Daniel VIGHI – Prolog la uliță

Daniel-Vighi-1

Multe din lucrurile care se întâmplă în lumea largă seamănă una cu cealaltă. Aceleaşi gesturi şi apucături, scărpinături în cap a putinţă sau neputinţă, un fusion ca în jazzul mai nou la care mulţi cam strîmbă din nas şi poate că pe bună dreptate. Fusion e să amesteci aligore cu filigore, cum zicea moşul Spicu de pe strada Zarandului, în copilăria Blegosului Meloman. Amestecul aligore cu filigore, despre care nu prea ştim nici astăzi ce ar fi şi de unde vin vorbele care îl compun, se referă la cum stă la givan bunul Dumnezeu din biserica de pe aceeaşi uliţă, pe bancă, printre gâşte, cu pa­chetul de duhan Naţionale, cu moşu’ Spicu, și cum se întreţin despre fusion-ul care tocmai se petrecu când păşiră americanii pe lună. Cum adică pe lună, întreabă preopinenţii încă prunci ai uliţei, printre care şi Blegosul Meloman. Cum adică, zic, şi îşi blegesc ochii la discul astrului nopţii toc­mai răsărit peste şura vecinului Fuida în al cărei bogat bălegar de vacă pruncii uliţei caută coropişniţe pentru pescuit mreană pe malurile Mureşului. Blegosul Meloman a mai povestit asta pe la sfârşitul anilor nouăzeci în romanul Insula de vară, a reluat ceva cu pescuitul şi prin anii două mii pe la mijlocul primului deceniu. Vinovată e viaţa cu teme şi motive funk, mereu reluate, ba şi rhythm and blues pe care îl cântă afro-americanii – un fel de country music ca în songul lui Dumitru Sopon „bate vântul printre duzi” pentru care preşedintele Ion Iliescu i-a decernat, în anul 2002, „serviciul credincios clasa a III-a”.

Fusion e şi un fel de a spune „vai de ş’amaru’ vost’u’” vorbe cu care baba, pe nume „nana Marica din colţ”, îi probozeşte pe prunci, şi mai ales pe moşu Spicu, că stau prea mult la uliţă şi cu multă zarvă:

Vai de ş’amaru’ vost’u’, zice baba-nană Marica.

Tu ştii, Marico, că au ajuns pe lună americanii, o interpelează sfătos moşu Spicu pe când tocmai îşi aprinde un duhan Naţionale. La în­trebarea preopinentei referitoare la când anume s-a petrecut asta, răs­punde în cor corul antic format din copiii străzii Zarandului, colţ cu Eco­nomilor, nu departe de şoşeaua naţională Arad-Săvârşin:

Astă noapte, nană Marico, or ajuns, zic protagoniştii. Am văzut la televizor când o pus americanu’ picioru’ pă lună şi s-o ridicat pravu’, că e plin de prav acolo, aşa ne-o spus la televizor.

La asemenea observaţii adăugăm acum şi noi cum că e şi normal să fie praf: peste tot în lumea Domnului e praf de la veşniciile de pe acolo, e ca în podul bisericii, praf de un deget peste stiharele şi praporii care nu mai folosesc la nici o ceremonie, la Paşte sau la înmormântări, cum a fost a lui Nicoli, comandantul pompierilor voluntari Radna despre care Blegosul Meloman a mai scris într-un fusion epic şi memorialistic ca al lui Herbie Hancock în Jazz Fusion Cantalope Island.

La urma urmelor totul e istorie, chiar și pe Lună, chit că acolo totul e încremenit de milioane de ani, numai că faptul acesta nu presupune nicidecum că acele încremeniri prăfuite n-ar avea propria lor istorie. Eternitate ca aceea a bibelorurilor din casa de la Radna, îngrijită de buna Zena, în care pomenitele statuete de porțelan, închipuind pe Cosette, apoi doi golumbi, un prunc pișându-se șăgalnic într-o oliță, sunt vegheate de o reproducere cumpărată de la buciuși – denumire generică locală pentru iarmarocul de la poalele mănăstirii franciscane Maria Radna – tablou reprezentând Veneția, mai precis Canal Grande, străbătut de gondole, cu toate că dacă am fi corecți până la capăt cu metafizica întâmplării, am susține consecvenți cu raționamentul de mai sus că acolo, pe Canal Grande, nu se petrece nimic, doar o încremenire in aeternitas a gondolelor!

Unde drac vor să margă bețâcii,

tu Persâdă, întreabă nana Zena,

și să râde

Nimeni nu mai știe din negura timpului cum anume s-a ajuns la Plecare. Mai precis la ideea asta, pe vremea aceea Plecarea se petrecea cel mult la oraca – nume local pentru iarmarocul de vaci, tauri cărora li se spunea bici, cu singularul bică, apoi cai de pădure dar și din aceia mari la chișiță, adică la glezne, cu capul și grumazul pe măsură, cai pentru ștraf-cocii. Oraca era la Pâncota pe vremea de Rusalii. Plecări se mai întâmplau la Arad, tot la piaț, cu cotărițele cu cireșe de iunie și pere de Sân Petru, cu struguri cu boamba mare, la Ziua Crucii și la Sfântă Mărie Mică. Mai erau Plecări și în cazul în care cutare fecior mergea cătană sau ajungea șăgârț plecat din porunca breslei de care aparținea, fie ea a cojocarilor, a pintărilor (făcătorii de butoaie de vin, așa cum era aceia din comuna Ghioroc), apoi breasla vințălerilor podogoreni, a celor care țineau mezernițe (măcelării, adică) și trebuiau să ajungă henteși (citește măcelar n.n.). Alte plecări nu se prea știau să fie pînă prin acele timpuri de la începutul veacului, pe când nana Savita lu’ Scherliță era în etate de trei ani. Să socotim că s-a născut, conform boțitului certificat de naștere în care solgăbirăul a scris pe maghiară –  în loc de Elisabeta, Erszebet, iară numele de Jivănescu l-a schimbat în Zsivanesk, așadar Zsivanesk Erszebet s-a născut la anul 1899, iar când a împlinit trei ani s-a scris prin calendar anul de la Isus: 1902. În anul respectiv nana Savita a’ lu’ Scherliță, care se scria în acte Zsivanesk Erszebet, a rămas orfană, întrucât a răposat în domnul nana Ieliță Scherliță, mama fetei. Vremurile erau grele, și oamenii mureau mai ușor, nu se codeau așa ca astăzi, una-două erau aduși la mormințile din Rădnuța, li se punea la cap cruce din lemn gros, bătut cu piron de fier, și crucea rămânea acolo iarna acoperită de zăpadă și vara de buruieni și coștreavă. La anul acela avem de-a face cu birtul lui bacsi Păvăloc Trăilă, clădovan venit din Cladova care în urmă cu ani s-a însurat cu fata lui Benedek din Ghioroc care se scrie pe ungurește Gyorok. Mult s-a minunat lumea rădnanilor cum că acest român s-a luat cu familie ungurească și șvăbească. Miratul s-a  făcut mai apoi mirăzături și ochi beliți când a ridicat birt pe care l-a botezat Vulturul Negru și la care au poftit mulțime de bețici la răchie de prună, de dudă și la vin negru de Mâșca-Măderat. Acolo a ajuns vestea cu Plecarea care mai apoi s-a scris cu literă mare pentru că a început să bântuie mințile ălora din birt.  Să mai spunem și că de aceea nana Persida de peste drum de birt a și spus duminică la biserică, pe când se întorceau acasă după slujbă, că la cârciuma clădovanului numai mirozănii vorbesc bețâcii și că, mai nou, nu au alta la gură numa’ Plecarea!

Unde drac vor să margă bețâcii, tu Persâdă, întreabă nana Zena, și să râde.

Că bine zâci, Zeno, la domnu’ dracu’! Da’pu’ la ‘Merica vor să margă, unde crezi altundeva?

După ce au isprăvit de spus astea toate, au pornit nanele spre zupă și sos roșu cu țâmp de pui. În tot cazu nu se știe nici până astăzi de unde a pornit zarva Plecării  și cum a ajuns la birtul Vulturul Negru din Radna, nu departe de Valea Mare unde se afla de cel puțin două veacuri  mănăstirea fraților minoriți cu sediul la Arad. Nu pe aceștia îi interesa Plecarea, adică nu mai ales pe aceștia, chit că ar fi purces și ei dacă nevoile misionare ar fi impus plecarea. Destul de bine că nu de azi, adică din anul 1907, mai precis din vara acelui an, ar fi fost să se întâmple aceasta, ci cu multă vreme înainte, să tot fie cu vreo treizeci și patru de ani mai devreme când printre cei plecați, după 1880 în America s-a aflat și Iosif Oancă din Rădnuța, ceva neam după mamă cu Gabriil Zágoni, notar public din Sibiu. Acest Iosif s-a dus la America împreună cu Irimie Proca din Râșnov. De bună seamă că Iosif bacsi a aflat de la numitul Gabriil despre plecare și că se poate dobândi avere la America.  Asta se vorbea printre cei de prin Radna și din Lipova, nu prea mai știm sigur ce anume sporovăiau babele la uliță și bețivanii la birt prin trecerea anilor care alungă totul în uitarea de pe aleile țintirimului din cimitirului din dosul școlii-fostă-pretură. Acolo au mai rămas ceva arbori cu un fel de păstăi lungi de culoare maro pe nume roșcove, aduse și ele din America într-un drum invers, poate chiar Iosif bacsi le-o fi adus când s-a întors și le-a plantat la marginea morminților, nu departe de mormântul lui nana Persâda, mumă-sa repausată cât el a fost plecat, muiere văduvă, cu bărbatul răpus de oftică. Poate el a sămănat acolo semințele de roșcov sălbatic care se mai zice și glădiță, chit că rădnanii nu le știu zice cumva anume, poate roșcovar, zic, poate plătică, după cum ne spun dicționarele. Destul de bine că Iosif-bacsi a fost cel dintâi, din ce-și aduc aminte ăi mai bătrâni, care a plecat și s-a întors cu bani, așa că și-a putut cumpăra o pereche de boi și vie pe dealurile din Barațca, prima localitate cum ieși din Rădnuța, în drumul spre Păuliș și Ghioroc. „Mă, oameni buni, eu mă duc”, le-a spus la birt feciorul ăla mic a lui baci Pătru Cocolic, și mintonaș au aflat babele la uliță, că aștea tot știu, stau acolo pe lavițele de la stradă și mai rău ca șolgăbirăii, tot bagă de seamă și află mintonaș care-i treaba și ce vorbesc bețâcii la birt sau te miri pe unde și pe urmă să minunează, dau din mâini și își pun pe șulțul dinainte palmele cu degetele toate răsucite de reumă, și să râd babele, auzi tu, Savito, zic, sau nană Mario, că pleacă la America a lu’ Cocolic. Că pleacă nu ar fi mare lucru, să duce el că este la etatea potrivită și poate merge, da’ să vezi tu ce le-a spus la ăia din birt: că-l ia și pe Golomoz.

Care din ei, întreabă mirată baba Leana Piștiric.

Ăla bătrânu’.

‘ai, tu Persâdo, da’ doară nu i-o luat Ăl de Sus mințile, să să ia și să să ducă la etatea lui la America. Nu cred!

Ba să crezi, că așa le-o spus Cocolic la bețâci la birt, că-l ia și pă el.

Da’ ce truda lui să facă acolo, se minună baba Zena, și dă din mână mirată. Unde mai socoți și că el îi un picuț cam bolomoc la minte, unde draci să meargă. Și râd babele la uliță de nu mai pot, bat din palme și din degetele lor toate cârciore de la reumă și să râd încontinuu! Trebuie mă mai spunem și faptul că feciorul ăla mic a’ lui baci Pătru Cocolic știa carte. Să vedem acuma situația cum se prezintă la birt. Cocolic ăla micu le-a prezentat la bețâci țăitungul, l-a scos pe masă, i-a netezit foile cu grijă și s-a apucat să le citească – era singurul dintre bețâci care știa să citească bine, că a fost o vreme la ceva polgári (cum ar fi astăzi oengeuri de-ale lui Soros), adică la Kialakulását Önkéntes Tűzoltók Szent Flórián pe care baba Zena o traduce cu denumirea, mai „pă larg”, de pompieri de-ai lui Benedek ori Nicoli. Tălmăcirea ar fi: Formațiunea de pompieri voluntari Sfântul Florian din Radna. Așa cumva! Se apucă și citește cu voce tare, cu degetul ridicat în fumul din crâșmă, o reclamă despre ce bine este să-ți iei lumea-n cap. La vorbele astea se arată din colțul birtului umbra celui dintâi ardelean plecat, sasul neamț pe nume Kelpius, mare, slăbănog, cu țoale din anul 1690 către 1700, de loc de naștere din Sighișoara. Babele de la uliță dau din cap și se țâțâie, văzându-l, în vreme ce sora Sânziana, în drum spre biserica baptistă, cu Biblia subsuoară, se oprește dinaintea scaunului și le spune ceea ce zice de fiecare dată, și anume că de ce nu vor să vină și ele la rugăciune și la pocăință. Și după ce babele ortodoxe zic, ca întotdeauna, cum că au fost, cum să nu, s-au dus la Sfânta Slujbă și s-au rugat Domnului de dimineață, așa cum se cere la orientali, cărora moș Păciură crâsnicul le zice orientași, în ciuda insistentelor corecții ale popii Lică Crișovan.

Fragment din romanul ”Hallelujah boogie woogie!

Carte inspirată de baci Todor Andrica de la Radna, 

care s-a luat și s-a dus la America,

 după ce s-o gătat primul război mondial

 

 

 

[Vatra, nr. 5-6/2017, pp. 16-17]

 

 

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s