Ştefan BORBÉLY

Adrian Marino a murit pe neaşteptate, liniştit, în somn, în noaptea dinspre 16 înspre 17 martie 2005, fără ca vreun semn să fi anticipat sfârşitul. A doua zi, pe masa sa de lucru îl aşteptau fişele pe care le pregătise deunăzi, pentru a le prelucra. Era o disciplină de la care nu se abătea, şi care făcea parte dintr-o strategie a creativităţii continue: vroia să ştie că fiecare dimineaţă îl aşteaptă cu şantierul deschis şi că orice necontinuare a lui înseamnă vinovăţie, slăbiciune. De aceea, Marino nu prea primea vizite la primele ore ale zilei, cu excepţia cazurilor când nu se putea altfel, când oaspetele sosit la Cluj era constrâns de un program pe care, altminteri, nu şi-l putea respecta. Nu primea vizite şi nici nu prea făcea altceva înainte de a finaliza vreun manuscris sau de a deschide vreun proiect nou, trasându-i axele de stabilitate. Citea mai ales după-amiaza, orele matinale fiind rezervate scrisului sau verificării textelor pe care i le bătea la maşină – respectiv i le tehnoredacta, când computerul va lua locul maşinii de scris – Doamna Lidia Bote-Marino. Armonia dintre cei doi era perfectă, chiar şi atunci când manuscrisele conţineau – cum a fost cazul cu volumul de memorii – pasaje despre care Doamna Marino ştia că vor supăra multă lume. Lua, atunci, o atitudine protectiv-ironică, mimând concesia pe care o mamă înţelegătoare le are faţă de fiul ei cam năbădăios. Dincolo de suflet, şi de altruismul fără pereche al Doamnei Marino, care a dus şi cărămizi sau tablă zincată la Lăteşti, atunci când nevoile cereau acest lucru, iubirea dintre ei era o funcţie a inteligenţei. S-a văzut acest lucru şi-n răspunsul laconic pe care Doamna Marino l-a dat celor care îl acuzau pe umanist, după apariţia Vieţii unui om singur („cartea care aruncă în aer lumea culturală din România!” – titra senzaţionalist Evenimentul Zilei în nr. său din 8 febr. 2010), incriminându-l perfid că ar fi fost colaborator al Securităţii. „E o ruşine ce se spune – a comentat ea lapidar.  Soţul meu nu a fost informator. Oamenii nu mai ştiu pe unde să scoată cămaşa şi se apără, atacând pe nedrept.”

Acum, la un deceniu de la moartea savantului, Doamna Marino se află încă în casa de pe Rákóczi, într-o stare de sănătate precară, care nu-i mai îngăduie să comunice. Mare parte a bibliotecii – uriaşe! – se află depozitată în fondul de carte de la BCU Cluj, care a preluat şi arhiva. Custodele e remarcabila prozatoare Florina Ilis, care a iniţiat şi o fundaţie cu caracter documentar, cu cel puţin două apariţii editoriale notorii până acum: cercetarea bibliografică şi de referinţe Viaţa, opera şi activitatea lui Adrian Marino (2010), respectiv volumul din anul proxim, 2011, intitulat Adrian Marino în căutarea ideii de libertate şi cenzură. BCU s-a îngrijit, pilduitor, şi de mormântul aflat în Cimitirul Central din Cluj, la o mică distanţă de parcela scriitorilor, devenită neîncăpătoare: câteva trepte duc, aici, înspre rama sobră, în interiorul căreia se află mereu flori şi, din când în când, lumânări. O sală din incinta BCU, rezervată cercetătorilor, a fost rebotezată cu numele scriitorului; nu s-a materializat, deocamdată, realizarea unui bust sau a unei plăci memoriale, dar zilele n-au intrat în sac. Ediţia critică a operei îşi aşteaptă, şi ea, îngrijitorul. N-ar fi lipsită de interes nici o carte despre omul Marino, scrisă de prieteni şi de oamenii care l-au cunoscut sau au asistat, doar, la neliniştile sale; în grupajul pe care-l propunem, Geo Şerban iniţiază o asemenea întreprindere, a cărei continuare ar fi benefică.

Literatura română a avut, după Revoluţia din decembrie 1989, şi după 2005, anul morţii lui Marino, o evoluţie schizoidă, căreia i-a căzut victimă, în primul rând, aura de prestigiu de care s-a bucurat dintotdeauna cultura de construcţie. Trăim frugal, acreditând tangenţial ideea că frugalul e mai accesibil – şi mai „valoros”… – decât „opul”, „cărămida” sau sinteza temeinic lucrată, cu erudiţie şi note de subsol. Aberaţia s-a extins şi la nivelul creierelor care elaborează legi, un stupid proiect de regulament doctoral – care a căzut, din fericire – stipulând expressis verbis că orice teză de peste 200 de pagini e neapărat plagiat. Situaţia, pe ansamblu, e paradoxală, fiindcă de suferit a avut, înainte de toate, prestigiul social şi „de breaslă” al culturii de construcţie, cărţi solide continuând să apară în România, fără ca ele să fie remarcate, evaluate sau incluse în ierarhii apreciative. Spuneam şi-n altă parte că paradoxul subevaluării erudiţiei în competiţia – deja pierdută – cu literatura frugală este reprezentat şi de faptul că desconsiderarea vine într-un moment în care sute şi sute de intelectuali români – mai ales tineri, de formaţie academică, foarte serioasă – îşi fac tezele în biblioteci occidentale, publică regulat în Occident, lucrează cu nume pe care odinioară le ştiam doar din cărţi sau iniţiază şi conduc proiecte intelectuale europene sau zonale de prestigiu. E adevărat, e mai uşor să frunzăreşti o cărticică la cafenea şi să scrii despre ea o cronicuţă la colţul mesei, în loc să stai ani buni într-o bibliotecă bine burduşită, ieşind de acolo cu anxietatea că nu mai ai ce spune după ce parcurgi cărţile temei pe care o ai în lucru. Nici oportunismul academic – în care fiecare „apariţie” se punctează! – nu te ajută prea mult. De ani buni, „dospesc” în mine o butadă, gândindu-mă că dacă ar lucra la o catedră universitară de acum, lui G. Călinescu i s-ar sugera probabil să se lase de „naivitatea” autohtonizantă numită Istoria literaturii române… (cronofagă, oricum…) şi să se apuce de articole BDI sau ISI. Ele punctează mai bine…

Paradoxul decalajului de care aminteam se reflectă şi-n posteritatea exegetică a lui Adrian Marino. Umanistul ar fi, probabil, siderat de creditul palid care li se acordă azi, la noi, erudiţiei şi construcţiei culturale, ar socoti că-i un afront aproape personal, însă adevărul reconfortant – şi neaşteptat! – este că, în ciuda glisării înspre anecdotică pe care a declanşat-o editarea Vieţii unui om singur (2010), coroborată cu „legea” că tot ce-i biografie sau memorialistică „bate”, la noi, orice altă formă de literatură, receptarea erudită a operei şi a posterităţii intelectuale a lui Marino dă cu tifla, prin consistenţă, derapajului senzaţionalist de odinioară, declanşat de Evenimentul Zilei şi de Mircea Dinescu (susţinut, la un moment dat, îndeajuns de surprinzător, chiar de către Nicolae Manolescu, ayatollahul Uniunii Scriitorilor de acum). Altfel spus, ne aflăm, cu aceste cărţi, într-un climat de normalitate intelectuală, pe care-l putem asocia şi unui alt aspect, şi anume mutarea accentului de pe politic pe literar în receptarea lui Adrian Marino, în condiţiile în care, în faza finală a vieţii savantului, politicul a părut să prevaleze. O listă a celor care au dedicat opere erudite lui Marino în ultimele decenii – unele dintre ele sunt monografii sau teze doctorale de substanţă –  confirmă perspectiva: Marcel Constantin Popa (1993, 2001, 2008); Adrian Dinu Rachieru (2002); Ion Bogdan Lefter (2006); Maria-Simona Pop (2010); Mihaela Sacic (2013); Elena Negoiţă-Mândrilă (2013); Cristina Andriuţă (2014).

Opera lui Adrian Marino e cât se poate de vie, aşadar, şi ei am dorit să-i aducem un omagiu prin intermediul grupajului care urmează. Le mulţumesc tuturor celor care au colaborat la el, chiar şi acelora care – cum e Sorin Antohi – care ar fi dorit cu tot dinadinsul să participe, dar n-au mai apucat s-o facă. Întreaga mea gratitudine se îndreaptă către Virgil Podoabă şi redacţia revistei Vatra, fără solicitudinea şi – mai ales! – răbdarea cărora n-am fi reuşit să aducem sub acelaşi acoperiş aceste texte şi generozităţi disparate.

***

 

Geo ŞERBAN

Neliniştitul Marino

Poate că nu era din fire un agitat, dar lăsa mereu impresia insului care nu-şi află locul. Pe stradă mergea grăbit, ca şi cum s-ar fi temut să nu întârzie la o întâlnire dinainte stabilită. Nici la bibliotecă, unde drumurile noastre se intersectau cel mai des, nu avea alt comportament. Una, două abandona pupitrul din sala de lectură, ca să dea un telefon, ca să prindă pe careva exact în momentul  ieşirii din clădire, ca să-i reconfirme o informaţie, ca să mai completeze la cataloage un buletin de cerere. Când revenea, trecea neapărat pe lângă mine – de obicei plasat la o masă de lucru în rândurile de la fereastră, pentru mai multă lumină directă. Trăgea cu ochiul la volumul vreunui periodic deschis dinainte, aşezat pe stativ, şi îmi cerea să nu întorc pagina; tocmai observase un text de Zarifopol, să zicem, de un interes imediat pentru el şi făcea iute o fişă cu trimiterea bibliografică de rigoare. La proximul articol semnat de Marino puteam să descopăr că trimitea, dezinvolt, la sursa descoperită în ajun. Avea în toată persoana lui o precipitare de om obsedat că e pe punctul de a pierde un tren important, după ce nu o dată i se întâmplase să ajungă la peron un minut după ce abia se mai zărea ultimul vagon al garniturii unde îşi rezervase loc din vreme.

Nu era grabă, fugă de la una la alta, ci mai curând o permanentă nelinişte lăuntrică. Tocmai disciplina lucrului bine făcut, după care tânjea oarecum din instinct, îl determina să tot caute încă un izvor bibliografic, încă un amănunt care altora, de obicei, le scapă din vedere, fără a intra în panică. Marino avea scrupulul desăvârşirii, aşa cum trăia chinuit de convingerea că i s-a furat timpul afirmării la momentul cel mai prielnic al capacităţilor proprii pentru randament maxim. Existenţa pentru Adrian Marino a însemnat o luptă neîncetată pentru  recuperare, spre a-i ajunge din urmă pe cei mai norocoşi socialmente, nepuşi la încercările dramatice care lui îi baraseră calea împlinirilor profesionale meritate. Experienţa îl obişnuise cu ideea înscrierii într-o cursă continuă şi numai cei harnici la start ajung să-şi valorifice şansa. De aici o vizibilă voluptate a iuţirii pasului şi neacceptarea împrejurării că altora ar putea să nu le pese de eforturile sale de împlinire. Tot de aici şi ambiţia tomurilor compacte, impunătoare. La nevoie, deveneau instrumente contondente pentru edificarea oricui ar fi întârziat să ia act de prestigiosul avantaj. L-am surprins, cândva, în redacţia Vieţii Româneşti, într-un „dialog” neverosimil cu unul dintre redactori, Horia Bratu, bietul de el, un personaj oarecum apatic, de nebăgat în seamă. Lui Marino i s-a năzărit brusc că e tratat cu vinovat indiferentism. Nici una, nici două a scos din geantă masivul volum Dicţionarul ideilor literare şi a purces, punitiv, să-l blagoslovească în creştet pe inofensivul preopinent. Nu ştiu dacă a repetat gestul şi în alte împrejurări, dar în dramatica sa autobiografie Marino rezervă pentru destui dintre confraţi asemenea intempestive tratamente verbale. „Singurătatea” de care se plânge şi o blamează, pe drept, este un efect de bumerang.

Fie şi cu sufletul la gură, Adrian Marino era un alergător de cursă lungă, companion de nădejde într-o întreprindere cu perspectivă generoasă. Strategia după care se călăuzea profesional presupunea refuzul complexelor de inferioritate faţă de culturile de mare tradiţie, exact ceea ce a condus adesea la împotmoliri în provincialism. Ambiţia lui era să asume cu spirit treaz, critic, valorile competitive la nivel european. Însemnările de călătorie adunate în volumul compact Carnete europene pot reprezenta un ambiţios manual de emancipare culturală creativă. Sunt şi aşternute cu un nerv menit să ascundă handicapul relatării fără special har imaginativ. O aşezare alături de Memorialul lui Ralea cam prin aceleaşi ţinuturi ale Europei l-ar scoate inevitabil din cursă. De aici refugiul lui obsedant în perimetrul speculaţiei, cum dovedesc multiplele opuri din seria Biografia ideii de literatură, stufoase, redundante, suprapuse pe mai multe paliere, cu iluzia atingerii unor altitudini singulare. Marino se zbate crâncen să ajungă pe culmi, de unde ar putea arunca priviri autoritare, la capătul cursei, peste mulţimea celor rătăciţi pe drum. Dacă e un bob de biruinţă în asemenea strădanie, atunci Adrian Marino trebuie socotit răzbunat pentru multele nedreptăţi ce i s-au făcut în viaţă. Nu-i mai puţin adevărat că uneori şi le-a căutat singur, ca în furiosul act al despărţirii de G. Călinescu, deşi ieşise de sub mantaua lui tutelară şi îi datora construcţii durabile, precum biografia şi exegeza asupra moştenirii lăsate posterităţii de Macedonski. O revoltă rău plasată, neproductivă a ucenicului împotriva maestrului de la care învăţase fundamentele meseriei!

 

 

[Vatra, nr. 5/2015]