Așa cum s-a observat¹ și cum era, de altfel, oarecum firesc, la mai bine de 10 ani de la prima sa atestare documentară mai consistentă în presa vremii – mijlocul anilor 2000 –, câmpul local de stânga independentă pare în sfârșit dispus sau capabil să facă saltul spre mediul tradițional al cărții scrise – chiar al cărții de autor. Rămâne, desigur, în continuare de văzut dacă această evoluție – nu atât o deplasare a accentului dinspre mediul jurnalismului online înspre cartea scrisă, cât un început de completare a primului cu cea din urmă – este într-adevăr expresia unei maturizări sau a unei articulări și nuanțări suplimentare a instrumentarului teoretic al stângii locale, care să impună de la sine trecerea înspre un canal de exprimare totodată mai serios și mai adecvat, sau dacă nu cumva simpla schimbare a canalului și exigențele „noului” mediu pot să producă prin ele însele acest salt calitativ și de substanță al discursului teoretic. Ce este cert deocamdată este că această transformare și deschidere tot mai largă înspre forma carte este totodată și efectul unei epuizări graduale a tuturor celorlalte canale disponibile de exprimare: o istorie concentrată a acestor medii de expresie ale stângii intelectuale locale pe parcursul deceniului său de existență ar conduce-o de la desantul anti-anticomunist din anii 2005-2007 cu campamente în revistele Idea și Cultura, la faza de pionierat a volumelor colective (2008-2010, cu Iluzia anticomunismului și Genealogii ale postcomunismului), la perioada de efervescență, consolidare, fragmentare & declin a platformelor de stânga de pe internet (2010-2014), până la vampirizarea actuală și incorporarea completă a acestui spațiu în valea veseliei și a plângerii generalizate care e lumea rețelelor de socializare (ultimii trei ani). Din această perspectivă, debușeul final în mediul cărții scrise reprezintă nu atât deznodământul teleologic firesc, întâlnirea culminantă a teoriei cu canalul ei natural de exprimare, ci mai curând ultimul său refugiu posibil dintr-un spațiu public complet implodat, în acel mediu cultural care a devenit astăzi, tocmai grație relativei sale neprofitabilități și aspect vintage, mediul comparativ cel mai ferit de intemperiile pieței și mediocritatea spațiului public – piața cărții scrise.

În acest colț relativ ferit al spațiului public, stânga independentă a lansat în ultimii ani o serie de titluri care încep deja, fie și prin simpla lor aglomerare, să delimiteze spațiul și coordonatele unui discurs comun, care, chiar dacă nu împărtășește același instrumentar conceptual, familie teoretică, sau angajament politic, se delimitează și definește prin cel puțin două elemente: unul, de subiect; celălalt, de strategie. În primul rând, o atenție privilegiată acordată istoriei social-politice recente, comunismul și postcomunismul românesc; în al doilea rând, o raportare critică, și implicit o auto-identificare prin contrast, față de o ideologie hegemonică „de dreapta”, identificată destul de elastic, și sistemul său politic și social neoliberal. Cu promisiunea de a reveni, în orizontul mijlociu, cu o discuție mai amplă asupra cărților de autor lansate în ultimii ani de stânga intelectuală locală, voi antama doar discuția aici printr-un comentariu la două din cele mai recente și mai relevante apariții din această zonă: Locuri comune. Clasă, anticomunism, stânga a lui Florin Poenaru (Tact, 2017) și Contracultură. Rudimente de filosofie critică de Ovidiu Țichindeleanu (Idea, 2016). Deși evident diferite ca principiu de construcție, nivel al abstracției analizei, afiliație teoretică și expresie stilistică, cele două volume au totuși în comun – ceea ce le și recomandă, cred, pentru această abordare preliminară – exact acele două aspecte care ar trebui să constituie the rally points ale stângii de la noi: o reintrerpretare a istoriei tranziției postcomuniste, în răspăr explicit cu discursul anticomunist dominant, precum și – aspectul conștiinței de sine – o articulare explicită a ce anume este și ar trebui să fie stânga locală independentă, câmp în care se plasează în mod declarat și pe care totodată încearcă să îl rearticuleze aceste lucrări.

*

Tensiunea – când fertilă, când accidentată – dintre abstract și concret, dintre structural și personal, e cea care subîntinde întregul demers al lui Florin Poenaru din Locuri comune. Într-un fel, acest efect e oarecum firesc și în notă cu specificul asumat al demersului său, de „antropologie socială” situată la „intersecția dintre știri și istoriografie”. Nu întâmplător astfel, capacitatea de a surprinde abstractul – structurile sociale complexe și procesele istorice de durată și profunzime – în imediatul concret constituie unul din principalele merite ale cărții. Dar tot de-aici, din supralicitarea acestui tip de lectură, din identificarea abruptă a imediatului cu abstractul, a personalului cu structuralul, se ivesc și limitele sau problemele acestei construcții. Ceea ce, să recunoaștem, nu-i ceva neapărat compromițător: în fond, problema raportului dintre abstract și concret, structural și personal, mediere și imediat în evoluția istoriei sociale constituie, în mod tradițional, aspectul definitor, galeria de trofee, dar și colecția de probleme ale materialismului istoric în special, și ale tradiției gândirii de stânga în general².

Că această problemă, cu oportunitățile și riscurile ei totodată, este într-adevăr firul roșu care țese cartea se arată deja în două chestiuni centrale ale eseului său de introducere. Mai întâi, problema tranziției. Bun dialectician, Florin Poenaru dejoacă aici retorica oficială a tranziției ca pregătire dureroasă a terenului pentru o competiție democratică cu libertate de șanse, surprinzând dubla mișcare de personalizare și abstractizare prin care tranziția, ca proces deliberat de „diferențiere socială”, „înfruntare de clasă cu origini în comunism”, s-a realizat și camuflat de fapt: „acolo unde nu era nimic altceva decât o împletire între situații contingente și efecte ale schimbărilor structurale – adică acolo unde nu era nimic altceva decât acțiunea unor forțe istorice transindividuale – tranziția a insistat asupra meritelor și posibilităților personale… Prin această aparentă concretizare a mersului istoriei la nivel individual, tranziția a realizat practic o maximă abstractizare a forțelor sociale și a proceselor istorice mai ample”. (p. 9) Pe cât de corectă și binevenită este această observație, tot aici mijesc însă și pericolele pe care un astfel de demers, de luat la trântă cu simțul comun și ideologia încetățenită, le presupune. Așa cum observa Mihai Iovănel³, definitoriu pentru demersul lui Poenaru, mult mai mult decât pentru ceilalți tovarăși ai săi de luptă, este o anumită strategie a provocării care de multe ori mizează, oarecum zizekian, pe răsturnarea imediată a tezelor simțului comun – sau, același lucru, ale ideologiei dominante. Pericolele care pândesc o astfel de strategie sunt cel puțin două, și ambele se manifestă deja în această re-tematizare a tranziției din eseul introductiv: mai întâi, e faptul că, dacă simțul comun și ideologia dominante sunt false, nici simpla lor răsturnare imediată nu stă neapărat mai bine la clasamentul adevărului. Altfel spus, dacă tranziția a operat într-adevăr, în discursul său, o personalizare și responsabilizare ilicită tocmai a victimelor unor structuri cauzale impersonale, mișcarea inversă – de identificare directă a persoanei cu clasa, și a contingenței imediate cu dinamica profundă a structurilor sociale – nu este întotdeauna cel mai indicat reflex. Pericolele acestei strategii se vor vedea cel mai frecvent și mai acut tocmai în prima parte a cărții, care încearcă o lectură de clasă a istoriei figurilor prezidențiale din tranziția noastră postcomunistă. Voi reveni mai jos la acest aspect. Al doilea pericol ține de un fel de efect de hipnoză pe care simțul comun îl întreține și pe care și-l păstrează în ciuda intenției critice de demontare a sa: altfel spus, nu de puține ori, simțul comun, odată răsturnat și demascat ca fals și ideologie, revine câteva pagini mai încolo sub o formă abia schimbată. Ca de pildă aici, în această tematizare preliminară a tranziției: mai întâi mișcarea „provocatoare” de răsturnare a simțului comun – „Tranziția nu este o stare temporară, o perioadă de trecere între un trecut damnat și un viitor mereu incert și evaziv, ci o formă și o problemă de sine stătătoare… [ea] nu este de fapt o construcție temporală, ci una ideologică… nu se poate termina niciodată, pentru că întotdeauna mai este ceva de făcut” (p. 11); dar abia o pagină după, o aparentă reîntoarcere la poziția by default: „volumul de față este rezultatul încercării de a gândi tranziția ca perioadă în sine” (p. 12). „Secvența deschisă de momentul fondator 1989 pare că se apropie de final… tranziția, și nu comunismul, reprezintă acum trecutul nostru recent” (p. 13). Nu este, din păcate, ultima dată când textul se comportă de parcă ar ezita cumva față de propriile-i gesturi de frondă provocatoare, reinstituind pe tăcute teze pe care tocmai le demontase spectaculos acum câteva clipe.

Aceste tendințe, cu bunele și relele lor, se manifestă cel mai acut în jurul problemei clasei și a analizei de clasă pe care încearcă să o desfășoare Florin Poenaru în acest volum, și care ar trebui să constituie firul roșu al volumului: „personajele cărții sunt clasele sociale”, afirmă Poenaru, și într-adevăr, problema clasei și a analizei de clasă par să reprezinte centrul de greutate al cărții – dar mai curând ca problemă. Într-un fel, era de așteptat să fie așa, clasa fiind una din figurile privilegiate, definitorii, ale acelei tensiuni între abstract și concret de la care porneam mai sus: după cum foarte bine notează Poenaru, „nimic nu este mai abstract și în același timp mai concret decât clasa socială”. Ceea ce e foarte adevărat, dar rămâne totuși un pericol și o problemă încercarea de a citi foarte concret, în imediatețea persoanei, abstracția clasei – cum, din păcate, tind să procedeze prima și ultima parte a cărții. Altfel, autorul are tot dreptul să se sustragă de la obligatoria prezentare prealabilă a imensei literaturi pe acest subiect – clasa și analiza de clasă –, gest pentru care orice cititor obosit de articole științifice îi va fi recunoscător: „O astfel de discuție nu-și are locul aici… Felul în care înțeleg clasa sper că va reieși din analiza propriu-zisă”. Ceea ce e un pariu legitim, însă nu neapărat întotdeauna câștigător pe parcursul volumului: în realitate, tocmai modul în care e înțeleasă clasa socială și dinamica dintre clase rezultă uneori ambiguu și bântuit de contradicții în „analiza propriu-zisă” desfășurată pe șantierul cărții.

Partea întâi a volumului, cea mai întinsă și care ar trebui să constituie axul său de greutate, încearcă o analiză de clasă a figurilor prezidențiale din galeria tranziției noastre postcomuniste, precum și o descifrare a forțelor și dinamicilor sociale care au stat în spatele lor. Așa ceva, susține autorul, vine practic în contra unui „tabu analitic al marxismului” care ar fi „ignorat, dacă nu chiar respins în mod direct” lectura momentelor electorale ca desfășurări ale forțelor de clasă. Observația e puțin falsă și adevărată în același timp – ceea ce o și face provocatoare: falsă, căci de la 18 Brumar încoace, până la penultimul număr din New Left Review, dedicat alegerilor din SUA, marxismul a tot analizat procesele electorale ca expresii ale unor dinamici sociale de clasă. Dar totuși și adevărată, căci există în modul în care își construiește Florin acest demers ceva într-adevăr nemaiîntâlnit în tradiția marxistă: și anume tendința de a citi direct în figura prezidențială o cristalizare a unor raporturi sociale și „întruchiparea perfectă” a unor clase, ceea ce presupune adesea, tocmai prin concentrarea excesivă pe particularul destinului prezidențial, răsturnarea relației de cauzalitate dintre structuri sociale și destine individuale: de multe ori, cele din urmă nu sunt doar expresia mediată a dinamicii structurale a celor dintâi, indicele, semnul sau cauza finală a acestora, ci, tocmai ca „întruchipări perfecte” ale acestor structuri sociale, cauza eficientă a cristalizării și evoluției lor. În această reflecție imediată și fără rest a structurii profunde de clasă în figura prezidențială, Florin Poenaru presupune un nivel de transparență și cristalizare socială – ba chiar și o veridicitate și reprezentativitate perfecte ale mecanismului electoral al democrațiilor burgheze, sau o pasivitate completă a sistemului politic ca simplă cutie de rezonanță a dinamicilor sociale mai ample – pe care marxismul, într-adevăr, refuză să le admită. „Mai multă mediere”, celebrul sfat al lui Adorno către Benjamin, ar merge bine și aici.

Primul capitol al acestei părți, dedicat lui Ion Iliescu, este și cel mai consistent de-aici și, probabil din acest motiv, cel mai fidel angajamentului de a citi în figurile prezidențiale ample procese de recompoziție și dinamică a claselor – procese care, în schimb, în restul capitolelor, devin tot mai schematice și parcă strivite, ca un simplu ecou, al evoluției (i.e. apariția și dispariția din scena politică) a întruchipării lor prezidențiale. În rânduri ce amintesc de analizele lui Szelényi sau Vladimir Pasti, Florin Poenaru plasează originea ascensiunii și relevanței politice a lui Iliescu în recompoziția socială produsă deja în primele decenii ale regimului comunist, atunci când stalinismul lasă loc unui dezvoltaționism pe baze naționale – la rândul său diferit de faza naționalistă ce va caracteriza ultima perioadă comunistă. În contra viziunii încetățenite în postcomunism, tributară de fapt tezelor dizidenților anticomuniști, care proiectează o singură mare opoziție în regimul comunist între partid/stat și societate, cu primul agent activ și nemilos, iar a doua victimă pasivă și inocentă, Florin Poenaru trasează o scindare a societății în trei mari clase: birocrația de partid și de stat, tehnocrația industrială și proletariatul industrial, care dezvoltă relații antagonice între ele tocmai ca urmare a politicilor dezvoltaționiste adoptate de regim și ca urmare a dependenței acestora de piața externă (pp. 41 sqq)⁴. Interesele obiectiv antagonice dintre aceste clase au fost însă latente sau ascunse până în 1989, atunci când opoziția la Ceaușescu unea temporar interesele lor – conjunctură de care beneficiază de fapt și Ion Iliescu, care, prin originea, pregătirea și traiectoria sa politică, unea în persoana sa interesele tuturor celor trei clase principale din societatea comunistă. În acest sens, Iliescu, spune Florin Poenaru, „e produsul exemplar al modernismului românesc postbelic… perioada în care stalinismul și realismul socialist de la începutul erei postbelice au lăsat loc afirmării unei direcții naționale în raport cu URSS, concomitent cu inițierea planului dezvoltaționist implementat de partid” (p. 29)⁵. Iliescu e totodată și semnul ascensiunii liderilor din teritoriu și al erodării puterii șefilor de la centru în timpul comunismului – motiv pentru care el nu a fost deloc împiedicat în ascensiunea sa de căderea comunismului, ci a putut gestiona urmările prăbușirii sale, fiind el însuși un produs al acesteia⁶. Așa se explică de ce, tranșează autorul, „formațiunea prezidată de Ion Iliescu a fost încă de la început partidul capitaliștilor locali și nu al proletariatului industrial” (p. 36) Dar aici, în această concretizare suplimentară a bazei sociale din spatele lui Ion Iliescu, ne lovim deja de limitele acestui tip de analiză.

Mai întâi, văzându-l strict ca expresie a intereselor capitaliștilor locali, Florin Poenaru îi atribuie lui Iliescu rolul de principal arhitect al neoliberalizării societății postcomuniste: „nu există nici măcar un singur punct esențial de pe agenda neoliberală postcomunistă în legătură cu care Iliescu să se fi pronunțat negativ. Ceea ce a făcut diferența dintre gruparea lui și cea a adversarilor săi a fost doar viteza acestui proces, precum și rolul pe care sfera politică și statul trebuiau să-l joace în timpul tranziției” (p 32). Diferențele acestea, i.e. viteza și rolul statului în terapia de șoc, sunt însă mult prea irelevante în analiza propriu-zisă a performanței politice a lui Ion Iliescu, căruia autorul nu-i iartă și nu-i acceptă nici o nuanțare a diagnosticului de principal neoliberalizator al societății românești. Din nou, și aici se ridică întrebarea în comparație cu ce anume rezultă palmaresul politic al regimului Iliescu a fi unul atât de omogen și monocrom neoliberal: exceptând eventualitatea – oricum fantezistă – în care termenul de comparație ar fi structura regimului precedent, sau chiar declarațiile pripite ale lui Iliescu din zilele revoluției (cele „despre întinarea nobilelor idealuri ale socialismului”, pe care însă și Florin le ia în derâdere de câteva ori), singurul termen de comparație al regimului Iliescu poate fi performanța din aceeași perioadă a regimurilor politice din celelalte state postcomuniste. Or, din această perspectivă și în acest sistem de referință, regimul Iliescu rezultă a fi tocmai cel mai puțin neoliberalizator, singurul care a încercat să îndulcească terapia de șoc a privatizărilor prin politici sociale de redistribuire sau pur și simplu tergiversare⁷. Poate că această diferență e una insignifiantă la marea scară a istoriei sau judecând după rezultatul final similar la care a condus această strategie de compromis și terapiile de șoc radicale precum cele încercate în Polonia sau Rusia. Cu toate astea, într-un eseu dedicat semnificației politice, sociale și istorice a personajului Ion Iliescu, s-ar spune că această singularitate a sa în plutonul liderilor postcomuniști ar fi meritat menționată. În fond, abia acest specific al performanței sale politice poate explica ceea ce lui Florin Poenaru îi rezultă a fi un paradox – „Ion Iliescu a reușit performanța ca în timpul celor două mandate pe care le-a deținut, clasa socială care reprezenta baza puterii sale să fie efectiv distrusă de politicile statului” (p. 36). Tocmai că nu a fost chiar atât de rapid și radical distrusă ca în vecini, și tocmai cele două elemente care pentru Poenaru sunt secundare – viteza și rolul statului în acest proces – au făcut această diferență.

Ca și verdictul necruțător de neoliberalizator, la fel de problematică mi se pare și critica, recurentă pe parcursul volumului, a paternalismului PSD, care i-ar susține cumva aparența de partid de stânga în același timp în care îi contrazice flagrant această pretenție. Chiar dacă acesta nu e neapărat un aspect principal al cărții – deși e practic motivul pentru care în general politica PSD e expediată la dreapta pe tot parcursul volumului – cred totuși că merită adusă în discuție utilitatea și pertinența acestui concept la stânga. În fond, și din nou, în comparație cu ce fel de stânga autentică rezultă a fi politica PSD-istă una doar paternalistă și, implicit, una fals de stânga? Lăsând deoparte o utopie radical autonomistă, în care statul se dizolvă spontan într-o rețea de comunități autogestionate, și care ar fi într-adevăr alternativa la paternalismului statal – dar care variantă e una pur abstractă –, toate măsurile sociale ale statului sunt prin definiție forme de paternalism. În fond, critica welfare state-ului s-a făcut de la bun început, dinspre dreapta cât și dinspre stânga – sau mai exact printr-un argument forjat de noua stângă și preluat apoi de noua dreaptă – în numele refuzului acestui paternalism. Ca și conceptul de totalitarism, cu care împărtășește aceeași viziune asupra lumii contemporane ca simplă opoziție stat-societate, conceptul de paternalism este, cred, mult prea marcat atât de originea sa teoretică (un libertarianism nietzschean, cu demascarea moralei sclavilor și a compasiunii), cât și de funcția sa politică în ofensiva neoliberală din anii ’70-’80 pentru a mai putea fi folosit fără remușcări la stânga⁸.

Dar poate că principala problemă care se ivește în acest capitol are de-a face nu atât cu evaluarea performanței politice a regimului Iliescu, cât cu ancorarea acesteia în analiza de clasă – în fond, principala miză declarată a volumului. „Formațiunea prezidată de Ion Iliescu a fost încă de la început partidul capitaliștilor locali și nu al proletariatului industrial” (p. 36). Această afirmație trebuie luată însă ca o provocare de moment, un brânci de trezire dat cititorului, și nicidecum ca teză definitivă⁹, întrucât deja în capitolul următor diagnosticul revine la o poziție mai echilibrată: „PSD a reprezentat în același timp și clasa capitaliștilor autohtoni, și clasa tehnocrată neoliberală, cosmopolită și transnațională. Suprapunerea a fost întruchipată în mod exemplar de Adrian Năstase” (p. 62). Iar mai jos: „PSD a fost partidul în jurul căruia s-au grupat interesele capitaliștilor autohtoni, dar a cărui bază electorală a reprezentat-o fostul proletariat industrial”. Una peste alta, rezultă că PSD întruchipa toate cele trei clase principale din fostul regim comunist. Cu toate astea și în mod surprinzător, în acest tablou, Adrian Năstase reprezintă pe altcineva – o altă categorie apărând cumva alături și totodată pe deasupra acestui tabel al claselor: el este o „figură emblematică a eșaloanelor secundare din partidul comunist blocate în funcții periferice înainte de ’89”. Vacuitatea plasării are virtuțile ei tactice: ea ne dă de gândit că Năstase ar proveni din birocrația de partid, ceea ce ar explica opoziția sa față de nemesis-ul său Traian Băsescu, el însuși „întruchipare” a tehnocrației comuniste. Problema este desigur că această opoziție politică între Traian Băsescu și Adrian Năstase se construiește pe o aceeași origine de clasă în tehnocrația comunistă.

Dar deja conceptele încep să alunece și să intre în relații mult prea dinamice, ajungând să stabilească relații antagonice între categorii altfel quasi-sinonimice: astfel, deschiderea spre piața globală se spune că a avantajat baronii locali, care „au fost figurile exemplare ale tranziției, reprezentând momentul de trecere de la centralismul comunist de stat la deschiderea totală spre capitalul global”. O pagină mai încolo, această relație devine cu totul stranie: „deschizând economia spre capitalul global, în ciuda intereselor capitaliștilor autohtoni pe care se baza partidul, [măsurile lui Năstase] au dus la subordonarea totală a partidului intereselor și controlului baronilor locali” – aici baronii locali par să fie opusul capitaliștilor autohtoni, în măsura în care ei câștigă puterea când primii o pierd, deși mai sus cu o pagină erau același lucru („baronii au fost capitaliștii locali care…”).

Dar și mai straniu și inexplicabil devine, în lumina conceptelor cu care operează, tocmai destinul politic al lui Năstase: astfel, deși la începutul capitolului despre Năstase PSD pare să reprezinte toate clasele sociale principale din fostul regim, la sfârșitul capitolului PSD nu mai poate mobiliza nici un bloc de clase, spre deosebire de dreapta care, brusc, apare în scenă călare pe un întreg lanț de alianțe de clase și facțiuni: pierderea alegerilor de către Năstase arată „incapacitatea capitaliștilor locali de a se mobiliza politic”; în schimb, „dreapta conservatoare a reușit să-și consolideze propriile poziții, mobilizând mai ales noua clasă muncitoare din multinaționale…, segmentul relativ înstărit al agricultorilor și negustorilor locali, subproletarii migranți, intelectualii anticomuniști conservatori, precum și micii funcționari privați de tipul notarilor sau avocaților”. Cum se explică această evoluție, cum se face că un partid care reprezenta pe toată lumea ajunge să nu se mai susțină decât într-o mână de capitaliști locali, și ei dezorganizați, în vreme ce adversarul adună trupe din toate sectoarele sociale, rămâne învăluit în mister – în misterul ascensiunii și declinului figurii lui Năstase. Ca în toată această primă parte, dar parcă în mod tot mai accentuat pe parcursul derulării capitolelor, ceea ce trebuia să fie doar o expresie a unei dinamici sociale profunde – și anume destinul figurii prezidențiale – și astfel un pretext pentru o analiză materialist-istorică a acestora, tinde să fie citit ca explicația și cauza însăși a acestor dinamici sociale. Clasele se ridică și cad, apar și dispar de la putere, la fel de subit și inexplicabil ca traiectoria contingentă a întruchipării lor prezidențiale.

Cu Ponta, un nou concept, o nouă clasă, neanunțată și parcă oblică față de toponimia de până acum, intră în scenă: Ponta reprezintă „parvenirea micii burghezii comuniste”, concept care va tot apărea de aici încolo, deși nu se prea potrivește cu nomenclatorul de până acum – mica burghezie se intersectează și cu tehnocrația și cu birocrația – dar care, în scindarea sa internă, între mica burghezie de la centru și cea din provincie, pare să marcheze succesiunea Ponta-Iohannis și astfel să domine ultimii ani ai vieții noastre politice¹⁰. Poate că în bună tradiție marxistă – tematizarea micii burghezii fiind în general locul de desfășurare al celor mai tranșante condamnări morale din acest câmp – analiza de clasă este aici foarte colorată de o abordare moralizantă și psihologizantă: Ponta e „întruchiparea perfectă a tranziției românești”, „numele oportunismului, parvenitismului și carierismului ce definesc societatea românească”, „este exact cum trebuia să arate omul nou al tranziției, împlinirea cu succes a acestui ideal”. Pe lângă acest denunț moral, intră în joc aici și un alt unghi de abordare, inactiv până acum – lectura generațională, conform căreia Ponta este „momentul simultan de afirmare și ură de sine al unei generații” – „ultima generație comunistă”. Dar mai mult decât o generație sau o clasă, Ponta este o lume și o epocă, Ponta suntem toți: el „nu este reprezentativ doar pentru o generație sau o clasă, ci pentru o întreagă epocă – sfertul de veac al tranziției postcomuniste”¹¹. Ce se mai poate desprinde din fizionomia de clasă, în acest tablou care devine tot mai grandios pe măsură ce suprapune tușele, este ceva destul de instabil și contradictoriu: mai întâi, aflăm că „pentru mica burghezie comunistă [tranziția] a oferit o nesperată formă de ascensiune socială și integrare în rândurile clasei de mijloc” – aflăm, altfel spus, că mica burghezie a trebuit să treacă printr-un contorsionat proces istoric ca să devină ceea ce este în orice vocabular marxist – clasă de mijloc. Dar imediat după, șansele istorice pe care tranziția le conferă micii burghezii par să fie mult mai reduse: „pentru cineva ca Victor Ponta, mediul politic a fost esențial, singurul teren pe care poate evolua… Dorința de a obține cât mai multă putere politică este logică în acest caz, deoarece este singura formă de acumulare posibilă și relevantă” (p. 82). Cum se poate concilia această afirmație – a greutății tranziției pentru mica burghezie, care n-a mai avut decât o cale, cea politică, de ascensiune – cu afirmația de mai sus, conform căreia tranziția i-ar fi oferit acestei clase „o nesperată formă de ascensiune socială”? Iar în al doilea rând, nu e deloc clar de ce în cazul lui Ponta, sau al micii burghezii pe care o întruchipează, n-ar fi posibil alt capital decât cel politic, de ce ea n-ar putea – ca și tehnocrația, de pildă, sau capitaliștii locali – să convertească capitalul economic sau cultural în cel politic și invers? Cum, de fapt, aflăm că a fost foarte posibil în capitolul dedicat lui Iohannis, întruchipare a micii burghezii a cărei ascensiune e bazată tocmai pe o astfel de conversie de capital financiar în capital politic¹².

În tot acest tablou instabil, Ponta este desigur indicele perfect, expresia exemplară: „produsul tipic al acestei dinamici”, „ascensiunea sa la vârful politicii românești nu este deloc întâmplătoare”. La Ponta, tranșează Florin Poenaru, „predispoziția și interesele de clasă se imprimă și asupra a ceea ce s-ar putea numi domeniul intim al unei persoane. În fapt, întreaga biografie este de fapt subordonată proiectului de ascensiune și mărire, ghidând astfel alegerea prietenilor, a partenerilor, a nașilor și așa mai departe” (p. 84-85). Dar asta e poate nu atât specificul lui Ponta, cât prezumția cu care operează toată analiza din această primă parte – că, adică, în cele mai mici conjuncturi care afectează destinul prezidențial (originea socială, colegii de generație, nașii de la nuntă) trebuie citite ciocnirea claselor care stau în spatele lor și evoluția destinului social general.

Cu Iohannis, înregistrăm încă o deplasare în nomenclatorul claselor: mica burghezie, care fusese alăturată cumva ilicit tabelului în capitolul precedent, se sparge aici în interior și practic marchează tot conflictul politic al anilor noștri prin opoziția dintre mica burghezie de la centru și cea din provincie, al cărei exponent este Iohannis. În cazul său, baza socială se constituie din înlănțuirea borgesiană dintre un lucru și parte din el însuși, i.e. alianța „dintre clasa de mijloc postocomunistă (inclusiv birocrația centrală a statului) și segmentul parvenit al micii burghezii provinciale” (p. 97). În ciuda așteptărilor, termenul de „parvenit” e aici focusul analizei, nu plasamentul de clasă. Asta deoarece, în acest capitol, analiza de clasă, oricum deja cam înghesuită în posibilitățile ei din cauza suprapunerilor și paralelismelor terminologice care se tot acumulează, lasă locul unei lecturi pur culturalist-moralizante: Iohannis ar fi astfel o „expresie a autocolonizării și autoorientalizării românești”, cel care a „întruchipat o fantezie diferită: în relație cu el, românii au putut să-și proiecteze propriile sentimente de autodepreciere sau chiar ură de sine” (p. 94). Cum trebuie situat acest element – ura de sine – în cadrul analizei de clasă nu e prea clar. De ce ura de sine a micii burghezii de provincie se exprimă politic doar odată cu Iohannis, pe când în cazul lui Ponta această mică burghezie părea să fie mânată mai curând de iubire narcisică de sine? Singura explicație posibilă ar fi marea diviziune de caracter care opune cele două facțiuni ale micii burghezii – și iată cum psihologismul desfășurat în analiza traseului prezidențial, ca instrument de lucru în acest demers de analiză de clasă, nu întârzie să proiecteze psihologii sociale grosiere, caracterologii de clasă sau regiuni, ca singură explicație posibilă. Această alunecare a analizei de clasă în psihologism, la Ponta și la Iohannis, dar parțial și la Iliescu și Năstase, al căror tablou e mereu presărat cu blamări morale, e practic inevitabilă atunci când vrei să citești clasa în caracterul omului. Mai grav de-atât, ea riscă însă să coloreze moral inclusiv fondul social de clasă pe spuma căruia abia apar și dispar aceste figurile prezidențiale.

Următorul capitol, despre anticorupție, aduce în centrul scenei încă o nouă clasă, neîntruchipată până acum în figura vreunui președinte, dar care, cu toate astea, descoperim cu surpriză că se afla de fapt demult la putere: astfel, lupta anticorupție este văzută ca o înfruntare între birocrația de stat, care „a monopolizat funcționarea statului și s-a substituit jocului politic”, și burghezia națională – nemesis-ul său, și care e un alt concept care apare pentru prima dată în acest capitol și care se suprapune cu cel puțin două categorii antagonice de până acum – capitaliștii locali și tehnocrația. Mai mult de-atât, și în mod complet contraintuitiv, birocrația de stat pare că s-ar lupta cu burghezia națională prin arma demantelării statului – dar nu e prea limpede de ce demantelarea statului ar fi în interesul birocrației de stat, și nu direct în contra lui. Cum se desfășoară această luptă – depinde de pagină. La pagina 104 lupta anticorupție are suficient sprijin popular încât să câștige alegerile, („acest proiect a beneficiat, parțial, și de sprijin popular…”), pe când la pagina 113 aflăm că, deși a câștigat câteva runde de alegeri și referendumuri și a scos recent câteva sute de mii în stradă, „lupta anticorupție nu s-a bucurat niciodată de sprijin popular”. Deși are sau nu are sprijin popular, lupta anticorupție și birocrația de stat au triumfat – și n-au triumfat – în mandatul lui Cioloș, care a reprezentat totodată marca alunecării democrației burgheze în autoritarism de stat – caracterizat prin suspendarea separării puterilor în stat, declinul partidelor politice, transferul puterii de la legislativ spre executiv – elemente care conduc toate la ascensiunea birocrației de stat. Această victorie fulminantă a birocrației și autoritarismului de stat, pe care o descoperim ca un fait accompli în capitolul despre Cioloș, devine însă un eșec spectaculos în capitolul următor, odată cu apariția în scenă a lui Liviu Dragnea: acesta, ca „expresie perfectă” a unui partid care nu mai reprezintă decât „mica burghezie de provincie și gulerele albe de acolo” – adică exact baza socială a lui Iohannis¹⁴ – este totodată și semnul „eșecului evident al tehnocratismului”. Ce trebuie să se fi întâmplat în societate, în așa fel încât mica burghezie de provincie, angajată până acum în tabăra lui Iohannis, să întrerupă lupta cu oamenii lui Ponta (i.e. mica burghezie de la centru), să treacă în spatele lui Dragnea și să răpună de una singură monstrul birocrației și autoritarismului de stat, i.e. oamenii lui Cioloș – toate aceste deplasări misterioase de forțe sociale țin probabil de geniul politic al mustăciosului de la PSD. Brusc, investigarea penală a scrutinelor din Teleorman face sens.

La capătul acestei secțiuni, dacă e să adunăm toate clasele pe care le întruchipează perfect președinții noștri postdecembriști, obținem un rezultat bizar: pe de o parte, o acumulare de suprapuneri parțiale, semi-sinonimii antagonice de facțiuni de clasă – capitaliști locali, baroni (identici dar opuși totodată), tehnocrația, birocrația, mica burghezie de la centru și din provincie; pe de altă parte, adunate, toate aceste „clase” nu strâng laolaltă mai mult de 20% din societate. Ceea ce ne spune, într-adevăr, ceva ce știam deja din marxism – că democrația burgheză este un mecanism de nereprezentare politică a marii majorități a societății; dar ne și explică de ce o lectură precum face Poenaru este expusă pericolelor și încalcă într-adevăr „un tabu analitic al marxismului”, pentru că citește într-un mecanism deliberat deformat de reprezentare politică a societății un sistem transparent și pasiv de expresie a dinamicilor sociale generale.

Din fericire, partea a doua a cărții schimbă cu totul registrul, abandonând „analiza de clasă” a galeriei prezidențiale în favoarea unei interpretări a ceea ce a însemnat anticomunismul postdecembrist. Ca atare, ea este de departe partea cea mai bună a cărții, poate chiar cea mai bună sinteză și interpretare de astfel de dimensiuni relativ reduse, în format eseu, a acestui fenomen. Pe acest teren, și într-un demers aflat la mijlocul drumului între critica ideologiei și studiile culturale, Florin Poenaru surprinde în mod cât se poate de nuanțat și în posturi nebănuite fenomenologia anticomunismului: de la specificul conservator al anticomunismului românesc, care a mers mână în mână cu idei „anti-emancipatoare și antiprogresiste”, „antimoderniste și anti-iluministe”, și care-l deosebește de tiparul mai curând liberal al anticomunismelor din vecini; la dimensiunea mai degrabă juridică, de condamnare, decât istorică, de cunoaștere, pe care a etalat-o acest fenomen; de la rolul central al conceptului și practicii de memorie și memorial, până la paradoxurile lecturii dosarelor de securitate – care legitimează ca sursă unică de adevăr o colecție de documente deja selectate și fabricate de fosta și actuala securitate; de la fetișizarea arhivelor, transformarea lor „din documente în monumente” și experiența religioasă, aproape mistică pe care o presupune vizitarea arhivelor CNSAS, și care se exprimă în acest veritabil nou gen literar al lecturii propriului dosar de securitate, până la efectele de proliferare a unui climat securistoid de suspiciune, frică și delațiune pe care această mistică și această practică le propagă. Tot aici avem și o foarte bună tratare a nostalgiei postcomuniste, „marca definitorie a Estului și semnul tranziției întârziate a fostului bloc sovietic” – „atât un semn al eșecului de adaptare la prezent, cât și cauza principală a acestui eșec” (p. 191): acest diagnostic oficial este răsturnat aici foarte inspirat, arătând că subiecții săi nu au fost nicidecum foștii proletari, care au dat, dimpotrivă, dovadă de o extraordinară mobilitate pentru a se adapta noilor relații de producție, ci tocmai dizidenții anticomuniști, pentru care sfârșitul comunismului a însemnat o pierdere cumplită a relevanței sociale – transformare care se vede cel mai clar în evoluția lui Tismăneanu, care „în decursul a zece ani, a trecut de la statutul de figură tutelară a anticomunismului românesc la aceea de colaborator al unui site obscur de extremă dreaptă”. Pe cât de oportune și inspirate sunt aceste observații, limitele acestui demers ies imediat la iveală atunci când încearcă să iasă din cadrele criticii ideologiei înspre analiza de clasă, ancorând hegemonia neabătută a anticomunismului în alianța dintre clasa reprezentată de Băsescu (tehnocrația) și intelectualii anticomuniști. Dar cum anume a reușit o alianță temporară dintre niște segmente sociale care laolaltă nu acoperă mai mult de 1% din populație să-și asigure o hegemonie de un sfert de veac – e din nou ceva inexplicabil. Se prea poate ca această hegemonie ideologică a anticomunismului să se fi jucat, de fapt, în același cadru restrâns în care se jucau și raporturile de întruchipare de clasă în figurile prezidențiale pe care le descria prima parte a cărții: altfel spus, angajând și afectând direct doar o parte redusă din populație, în indiferența sau nereprezentarea marii majorități. Dacă așa stau lucrurile, minimul care s-ar putea spune este că analiza de clasă din acest volum este doar o analiză a facțiunilor de clasă dominantă de după comunism.

Că analiza de clasă riscă să se fragmenteze cu totul într-o lectură a unor facțiuni tot mai mici și insignifiante o consfințește ultima parte a cărții, dedicată istoriei stângii românești independente. Și aici, demersul își declară de la bun început angajamentul de a citi evoluția „scenei de stânga locale” printr-o analiză a „caracterului său de clasă”. În acest sens, textul reface din perspectivă proprie istoria stângii locale, al cărei moment de naștere îl situează în 2009 (ca și în periodizarea mea de la început, fiecare consideră că stânga a început odată cu debutul său editorial), deplânge trecerea la dreapta, mai exact în tabăra lui Iohannis, a unei bune părți a acestei stângi (deși identitatea de clasă – ambele mic-burgheze – ar fi trebuit să facă această trecere una firească), regretă „reluarea pe terenul stângii a unei construcții de dreapta, anume diferențierea între o stângă onorabilă și una periculoasă” și, în fine și în consecință, condamnă marginalizarea la care a fost supus grupul de stângiști periculoși de la CriticAtac (singurul numit în această secțiune altfel în mod inexplicabil foarte săracă în nume proprii) de către stânga rezonabilă, simplă anexă a establishmentului. Cele mai amarnice verdicte sunt cele care se abat asupra acestei stângi ornamentale, pe care autorul o acuză de falsă iubire pentru săraci, în militantismul său oengistic, o iubire care nu e decât „ultima încarnare sistemică a fricii față de democrația populară și față de egalitate”. Și care stângă „și-a purtat la vedere toate trăsăturile sale mic-burgheze”, vizibile în „apetența pentru comunități și grupuri mărunte, pentru informalitate și do it yourself, predispoziția spre anti-intelectualism și dezavuarea teoriei ca practică politică și instituțională, dezvoltarea unei culturi orale și revendicarea neteoretizată a unor curente eclectice de anarhism și feminism”. Mai grav, „împletirea dintre moralitatea mic-burgheză și moștenirea culturală țărănească a făcut ca și la stânga să domine o practică a supravegherii și denunțului”… „a perpetuat cultura țărănească a rușinii, precum și ascendentul comunității, al «gurii satului» asupra individului”.

Problema cu aceste observații, în ciuda pertinenței multora dintre ele, ține mai curând de încadrarea lor. În primul rând, e inexplicabil – și foarte deranjant la lectură – faptul că Florin evită sistematic să dea numele acestor mini-facțiuni și curente care au agitat câmpul local de stânga. Ceea ce poate că s-a datorat unei principiu de politețe în strategia auctorială, are la lectură exact efectul opus, și dă impresia unei lungi litanii a celor de la CriticAtac pentru lipsa de solidaritate și denunțurile repetate la care au fost supuși de-a lungul timpului de tovarășii lor oportuniști și anti-intelectualiști de drum, știm noi prea bine cine. Acest anonimat al diagnosticului e cu atât mai nejustificat cu cât, în fond, vorbim de un segment social ce nu cuprinde mai mult de 100-200 de oameni în total. De aici rezultă și a doua mare problemă cu acest demers: pe un asemenea eșantion social, e imposibil să susții orice fel de analiză de clasă. Practic, în ciuda tuturor bătăliilor furtunoase din interiorul acestui câmp, toți reprezentanții săi, atât stânga establishment, cât și stânga autentică, fac parte dintr-o foarte îngustă porțiune din mica burghezie – ce conflict de clasă și ce dinamică socială profundă poate fi citită în acest pahar cu apă?¹⁵ Așa stând lucrurile și aceasta fiind reprezentativitatea socială a acestui câmp de stânga, partea a treia a cărții și analiza de clasă pe care o forțează par o reluare a tipului de demers din partea întâi, cu toate dezavantajele sale, plus dezavantajul anonimizării personajelor de pe scenă. Încă o dată, citim cataclisme sociale și deplasări de clasă în traiectoria conjuncturală a unei mâini de oameni – doar că aici nici nu mai știm despre cine-i vorba. Cât privește șansa acestei stângi independente, ea stă – susține Poenaru – în „recuperarea tradiției de dizidență central și est-europeană”. Din păcate, tradiția respectivă fusese aruncată, de același autor, într-o cumplită irelevanță istorică deja în partea a doua a cărții.

În cele din urmă și una peste alta, două sunt sensurile în care se manifestă la Florin Poenaru acea tensiune dintre abstract și concret de la care porneam, cu bunele și relele ei totodată: raportul dintre structurile sociale de bază și reflecția lor ideologică și culturală (pe scurt: tensiunea dintre bază și suprastructură), precum și raportul dintre structurile sociale de bază și încarnarea lor subiectivă, „întruchiparea” lor personală (pe scurt: tensiunea dintre structură și individ). Dacă tensiunea aceasta, în ambele ei sensuri, e specifică dialecticii marxiste, nu întotdeauna poziția în care fixează acest raport Florin Poenaru, sau ponderea pe care o dă celor două elemente, e tocmai cea specific marxistă. Dacă meritele incontestabile ale acestui volum stau în capacitatea sa de mediere și relaționare a abstractului cu concretul, în ambele sensuri de mai sus, trebuie spus că și limitele acestui demers provin tot din concentrația variabilă a celor două elemente, și care de multe ori atârnă aici în favoarea laturii suprastructurale sau individuale: căci tot așa cum dimensiunea cultural-ideologică e mult mai atent cartografiată și analizată decât baza ei social-economică, structura de clasă din spatele ei, la fel și personalul sau individualul domină oarecum raportul său cu structura de clasă, pe care pare când să o „întruchipeze perfect”, când chiar să o determine mult mai mult decât e determinat de ea.

* * *

Această tensiune, care se manifestă, cum spuneam, când fertil, când accidentat, în volumul lui Poenaru, dispare însă cu totul în cartea lui Ovidiu Țichindeleanu. Sau altfel spus, ceea ce la Poenaru se manifesta ca tensiune problematică, dar tocmai de-aceea și ca sursă de intuiții fertile, devine la Țichindeleanu atât de dezechilibrat și unidimensional încât nici nu se mai vede ca problemă, ci e direct asumat ca premisă: supradeterminarea culturală, autonomia relativă a suprastructurii.

La mijlocul anilor 2000, Ovidiu Țichindeleanu era unul din acei foarte puțini și curajoși pionieri ai câmpului local de stânga și, din punctul meu de vedere, cel mai promițător dintre autorii săi. Traiectoria sa ulterioară prezintă însă trăsăturile unui fel de curious case of Benjamin Button, în care potențialul critic și teoretic inițial se tot îngustează și își închide unghiurile pe măsură ce autorul operează tot mai mult pe pilotul automat al jargonului decolonial. Volumul de față – „Contracultură. Rudimente de filosofie critică” – descrie tocmai acest traseu auctorial, adunând laolaltă toate textele scrise de Ovidiu Țichindeleanu din 2003 până în 2016¹⁶. Pentru o astfel de culegere de texte, așezate oarecum cronologic – dar și grupate tematic, însă după un criteriu ceva mai impenetrabil – și acoperind nu mai puțin de 13 ani de activitate – și nu orice perioadă, ci tocmai faza de formare și maturizare intelectuală de la 25 la 40 de ani –, ceea ce e surprinzător e tocmai coerența și omogenitatea volumului de la un capăt la celălalt. Practic, plecat de pe poziții filosofice articulate în cheie french theory, Heidegger și teorie critică, autorul alunecă atât de lin și totuși implacabil în fundătura decolonială încât, la capătul parcursului, nu ai cum să nu privești cu ochi sceptici inclusiv filiația teoretică originară: dacă de la primele la ultima trecerea e atât de scurtă și lină, trebuie că morbul decolonial – idealismul antimodern și antiraționalist – lucrează deja și în cele trei venerabile școli filosofice ale secolului XX (firește, aceasta e o surpriză pentru cine mai avea nevoie de această surpriză).

Dacă la Florin Poenaru nivelele de analiză erau cât se poate de clare – structura profundă de clasă, scena politică imediată și efectivitatea ideologiei dominante, problematice fiind uneori relațiile dintre acestea – la Ovidiu Țichindeleanu analiza pare să meargă pe niște nivele ceva mai insolite pentru o gândire de stânga: mai întâi, un nivel ontologico-existențial, al unei „ontologii relaționale” ce refuză opoziția subiect-obiect, „privatizarea vocii” și „conștiința dezîncarnată” specifice modernității iluministe occidentale și ororilor sale coloniale, în numele unei „cunoașteri împărtășite” și a unei practici a socialului așa cum se manifestă în cadrul mișcărilor politice din Sudul global; în al doilea rând, un nivel al simbolicului și al eficienței sale supreme, al autonomiei ideologiei și culturii, care sunt chemate să explice principalele transformări istorice din ultimele decenii ale României și lumii întregi deopotrivă; și, în fine, un nivel al imaginarului, al „principiului speranței” care se cuvine, ni se spune, să ghideze deopotrivă teoria și practica în aceste vremuri cu siguranță incerte, dar doar aparent deznădăjduite. La prima vedere, o structură curat lacaniană – real/simbolic/imaginar – dacă legăturile și ponderea relativă a acestor nivele nu ar da o coloratură cu totul personală acestui dispozitiv: practic, simbolicul, culturalul și ideologicul sunt cele care fac legea și mută istoria în toate cele trei nivele de analiză, în tot ceea ce ține de travaliu critic al analizei; tot așa cum imaginarul, în sensul său cel mai slab, de deziderat și speranță în ciuda realității – formulat fiind în opoziție explicită cu analiza teoretică – e factorul dominant în tot ceea ce ține de reflecția asupra viitorului imediat și configurarea strategiilor de luptă politică posibilă încă pentru stânga actuală. Această supradeterminare culturală cu debușeu imaginar, cu tot cu jargonul specific pe care-l presupune, e, în fond, vizibilă în chiar definiția pe care Țichindeleanu o dă conceptului de „contracultură” – termenul-cheie și totodată cheia de ieșire din impasul politic al timpurilor noastre pe care le propune volumul: „Câștigarea de voci critice și acordarea unui statut epistemic evenimentelor transformative recente, în primul rând, recuperarea și recunoașterea memoriei culturale extinse a popoarelor și grupurilor sociale oprimate ale modernității, în al doilea rând, și restabilirea unei relații existențiale, la niveluri locale și trans-statale, între memoria culturală democratizată și memoria comunicațională mobilizatoare, în al treilea rând, e munca de făcut ce constituie contracultura necesară a timpurilor noastre” (p. 26).

Anii 2003-2004 și primele capitole ale cărții ni-l descoperă pe Țichindeleanu înfășurat cumva în mantia vremii: temele și referințele de-aici sunt, în fond, cele care agitau pe-atunci gândirea critică de pe mapamond și care au marcat prima generație de autori de stânga din câmpul local – Războiul din Irak, atentatele din 2001, starea de excepție, problema suveranității, teologia politică, cu referințele quasi-obligatorii de pe atunci (Carl Schmitt, Agamben, Heidegger, dar și teorie franceză ca fundal nelipsit). Dar chiar și aici, în aceste prime capitole, este perceptibil acel personal touch pe care Țichindeleanu îl conferă acestui set de obsesii și instrumente comune: în primul rând, acea privilegiere a simbolului și simbolicului, ca adevărat motor istoric al lumii postcomuniste (dacă nu al lumii în general). Aceasta e ocazia desfășurării unei critici destul de moralizante, chiar conservatoare, a simbolurilor care „răspândesc gândire totalitară”, și care încurajează astfel „hedonismul capitalocentrist”, „evadarea din realitate oferită de industria de entertainement”, „fascinația pentru consum”, „dorința de a avea” și apariția unei „clase fără conștiință a spectatorilor”. Culturalismul demersului se vede poate cel mai clar la acest nivel de analiză, acolo unde el practic transformă spontan procese istorice și relații sociale concrete în propria lor cultură, în propriul lor nor ideologic: problema nu e consumul, ci „consumismul”, nu capitalismul, ci „capitalocentrismul”, nu imperialismul, ci „eurocentrismul”. Toată tranziția postcomunistă românească stă sub semnul acestui culturalism. Ea e, de fapt, semnul unei crase inculturi: „Mica burghezie română post-revoluționară, purtătoare a misiunii Democratice, cu conștiința bulversată, în căutarea unui Tată simbolic, a unei structuri de ordine, a găsit nu numai în hituri dance și manele-disco, dar în special în televizor alinarea ce îi permite oră de oră acel glissando de realitatea problematică și complexă”. În acest sens, apariția hipsterului care ascultă viniluri și nu mai are televizor trebuie că marchează o nouă epocă istorică.

În al doilea rând, ceea ce marchează textele lui Țichindeleanu încă din aceste prime capitole, dar care-și aruncă ecourile până la celălalt capăt al volumului, este utilizarea, nu doar fără rezerve, ci chiar investită cu toate forțele explicative, a conceptului de „totalitarism”. Un concept de totalitarism care, deși a fost total discreditat din punct de vedere teoretic și demascat ca simplu instrument de propagandă anticomunistă în Războiul Rece, este preluat aici ca atare, suferind o singură modificare – desigur, o turnură culturalistă: „totalitarismul… pare să fi supraviețuit până astăzi la un nivel microsubiectiv tocmai datorită accelerării neîntrerupte a producției de realități simbolice pe piața românească” (p. 93). Sau, mai clar: „totalitarismul a supraviețuit în ultimii 15 ani, și anume tocmai în sfera culturii” (p. 84). Explicația acestui totalitarism cultural – dar ce nu e cultură? – este, desigur, eficiența simbolicului descrisă mai sus: el este efectul „formațiunilor de sens totalitare”, al „semnelor paranoide”. „Câmpul cultural românesc e dominat de formațiuni de sens mitologic… de simboluri și formațiuni de sens total care concentrează impulsurile de adorație și ură” (ibid.). Dar unde ai totalitarism și eficacitatea supremă a simbolicului, decolonialismul nu poate fi departe – cum altfel să se producă totalitarismul sensului dacă nu prin „autocolonizare” și „colonizare intimă”, concepte-cheie ale platformei decoloniale care își fac apariția în textele lui Țichindeleanu deja de prin 2005: „Auto-orientalizarea și internalizarea prejudecăților rasiste alcătuiesc fundația pe care se ridică modernitatea postcomunistă” (p. 132), sau „auto-orientalizarea”, „colonizarea intimă, internalizarea ideologiei liberale”, „cea mai profundă «integrare» a Europei de Est în Occident, [se realizează] la nivelul corpurilor, minților și al aparențelor materiale care constituie în lumea modernă cadrele de ordonare ale percepției, discursului și acțiunii publice ale subiectului”. (p. 182)

Din perspectiva acestei destinații finale a gândirii sale, e interesant de urmărit în volum momentul rupturii, sau al trecerii line, de la primele filiații teoretice la decolonialismul din urmă. Or, în acest sens și în mod oarecum surprinzător, din cele trei școli de gândire inițiale – teoria franceză, Heidegger și teoria critică – singurele rupturi explicite, recunoscute ca atare, par să afecteze teoria critică, altfel spus, de departe cea mai palatabilă variantă teoretică din cele trei. Teoria critică e taxată cel puțin în două rânduri și feluri: mai întâi, în trecere, când e acuzată de moralism cu argumente din Sloterdijk (!); iar în al doilea rând, și mai pe îndelete, în ceea ce constituie textul central al volumului, „Pentru o teorie critică a postcomunismului”: aici, „limitele teoriei critice”, care „pot fi înțelese ca o criză a gândirii materialiste”, sunt că, în ciuda – sau poate tocmai datorită – radicalismului negației sale, ea rămâne blocată într-o formă goală a negației nedeterminate, care ignoră și pe baza căreia nu se pot construi practici sociale concrete de autentică ontologie relațională și armonie cu pluriversul. „Viziunile despre opțiuni alternative devin mai importante decât analitica dominației [în care rămăsese blocată teoria critică], acesta e modestul pariu pascalian propus aici, împotriva existenței tardive, ce evoluează în urma istoriei” (p. 164). Or, aceste opțiuni alternative modernității capitalocentrice și eurocentrice se văd deja, susține mai peste tot în volum Țichindeleanu, în experiențele sociale și politice ale mișcărilor din America de Sud. Practic, teoria critică e vinovată că nu a anticipat și nici nu și-a putut imagina această „ascensiune a sudului global”. Argumentul legat de importanța modelului sud-american nu este deloc unul marginal în această construcție: în măsura în care e singurul element concret care susține oarecum ancorarea „principiului speranței” în vreo realitate, și în măsura în care, în absența sa, tot imboldul de „a imagina soluții” și de a nu rămâne blocați în „analiza dominației” se traduce în simplu îndemn la reverie, acest exemplu concret susține de fapt de unul singur un întreg argument teoretic și strategic. Din păcate însă, acest exemplu este astăzi complet discreditat: la nici măcar un an de la apariția volumului – dar semnele erau deja cât se poate de vizibile înainte de apariția sa – n-a mai rămas nimic din toate variantele de experimente bolivariene și indigeniste din America de Sud. Ce principiu al speranței mai poate rămâne în picioare după acest măcel, altul decât o simplă reverie care visează doar ca să nu se trezească, numai de dragul negării realității? Poate că tocmai acea speranță a disperării, care ne e „dată în numele celor fără de speranță” – altfel spus, nimic altceva decât chiar fondul afectiv al teoriei critice, căruia nu-i putem rămâne fideli decât ducând până la capăt, i.e. dincolo de orice amăgire, travaliul negativ al teoriei.

Una peste alta, propunerea lui Țichindeleanu de a „imagina nu o modernitate alternativă, ci alte modernități” – e semn al terenului fin, culturalist, pe care ne plasăm că astfel de distincții de nuanță quasi-imperceptibile pot deveni slogane de luptă politică – rămâne, pe de o parte, fără singurul său punct de ancorare în acel nivel real, al unei „ontologii relaționale” deja existente și manifeste în practicile sudului global; și pe de altă parte, plutind în norii dezideratului imaginar și atotputerniciei simbolicului. Între cele două, nu prea e mult de-ales.

_____________

^[1] Paul Cernat în recenzia la cartea lui Alexandru Racu din Observatorul cultural.

² Că așa stau lucrurile se poate vedea și prin contrast cu specificul istoriei sociale de dreapta, acolo unde definitorie e tocmai nemedierea și paralelismul dintre două tipuri sau nivele de cauzalitate – pe deoparte cauzalitatea suprastructurală și quasi-anistorică a tradiției, religiei, spiritului național; de cealaltă parte, contingența zoologică a dinastiilor de domnitori, președinți etc. Dimpotrivă, definitorie pentru stânga e încercarea de a gândi societatea ca subiect și substanță totodată, potențialul critic al analizei sale fiind dat tocmai de necoincidența obiectivă și ireductibilă în capitalism dintre cele două: societatea se face pe sine, dar nu în mod social, conștient și imediat – ci tocmai printr-o rețea de mediere automată și asocială.

³ În recenzia sa la cartea lui Poenaru publicată în Scena 9.

⁴ Din păcate și această analiză corectă este prefațată de o afirmație provocatoare nu tocmai acoperită de fapte: „în ciuda retoricii partidului care a decretat abolirea claselor, principala caracteristică a regimului comunist a fost crearea de clase și de punere în mișcare a luptei dintre ele… Departe de a duce la dispariția claselor, comunismul a pus în mișcare un amplu mecanism de reconfigurare de clasă și de diferențiere socială” (p. 39, 41). N-au existat clase în societatea românească înainte de regimul comunist? Și n-a existat conflict între ele? Producerea inegalităților sociale să fie într-adevăr caracteristica definitorie a acestui regim? Ce s-ar mai putea spune atunci despre regimul politic și structura sa socială de dinainte și de după acest regim odios? În ce cadru de referință sunt formulate aceste judecăți, altfel decât cel mai abstract cu putință și fără concretețea comparației istorice?

⁵ Ca și în cazul criticii rolului de neoliberalizator al lui Iliescu sau al criticii paternalismului PSD, obiecțiile „de stânga” pe care autorul le aduce dezvoltaționismului comunist românesc suferă de necontextualizare și, implicit, abstract: dezvoltaționismul, spune Florin, a sacrificat „articularea unei ideologii de stânga în favoarea unui amestec eclectic de naționalism, meritocrație, cult al muncii și industrialism” (pp. 29-30). Din nou, în comparație cu ce iese atât de reacționar dezvoltaționismul românesc, în condițiile în care acest tip de strategie politico-economică, cu ingredientele pe care le înșiră aici, caracterizează strategia tuturor statelor comuniste și postcolonialiste din această perioadă. Care ar fi fost politica autentică de stânga care ar fi putut să sară peste această fază dezvoltaționistă? Paradoxal, dar explicabil în fond, această aparentă critică radicală, stângistă, a dezvoltaționismului comunism nu se poate întemeia decât pe pozițiile bukhariniste ale „opoziției de dreapta” – nu industrializării forțate, da proprietății private a kulacilor.

⁶ Faptul că Iliescu e identificat aici ca purtătorul intereselor sau reprezentantul liderilor locali pune sub semnul întrebării afirmația des repetată pe parcursul acestei primei părți, conform căreia fiecare nouă schimbare a șefului PSD, de la Iliescu la Dragnea, ar fi reprezentat încă o deplasare a puterii de la centru spre teritoriu. Or aici se vede că de la bun început PSD era un partid al localului.

⁷ Vezi prima parte a cărții lui Cornel Ban, Dependență și dezvoltare. Vezi, de asemenea, și articolul lui Peter Gowan, „Neoliberal theory and practice for Eastern Europe” (New Left Review, no. 213, 1995), unde, după o analiză detaliată a măsurilor de neoliberalizare adoptate în țările postcomuniste la începutul anilor ’90, se precizează că „only a very few, like the Romanian government, have consciously sought a different road to another form of capitalism”.

⁸ Această atenționare îmi sună și mie, căci mi s-a întâmplat și mie să recurg la acest concept.

⁹ Rămâne însă întrebarea de ce a fost nevoie de această afirmație tranșantă, la care și autorul renunță imediat, în locul utilizării unui concept de alianță sau bloc de clase. În general, acest concept, altfel atât de util tocmai în analiza de clasă, e foarte rar folosit în volum, figurile prezidențiale având tendința să fie, fiecare, întruchipările perfecte ale unei singure clase sau chiar facțiuni de clasă distincte, niciodată al mai multora deodată.

¹⁰ O primă definire a micii burghezii apare într-o notă de subsol abia la pagina 239, care o identifică oarecum laconic și tautologic totodată ca „substrat al burgheziei proprietare și salariate”.

¹¹ Cu toate astea, deși Ponta reprezintă o întreagă epocă, nu doar generație sau clasă, el se fâsâie subit în irelevanță politică la capătul mandatului de prim-ministru – devine „membrana fină dintre PSD și PRU în încercarea de a-și regăsi o formă de relevanță politică după pierderea puterii în partid”. Dar ce se întâmplă cu toată generația, clasa și epoca din spatele său – pică și ele în irelevanță? Dacă da, de ce? Dacă nu, cum mai e Ponta întruchiparea perfectă a ei? Întruchiparea durează doar cât ține mandatul politic, deși se clădește pe tot ceea ce îl precedă (origini familiale, diplome de studii, set de nași etc.)?

¹² Alte exagerări sau afirmații fără susținere comparativistică, dar care sunt forțate ca să se potrivească cu destinul personal al lui Ponta: „familia joacă un rol central în viața micii burghezii, în jurul acesteia organizându-se relațiile de rudenie, dependență, sprijin și acumulare… Un mic-burghez de succes poate fi recunoscut după numărul mare de relații active de rudenie și cumetrie pe care le are dincolo de familia nucleară” (p. 85). Adevărat în abstract, dar fals în comparație cu celelalte clase: familia, tocmai ca structură de dependență, sprijin și acumulare joacă un rol mult mai pregnant la clasele populare și la clasele superioare; mica burghezie și clasa de mijloc sunt din punctul acesta de vedere cele mai defamilizate.

¹³ Interesantă în acest pagini e observația că ideologia birocrației de stat e tehnocratismul, ceea ce fuzionează laolaltă într-o comunitate de interes ceva ce la Szelényi, de pildă, marca tocmai opoziția politică fundamentală din zorii tranziției, cea dintre birocrație și tehnocrație.

¹⁴ Nu e singurul loc în care PSD și PNL par să-și schimbe de la un scrutin la altul bazele sociale cu totul. La p. 129, de exemplu, aflăm că „burghezia locală” e de fapt reprezentată de PNL, nu de PSD. Ceea ce practic aruncă în aer toate presupozițiile acestei prime părți.

¹⁵ Dacă ar fi să fim consecvenți cu categoriile și grila de lectură avansate în volum, am spune că, în lumina tabelului de categorii de clasă din prima parte a cărții, și dată fiind caracterul său mic-burghez, singurul conflict de clasă posibil din interiorul acestui câmp de stângiști e cel dintre iohaniști (ca întruchipare a micii burghezii de provincie), drăgniști (ca altă întruchipare a micii burghezii de provincie) și pontiști (ca întruchipare a micii-burghezii de la centru). Dacă ar fi să traducem, pripit, aceste categorii în alternativa tehnocrație neoliberală / paternalism de centru, și-și / naționalism suveranist, poate că nici nu am fi departe de opoziția care structurează într-adevăr câmpul de stânga, în ce privește problemele politice imediate. Altfel, desigur că pe lângă opțiunea obligatorie pentru una din aceste alternative, singurele reale, fiecare grupare e liberă să aibă o galerie bogată de principii, valori, practici și concepte infinit de nuanțate în autonomia lor aproape estetică.

¹⁶ Presupun că volumul adună toate textele autorului, pentru că, în lipsa acestei ambiții de exhaustivitate, nu-mi explic rațiunea repetițiilor și suprapunerilor de la un capitol la altul.

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017]