a aparținut cândva tuturor”. Experiența detracării este pusă pe seama unei erori de calcul imposibil de descoperit, iar resemnarea scutură în convulsii: „Întorc timpul cu fața/ la perete. Un înger căzut trebuie/ să se/ teamă de timp. (…)/ Uit. Un înger căzut nu trebuie/ să regrete nimic./ Eu/ nu regret nimic. (…)// Cerul e invalidat de luciditate/ unde te mai ascunzi tu, Doamne?/ Cerul a fost al nostru,/ acum e al nimănui./ Carnea a fost a noastră,/ acum e a nimănui./ Noi suntem dimineața ta de pe urmă/ și am venit să-ți dăm sărutul pe care îl aștepți” (Îngerul căzut). Timpul – veșnicia fragmentată care știrbește perfecțiunea divină – este preocuparea tematică principală, a trăi fiind sinonim cu o luptă cu îngerul (dublată, așadar, de problematica spiritual-creștină): „Din ce în ce mai des/ ca o obsesie/ Te urmăream/ Îți făceam răni ușoare/ la gleznă întâi,/ apoi la umăr,// Îți căutam inima// Într-o zi, știu, Te voi/ lovi decisiv/ ce spectacol/ ce moarte/ unii vor zice/ cât s-au iubit,/ Doamne, înlănțuiți s-au/ dus din lumea asta/ ca unul singur/ ca unul foarte singur/ ca unul atât de singur” (Poem). Ritmurile sunt de improvizație (câteva texte sunt, de altfel, „muzicale” și autohipnotice, prin temă și prin recuzită).

Culegerea de la Paralela 45 (2016) propune, așadar, un poet versatil, mai atent la idee decât la formula poeziei și care interpretează cu aceeași grație partituri neo- și postmoderniste. Poet de bibliotecă și de prim raft, Adrian Alui Gheorghe nu e dintre cei căldicei: poezia nu-l va vărsa din gură. Această „integrală” stă mărturie.

 

 

[Vatra, nr. 3-4/2017, pp. 22-25]

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s