Andreea POP – Fantezismul organic

dav

Efuziunea sentimentală e cea mai evidentă notă a poeziei Elenei Mihalachi din Locuieşte-mă (Charmides, 2016). Registrul afectiv funcţionează aici în exces, suprasaturând versurile de exaltări aproape ritualice; în bună parte, el suprapune zona de „circulaţie” a poemelor la desenul amoros, care astfel derulează nostalgii romantico-suave şi piruete graţioase pe fondul unei senzualităţi luxuriante.

Extazul acesta al poetei vizează o gamă largă de modulaţii, de la „delicii” de cuplu (Matinală), la sărbătoarea simţurilor (Tentaţie), interogaţia dramatică (Testare) şi lamentaţia post-break-up (Eu te iubeam…). Impresia generală e că, dincolo de radiografia sentimentului, primează aici tentaţia „exorcizării” lui publice: „Te-am iubit până când poezia/ s-a transformat în jungher/ te-am iubit până când/ cuvintele/ mi-au sfârtecat carnea inconsistentă/ dacă aş mai putea vedea/ dacă ai şti să mă auzi/ ţi-aş povesti/ cum ţi-am cioplit numele/ pe braţe verzi de ocean/ l-am scrijelit/ cu ultima dorinţă/ pe podelele mării” (Dacă ai şti). Nu e deloc surprinzătoare această tendinţă de propulsie a poemelor, cu atât mai mult cu cât frazarea excesivă e preluată, în a doua jumătate a volumului, şi pentru a bifa câteva teme ceva mai grave, „arondate” unui portofoliu universal (timpul, moartea etc.); ele sunt supuse nu odată unui regim candid-eminescian ce trimite spre un scenariu copleşit de reverii melancolice: „Şi a plouat şi azi, iubite,/ Cu îngeri limpezi, fel de fel,/ Iubirii noastre neadormite/ Doinindu-i despre-o ea şi-un el,/ Iar lunii îi luceşte faţa/ Ne-a prins în barcă pe amândoi/ Îmbrăţişaţi cu mii de şoapte/ Doi îngeri rătăciţi şi goi.” (Şi a plouat şi azi) vs. „Iar eu, stând pe piatra rece,/ În rochia croită de vorbele lumii,/ Aştept sărutul laş al unei nopţi,/ Ca să primesc în braţele mele-Luceafărul” (Vorbe de mătase). Astfel de finaluri dramatizate, suspendate în secvenţe de langoare şi abandon senzual, sunt foarte specifice pentru poemele din Locuieşte-mă şi aşază psihologia intimă a poetei la intersecţia dintre o retorică feerică de tip zână şi discursul înflăcărat al unui trubadur.

Aşa încât adevărata „dramă” a acestei poezii pare a fi mai degrabă munca neobosită de a găsi o formulă cât mai afectată pentru impulsul marilor avânturi care o animă, decât de a-i consuma, concret, substanţa. Mai ales că stridenţele stilistice – rima clasică reluată cu insistenţă în câteva secvenţe, „incantaţiile” amoroase vetuste – subliniază, din loc în loc, nu doar „debranşarea” de la realitate a Elenei Mihalachi, ci şi de la modelele poetice (mai) recente.

____________

* Elena Mihalachi, Locuieşte-mă, Editura Charmides, Bistriţa, 2016

* * *

dav

Tot de elan imaginativ „suferă” şi poemele Corinei Guguluş din Iluzii optice (Timpul, 2016). Diferenţa e că aici ele focalizează asupra unei teme majore, pe care o urmăresc în tectonica ei de adâncime, încercând, aşadar, să îi pună în valoare consistenţa în detrimentul unei retorici explozive.

Nu că n-ar ieşi, din loc în loc, nişte versuri în care „politica” de expansiune a poetei probează limita unor basme fanteziste, mai ales că unele secvenţe poetice exclud perspectiva antropomorfă în favoarea unei metamorfoze animalice menite să accentueze convulsia interioară prin sugestia vremelniciei, a vieţii rutiniere şi a iluziei vitale. Tripticul acesta dă cea mai reprezentativă schiţă a poeziei din Iluzii optice şi se vede foarte concret în poemul Metamorfoză, de exemplu, care ascunde în subsol reflecţia existenţialistă: „Nimic nu e ce pare a fi, îmi zic în timp ce stau ca/ o musculiţă cu aripile în vânt în cabina şoferului./ Mă aşez uşor în dreptul ştergătorului din dreapta./ De acolo se observă totul. Şi armata de oameni/ din staţie. Şi puhoiul de vietăţi din autobuz. Şi/ tentaculele scârţâitoare ale roţilor unor obiecte/ ciudate din tablă colorată, conduse de fel şi fel/ de vietăţi, care îi mai taie calea din când în când/ viermănosului ăstuia alb.” Lecţia de metafizică se citeşte la final: „Dar până şi el// călătoreşte cu bancurile/ de peşti în univers. Poate că ştie,// poate că nu ştie/ că acolo jos în prerie/ ajungem toţi. Pe aceeaşi/ uşă.” Sunt „specialitatea” Corinei Guguluş aceste scenarii închipuite, pe care le alegorizează cu dedicaţie pentru a teoretiza pe marginea morţii. Cu toată arhitectura lor arborescentă, ele nu acaparează însă întreg corpul poemelor; atunci când îşi abandonează spectacolul morbid, versurile bifează punctele de trecere printr-un discurs ceva mai grav şi, simultan, mai stăpânit, cu tonalităţi de gong: „Aud zgomotul copilăriei în mine./ Aud zgomotul maşinilor în oraşul luminat./ Aud zumzetele micuţilor care se joacă în curtea/ din spatele casei.// Aud încă zgomotul vieţii. Al poveştilor./ Nemuritoare, spuse de bunici/ la gura sobei.// Pentru o vreme, mai suntem încă zgomot.”, Zgomot. Reţeaua de tensiune a poemelor e proiectată, în astfel de cazuri, mai echilibrat şi scapă de rigorile scenaristice.

Bizară şi hrănită dintr-o agonie proliferantă, poezia Corinei Guguluş e consecventă cu sine prin firul voalat funebru care străbate întreg volumul.

__________

* Corina Guguluş, Iluzii optice, Editura Timpul, Iaşi, 2016

***

andreea voicu ce fluiera

La Andreea Voicu, „examenul” fantezist se face prin explorarea minuţioasă a biografiei. Poemele din Ce fluieră cămilele pe malul mării pornesc, de regulă, de la conspectul delicat de familie, pe care îl desfac în imagini ale terorii, străine, în general, de rememorări duioase, ori mai degrabă de o duioşie care se consumă prin crispare.

Sunt mici traume intime aici, tratate cu o nonşalanţă a viziunii (dramatice) care, în expansiunea lor, descriu un soi de „descântece” pentru morţii dragi şi recuperează selectiv datele realităţii, pentru a le aduna într-o serie de colaje ale crizei. Doar că „reportajele” acestea tensionate au, la Andreea Voicu, intensitatea unor implozii derulate în slow-motion. Cam aşa cum se întâmplă în poemul Câteodată noaptea, în care tensiunea vine din progresia discretă a fricii: „câteodată noaptea/ când stau întinsă în pat cu mâna păroasă/ a lui Mircea peste mine/ uitându-mă la seriale cu extratereştri şi canibali/ tremur toată/ şi mi se pare/ că înţeleg tot/ […] şi simt tumora lui Mircea/ în capul greu de pe umărul meu/ piatra din rinichii mei/ firmiturile de chipsuri de pe cuvertură/ unghiile crescând/ laptopul cald de pe picioarele mele/ ţiuitul din urechi/ muşchii atrofiindu-se/ simt curentul în vene/ şobolanii în pijamale/ stele explodându-mi în cap”. În cea mai mare parte a lor, indiferent dacă funcţionează pentru a reconstitui epopeea biografică încordată, ori pentru a „defila” cu reflexe mai vechi, din copilărie, sub forma unor naivităţi trucate, poemele se supun aceluiaşi regim de temperanţă. Combustia discursului se alimentează din supralicitarea puerilului şi nu din confesiune patetică. E maniera în care versurile funcţionează cel mai eficient, seduse fiind de efuziunile fine ale meditaţiei domestice. E loc, totuşi, din când în când, şi de mici demonstraţii de cruzime şi de imaginar violent, cu atât mai mult cu cât poeta îşi înregistrează ambiţioasă materialul tensionat al poemelor, şi cu „portofoliul” la vedere.

Rămâne, dincolo de exorcizarea convulsiei interioare prin joc şi predispoziţie autoironică, o poezie din care Andreea Voicu adună de o mitologie personală destul de reuşită.

_____________

* Andreea Voicu, Ce fluieră cămilele pe malul mării, Editura Paralela 45, Piteşti, 2016

 

 

 

[Vatra, nr. 8/2017, pp. 49-50]

 

 

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s